Motto:
„Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni”
(Mihai Eminescu)
LUCEAFĂRUL OMAGIAT
(sonet aniversar – 170 de ani)
Pe bolta României a răsărit
Luceafărul cu taina poeziei,
Să lumineze-n ceața istoriei,
Cât veșnicia străbate infinit.
Din cer se aude cor de corifei,
Ce-n versuri răsună cu harul menit,
Să știe omenirea că n-a murit,
Ci-i veșnic în lacrima memoriei.
În miezul iernii pe tărâm românesc,
Revine cu spiritul revigorat
În versuri, alături de cei ce-l iubesc.
De Ziua Culturii e omagiat
Spirit luminând ca far dumnezeiesc,
În țara sa, de neam binecuvântat.
EMINESCU ȘI POEZIA
(sonet creativității)
Eminescu e a slovei fântână,
Ce cu izvor de tuș a udat glia.
S-a logodit, atunci, cu Poezia,
Și s-a născut pe veci, Limba Română.
Pentru ea și-a dus crucea ca Mesia,
Iubind-o ca pe-o muză și stăpână.
A venerat-o-n versuri, ca pe zână,
Și în Paradis i-a dus veșnicia.
Din raze i-a împletit cununiță,
Să fie corolă identitară
Neamului ce i-a plăsmuit ființă.
Pe nori așterne dorul pentru țară,
Să-nroureze versuri cu credință,
Dintr-o predestinare milenară.
LUCEAFĂR CĂLĂTOR PRIN DESTIN
(sonet în destin de Luceafăr)
Luceafăr cu destin pământesc sortit
În chip de astru și cu ochi de stele,
A coborât pe dealuri, în vâlcele,
Lângă izvoare, pe care le-a-îndrăgit.
A poposit în gândurile mele,
Pe drum ce duce spre codrul desfrunzit,
Să-mi lumineze visul neîmplinit
Și în el să-mi veșnicească numele.
Părea un înger sosit din Paradis,
Cu aripi de lumină argintie,
În care și Pământul s-ar fi aprins.
Dar s-a topit cu duhu-n poezie
Și s-a întunecat orizont din vis,
Iar drumul către el nimeni nu-l știe.
LUCEAFĂRUL OGLINDIT ÎN APE
(sonet aniversar)
Poetul e râu ce curge prin vreme
Să ude ogorul culturii din neam
De condeieri, ce-și duc roadele-n ram
Cu aura slovei în diademe.
Iar cei ce s-au hrănit la poetic hram,
Lasă belșug de roade în poeme
Și virtuos răsună în refrene
Prin anotimpuri cu-al teiului balsam.
Luceafărul se oglindește-n ape,
Admirând ogorul culturii, bogat,
Și-n foșnet de valuri strecoară șoapte.
Își pune raze pe har îndestulat
Și veșnicește, de-a nu fi uitate,
Gânduri mărețe, când e aniversat.
LUCEAFĂRUL DIN VISUL MEU
(sonet iubirii astrale)
În sufletul meu este mereu seară,
De când ai răsărit la fereastra mea
În strai luminos, să nu te pot uita,
Cu dor să te-aștept ca odinioară.
Sub teiul tău mă poartă amintirea
Iubirii ca-n a vieții primăvară,
Ce în vis printre gene se strecoară
Să-mi stingă dorul de-mbrățișarea ta.
Cu visul adorat să rămân sub tei,
Rostind mereu, aceeași „Rugăciune”,
Ce-n raza ta am citit-o pe alei.
Din suflet trist și inima tăciune
Voi lăsa vis pe florile dragostei,
Să-l citești, când nu-l voi mai putea spune.
ÎNVEȘMÂNTARE POETICĂ
(sonet Luceafărului din poezie)
Am străbătut înveșmântată-n cuvânt
Spre razele corolei de lumină,
De stele ninsă pe boltă senină,
Din versuri să-i zugrăvesc un lăcaș sfânt.
Mi-am pus glasul în speranță divină
Și l-am legat pe o săgeată de vânt,
Să te caute cu-al inimii avânt,
Luceafăr din poezia romană!
Te-aș ruga, o clipă să mai zăbovești
Cu raza privirii pe românesc plai
Și-n suflet poetic să te-adăpostești!
Din harul divin o fărâmă să-i dai
Și cu împuterniciri dumnezeiești
În el să răsădești rădăcini de grai!
DE CE, DOAMNE, NU M-AI ASCULTAT?
(rondel poetului Mihai Eminescu)
De ce, Doamne, nu m-ai ascultat,
Când Te rugam cu suflet aprins
De dor, să pot iubi ne-ncetat
Și să mă lași în eternul vis?
Te întreb, că răspuns nu mi-ai dat,
Ca martir de fanatici ucis:
De ce, Doamne, nu m-ai ascultat,
Când Te rugam cu suflet aprins?
Că de veșnicie mi-ai legat
Spirit din poezie desprins
Și în luceafăr l-ai transformat,
Să-l simt mistuit de dor nestins,
De ce, Doamne, nu m-ai ascultat?
–––––––-
Maria FILIPOIU
15 Ianuarie 2020
București