Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)

Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme).

În 1928 petrecu Craciunul cu privilegiul de a-i avea la Boureni pe cei dragi ai ei, pe Graziella cu Ana-Maria, fiica din prima căsatorie și nepoata. Nici un semn al ursitei, legat de apropierea sfârșitului, pentru cea care își avea gata pregătit sălașul eternității. La nici două luni, în ziua (sau poate noaptea) de 14 februarie 1929 „…volburi otrăvite întunecă cerul și apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiați strigă dezghețul, cu toată puterea pămîntului!”. Lirismul vizionar, purtător de verdict, al accestei citări după măestrul condei al Elena Vulcănescu, se traduce prozaic astfel: Valeria Micle Sturza muri subit. La trei luni după ce împlinise 62 de ani. Muri singură sau, poate, asistată de de vreo femeie din vecini, care îi va fi ținut lumânarea. Costică Tarcan, vecin și om de curte al boierului Sturza știa și cauza morții: “Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi satul îi înspre apus…” Ultima ei dorința încălca o cutumă creștină. Cu ce taină oare?

Soțul Valeriei, boierul, om ocupat cu afaceri, era mai mult prin străinătate. La nici zece kilometri la nord de Boureni era moșia fratelui său Constantin, cu telegraf și tren care făcea legătură, la Pașcani, cu expresul de Berlin. Relația prințului Dimitrie cu soția era compromisă de mult timp, dar boierul avea onoare și le-a arătat oamenilor locului respectul său pentru defunctă, mama copiilor lui. I-a făcut înmormântare după rangul ei de soție de prinț și, poate, după dorința ei expresă de prețuitoare a datinilor locului, pe care le-a cunoscut și poetizat în cartea sa de versuri mai sus numită. În urma sicriului de cristal, comandat de boier din străinătate, „…au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică”. Și mare parte a acestei mulțimi a zăbovit apoi la un praznic „cum nu s-a mai văzut” prin această parte de țară. (prof. dr Constantin Partin). După înmormântare, o vreme, sătencele din Boureni o simțeau pe Cucoana Valeria în noaptea de Rusalii, „…când scăpa de strânsoarea veciei şi poftea cireşe”.

Cât despre singurul fiu (din trei) aflat în viață la moartea mamei sale, dar departe de ea (scriitor și traducător, decedat și el prematur, la zece ani după moartea Valeriei), iată o frază a sa care-i măsoară povara filială după moartea mamei: „Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viața mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza).

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)”

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire

Zona Banatului „muntos” a avut o istorie deosebită dominată, având de caracteristică principală, independența, libertatea locuitorilor ei.

Din cele mai vechi timpuri, sub conducerea fruntașilor locali, a cnezilor,locuitorii acestei zone au avut rosturi nobiliare, adică libertatea individuală și dreptul de a purta arme. În schimb ei trebuiau să apere zona de năvăliri din afară.

Aceste rosturi s-au perpetuat în tot cursul vremii, în vremea ocupației otomane prin nesupunere, prin „lotrie”,iar în vremea dominației hapsburgice sub și în sistemul „graniței militar.

Ceea ce aș vrea să amintesc aici sunt câteva amănunte care pot fi ilustrate prin cazul Văii Almăjului și al „casei” Boldea din Borlovenii-Vechi, înaintașii mei pe linie maternă. În acest context am să amintesc și contribuții ale unor membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, la Marea Unire din 1 Decembrie, 1918.

Acești locuitori ai Almăjului erau cu rosturi nobiliare, după statutele medievale, dar nu aveau nimic de a face cu decorul romantic care însoțește construcțiile imaginare. Acei oameni erau țărani și cel mai adesea țărani săraci. Dar această împrejurare nu îi făcea mai puțin nobili.

Dar circumstanța că erau liberi, că aveau dreptul și voința de a apăra ceea ce era al lor cu arma, la caz de nevoie, faptul că rosturile militare îi purtau în locuri și împrejurări diferite, îi făcea să fie mental pregătiți să accepte și să înfrunte „noul”. Ei acceptau „noul” istoric dar rămâneau încrâncenați în rostul lor existențial, în tradiția lor românească și a „locului’.

În veacul al XIX-lea această deschidere mentală s-a manifestat prin grija de a da „înainte” și încă mai vârtos prin trimiterea ,măcar unora dintre copii,la „carte”.

Așa a fost cazul „casei” Boldea din Borlovenii Vechi.

Dascălul Pavel Boldea și-a trimis copii la școală și unul dintre ei a dat înainte și a devenit fruntaș în rândul preoțimii militare ortodoxe din armata imperială chesaro crăiască. Colonelul K.u.K Pavel Boldea a devenit fruntaș, dar în sufletul lui a rămas ceea ce fusese din naștere, un țăran din Borloveni, cu grijă pentru frații și rudeniile mai mici, cu grijă pentru satul și „țară” lui, Almăjul. El a avut grijă și pe cheltuiala lui au mers la școli și au devenit „domni” frații lui și nepotul Coriolan Buracu.

Feciorul sau,Lt.Col.KuK Romulus Boldea, a avut la rândul sau o carieră militară și apoi polítică meritorie. A luptat pe frontul italian și a primit numeroase decorații austriece, dar și germane,între ele Crucea de Fier Germană. S-a căsătorit cu Otilia Bauer, fica unui fruntaș german din Bijeljina, Bosnia și care s-a atașat cu pasiune casei Boldea. Romulus Boldea a fost Prefect al Județului Severin și Președinte al Comunității de Avere Grănicerești din Caransebeș. Dar în același timp a gospodărit cu mare grijă bunurile familiei din Borloveni și casa din Borloveni i-a fost principala reședința, în care Dumnezeu i-a îngăduit să închidă ochii. Casă care și azi este în picioare și în bună stare.

Pentru acești oameni și pentru urmașii lor, inclusiv subsemnatul, Borloveniul și Almajul au fost și rămas “patria” ideală.

Din neamul lor mai mulți au contribuit la realizarea “marii Uniri”. Romulus Boldea și unchiul lui Grigore Boldea, amândoi ofițeri în armata chezaro-crăiască, au fost între primii ofițeri bănățeni care au trecut călare munții și s-au înrolat în armata română. Amândoi au luptat pe frontul”de la Tisa”, împotriva bolșevismului maghiar. Ei au făcut parte din corpul de artilerie care a forțat Tisa și a îngăduit ofensiva armatei române, ocuparea Budapestei și izgonirea lui Bela Khun. Vărul primar al lui Romulus Boldea, Coriolan Buracu, a avut un rol esențial în mobilizarea Almăjenilor și a fost delegat la Marea Adunare de la Albă Iulia care, la 1 Decembrie 1918 proclamă unirea tuturor Românilor. ”Casa Boldea” a fost parte activă la Marea Unire.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire”

Alexandrina TULICS: Atât de albe și smerite (stihuri)

Atât de pur, atât de fraged…



…Atât de albe și smerite,
Petale alb-mărgăritar,
Sunt ca Mireasa pregătită
Să se închine la altar.

Atât de pure și gingașe,
Rostesc din adevărul sfânt.
Sunt ca arcușul pe vioară,
Ce note-n alb, Îți cânt’.

Atât de sincere-s întruna,
Ca preaiubita ce o-aștepți,
Să fiți pe veșnicii, doar una,
Pecetluită de Sfintele Peceți.

…Atât de pur, atât de fraged
Atât de alb la sfânt altar,
E voalul de Mireasă îmbrăcată
De Tine, ca un alb mărgăritar…

 

 

-De ce?

  (Din albumul ,,Colț Stelar”)

 

-De ce ninge Tată-n vară?
Iar pomii frunzele își pierd?
De ce își părăsesc mame, copiii
Și sunt atâtea lacrimi fără crez?

-De ce, în loc de fericire,
Trăim printre suspine-n vale?
Şi parcă norii se-mbulzesc
Lăsând tristeți pe-a noastră cale?

-De ce își plânge rândunica,
Dând roată, cuibul la plecare,
În zbor-suspin chiar de se-nalță
Plutind spre alba zare?

Continue reading „Alexandrina TULICS: Atât de albe și smerite (stihuri)”

Ileana VLĂDUȘEL: Îți caut iubire, portul

Îți caut iubire, portul

 

Îmi lipsești iubire noaptea, când singurătatea poarta

Către inimă-o deschide

Și la mine-n piept pătrunde.

 

Și-mi lipsești iubire ziua când se- întoarce amintirea

Și-mi bate încet la ușă

Și  apoi deschide și intră.

 

Te caut iubire în vise cânt tristețea mă ajunge

Și-ți caut cerul și steaua

Unde te-a ascuns ghionoaia.

 

Pe nisipul ars pășesc încercând să te găsesc,

Dar nu ești, doar urme goale

Și absența ta mă doare.

 

Când oftez și doare oful îți caut iubire portul

Și nava ce mi te-a dus

Mării, să nu te ajung

 

Și privesc spre farul stins căutând urme prin timp

dar nici  tu și nici  catargul

nu mai umpleți astăzi largul!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

14 mai 2020

Emilia-Paula ZAGAVEI: Dor

Dor

 

Îmi scriu poemul pe un fir de iarbă

Și îl botez cu lacrimi mari de ploaie,

Descânt iubirea într-o palmă oarbă

Din zdreanța sufletului detronez războaie.

 

Adun poveștile din umbrele pustii

Al pașilor ce slobozesc blesteme,

Bucăți de dor întemnițez în triste gratii

Zidite-n stânci ce tăinuiesc dileme.

 

Înmormântez tristețea sub sărut

Bocind pe-ascuns a mea copilărie,

Mă-nchid în mine supunându-mă tăcut

Regulilor scrise cu aprigă silnicie.

 

Mă-nchid în mine nimicind amarul

Tristeților otrăvitoare și viclene,

Pictat de pașii ce-au strivit aleanul

La crucile regretelor eterne.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

14 mai 2020

 

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian

           Eroul despre care vom vorbi este preferatul multor generaţii de cinefili, prin urmare, un model către care mamele îşi proiectează educaţia copiilor, iar fetele, de toate vârstele, visele. Însă el, deşi are, obligatoriu, un metru nouăzeci, o tonă şi ceva de muşchi, jeans impecabili şi o figură foarte macho, este un familist înrăit dependent de soţia sa blondă, frumoasă şi casnică, dar şi de cei doi copilaşi. Dar ce spun eu copilaşi!? Adevăraţi îngeraşi, dintre care băieţelul are astăzi serbare la grădiniţă şi joacă rolul unui pitic de grădină, ceva extraordinar de complex care necesită, obligatoriu, sprijinul emoţional al întregii familii. El, eroul deci, se numeşte, cum altfel decât Bob Tren. Păi, hai să fim sinceri, cum ar putea să fie un erou dacă s-ar numi Franklin Delano Roosevelt Jr. de pildă? Jenant! Un adevărat erou trebuie să aibă un nume care să dea senzaţia că mesteci pietriş…

            Ziua de muncă a eroului începe, în mijlocul întregii familii, copiii leorpăind fericiţi cu lingura în nelipsitele siriăls aruncate într-o strachină cu o zeamă albicioasă, el înfulecând grăbit o gogoaşă, iar superba lui soţie lincăind visătoare o ceaşcă cu ceva verde şi tulbure. Deci eco! Visarea ei, aflăm din sărutul pasional pe care-l primeşte de la eroul cu gura plină, se datorează unei nopţii de amor nebun, abia încheiată în zori când îngeraşii, inocenţi, ca toate fiinţele semidivine, năvăliseră în dormitor să joace bâza cu: „mom and dead”. Ei, zâmbind cam ruşinaţi, se jucaseră totuşi, preţ de câteva cadre, cu micii terorişti. Din cauza asta el a cam întârziat, iar acum fuge la serviciu cu gogoaşa în gât. Este desigur poliţist şi când deschide uşa secţiei şeful îl cheamă urgent la el şi îl suspendă pentru că, în seara precedentă, împuşcase fără aprobare vreo cinci bande de hoţi, drogaţi, asasini, kileri şi, din greşeală, un câine maidanez, iar nesuferiţii ăia de la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor deschiseseră acţiune în tribunal pe chestia asta. Omenos din cale afară, şeful, un vechi prieten de Vietnam, îi dă de la el un pistol, o maşină şi îl asigură că va închide ochii dacă astăzi îi lichidează şi pe nemernicii care îl sechestraseră pe preşedinte statului şi voiau, cu orice preţ, să arunce o bombă nucleară piratată de chinezi, auzi, nebunie,  într-o grădiniţă.

            Eroul simte cum îi vine sângele la cap, sare în maşină şi, ca măsură de siguranţă, o ia ostatecă pe amanta boss-ului, altă blondă, de data asta însă una foarte tâmpită care dă pe trompă totul despre bandiţi şi, ca să arate cât de mult îl apreciază ea pe erou, de care era îndrăgostită încă din liceu, dar el n-o băga în seamă, începe, cu graţie şi multă tandreţe să-i tragă un scurt. Eroul, în acest timp, goneşte cu o sută de mile pe oră fiind urmărit de nişte paranoici care trag cu mitraliera şi dă un sms soţiei ca să-i spună că, probabil va întârzia puţin la serbarea micului Thiboldt, scumpul lor băieţel.

            Mă-sa se cam şucăreşte şi-i face puţin tapaj precum că să-i fie ruşine, că nici data trecută nu a venit şi ăla micu’ era tot numai lacrimi şi muci de supărare. Eroul este nevoit să închidă deoarece tocmai a încasat un glonţ în telefon. De ciudă face o fentă cu maşina şi nemernicii de bandiţi se prăbuşesc într-o prăpastie apărută pe neaşteptate în dreapta autostrăzii. Eroul opreşte regulamentar vede cu destulă durere că gagica fusese şi ea făcută ferfeniţă cu o rafală de tun antiaerian şi se bucură că dintr-un elicopter coboară bunul său coleg de serviciu un afroamerican cam la fel de solid şi pus, nevoie mare, pe făcut dreptate. Cei doi schimbă unele glume cu specific poliţist şi pleacă în trombă să-i pedepsească pe bandiţi întrucât ăia anunţaseră la televizor că-l înjosesc pe preşedinte cu vorba şi cu fapta dacă nu primesc un vagon de bani. Preşedintele apare şi el pe ecran, puţin vânăt la un ochi şi le ordonă tuturor să nu-şi rişte vieţile fiindcă se descurcă el singur, aşa cum a făcut-o şi în alegeri. Naţiunea face o mică explozie de lacrimi şi bucurie, apoi îşi vede de ale ei. Eroul însă ştie ce are de făcut! Se furişează pe lângă şopronul unde era statul major al infractorilor şi preşedintele ostatic. Primeşte un telefon de la vicepreşedinte care-l asigură că îşi va primi insigna înapoi dacă reuşeşte. Dacă nu, nu! Scârbit, eroul aruncă şi acest telefon. Se prinde însă la timp că gagica-l trăsese în piept şi îl vânduse, deoarece aici este aşteptat cu mii de guri de foc de toate calibrele căci pe şeful bandei nu-l interesa neapărat preşedintele, sau vagonul de bani ci, în primul rând, să-i ia eroului gâţii fiindcă în urmă cu un an îl arestase pe fratele lui, un tip ceva mai idiot, care călca oameni cu maşina, dar la care el, deşi mare canalie, ţinea totuşi enorm.

            Hopaaa! Intriga ia o notă personală ceea ce nu este admis din punct de vedere deontologic. Bravul partener afroamerican, Heatcliff pe numele lui mic, căruia i se văd mai mult dinţii deoarece perimetrul acţiunii este luminat intermitent cu tot felul de flash-uri colorate, îl sfătuieşte s-o lasă baltă şi să nu se implice emoţional. Eroul însă este din beton armat şi, la această observaţie, zâmbeşte sexi, dă o replică spirituală, apoi îl doboară dintr-un foc tras la plezneală, pe unul care stătea pe un acoperiş cu o puşcă cu lunetă, probabil special pentru a fi împuşcat. Abia acum începe, cu adevărat, măcelul. Bandiţii trag în disperare întrucât regia le-a asigurat muniţie cât pentru un război de rutină. Adăpostiţi după un gard de sârmă, eroul şi partenerul său trag agale, foc cu foc, pentru economie de muniţie (seara vor face un raport în care vor specifica fiecare glonţ tras şi cu ce efecte), dar şi pentru că, fiind ei bine antrenaţi, la fiecare foc, doboară minimum doi bandiţi. Apare însă un elicopter care pune proiectorul pe ei, se făcuse deja seară, dar şi un dement ieşit pe o uşă începe să-i mitralieze energic. Se face puţină jale, fiindcă acţiunea elicopterului este susţinută şi de un submarin, apărut dracu’ mai ştie de unde, din care se revarsă salve de tun cam cât pentru o debarcare. Situaţia se agravează eroul fiind rănit uşor în picior şi puţin în inimă. Heatcliff însă este făcut treci. Furios, eroul smulge un par dintr-un gard şi-l zvârle în palele elicei care-i zbârnâia deasupra capului împiedi- cându-l să se concentreze. Elicopterul se prăbuşeşte peste submarin şi, ambele, se duc la fund nu înainte de a exploda extrem de spectaculos, ştiut fiind că altfel nu te crede publicul.  Acum eroul se poate ocupa în linişte de bunul său camarad şi prieten.

            Pentru început îl întreabă:

            – You are all right?

            – Yes, I ‘am fine! Răspunde calm Heatcliff că să nu-i distragă atenţia de la acţiune. Nici nu prea mai era cazul, deoarece, acum nu mai trage nimeni, ba chiar, pe fundal, se aude o vioară care cântă duios ceva foarte trist. Ce-i drept Heatcliff chiar moare, deşi nu-şi prea dă seama de la ce i se trage. Bineînţeles, nu înainte de a schimba câteva glume cu specific soldăţesc de pe vremea când erau ei puşcaşi marini. Apoi, cu câteva clipe înainte de a închide definitiv ochii, îi mai spune să nu cumva să uite de preşedinte, dar nici de serbarea copilului iubit. Eroul îl dă la o parte pe vioristul care începuse să se bage în cadru şi-i lua faţa, apoi pleacă scrâşnind din dinţi. Simţi cum îi clocoteşte adrenalina în vene. Împuşcă încă vreo zece nemernici care-l pândeau pe la colţuri şi, în sfârşit, ajunge la o uşă blindată pe care o zboară cu o lovitură de picior. Apoi mai deschide alte uşi cu cifru… Tot cu piciorul!

            Numai că, în tot acest timp, nici preşedintele nu stătuse de lemn Tănase chiar dacă era legat cu nişte funii deasupra unui cazan cu crocodili. Bun sportiv, făcuse parte, în tinereţe, din vestitele Berete Verzi, distrage atenţia nemernicului de boss cu nişte paragrafe din constituţie, profită de deruta ăluia, se răsuceşte pe funii şi face un salt drept în faţa lui. Prilej cu care îi arde vreo două lovituri speciale cu muchia palmei şi-l dă cu capul de pereţi. Apoi îşi scoate cătuşele şi i le pune imbecilului, spunându-i calm că va putrezi pe veci în închisoare, dacă nu-i destăinuie, acum şi aici, în amănunt, cum stă treaba cu bomba de la grădiniţă. Monstrul, fraier, rânjeşte batjocoritor. Acum este momentul în care sare din ţâţâni uşa încăperii cu crocodili şi intră eroul. Primul lucru pe care-l vede este că o jivină se apropie de gamba preşedintelui. O anihilează dând o lovitură de pumn în moaca banditului. Nu voia să mai aibă probleme cu descreieraţii de la protecţia animalelor! Crocodilul preia, foarte sfinţit, semnalul din subliminal şi se duce mârâind la groapa lui. Ce le spune celorlalţi nu mai ştim, cert este că toţi se dau la fund. Boss-ul înspăimântat de forţa psihică a eroului dă pe trompă toată mişculaţia. Preşedintele formează imediat un număr de telefon strict secret şi forţele speciale intră în acţiune la grădiniţă. Se rulează câteva cadre cu nişte copilaşi fericiţi care habar nu au prin ce-au trecut.

            Preşedintele îl bate pe umăr pe erou şi-i strânge mâna. Eroul are pregătite câteva fraze protocolare despre aptitudinile preşedintelui. Acesta, modest din fire, rosteşte fraza devenită celebră:

            – Eii, nu am fost toată viaţa mea preşedinte…

            Ies împreună exact când sosesc şi câteva zeci de maşini ale poliţiei cu girofarurile în funcţiune şi cu sirenele al maximum. Plus o divizie de elicoptere ale armatei pline ochi cu soldaţi vopsiţi pe faţă. Cam o mie de  reflectoare luminează scena în cei doi care păşesc zâmbind fericiţi spre camerele de luat vederi. Reapare vioristul tot cu ceva melancolic şi trist. Vine în fugă şi cu ochii umezi de emoţie însuşi vicepreşedintele. Îşi şterge ruşinat câteva lacrimi bărbăteşti, îl îmbrăţişează pe prietenul lui de o viaţă, Tom (preşedintele!) şi îi spune şefului poliţiei să pregătească ceremonia.

            Şeful pricepe imediat, nu pune întrebări prosteşti cum suntem noi învăţaţi şi, întreg alaiul se pune în mişcare. Pe undeva prin planul secund se vede, preţ de câteva clipe, figura ofticată a banditului şef.

            În cadrul unei ceremonii extrem de bine definită în plan emoţional este îngro- pat, cu salvele şi drapelul de rigoare, viteazul Heatcliff, iar eroul primeşte, în altă ceremonie, la fel de fastuoasă, Medalia de Onoare a Congresului, apoi i se returnează insigna şi pistolul din dotare. Neatent şeful îl bate pe umăr, în semn de prietenie adâncă, însă eroul se strâmbă puţin. Să nu uităm că avea două gloanţe în el. Dintre care, cel mai dureros, în inimă! Cei doi râd amuzaţi de întâmplare, iar seara îl vedem pe erou intrând în sala de spectacol, în uniformă, cu medalia la gât şi, alături de el, preşedintele, cu care se pare că a devenit bun prieten şi au convenit să vadă împreună piesa în care juca micuţul Thiboldt. Abia după asta planificaseră să bea o bere, în linişte, la birtul din colţ. Sala ovaţionează, Thiboldt se cam încurcă, de emoţie, mămica îi dă un sărut foarte pasional eroului şi, după, face o glumă epocală:

            – Acum că ştiu cu cine eşti când lipseşti de acasă te iert… Dar îi voi telefona Primei Doamne să ştie şi ea cu cine pierde vremea distinsul ei soţ. Se râde pe rupte şi filmul se termină tot cu o piesă de vioară.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian”

Dorel SCHOR: Suntem ceea ce mâncăm

*   Nebunii sunt convinşi că lumea nu-i normală. Au dreptate!

*   Speranţa moare ultima… Dar cât suferă săraca

*   „Intelectualii este proşti. Dacă ar fi pieţaşi, ar avea multe voturi.

*   Dacă îţi dai seama că nu înţelegi ceva, mai ai şansa să înţelegi…

*   Unde este deşteptăciune este şi multă prostie. Oare merge şi reciproca? (Mihai Batog-Bujeniţă).

*   O singură litera face diferenţa dintre Eroare şi Teroare.

*   Cu timpul, unele femei ajung nişte doamne şi altele numai bătrâne.

*   Suntem cea ce mâncăm? Înseamnă că ne sinucidem.

*   Fiecare se îndoapă după gradul lui de inteligenţă.

*   Oamenii se comportă inteligent numai după ce au epuizat celelalte posibilităţi (Aba Eban).

*   Nu contează câţi prieteni ai, ci unde sunt atunci cînd ai nevoie (i.).

*   Prostia e sferică, nu ai de unde s-o apuci.

*   Ideile tocite nu pătrund pe nicăieri…

*   Când se fac atâtea grozăvii în numele Domnului, te întrebi ce îi mai rămâne dracului de lucru.

*   Eu cred că maimuţa se trage din om şi nu invers (Lydia Elron).

*   Tâmpiţii nu au frontiere…

*   O lege care nu-i încălcată niciodată este o lege inutilă.

*   Uneori ai impresia că şi Dumnezeu mai bea câte un păhărel…

*   Nu toată lumea are acelaş simţ al umorului. Poate că asta ne salvează!

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Alexandrina TULICS: Nunta

Nunta

 

Ploaie de alb sau petale de nea ,

Au înflorit de câteva zile, la fereastra mea.
Parfum ceresc cu miez de aur
Din casa Tatalui-tezaur.
Sprinten,albine sărută corola ,
În dulce le leagănă creanga-gondola,
E-o nuntă în roi cu zumzet subțire,
Mireasa-i în alb -iasomie, parfumată de Mire.
Soarele fața și arată cu teamă,
N-ar vrea torid, sporul să-l destrame.
Flori curioase așteaptă-n mirare,
Mirele crin să vie la însurătoare.
E foșnet de ramuri și vântul se-oprește ;
-E gata a venit !
Alaiul porneste!
…Emotii solare se joacă-n grădină,
tremurând  bucuria razei -lumină.
Albini duc polenul cel dulce ..ACASĂ,
Unde va locuii pe vecii Mirele
Și a Lui Mireasă!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

12 mai 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Au înflorit salcâmii (poeme)

 

NEMURITORII

 

În umbra înserării, din largul românesc,

Sub streașină de codru bătrân, bucovinesc,

S-au strâns la sfat vitejii din veacuri vechi, trecute,

Să vadă de-mplinite-s dorințele lor vrute.

 

Aici sunt toți ca unul:  Zalmolxe, Deceneu,

Măritul Burebista ce ne-a unit la greu

Și Decebalul nostru, cea cruce de istorii

Ce-n inimile noastre l-om tot purta în glorii.

 

Venitu-au  bourii Moldovei, bravi bărbați,

Ce mi-au lăsat o țară cu oameni înstelați,

Alăturea de alții din mândrul meu Har-Deal

Ce-n piept luau furtuna venită val cu val,

 

Flăcăii de la Istru și până-n mal de mare

Ce pus-au temelii la vremuri viitoare,

Să știe toți că neamu cu jertfă mi se ține

De vrei să veșnicească, alăturea de tine.

 

Cu ei sunt sfinții noștri: un Mircea, înțeleptul,

Un Ștefan ce de-apururi cu sabia și șceptrul

Rămas-au în istorii și-n sufletele noastre

Ca lucitori luceferi pe cerul plin de astre.

 

Cu ei, îmi stau de-a dreapta, viteazul nost’, Mihai,

Întregitor de neamuri  și-nchegător de plai,

Și-a lui Dracula, Țepe și Vodă cel cumplit

Ce-n clipe mari și grele, dușmani mi-au biruit.

 

Și Avrămuțul nostru, al munților flăcău

Ce-a adunat  robiții să-nlăture cel rău,

Și Cuza, domnitorul, de bine făcător,

Icoană de dreptate în suflet, la popor.

*

Ce văd acuma dânșii e lacrimă-n durere,

Un neam plin de păcate ce-ncet, încet îmi piere

Că n-are-n el credință, voință jertfitoare,

Și-un cap să-i fie-n fruntea, setos de înălțate.

 

E plină țara asta de simpli târgoveți,

De scribalăi cu plată, de hoți, de oameni beți,

De trădători cu carul ce pentru doi arginți

Îmi vând și neam și țară și-altarul cu-ai noști sfinți.

**

O zei! Spune Zalmolxe din jilțuri ridicat,

Voi , neamul meu de sânge, cum încă de-ați uitat

Că puși suntem aicea de-apururea datori,

Să ținem astă țară mereu, ca jertfitori.

 

De-aceea zeii noștri ne dat-au nemurire

Să-i facem țării ăstei eternă fericire,

Iar voi să fiți ca mâine sămânța lumii noi,

Nu cum îmi sunteți astăzi, nevolniciți și goi.

 

-Eu, spune domnul Mircea, cu râul meu și ramul

Am fost de-apururi frate, să-mi apăr țara, neamul,

Azi pustiiți pădurea și râul mi-l secați

Și-apoi cu cine Doamne, mai vreți să fiți voi frați?

 

-Nici eu, îmi spune Ștefan, nu pot a înțelege

Cun de acum pe-aicea-i mai mult fără de lege?

Cum a secat iubirea și dragostea de țară

Când ați văzut ce-nseamnă, să fie neamu-n fală?

 

-Nici eu, spune Viteazul, n-aș fi crezut vre-odată

Că n-om fi pe vecie cu toții laolaltă,

Că-n ale voastre inimi nu-i dragoste de frate,

Văzând cum el, sărmanul, pe alte hărți se zbate.

 

-Și eu, îmi zice Iancu,  când am văzut puhoiul

De înrobiți ai soartei ce îmi spărgeau bubuiul

De legi ce-n a lor contră mereu erau făcute,

Crezut-am că-nvățarăți ce trebuiesc făcue.

 

-Legi drepte pentru țară și pentru cei sărmani,

Îmi zise domnul Cuza, să țină mii de ani

Dreptatea și-adevărul mereu pe astă humă,

Dar voi, nepricopsiții, ați zis c-așa nu-i bună.

**

-Noi , vorbe înțelepte grăit-am cu toptanul,

Îmi zise cu tristețe, Bătrânul, Caraimanul,

Ai noștri zei din ceruri ne-au dat s-avem de toate,

Pământul gras ca untul cu lanuri grele, coapte

 

Și aur în străfunduri și munți întregi de sare

Și încă ce dorit-am a fi mai bun sub soare

Să stăm cuminți în cuibul ce ei ni l-au făcut

Și-aici să fim vecie în palma ăstui lut.

 

Pe toate le pierdut-ați și-acum rămas-ați goi,

Că în lungitul vremii voi ați uitat de noi,

De cum norocul clipei ne-a ridicat în fală

Că ne-am iubit norodul și buna noastră țară.

 

Va înrobit păcatul și va-ndulcit cea vrere

Cu setea de putere și dorul de avere,

Uitând că numai țara și muma te-ocrotește

Și ele-ți dau puterea și-averea ce-ți sporește.

 

 

Schimbați-vă năravul, veniți pe drumul drept,

Gândiți-vă ce fost-am, luați furtuna-n piept

Și-o să vedeți cum mintea și brațul se-ntărește

Și cum al vostru nume, din fapte bune crește.

 

Abia atunci simți-veți că-ți fi nemuritori

Și pe pământul ăsta la nimenea datori,

Atunci, în cuibul ăsta al humii din lumesc,

Veți fi la fel ca zeii, din naltul nost’ ceresc.

 

10.05.2020

 

 

AU  ÎNFLORIT  SALCÂMII

 

Au înflorit salcâmii, ce pusu-i-am odată,

Închid de-acuma ochii și-n vremea ceealaltă

Mă duc încet cu gândul în altă primăvară,

Când eram tânăr încă, cu inima ușoară,

 

Cu ochii după fete, cu sufletu-n văpăi,

Cu gânduri deșuete și plin de năbădăi,

Un fluturaș zburdalnic  zburând din floare-n floare,

Sorbind dulceața vieții în clipe trecătoare.

 

Salcâmii ce odată erau mai tinerei

Acu-s și ei de-o seamă cu mine, bătrânei,

Dar ei, în legea firi mereu vor înflori

Și-avea-vor încă parte de roiuri de iubiri.

 

Eu, biet moșneag sfielnic mă-ntorc în amintiri

De vreau să-mi căt vre-odată trecutele iubiri

Și-atunci, cu ochi-n lacrimi și sufletul curat,

Sărut în taină clipa, ce-atunci m-a fermecat.

 

El, nemilosul, Timpul,  de-o vreme mă tot fură,

Mă iartă Preamărite, dar gura mea-l înjură

Că tot îmi scade dânsul din vremea sorocită

Și nu mi-o da la urmă, în plus, nici o clipită.

**

Îmi priveghesc cărarea salcâmii mei iubiți,

Înalți, umbroși, smerelnici, frumoși ca niște sfinți,

Eu, încărcat de anii ce-i duc de-acum în spate

Voi fi curând la capăt, ei, merge-or mai departe.

***

Au înflorit salcâmii, mirosul lor te-mbată,

Închide dară ochii și-n vremea ceealaltă

Te du de-acum cu gândul în altă primăvară,

Când erai tânăr încă, cu inima ușoară,

………………………….

 

 

VINO  DARĂ

 

Cine mi te poartă-n vis legănată în iubire?

Cine-n taină te alintă să guști bobi de fericire?

Cine îți șoptește tainic îndulcitele cuvinte

Despre dorul ce-l apasă, și-a lui gură nu te minte?

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Au înflorit salcâmii (poeme)”

Petre ȚUȚEA: GENIUL POLITIC AL POPORULUI ROMÂN

Petre Țuțea

(6 octombrie 1902)

Gânditor și scriitor creștin, năzuind să fie mistic absolut. Patruzeci și cinci de ani

i s-a interzis să publice, dintre aceștia treisprezece petrecându-i în închisorile

comuniste. Supranumit „Socrate al Balcanilor”, considerat de Emil Cioran:

„Un amestec de Dumnezeu și Don Quijote”, el a exercitat o puternică influență,

nemărturisită încă, asupra scriitorilor și gânditorilor care l-au cunoscut

şi frecventat. Urmează să-i apară primul volum, intitulat „Problemele”

sau „Cartea întrebărilor”, dintr-o vastă „Antropologie creștină”.

 

Așa cum Jacques Benville [corect: Bainville] a început a sa istorie a Franței: „La France fût fondée par Jules César”, am putea spune și noi că România a fost întemeiată de marele împărat roman Traian, sau, cum zice poetul Octavian Goga: „Ne tragem din neam împărătesc”.

Este foarte ușor pentru un istoric român să scrie istoria patriei sale. După părerea latiniștilor, originile sunt dominant romane; după tracologi, se pedalează pe autohtonia tracică a poporului român, peste care s-a suprapus puterea imperială romană cuceritoare. În acest context, poporul român a fost considerat de unii istorici ca o sinteză daco-romană. Dacă privim lingvistic istoria română, nu se poate vorbi de dacism conștient și nici de romanitate pură. Marele gânditor B.P. Haşdeu [corect: Hasdeu] se întreabă: „Pierit-au [corect: Perit-au] dacii?” Dată fiind strălucirea spirituală a Romei din timpul împăratului Traian, nu se poate vorbi de astfel de practici. De altfel, Cicero afirma că puterea romană este civilizatoare, nu distrugătoare. Desigur, limba română constituie un criteriu pentru a afirma natura dominant latină a poporului român. Gramatica limbii române o apropie cel mai mult de clasica latină (Alf Lombard). În ceea ce privește lexicul, tot acest mare lingvist suedez a afirmat că douăzeci la sută din fondul principal de cuvinte este de origine latină, iar șaizeci la sută e de origine franco-italiană, prin relatinizare. Restul lexicului reprezintă adaosuri slavo-germane, nesemnificative pentru identitatea limbii române. Deci, originea este dominant latină.

Nu se poate vorbi de o dată exactă a creștinării românilor, așa cum e cazul altor popoare din apropierea frontierelor sale sau chiar mai departe, ceea ce îndreptățește afirmația că românii s-au născut creștini (Procopovici, prof. univ. Cernăuți). De asemenea, Evul Mediu românesc îndreptățește istoricul acestui popor să afirme cu mândrie strălucirea politică și militară a românilor, niciodată învinși. Eugen Lovinescu, autorul „Istoriei civilizației române moderne”[,] a afirmat că două trăsături ale neamului românesc atestă strălucirea lui istorică: geniul politic și geniul militar. Oricine privește obiectiv istoria românilor nu poate contesta această constatare, fiindcă numai așa se pot explica fazele luptei sale pentru independență, suveranitate și unitate națională, cu toată ostilitatea a trei imperii vecine: otoman, rus, habsburgic. Nu e deloc o formă de orgoliu să afirmăm că inteligența românească este deschisă în toate planurile existenței materiale și spirituale. O problemă care se pune pentru poporul român ține doar de organizarea forțelor sale active. Sub acest aspect, românii au de înlăturat o serie de forme și moravuri de origine străină. În ceea ce privește Bizanțul, el a fost realizat la români nu atât prin imperfecțiunile sale răsăritene, cât prin așa[-]zisele „romanii”, cum a afirmat Nicolae Iorga, care a atribuit Romei forță creatoare de istorie. În afară de faptul că istoria românilor întărește constatarea că are geniu politic și militar, atât în Evul Mediu[,] cât și în lumea modernă. Acest lucru poate fi exemplificat: luptele și biruințele voievozilor români stau ca dovezi incontestabile în ceea ce privește Evul Mediu. Și în ceea ce privește lumea modernă se pot face aceleași constatări. În secolul trecut, în războiul dintre turci, pe de o parte și ruși și români pe de altă parte, românii au jucat un rol decisiv, Osman Pașa, generalisimul turc capitulând în fața tinerei și bravei oștiri române. După prăbușirea Rusiei Țariste în Primul Război Mondial, armata rusă, bolșevizată, își lichida ofițerii în Moldova. Conducătorii bolșevici ai acestei armate îndemnau soldații români (țărani în majoritatea lor, și în care generalul Averescu a tras în timpul răscoalei din 1907 să se răscoale și să facă la fel, începând cu regele și clasa conducătoare. Acești țărani români însă au curățat Moldova de trupele bolșevice, atestând geniul politic și militar al poporului român de care am pomenit mai înainte. Această glorioasă armată română, biruitoare la Mărășești, a făcut ordine în Europa dunăreană, întinzându-i disciplina socială și militară până la Budapesta, aflată sub Bella Khun [corect: Béla Kun].

Continue reading „Petre ȚUȚEA: GENIUL POLITIC AL POPORULUI ROMÂN”