Emilia POENARIU SERAFIN: Eminesciana (poeme)

Odă ție, Emin bădie !

 

Seara-i sus pe deal bădie, pune crizanteme-n geamuri

Luna ca împărăteasa, peste ceruri înstelată,

Iarna-i meșter de Luceferi, suflă lumânări pe ramuri

Iar pe bolta cursă smoală, stelele prind de se ceartă.

 

Eu cu ochii verde codru stau și-ți buchisesc iar versul,

Văd pe uşa de la surâ, teiul, scuturat de floare.

Plopii mulți și fără număr de-ar străpunge Universul

Și mă ningă fiori Celeste-n ziua ta, de sărbătoare.

 

Vântu-n codrii de aramă de-mi vuiește rău pădurea,

Plopii fără soț, pe lacul , umbresc floarea ta albastră,

Buciumul sună cu jale, de nu mai aud securea,

Doina ,cânt din veșnicie și din slova ta, maiastră.

 

Iar ce cântă-n slova asta, ramul, râul mi-s prieteni

Tu, Luceafăr nepereche, mi-ai îmbogățit și versul,

Ochi plecați pe altă cale peste Cer, nepământeni,

Ne veghează limba noastră, ne veghează Universul!

 

,,Când de tine n-om mai ști

Garantat, ne-om prăpădi ” !

 

 

Eminesciana

 

Cheamă – mă iubite, cheamă

Lângă suflet, la izvorul

Ochilor de cer, albastru

Să-mi alin, în tihnă , dorul.

 

Să chem păsările lumii

Să-ți aducă stele-n dar,

Să-i furăm, în şagă lunii

Noaptea, primului pătrar.

 

Să ne-ntindem lângă, , lacul”

Dintre codrii cei albaștri,

Şi doi nuferi, din cei galbeni,

Să-i desprindem, dintre aştri.

 

Iar lumina pân’ ,, la steaua ”

S-o cuprindem în secunde

Şi dorința, din luceferi,

Mângâiată-n plopi, sub umbre…

 

Flori de tei deasupra noastră,

Tu, deasupra mea, rămâi

Fi-voi floarea ta, albastră

Tu, iubirea mea, dintâi…

 

Şi bolnavi de-atâta noapte,

Să fugim, în altă lume…

Să luăm, în dor, păcatul

Şi Iubirea – n rugaciune.

 

 

Luceafăr trist

 

Incă-ți dezmierzi privirea pe poteci

Prin goana noastră putredă și rece

Când viața asta moartea și-o petrece

Ne strângi cu sârg cuvinte pe-unde treci.

 

Dezmoșteniți de tine și de-o lume

Luceafăr trist de parcă nici n-ai fost

Cum fără tine toate-s fără rost

Și nu-i găsesc românului vreun nume.

 

Bădie drag nici codrii cum tu-i știi,

Carpații înverziți…ne-au fost ocară

Ori țara asta smulsă grea povară,

Vândută de slugarnici pe doi lei.

 

Secată-n prunci plecați prin pribegie

Prin trudă grea ca să-și câstige pâinea

Sub Cerul gol, ori fără de podea,

Cu cei rămași, bătrâni, în agonie.

 

Iar cei puțini, lungi grote, lilieci

Din întuneric timpul și-or preface

Îngenuncheați de ciocli de ne-ar zace

Spinări de lut duc sufletele seci.

 

,, La Steaua” ta uitat-au să-i dea nune,

Păduri de-argint rămase doar răzoare,

Lacul pierdut în mlaștina prea mare

Iar limba ta, noi vreascuri pe rubine.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

15 ianuarie 2020

Lasă un răspuns