Valeriu DULGHERU: Se duc profesorii, se duc…

„Ne mor prietenii, ne mor, /Murim şi noi în moartea lor,/
Că-ntârzie îngrozitor, /Într-una, primul ajutor,…/”

(A. Păunescu. Ne mor prietenii)

Într-adevăr, din păcate în multe situații „…întârzie primul ajutor”. Deseori simțim lipsa acută a cuiva după ce pleacă dintre noi. Zilele trecute, în ajun de Anul Nou pe stil vechi, pe 13 ianuarie la vârsta de peste 87 de ani, ne-a părăsit profesorul, maestru al educației inginerești și mare patriot Aurel Marinciuc. A plecat subit, lăsându-ne mai orfani. A plecat fără să-și vadă visul de aur împlinit – ReUnirea cu Țara-Mamă.

S-a născut la 10 august 1932, într-o familie de pedagogi din satul Crișcăuți, județul Soroca.  A absolvit una dintre adevăratele instituții de educație și cultură cu mari profesori cu școală românească (unul din puținele din Basarabia postbelică!) Liceul Tehnic din Soroca (1943-1944) și, în final, Şcoala Nr. 1 din Soroca (1950, cu medalie de aur), având de la cine învăța, mai apoi Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea fizico-matematică (1950-1955). De la fondare (1964) și până anul trecut a fost unul dintre cei mai activi profesori ai Politehnicii.

Intelectualitatea basarabeană, Politehnica, a mai pierdut un mare intelectual, un mare enciclopedist, unul dintre ultimii mohicani care au stat la baza constituirii Politehnicii. A fost mâna dreapta a primului rector al Politehnicii Sergiu Rădăuțan. Împreună cu el umblau prin toată Uniunea, vizitând instituțiile de învățământ tehnic superior, de cercetări științifice, pentru ai invita pe cei cu rădăcini basarabene să se întoarcă la baștină și să pună umărul la edificarea unicei instituții de învățământ ingineresc – Politehnica. Le-a reușit. În scurt timp Politehnica devenise o instituție de învățământ superior consolidată, având cel mai autohton colectiv profesoral. Nu în zadar Politehnica a fost prima instituție de învățământ superior care a fost lovită crunt de emisarii Kremlinului pentru „naționalism”. Institutul Politehnic era numit de prim secretarul PCM Ivan Bodiul „un focar al manifestărilor naţionaliste”. Ulterior reputatul profesor A. Marinciuc a venit cu mai multe explicații legate de acest trist eveniment în articolul „Iar despre cadrele naţionale la Universitate”.

A fost un mare enciclopedist, un pătimaș a tot ce înseamnă istoria acestui ținut, în special, în ceea ce ține de învățământ. Îi cădea pe mâini vreo fotografie veche cu profesori și elevi ai vreunei instituții de învățământ și nu se liniștea până ce nu găsea istoriile fiecărui profesor, elev din fotografie, chiar dacă trebuia să cutreiere întreaga Românie. A participat împreună cu noi la organizarea a mai multor ediții ale Simpozionului Internațional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS: științe exacte și mai puțin exacte” atât la Universitatea Tehnică a Moldovei cât și la universități din Iași, Bacău, Suceava, venind cu comunicări deosebit de interesante privind istoria tehnicii și a învățământului în Basarabia.

A fost un mare patriot, unul din cei mai mari generatori de idei cum de scos această așchie de popor român din Basarabia din mizeria economică și, în special, spirituală. A fost unul dintre primii profesori politehniști care a participat activ la fondarea Congresului Intelectualității (1993) și apoi a Partidului Forțelor Democrate. A primit dureros deraierea PFD de la principiile democratice, adept fervent al cărora era.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Se duc profesorii, se duc…”

Ionel NOVAC: „Cântec Caracudesc” o poezie comună scrisă de Mihai Eminescu și Miron Pompiliu

După cum se știe, gluma, persiflarea, zeflemeaua, chiar și farsele erau la ordinea zilei la „Junimea”, mai ales atunci când directorul societății, Titu Maiorescu, prins cu alte treburi sau fiind plecat din Iași, lipsea de la ședințele acesteia. Întâlnirile se desfășurau după un program bine stabilit, dar după ce se susțineau prelegerile, se ascultau și se dezbăteau, adeseori destul de aprig, noile creații literare și se făceau propuneri pentru temele viitoare, „venea rândul anecdotelor și povestirilor vesele care erau în cea mai mare onoare. Când acestea se deosebeau numai prin felul lor hazliu, ne întreceam care de care în povestirea lor, dar când, pe lângă sare, mai cuprindeau și o doză bună de indecență, când adică erau corozive, după numele ce li se dase, atunci Ianov, Lambrior și mai ales Creangă, erau eroii serii” (I. Negruzzi).

Aproape niciunul dintre cei care frecventau ședințele „Junimei” nu a scăpat fără o poreclă, „ceea ce a contribuit la animarea și entuziasmul veselelor și spiritualelor ședințe și banchete aniversare ale „Junimii”, pe lângă zeflemelele, șarjele, poantele, snoavele și anecdotele care aveau prioritate față de discuțiunile cele mai serioase, au fost scoase și diferitele epitete și porecle cu care membrii, glumind între ei, pe socoteala lor, uneori fără cruțare și menajamente, se cinsteau… cu porecle în cea mai sinceră și prietenească bonhomie”. „De asemenea calificări n-au scăpat nici iluștrii corifei ai cenaclului, continuă C. Săteanu în amintirile sale, chiar dacă sentimentul de admirațiune a fost unanim – cazul specific pentru Alecsandri, Carp, Maiorescu, adorați și respectați, sau considerațiunea distinctă pentru adânca melancolie a lui Eminescu… Nici chiar dânșii n-au fost dispersați de asemenea onoruri!”.

Poreclele se atribuiau fie individual (Alecsandri – Rege al poesiei, Carp – Șef, Maiorescu – Centrala, Eminescu – Minunescu, Pogor – Biblioteca Contemporană, Creangă – Bărdăhănosul, I. Negruzzi – Carul cu minciunile, Burlă – Rață, Pompiliu – Keșkemet, Xenopol – Factotum ș.a.), fie colective (Cei trei români – Panu, Tasu și Lambrior, Caracuda – al cărei lider era bihoreanul Miron Pompiliu, Cei opt – Gane, Vârgolici, Naum etc., Clefăitorii ș.a.), iar „Hotel” era porecla ce desemna revista „Convorbiri Literare”.

Nelipsite erau și criticile, adeseori prelegerile fiind brusc întrerupte de cei din sală cu imperative de genul „faul”, „porco”, „anecdota primează” și altele.

„Cei mai sensibili la critică erau N. Gane și Eminescu. Cel dintâi zicea câteodată lui Pogor la vreo întrerupere, chiar vorbe tari și amenința că nu va mai ceti nimic în „Junimea”. Negeșit că supărarea îi trecea foarte repede și el revenea întotdeauna zâmbitor în societate și cu un nou manuscript în buzunar, iar Eminescu de mai multe ori s-a oprit în mijlocul lecturii și abia cu mari greutăți l-am putut îndupleca să urmeze” (I. Negruzzi).

„Eminescu a suportat, ca junimist, și vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multă sau cu mai puțină supărare, a încercat pe ici, pe colo, câte un proiect de răspuns, dar n-a ripostat niciodată, căpătând astfel reputația unei insensibilități la critică ce nu corespunde adevărului, decât dacă socotim tăcerea ca o dovadă de superioritate și convertirea injuriei în indignări abstracte, ca un fel de învingere de sine”, afirma și criticul literar George Călinescu.

Revenind la atmosfera care domnea la „Junimea”, subliniem că „junimiștii obișnuiau să-și scrie între ei scrisori în versuri la diferite împrejurări – așa cum a făcut Slavici către Gane, Pogor către Negruzzi, Ivanov către Alecsandri, Miron Pompiliu către Bodnărescu etc. –, Eminescu a utilizat și el acest gen, trimițând scrisori în versuri către prietenii săi buni”. În aceeași notă se înscriu telegramele rimate trimise între junimiști (Bodnărescu lui N. Gane, Ioan Ivanov lui Bodnărescu, Slavici lui N. Gane, I. Negruzzi lui Bodnărescu ș.a.) sau cele pregătite special pentru „faimoasele aniversări junimiste, la cererea stăruitoare și persistentă a lui Iacob Negruzi, care pretindea tuturor membrilor să scrie ceva pentru aceste mult așteptate aniversări”.

Mihai Eminescu, care „era și el în momentele lui bune vorbăreț și glumeț, deși întotdeauna cu o umbrelă de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credințelor și convingerilor sale” (G. Panu), s-a conformat cerințelor „secretarului perpetuu”, improvizând rime ușoare, cu caracter glumeț.

În acest context se înscriu poezia dedicată celei de-a zecea aniversări a „Convorbirilor Literare”, dar, mai ales, cea intitulată „Cântec Caracudesc”, o glumă versificată în colaborare cu Miron Pompiliu, bunul său prieten bihorean. Conturată în ambianța cunoscută a „Junimii” și considerată ca fiind „singura creație scrisă în duet de Eminescu” (D. T. Dulciu), o redăm în continuare:

CÂNTEC CARACUDESC

I.

Era odat΄ – abia-i un an,

Când Tit era puternic,

Și Vau, Vau, Vau, cel șarlatan

Era smerit, cucernic.

Dar, ah! acum sărmanul Tit

La Văcărești el e menit,

O jerum, jerum, jerum,

O quae mutatio rerum!

II.

Și΄atunci când mare Tit era,

Slăvita caracudă

La Trei-Sfetite conăcea

Lipsită de-orice trudă.

Sărmana Caracud´acum

Cu traista calicește-n drum.

O! jerum, jerum, jerum,

O! quae mutatio rerum!

III.

Porunca de surghiun ș-aman

Samson nu vra s´asculte,

Dar iată vine Petrovan

Din Bolgard cu insulte

Și lui Samson i-a zis: sictir!

Căci eu am fost sub Tit martir

O, jerum, etc.

IV.

Iar Bodnarachi desperat

Luat-a traista-n spete

Și-n lumea larg´a alergat

Pân´a dat de Sirete.

Dar pentru el loc de popas

În lumea asta n-a remas.

O, jerum, etc.

V.

Ca jidovul rătăcitor

A dat de mii de chinuri

Și pe la Chiț alergător

Cu lirice suspinuri;

Dar vai de el cum au remas!

Vau, Vau, și Chiț și toți l-au ras.

O, jerum, etc.

VI.

Atunci Samson în jamantan

La Iași se-ntoarse iară,

Să-și facă traiul cel serman

Cu vai și cu ocară

Și iată, lucru neauzit,

El într-o zi ce ne-a grăit:

O, jerum, etc.

VII.

Cei de pe urmă pantaloni

I-am dusu-i la răcoare

Și-mi zise Ițic Solomon

Că-s rupți între picioare,

Dar eu i-am declarat formal

Că asta-i lucru natural.

O, jerum, etc.

Textul poeziei se regăsește în manuscrisele lui Mihai Eminescu aflate în păstrare la Academia Română, pe paginile purtând ștampila „Muzeul Literaturii Romîne”, sub care este menționată cifra 23. Poezia poate fi consultată și în manuscrisele facsimilate și tipărite în 38 de volume, sub conducerea academicianului Eugen Simion, directorul de atunci al Academiei.

Continue reading „Ionel NOVAC: „Cântec Caracudesc” o poezie comună scrisă de Mihai Eminescu și Miron Pompiliu”

LIGYA DIACONESCU: Eminesciana – colaj de versuri dedicate marelui poet Mihai Eminescu

EMINESCU

 

Printre luceferi te-am văzut

În noaptea prea frumoasă

Cobori încet, la mine-n gând

Și calea-mi luminează

 

Pe lângă plopii fără soț,

Adesea trec și eu

Îți simt vecinii pe la porți

Răsai în gândul meu

 

Și-n dorul tău neîmplinit

De-a sta în glasul mării

Aud poeme-ncet șoptit

În noaptea Învierii

 

Când sună buciumul pe deal

În vremurile-ți pure

Cântă aleanul de cleștar

În lacul din pădure

 

Mai urcă turme ascultând

Cum vântul îți mângâie

Urmele pașilor pierduți

În amintirea vie

 

Rasai ușor, Emin iubit,

Poet fără pereche

În gândul meu, șoptindu-mi lin

Poeme la ureche!

 

 

EMINESCIANĂ –

DORINȚA

 

Eminescu cheamă marea

Printr-un ultim, tainic dor

În dorința-i de-nsoțire

Printre aștri, printre sori

 

În liniștea serii blandă

Să adoarmă-n veșnicie

Cu un somn lin, de colindă

În pace și armonie

 

Când marea-n jurul tău dansează

Eternul vals al nemuririi

Cântându-ți tainic albatrosuul

Poete, Rege al iubirii

 

Continue reading „LIGYA DIACONESCU: Eminesciana – colaj de versuri dedicate marelui poet Mihai Eminescu”

Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul

 Chiar dacă, în scurta și tragica sa existență, drumurile lui Mihai Eminescu prin Moldova din stânga Prutului au fost destul de puține (sunt cunoscute cele efectuate cu trenul de la Iași spre Limanul Kuialnik, în august-septembrie 1885 și, respectiv, iulie 1886, pentru a-și trata „boalele la picioare”, când acesta a trecut prin Chișinău și Bender, până la Odessa), astăzi nu există localitate basarabeană în care Poetul Național să nu fie omagiat așa cum se cuvine.

O fericită întâmplare a făcut ca 15 ianuarie, anul trecut, să mă „prindă” la Cahul, străvechea Șcheia, așa cum apare aceasta într-un suret de la 2 iulie 1502 al domnitorului Ștefan cel Mare, în prezent „capitală” a Moldovei de Sud. Începând din 2011, în România și din 2013, în R. Moldova, ziua de 15 ianuarie este sărbătorită nu numai ca zi de naștere a celui „mai mare poet care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu), dar și ca Zi a Culturii Naționale, marcată printr-o serie de manifestări culturale avându-l în centrul atenției pe Luceafărul poeziei românești.

Dacă în seara zilei precedente am fost martorul unui emoționant spectacol, „Veronica Micle – Eminescu, dragoste eternă”, jucat pe scena Teatrului Muzical-Dramatic „B. P. Hașdeu” din Cahul de talentata și îndrăgita actriță bucureșteană Claudia Motea, urmat de un înălțător moment de muzică și poezie pe versuri de și despre Eminescu, susținut de cantautorul Mircea Zgherea din Chișinău, ceea ce urma să văd a doua zi la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” a întrecut toate așteptările.

Întreaga zi a fost dedicată sărbătoririi Poetului Național! Toți cei peste 1000 de elevi din clasele I-XII au fost implicați în activități diverse, care au marcat 168 de ani de la nașterea patronului lor spiritual și celebrarea Zilei Culturii Naționale. Astfel, au fost organizate multiple activități, la nivel de clase, precum: prezentarea vieții și activității lui Mihai Eminescu, ateliere de creație, proiecții video, recitaluri de poezie, concursuri privind viața și creația „Luceafărului”, minișezători, expoziții de desene inspirate din opera eminesciană, mese rotunde, concursuri sportive ș.a. Itinerariul prin aproape toate sălile de clase, unde i-am urmărit cu profundă admirație, emoție și bucurie pe toți elevii implicați, ne-a fost facilitat de către doamna director Ala Gaidar, cea care, din toamna anului 2000, conduce destinele acestei prestigioase instituții de învățământ cahulene.

La finalul manifestării, elevii liceului au oferit un emoționant spectacol artistic literar-muzical, „Al meu nume o să-l poarte secolii din gură-n gură”, care a inclus recitări de poezie din creația eminesciană, cântece, balet, scurte scenete inspirate din opera Poetului ș.a.. Acesta s-a încheiat, în aplauzile îndelungate ale spectatorilor (invitați, profesori, părinți, elevi), cu compoziția „Eminescu” a regretaților Doina și Ion Aldea-Teodorovici, pe versurile, de asemenea, regretatului Grigore Vieru, cântec magistral interpretat de doi elevi ai liceului.

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” a fost inaugurat la 15 octombrie 1989, sub denumirea de „Școala medie moldovenească de cultură generală nr. 6 din Cahul”, destinele sale fiindu-i conduse până în prezent de patru directori: Constantin Chiciuc (1989-1990), Nicolae Diacoglo (1990-1998), Vitalie Bejenaru (1998-2000) și Ala Gaidar (din octombrie 2000).

Anul inaugurării școlii (1989) fiind declarat de UNESCO drept „Anul Eminescu”, a fost firească opțiunea cadrelor didactice și a elevilor de a-l avea drept patron spiritual pe Nemuritorul Poet. Ca urmare, Școala medie nr. 6 a fost prima instituție de învățământ din oraș care a insistat să i se confere numele unei personalități, numele acordat acesteia fiind reconfirmat printr-o decizie a executivului orășenesc din 20 decembrie 1995. Astăzi, în afara Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”, la Cahul mai funcționează Colegiul „Iulia Hașdeu” și liceele teoretice „Ion Creangă”, „Dimitrie Cantemir”, „Ioan Vodă”, „Serghei Rahmaninov” și „Piotr Rumeanțev”.

Dar liceul nu ar fi fost întreg dacă nu ar avea măcar un bust Eminescu! Așa că, hotărârea fiind luată, toți banii primiți în urma participării elevilor la recoltarea culturilor târzii din toamna anului 1990 (în jur de 3000 de ruble), la care s-a adăugat un suport financiar din partea Secției Învățământ a Raionului Cahul, au fost trimiși Fondului de Arte Plastice de la Chișinău pentru realizarea bustului. Odată realizat, acesta a fost adus la Cahul și amplasat în holul de la intrarea în liceu, de unde veghează și astăzi la buna desfășurare a procesului de educație din instituția de învățământ cahuleană. Festivitatea de dezvelire a bustului a avut loc la 15 ianuarie 1990, de ziua aniversării nașterii lui Mihai Eminescu, la finalul unui impresionant spectacol literar-muzical, „Colind pentru Eminescu”, de o largă vibrație patriotică. Impresionat de toate cele văzute la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” și, mai ales, de talentul deosebit dovedit de toți cei care au transpus pe hârtie nemuritoarele versuri eminesciene, o idee m-a străfulgerat instantaneu: cât de frumos ar fi un volum de poezii ilustrate de acești minunați copii!

Continue reading „Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul”

Olimpia MUREȘAN: Glasul roților de tren…

În ultima perioadă de timp se răspândește ideea că-n satele din Ardeal unde optzeci la sută din populație este de etnie maghiară, ar exista  organizații de tineri care ar fi instruiți să disprețuiască poporul român din care fac și ei parte și să găsească orice  mijloace pentru a obține autonomia acestor ținuturi. Pentru a combate această propagandă periculoasă,  voi relata două întâmplări din viața mea care au avut loc-una înainte de căderea comunismului și instaurarea democrației  în 1989 și,  alta din zilele noastre respectiv anul 2o18.  Iată prima întâmplare:

 Pe o stradă din centrul  Clujului-în vremea lui Ceaușescu.

-Tu ești Pușa de la gară?

-De la ce gară?

-De la Ulmeni-Sălaj!/- Da, eu sunt!/- Eu sunt Arpad, student la Arhitectură./ Tot aici la Cluj./-Eu sunt la Litere-îmi place să citesc!

Sunt fată de șef de gară, e bine, e rău, câte un pic din fiecare, e bine că pot călători gratis cu permisul de călătorie și e rău că ne mutăm dintr-un loc în altul, de la o stație la alta și-mi pierd  prietenii pe care mi-i făceam, pe colegii de clasă etc. Amintirile însă nu le pierd. Când m-am născut eu, atunci și-a luat tata certificatul de șef de gară prin concurs. Deci, eu am fost numai fiica șefului de gară, pe când fratele meu Mihai-cu șase ani mai mare ca mine, a fost și fiu de impiegat de mișcare ceferist.

Profitam de orice ocazie de a călători în dorința mea de-a cunoaște cât mai mulți oameni și cât mai multe locuri, așa că de îndată ce aflam că merge tata-n deplasare la Dej sau la Cluj la Regionala C.F.R.-ului, săream ca arsă și ceream să merg și eu mai ales în vacanțele școlare.

Așa am cunoscut Clujul și Dejul înainte de a fi elevă la Liceul Pedagogic sau studentă la Litere, bineînțeles că nu stăteam la ședință cu tata, ci, mă plimbam prin orașul de pe Someș.

Pentru mine gara C.F.R.-ului și trenurile au făcut parte din viața de zi cu zi, mai fac și acum, locuiesc în casa părinților,  acum ei sunt printre stele iar casa  se găsește tocmai lângă linia ferată.

Cam așa a fost întâlnirea noastră, după zece ani în care nu ne-am mai văzut. Eram vecini de apartament, gara veche avea două locuințe. În prima stătea șeful de gară cu familia iar în cealaltă locuia impiegatul de mișcare cu familia lui- cu cei doi copii care se numeau Chilo și Arpi sau Arpad cum se mai numea în acte, dar noi ne strigam pe numele mic. Toată ziua ne jucam împreună, băieții băteau mingea iar noi, fetele ne jucam șotron, cine fuge mai repede?,  de-a v-ați ascunselea  etc. Prietenia dintre noi era perfectă, nu eram preocupați că o familie e de naționalitate maghiară –iar noi eram români, nicidecum; ei învățau de la noi românește- iar noi ungurește. Chiar și acum știu vorbi această limbă deoarece am învățat-o  fără să vreau, în timpul jocului, însă îmi pare rău că n-am exersat-o mai târziu ca să-mi îmbogățesc vocabularul. Am exersat franceza și mai ales italiana-fiind admisă la grupă de italiană.

Ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj- la câte un suc și la câte o prăjitură împreună și cu sora lui-fiind și ea studentă, apoi fiecare cu preocupările lui-am revenit la forma de început, nu ne-am mai întâlnit deloc, deși între noi se recrease acea legătură armonioasă de pe vremuri când ne jucam doar și nu ne interesa ziua de mâine. S-a auzit mai târziu că Arpad ar fi intrat  în politică în partidul U.D.M.R. și  ar fi propus niște schimbări: sper ca aceste schimbări să nu fi fost în detrimentul nostru, al românilor- care am fost prieteni cu ei de mici copii, nu le-am vrut răul și nu i-am urât, ba chiar i-am iubit!  Am copilărit cu Arpad, azi e deputat în Parlamentul României, sper ca în amintirea anilor copilăriei -să nu uite prietenia dintre noi și să facă unele greșeli de interpretare luptând împotriva românilor- care sunt buni la suflet, dar nu sunt nici proști și nici mămăligari! Nu mi-ar veni să cred că Arpad ar fi devenit un extremist.

  Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Glasul roților de tren…”

Mugurel PUȘCAȘ: Gândiţi-vă, români, la Eminescu

GÂNDIŢI-VĂ, ROMÂNI, LA EMINESCU !

 

Gândiţi-vă, români, la Eminescu
Lin fruntea la icoana lui plecaţi,
Bătrâni şi tineri să-nchinăm omagiu,
Celui mai drag Luceafăr dintre fraţi.

Gândiţi-vă, români, la Eminescu,
El e mereu cu noi, etern va fi,
E diamantul poeziei noastre
Din alte vremi spre alte sihăstrii.

Nu e uşor, ne-ncearcă vremuri grele,
I-aşa departe clipa sa de noi,
Dar poezia-i e aşa aproape…
Citindu-l, cele vechi s-or face noi.

Ninge-i, Părinte, linişte şi pace
Celui ce-a fost pururi neliniştit,
Ce Ţara şi-a iubit cu prisosinţă
Iar prin iubire s-a făcut iubit.

Ninge, Părinte, peste el cu inimi,
Ninge cu codri şi alei de tei,
Sărută luciul lacului albastru,
E Eminescu zeul între zei.

Mi-e dor de el, îl simt păşind prin Reghin
În altă epocă, în alt decor,
Cu mantie de poezii pe umeri,
Cu părul mirosind a merişor.

Mi-e dor de el iar Reghinu-l aşteaptă,
Oraşu-i însetat de absolut,
Să vină Eminescu ! Vom pricepe !
O vom lua din nou de la-nceput.

Oriunde-am fi, oriunde ne vom duce,
Pe plaiuri mioritice târzii,
El, Dumnezeul poeziei noastre,
Ne însoţeşte-n pasul zi de zi.

Să îl iubiţi, să-l recitiţi, prieteni,
Noi, fără el, am deveni un mit,
Este poetul lacrimilor noastre,
Al începutului fără sfârşit.

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

15 ianuarie 2020

Recitare de excepţie : scriitorul Lucian Dumbravă !

Emilia POENARIU SERAFIN: Eminesciana (poeme)

Odă ție, Emin bădie !

 

Seara-i sus pe deal bădie, pune crizanteme-n geamuri

Luna ca împărăteasa, peste ceruri înstelată,

Iarna-i meșter de Luceferi, suflă lumânări pe ramuri

Iar pe bolta cursă smoală, stelele prind de se ceartă.

 

Eu cu ochii verde codru stau și-ți buchisesc iar versul,

Văd pe uşa de la surâ, teiul, scuturat de floare.

Plopii mulți și fără număr de-ar străpunge Universul

Și mă ningă fiori Celeste-n ziua ta, de sărbătoare.

 

Vântu-n codrii de aramă de-mi vuiește rău pădurea,

Plopii fără soț, pe lacul , umbresc floarea ta albastră,

Buciumul sună cu jale, de nu mai aud securea,

Doina ,cânt din veșnicie și din slova ta, maiastră.

 

Iar ce cântă-n slova asta, ramul, râul mi-s prieteni

Tu, Luceafăr nepereche, mi-ai îmbogățit și versul,

Ochi plecați pe altă cale peste Cer, nepământeni,

Ne veghează limba noastră, ne veghează Universul!

 

,,Când de tine n-om mai ști

Garantat, ne-om prăpădi ” !

 

 

Eminesciana

 

Cheamă – mă iubite, cheamă

Lângă suflet, la izvorul

Ochilor de cer, albastru

Să-mi alin, în tihnă , dorul.

 

Să chem păsările lumii

Să-ți aducă stele-n dar,

Să-i furăm, în şagă lunii

Noaptea, primului pătrar.

 

Să ne-ntindem lângă, , lacul”

Dintre codrii cei albaștri,

Şi doi nuferi, din cei galbeni,

Să-i desprindem, dintre aştri.

 

Iar lumina pân’ ,, la steaua ”

S-o cuprindem în secunde

Şi dorința, din luceferi,

Mângâiată-n plopi, sub umbre…

 

Flori de tei deasupra noastră,

Tu, deasupra mea, rămâi

Fi-voi floarea ta, albastră

Tu, iubirea mea, dintâi…

 

Şi bolnavi de-atâta noapte,

Să fugim, în altă lume…

Să luăm, în dor, păcatul

Şi Iubirea – n rugaciune.

 

 

Luceafăr trist

 

Incă-ți dezmierzi privirea pe poteci

Prin goana noastră putredă și rece

Când viața asta moartea și-o petrece

Ne strângi cu sârg cuvinte pe-unde treci.

 

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Eminesciana (poeme)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)

 

„Am băut mierea Necuprinsului / Din cupa lotusului veşnic, / Am străbătut tunelul suferinţelor, / Am aflat calea ascunsă a fericirii, / Am văzut razele de lumină / Străbătând tăcuta pustie a nopţii.”

 

(RABINDRANATH TAGORE)

 

 

   În sufletul frumos al marilor DACOROMÂNI creştini ortodocşi, arde şi străluceşte permanent aura Icoanei Profetului Neamului Valah, Mihail Eminescu.

   Între Luceferii poeziei universale, Mihail Eminescu este SOARELE care străluceşte deasupra tuturor limbilor şi deasupra tuturor timpurilor.

    În fiinţa sa şi-a întrupat duhul naţiunii pentru a se dărui deplin fiinţei Neamului.

   În el s-au zidit parcă stâncile carpatine, straja de veghe milenară cu brazii ei falnici şi temerari din care au ţâşnit apoi marile râuri de creaţie celestă, unde cerul şi-a privit şi potrivit fruntea sa albastră, strălucitoare, eminesciană, din care au odrăslit miraculos Luceafărul poeziei, filosoful metafizicii şi profetul gândirii creştin-ortodoxe.

   Profetul Mihail Eminescu este SFINXUL înţelepciunii carpato-danubiano-pontice!

     „Eminescu, cugeta înţelept George Călinescu era un român de tip carpatin.”

     (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, ediţia a IV-a, p. 318)

   Dumnezeu l-a hărăzit dincolo de geniul său universal, cu duhul profeţiei creştine ca întrupare a vocaţiei hristico-ortodoxe întru misiunea de destin a Neamului nostru.

   Un geniu poate fi mare prin pedagogia sa rafinată, prin spiritualitatea sa religioasă, poate fi naţional prin patriotismul său înflăcărat, poate fi universal prin erudiţia sa enciclopedică, dar adesea nu este complet şi nu este desăvârşit, fiindcă ori se „ridică” deasupra neamului său încorporându-i doar o particularitate distinctă şi atunci se depărtează de destinul neamului, ori este mai prejos de asumarea întru totul a erudiţiei, a pedagogiei, a spiritualităţii religioase, a misticii creative, a naţionalismului creştin, a culturii enciclopedice şi atunci rămâne neputincios, chiar infirm spiritual.

   Un geniu poate fi doar geniu naţional-universal sau poate fi şi savant, dar nu profet.

   Geniul, savantul nu au sinele religiozităţii şi nici conştiinţa naţionalismului ortodox.

   Nicolae Iorga, rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, un grandios savant, dar, un munte de mândrie şi o mare de orgoliu, nelăsând să pătrundă în el şi să se răsfrângă în juru-i razele de lumină, de căldură şi de adevăr ale iubirii de Dumnezeu şi ale dragostei de Neam.

   Profetul creştin ortodox poate fi deopotrivă şi geniu şi savant, dar mai presus de cele două naturi spirituale poate fi un mare mistic – filocalic împlinitor al iubirii divine şi al jertfei sacre întru Neamul său ales, ca arhetip între celelalte neamuri.

   Mihail Eminescu, Profetul neamului nostru dacoromân, a primit frumuseţe din Frumuseţea Fecioarei Maria, lumină din Lumina Logosului şi  harul înţelepciunii din harul Duhului Sfânt.

   „Aşadar, grăia contemporanul nostru sfântul ierarh Nicolae Velimirovici, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi Atotsfântul Duh, căci toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în Fecioara şi în Duhul.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe Malul Lacului. Trad. din lb. engleză de Paul Bălan. Ed. Anestis-2006, p. 28-29)

   Aici, trebuie să fie vorba exclusiv numai de inimile pline de har, de DUH în care sălăşluieşte CUVÂNTUL şi din care izvorăsc cuvânt, duh, lumină, libertate, adevăr, comuniune, frumuseţe, iubire, mărturisire, înţelepciune doar întru Hristos, fiindcă multe, chiar foarte multe inimi se convertesc la cu totul altceva…

   Aceeaşi mărturisire o sublinia şi distinsa ambasadoare a Culturii româno-universale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, viitoarea Maica Benedicta, prin anii ’79-’80, în cadrul colocviului Eminescu, la Roma, că, „orice lucrare intelectuală, orice lucrare a minţii noastre este de inspiraţie a Duhului, deoarece cuvântul este expresia CUVÂNTULUI, deci lucrare a Duhului şi a Cuvântului împreună.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala. Interviuri şi dialoguri, Ed. Nicodim Caligraful, Putna-2013, p. 129)

   Atenţie, însă!!!

   Nu „orice lucrare intelectuală”…, nu „orice lucrare a minţii noastre.” Trebuie remarcat un lucru esenţial, chiar un fenomen fundamental, de a se înţelege odată pentru totdeauna, că SEMANTICA aceloraşi Cuvinte nu este identică peste tot în fiecare limbă vorbită, scrisă, fiindcă ea păstrează UNICITATEA propriei limbii, Duhul limbii care îmbracă sau nu spiritualitatea religioasă în funcţie de raportarea, de măsura, de jertfa trăirii întru lumina CUVÂNTULUI, între reflexele de extaz şi Diamantul de splendoare ale LOGOSULUI divin.

   Cuvintele pogorâte din CUVÂNTUL în făptuirea operei gândite, vorbite, scrise, grăite întru slujirea şi slăvirea lui DUMNEZEU, au lumina, simbolistica şi hermeneutica DOGMEI  ADEVĂRULUI ABSOLUT. Ele nu pot avea altă interpretare decât cea dată, odată veşnic de Hristos: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”

 

   În afara acestei unice interpretări hristologico-evanghelice răsar EREZIILE.

   Cuvântul oricare ar fi el în diversitatea termenilor folosiţi ca exprimare, ca expresie orală sau în diversitatea operelor scrise de natură filosofică, istorică, literară, teologică, trebuie să aibă găteala mantiei de catifea a Trandafirului roşu regal, sceptrul Adevărului absolut cu reflexele de rubin ale flăcării Duhului Sfânt şi apoteoza serafică a Liturghiei cultului creştin-ortodox pentru a fi în comuniune cu LOGOSUL.

   IISUS HRISTOS nu este un filosof ilustru, un învăţător luminat, un teolog magistral, un poet genial, un ierarh al deşărtăciunii lumeşti, un profet oarecare, sau un Guru al înţelepciunii unei comunităţi anume, ca să I se atribuie însuşirile în funcţie de expresiile de invocare ori de meditaţie asupra cakrelor sale.

   IISUS HRISTOS ESTE FILOSOFIA VIEŢII VEŞNICE, ÎNVĂŢĂTORUL COSMIC, TEOLOGUL REVELAŢIEI SUBLIME, POETUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE, CHIRIARHUL DUMNEZEIRII, PROFETUL ABSOLUT al SLUJIRII şi SLĂVIRII, ÎMPĂRATUL şi JUDECĂTORUL VIEŢII, BIRUITORUL MORŢII, LOGOSUL DIVIN!

   LOGOSUL dumnezeesc a împrumutat cuvântul grăirii profetului nostru ca să dea farmec formei de expresie, mireasmă rostirii, ca limba noastră să atingă sublimul.

   Mântuitorul HRISTOS a revelat profetului Său dacoromân Taina Iubirii din care a odrăslit înmiit Taina divină a cuvintelor ce s-au revărsat peste Olimpul creaţiei spirituale, iar peste cuvintele de har s-a pogorât Dragostea Cerului surâzător.

   Opera integrală a Profetului este o expresie genială care se adaugă strălucirii întregului pantheon al spiritualităţii dacoromâne şi universale înlesnind cu mai mare uşurinţă cunoaşterea neamului, respectiv a poporului în vremea comunităţii sale prezente, dar şi diversele probleme legate de spiritualitatea altor popoare.

   Cu cât urcăm prin rugă în sălaşul sinelui nostru metafizic, cu cât ardem mai aprins în flacăra naţionalismului creştin-ortodox, cu cât ne adâncim mai mult în taina menirii noastre mistice, isihaste, cu atât mai mult şi mai sus înaintăm spiritual spre Kogaionul Eminescu care perpetuu se transfigurează în sălaşurile creaţiei sale geniale, revelatoare, călăuzindu-ne din datul firesc al vieţii religioase, din ortodoxia-cosmologică înspre dimensiunea transcedentală. „Ortodoxia noastră ţărănească, mărturisea marele filosof creştin Nae Ionescu, nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi concrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc.” (Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 15 Martie 1937)

   Stăpânind limba pelasgă-sanscrită Mihail Eminescu străbate Valea Indusului la pas cu învăţătura sruti, urcând înspre piscurile munţilor Hindu Kush pentru a savura mireasma înţelepciunii Samhitelor: Rig-Veda, Sama-Veda, Yadjur-Veda, Atharva-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanişadele, care aveau la origini creaţia teistă pelasgă. Analizând legile lui Manu, Manu-smrti, trece la Ramayana lui Valmiki, la Mahabharata lui Krishna Dwaipayana, dă măsura karmei şi samsarei, apoi supune fizicii, spiritualităţii materiei, logicii şi epistemologiei, adevărul reflectat de şcolile darşanas, admirându-i pe Gautama cu celebra Nyaya Sutra, pe Kananda cu valoroasa Vaiseshika a misterului cosmologic, pe Kapila, care dă tentă dualistă sistemului său ateu, apoi de la Badarayana trece la  Şankara şi se opreşte la marele poet alvar Kalyan – Tirumankai, iar de aici la luminatul Ramanuja. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)”

Ioan-Aurel POP: Mică lecție de istorie

Am primit un mesaj prin poșta electronică, pe care îl reproduc aici:  „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România! Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.! Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?). Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)! Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă! Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi ! Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici). Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.

P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.

Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare. În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor! Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări. De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România. Atunci, românii erau – mai exact, trebuiau – să fie slavi. În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român. Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.

Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996: „Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2]. „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3]. „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4]. Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor. Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc. În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat. Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?

Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta? Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria. Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.

Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice. Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.

Aceste dificultăți – dar și altele – fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze. Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază. Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor. Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută. Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni. Întâmplările din trecut – ca și cele din viață, în general – sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice. Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).

Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor. Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc. Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut – cum ar dori o parte a publicului – au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor. Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.

Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc. Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.). Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.

Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian: „Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.

– Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.

– Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.

– Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”

Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente. Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc: „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”. Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.

Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr. Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras). Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori. De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Mică lecție de istorie”

Alexandru NEMOIANU: Mărturia lui Josephus Flavius

Unul dintre istoricii de seamă ai lumii antice a fost Josephus Flavius.

Josephus Flavius s-a născut în 37 d.Chr. la Ierusalim și a purtat numele, la naștere, de Joseph ben Matthias. Era descendent din o ilustră familie israelita având înaintași preoți și rudenii regești. El a studiat cu sadduchei, esenieni și farisei și finalmente, s-a alăturat fariseilor. În anul 62 d.Chr. el a mers la Roma unde a negociat eliberarea unor prizonieri Israeliti. Misiunea lui a reușit cu ajutorul soției lui Nero, Poppaea. Josephus revine la Ierusalim în 65 d.Chr. și găsește Ierusalimul și întreagă țară în revoltă deschisă împotriva Romei.

Deși Josephus personal avea serioase îndoieli privind oportunitatea revoltei, el s-a alăturat răsculaților. În 66 dd. Chr. Cei mai radicali dintre răsculați, ”zelotii”, au ocupat puternica cetata Massada și revolta a devenit deschisă.În același an Josephus a fost numit comandant al provinciei Galilea și tot atunci legiunile Romei au intrat în război deschis cu Evreii.

Revolta Evreilor a fost provocată de ocupația Romei dar și de circulația unor curente “mesianice” violente. În aceste condiții Josephus a fost însărcinat cu guvernarea Galileeii și el s-a așezat în puternica cetate Jotapata. Asediul cetății a fost condus de către Titus, fiul lui Vespasian, comandantul trupelor Romei însărcinate cu distrugerea revoltei. Josephus a condus cu dibăcie apărarea cetății dar finalmente, ea a fost ocupată. Împreună cu un număr de conducători Josephus s-a ascuns într-o peștera și acolo, cei adunați, au făcut un pact de sinucidere. Josephus a reușit să îi amăgească pe toți ceilalți și s-a predat lui Titus. Înfățișat lui Vespasian, Josephus a făcut o interpretare a profețiilor mesianice în sensul că Vespasian va ajunge Caesar al Romei. În acest fel el și-a salvat viața. În urma acestui fapt Titus îl numește consultant al sau și îl va folosi ca intermediar între trupele Romei și răsculați.

Josephus nu a reușit să îi convingă pe răsculați să accepte condițiile Romei și astfel a asistat la ocuparea Ierusalimului și distrugerea celui de al doilea templu.

Foarte curând,în 69 d.Chr. “profeția” lui Josephus s-a împlinit, Nero s-a sinucis și după scurte convulsiuni sociale și trecerea rapidă a trei Caesari (Otto, Galba, Vitelius), Vespasian a devenit Caesar al Romei și a întemeiat o nouă dinastie, cea a Flaviilor.

După ce Titus a supus pe Evrei, el a revenit la Roma unde l-a adus și pe Josephus. Acesta din urmă a primit cetățenia Romei și cu ea a adăugat numele Flaviilor,devenind Josephus Flavius.

Aici la Roma, din comanda lui Titus și apoi a fratelui lui Titus, care a urmat ca și Caesar al Romei, Domițian, Josephus a scris cele două lucrări fundamentale ale sale: “Bellum Judaicum” (Războaiele Idaice), în 78 d.Chr., și “Antiquitates Judaica” (Antichitățile Iudaice) în 93 d.Chr.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Mărturia lui Josephus Flavius”