Alexandrina TULICS: Mama

Mama
(Din albumul ,,Tezaur Ceresc”)

A ruginit încuietoarea de la poartă,
De când n-a mai fost de nimeni apăsată,
Au înnegrit ulucile în gard,
De când iubiții n-au trecut al casei prag.
Nici cumpăna nu se aplecă cu putere,
De când nu a mai fost de nimeni mângâiată,
O umbră-mbătrânită stă în ușa prispei,
Nici lacrimi nu mai are,
De când copiii își așteaptă.
Au înverzit atâtea buruieni,
Peste jocurile, fericirea de-altă dată,
Un scâncet stins de câine flămânzit,
Se uită-n ochii cei bătrâni ai umbrei
Și așteaptă să fie mângâiat ca altă dată.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

17 mai 2020

Lia RUSE: Concerte de Mai

În aer, concerte!.. Luna Mai zâmbește

Uimind secundele!

Se știe când vine că-naltul trimite,

Strălucind, undele…

Spațiul se spală-n în ploile timpului,

Revine viața-n ritmul anotimpului

Prin raze care piaptănă lumina blând,

Când vremea-i brăzdată de zefir, când și când.

Ziua-și umflă verdele , clipă de clipă,

Cunoscând misterul…

Are un surâs strălucitor și gingași, soarele

Colorând, cerul …

Vin atâtea flori, în luna Mai, pe pământ!

Se prinde viața în ochiul -astrului-, deschis

Si-n dans aerul amețește-vrând-nevrând,

Scoțând tăcerile din fiecare vis…

Și,..-anotimpul tandru, cu zile rotunde,

Micșorându-și noaptea pân` la transparență

În calde-amintiri, vrea ceasul să-l scufunde

Lunecând pe vreme spre altă prezență.

Descătușat, timpu-și schimbă, mereu, fața

Și-o duioasă tandrețe vine spre mine,

-Fiecare zi de Mai, chiar dimineața-,

Cu brațele de flori și de iubire pline !…

……………………………………………

LIA RUSE

Laval-Montreal, Canada

Mai 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Mă întoarce Doamne (versuri)

Zorii se revarsă,

roua scânteoiază în luciri de soare,

iar către amiază,

peste-ntinsa vale ciute pântecoase,

rumegă-n umbrare, veșnic sperioase.

E-nceput de toamnă,

lungă, lenevoasă, iar ,, Bătrâna Doamnă”

are poala plină

de gutui și mere, prune îmbrumate,

ce ne fac cu ochiul: ,,Hai, luați de toate!”

Noi, țângăi de-o șchioapă,

nesătui din fire,

la îndemn ca ăsta, fără de oprire

iama dăm prin vii,

prin pomiștea popii, de, suntem copii.

Cine să ne prindă?

că suntem zglobii, roiuri de albine,

snop de colilii,

bucuroși de toamna lungă și bogată

ce-am crezut atuncea, că nicicând se gată.

Dă, Mărite Doamne,

toamnă fericită

și acol’ mă-ntoarce-n vremea potrivită,

ca să fiu din timpu-ți, clipă neuitată,

în cel ev în care, am trăit odată.

MI-AM GĂSIT COPILĂRIA

O mărgică sclipitoare, un briceag și-o curelușă,

Le-am găsit în podul casei, mai dosite, după ușă,

Puse-acolo, tăinuite, dintr-o vreme ce-a apus,

Când eram speranța lumii, visul ei, care s-a dus.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Mă întoarce Doamne (versuri)” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană

Motto:

“O umanitate fără personalitățile puternice ale națiunilor care-i compun unitatea ar fi anemică, săracă și secătuită, căci i-ar lipsi tocmai multiplicitatea izvoarelor care-i dau viață și vigoare” (Dimitrie Gusti)

Constantin Amăriuței îi vorbise lui Heidegger despre ideea filozofică a lui Mircea Vulcănescu ivită în marginea unei noi etimologii propusă pentru „aievea”, în care sensul de „real” ia semnificația „existenței de totdeauna, din veac”. De la tipărirea în 1870 a lucrării lui Chihac (Dictionnaire d’etymologie doco-romane, ed.II-a, 1879) derivarea lui „aievea” din indo-europeanul „a vedea” n-a suferit nici o modificare esențială. Lingvistica comunistă l-a considerat pe „a” ca protetic, în vreme ce Hașdeu îl considera pe „a” prepozițional din latinescul „ad” care cere acuzativul (Etymologicum Magnum Romaniae, 1886, ed.II-a, 1972, pp.413-414). Prima exemplificare a lui Bogdan Petruceicu Hașdeu pentru „la arătare” („aievea” cu sensul de „evident”) este luată din Omiliarul de la Govora (1642).

Filozoful Mircea Vulcănescu, în construcția etimologică a termenului „aievea” îl vede pe „a” prepozițional, dar nu ca Hașdeu, ci provenit din „ab” care cere ablativul. Pentru „aievea” în sens de „real”, filozoful accentuează asupra înțelesului de „ceea ce durează la modul continuu, etern”. În opinia sa, „aievea” ar proveni din latinescul „aevum”. El consideră rădăcina românescului „aievea” de la „ab aevo”, ablativul lui „aevum”, însemnând „din eternitare”.

In „hieroglifă” vulcănesciană, însăși eternitatea este un Tot cupinzător într-Unul, este lumea de dincolo (lipsită de spațiu) împreună cu lumea de aici, este „totul-de-a-una” (/ tot-de-a-una). Creștinilor, lumea li se înfățișează ca totalitate a celor care sunt pe diferitele trepte de desăvârșire ale ființei, împreună cu cei care au fost cândva și undeva, oricând și oriunde.

Intr-un amplu eseu de clarificare a înțelesurilor termenului „spirit” din care derivă „spiritualitate, lucrare inedită pe care am publicat-o în „Acolada” (Satu Mare), filozoful notase că „în toată filosofia creştină spirit înseamnă simultan trei lucruri. Într-o primă accepţie: Dumnezeu, una din feţele Sfintei Treimi nefăcută. Într-o a doua accepţie: fiinţă nevăzută, putere Dumnezeiască, creată (făcută), fire a fiinţelor nevăzute (îngeri, făpturi imanente, făcute de Dumnezeu, care nu-şi au însuşirile lor “a se” ca Dumnezeu, ci de la fiinţa transcendentă a căror voie o împlinesc)”. Într-o a treia accepţie, cea psihologică, spirit ar înseamna dispoziţie sufletească (duhul blândeţii, al înţelepciunii, al răzvrătirii, etc.). Pentru că sufletul omenesc este şi el de natură spirituală, stările lui fiind stări în spirit. (vezi Mircea Vulcănescu, Ințelesurile cuvântului „spirit”…). Apoi arată că imaginea asupra ingerilor s-a modificat (de-corporalizându-se) de-a lungul timpului, fiind considerați doar duhuri odată cu înțelegerea transcendenței lui Dumnezeu ca desăvârșită, când, „în plin veac al VIII-lea creştinismul a început să prefere formulările aristotelice celor platonice… si când opoziţia creator-făptură a dobândit o deplină claritate filosofică”. Discipolul lui Nae Ionescu mai precizează că Părinţii răsăriteni ai bisericii au continuat să admită „pe lângă natura nematerială a sufletului şi existenţa unei relaţii tainice de asemănare între Duhul Sfânt şi sufletul omului. De aici şi folosirea cuvântului duh pentru stare sufletească” (vezi Ințelesurile cuvântului „spirit”, în „Acolada”, 7-8/2011, p.13).

Etimologia cuvântului „aievea” propusă de Mircea Vulcănescu îi stârnise un vădit interes lui Heidegger (care a notat-o, după cum povestea Constantin Amăriuței) pentru că însuși filozoful din Freiburg era preocupat de timp, de problema viețuirii în timp a ființei omenești desprinsă de tradiția religioasă (Sein und Zeit, 1927). Dincolo de analizele heideggeriene asupra semnificațiilor existenței umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea “fastidioase”, soluția lui Martin Heidegger nu s-a deosebit în esența ei) de ceea ce Vulcănescu numise „mântuirea prin cultură”, altfel spus, considerarea omului în postura sa de creator de cultură. In climatul osmotic al spiritualității europene interbelice, la fel a fost văzut omul și de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filozofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filozofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o “religioasă înfiorare” (apud. L. Blaga) de poezia lui Hoelderling.

Invitat în aprilie 1940 să vorbească într-o societate creștină despre “ce înseamnă a fi creștin”, Mircea Vulcănescu se oprește la un moment dat la problema valorilor etice în epoca nihilismului spiritual ce a urmat lui Nietzsche, inițiatorul sloganului “morții lui Dumnezeu”. Filozoful trăirist compară lumea golită de sensul ei religios cu un “imens pustiu de sare și de cenușă” în care oamenii trăiesc fragmentar încercând în van să realizeze o fericire terestră. Cel mai adesea însă ei mor lăuntric sau deznădăjduiesc tocmai pentru că au pierdut sentimentul transcendenței odată cu pierderea sensului întrupării și a înțelegerii sensului real al suferinței. Doar pentru creștin unitatea vieții îi rămîne nealterată, întrucât creștinul păstrează sentimentul că face parte, cum spune Mircea Vucănescu, dintr-o lume “dominată de relațiile intenționale ale legăturii lui cu Dumnezeu”.

Îmediat după Războiul pentru întregirea neamului în urma căruia România a ajuns în granițele ei firești, eforturile gînditorilor români de talia lui Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Lucian Blaga, etc., se îndreptaseră spre evidențierea acelor trăsături prin care spiritualitatea românească se afirma prin timbrul ei distinct în contextul cuprinzătoarei culturi europeane. Pe atunci România (la o suprafață mai mare cu peste 26,3% decât astăzi) avea 80% populație rurală. Același procent l-a avut și Franța până la al doilea război mondial. La noi, covârșitoarea pondere a vieții tradiționale sătești justifică apariția Scolii monografice gustiene, tradiționalismul istoricului Nicolae Iorga, pe urmele căruia s-a aflat filozoful Nae Ionescu, precum și “Elogiul satului românesc” adus de filozoful Lucian Blaga pe 5 iunie 1937 în Aula Academiei Române.

Filozoful Mircea Vulcănescu, devenit faimos prin conferinţele Asociaţiei „Criterion” care puneau în umbră conferintele organizate de Rădulescu-Motru la Societatea Română de Filozofie, făcea parte (împreună cu Dan Botta și Horia Stamatu) din comitetul de redacţie al Enciclopediei, pentru care a redactat istoria Războiului pentru întregirea neamului. Excepționala sa lucrare de sinteză a devenit un capitol din Enciclopedia României în cinci volume (1938-1944) dintre care patru volume au fost ascunse pe toată perioada comunistă în «Fondul Special/Secret» al Bibliotecii Academiei, iar al cincilea, dedicat culturii româneşti, a fost dat la topit de slugile ocupantului sovietic (vezi Dan Botta, Limite şi alte eseuri, București, Ed. Crater, 1996, p.359). Alte însemnate contribuţii ale lui Mircea Vulcănescu au fost prezentarea judeţului Alba şi a judeţului Mehedinţi. În prima filozoful a scris că la Alba Iulia bate “inima nevăzută a României”, pentru că aici s-a “încoronat la 1599 Mihai-Vodă, Domnul român al Ardealului, după izbânda de la Şelimbăr” şi tot aici s-a hotărât “unirea de veci a Ardealului cu România” (vezi Enciclopedia României, vol..II, 1938, p. 21-22). În prezentarea judeţului Mehedinţi, “zonă de contact permanent cu populaţia de peste Dunăre, în bună parte românească, pe valea Timocului” (ibid., p.278-279), Mircea Vulcănescu a amintit de Războiul pentru întregirea neamului în care s-au distins prin vitejie ostaşii proveniţi din valea Cernei. După 1945, volumele rămase din Enciclopedia României au fost trecute pe nesfârşitele liste de scrieri interzise, însumând peste 8000 de titluri (cf. Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000).

La o privire superficială, cititorul operei filozofice a lui Mircea Vulcănescu (abia după 1990 reintrată în circuitul valorilor culturale românești, și încă nu în toată întinderea ei, din lipsă de cititori pregătiți s-o înțeleagă) poate crede că și acest filozof nu a făcut altceva decât să aducă un elogiu “țăranului român”, cum mai făcuse și L. Blaga sau Vasile Băncilă (care a scris cu atîta măiestrie despre “Duhul sărbătorii”). La începutul Dimensiunii românești a existenței (martie, 1944), Mircea Vulcănescu îl menționează și pe Ion Petrovici (1882-1971) cu niște meditații despre “Etnic în filozofie”. Din Vasile Pârvan citează acea splendidă cercetare intitulată ” Gînduri despre lume și viață la greco-romanii din Pontul Stîng” (1920). Pe Ovid Densușeanu îl amintește cu “Viața păstorească în poezia noastră populară” (1922-23; ed. a II-a, 1943) și pe Ovidiu Papadima cu a sa lucrare premiată de Academia Română: “O viziune românească a lumii” (1942, ediția a II-a, revizuită, 1995). Din enumerarea lui Mircea Vulcănescu nu lipsește academicianul Lucian Blaga, autor al acelei capodopere intitulate “Spațiul mioritic”. Nu este uitat nici Ernest Bernea cu cele scrise “Despre Calendar” și nici Dan Botta cu volumul său “Unduire și moarte”, mai ales că prin 1943 traduceau împreună din poezia mistică a lui Rilke.

Opinia după care Dimensiunea românească a existenței ar fi putea fi cantonată în acea „Românie sătească” pe care Vulcăneascu a opus-o „României moderne” este greșită în măsura în care filozoful își construiește discursul pe tipare oarecum kantiene, axîndu-și considerațiile pe metafizica implicată de limba românească vorbită de „ambele” Românii. Din start poziția sa este modern europeană, putând fi lesne încadrată în ultimul curent filozofic la modă, acela heideggerian, care-i va stimula gândirea si lui Noica, decis să scoată la lumină nestematele gândirii vulcănesciene interzisă decenii de-a rândul de tagma groparilor culturii românești, i.e. ideologii comuniști cu putere de decizie. Meditând asupra valențelor filozofice ale limbii și culturii populare românești, Mircea Vulcănescu depășește cadrul eticii țăranului român de la care pornește, ajungînd la niște concluzii menite să îmbogățească spriritual orice cititor, de indiferent ce naționalitate.

Un singur lucru ar mai fi de observat. Față de felul în care se practică (azi printr-un limbaj “de beton”) îngemănarea eticului cu politicul, printr-o „corectitudine politică”, vezi Doamne, deținătoare în exclusitate a dreptății, pretenție avută si de acel limbaj “de lemn” menit să camufleze imperialismul sovietic, discursul lui Mircea Vulcănescu nu va atinge nici un moment sfera politicului. Fostul deținut politic I.D. Sîrbu – ales să-i fie lui Blaga în ultimul deceniu de viață unic discipol și apropiat -, remarcase existența unei limbi internaționale „ca strucțură logică și ca semnificație”, avînd drept scop escamotarea „tactică și strategică” a adevărului printr-o „convențională înșiruire de locuri commune”. Debitată cu „dezinvoltură protocolar-lichelească” această limbă internațională îi părea că răsună în gura unor intelectuali „trăncănitori din oficiu” ca o poezie învățată și repetată de mii de ori (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 82.).

Ca filozof de Scoală trăiristă, Mircea Vulcănescu știa că lumea de aici nu este lumea cea adevărată, că lumea aceasta pentru orice creștin e resimțită ca “vreme de încercare” (Creștinul în lumea modernă, în vol.: Logos și Eros, Ed. Paideia, București, 1991, p. 53). Este prin aceasta românul prezentat de Mircea Vulcănescu un ins singuratic, izolat în existența sa de cei din preajmă, sau de restul lumii? A fost el vreodată, sau este el cuprins în vreo “criză a respectului față de celălalt”? Este oare un intolerant? Desigur că nu. Problema toleranței românilor, trăsătură fundamentală a caracterului acestui popor, fusese cât se poate de convingător argumentată pe baza datelor istorice de Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu acea autoritate a unui temeinic cunoscător al celor trecute, dar nicicând ieșite din practica de zi cu zi a conviețuirii românilor cu alte neamuri (Istoria toleranței religioase în România, București, 1868, ed. II-a, București, 1992).

Românul nu este un ins singuratic, deși “insul”, termen provenit în limba română de la latinescul ens, “a dat o noțiune apropiată de aceea a ființei existente și subsistente in se și per se, dotată adică cu putere proprie de ființare individuală” ( Existența concretă în metafizica românească). Proveniența latinească sugerează aspectul stabil al ființei, în contrast cu aspectul ei schimbător. Din punct de vedere logic, existența insului ca ins poate semnifica izolarea de restul existenței. Dar această izolare ar fi asemenea unui “văl al Mayei”, pentru că referința insului la ceea ce nu este el are un caracter organic, face parte din existența insului, a cărui mai îndeaproape determinare este aceea de “ființă cu care te poți înțelege” (Ibid.). Firea românului tinde a se realiza în planul rostului, al logosului dătător de sens vieții sale, semnalizîndu-și înainte de toate “felul de a fi” pe o urzeală închipuită în mod asemănător cu urzeala platonică a participării. Pentru că „fire” înrudit ca sens cu latinescul „natura”, nu are doar semnificația restrânsă de esență, de proprietate inerentă ci și semnificația de natură ca totalitate umplând spațiul și timpul. In ultima accepțiune, asupra „firii” ar fi de gândit sub aspectele „vremii” și „locului”.

Participarea trimite către acea metafizică “esențială” pe care Mircea Vulcănescu o punea în opoziție cu metafizica “existențială”. Cea din urmă este construită în jurul prezenței, a “faptului de a fi”. Ea ar fi dominată de întîietatea faptei, de “setea de concret, de posesia maximă, sensibilă a existenței” (Creștinul în lumea modernă, p. 65.).

În contrast cu metafizica existențială astfel conturată, ideea românească a existenței ar înclina pentru o disociere între ființa aparentă, trecătoare și substratul ei neschimbător. De aici ar urma deosebirea dintre “fire” și “însușire”, fără a ajunge la deplina lor opunere. “Firesc” ar fi ceea ce este “natural, ceea ce se întîmplă de la sine”, indicând o stabilitate mai relativă decât aceea conferită prin conotația de “esențial”, de ceva fără de care un lucru nu poate fi. “Firea”, notează filozoful, nu numai că nu epuizează insul, dar ea indică “legătura dintre ființa unui ins și propriile lui modalități de existență”, ceea ce implică și o legătură a insului cu ceva ce nu este el.

Acest ceva, pentru român, nu este însă colectivitatea ca “forță reală” ce împrumută atributele Divinității în măsura în care ar reprezenta cadrul “mântuirii pe pămînt”, prin faptă. Este mai degrabă planul în care ființa individuală a românului se proiectează în perspectiva ființei totale, pe firul întîmplărilor vieții desfășurate în vreme.

În plinătatea ei, observă Mircea Vulcănescu, ființa individuală a românului pare legată de alții prin posibilitatea de “a-și afla un rost și o soartă printre alții”, în condițiile în care “plasma de zidire în care sunt puși” este ceva “ce pare mai real decât ei înșiși”. Departe a fi o putere impersonală, Dumnezeu ar fi pentru român un “ins”, o ființă reală și particulară, o ființă trans-existențială care ia chip existențial. În lumea de el făcută, uneori “uitată de El”, Dumnezeu “umblă” și făptuiește.

Rugăciunea îl face “mai presus de ființa lumii pe care tot el o ține”, evidențiindu-i “fața Sa lucrătoare”. Treimea, constată Mircea Vulcănescu, este înțeleasă de român ca “trei inși lucrători care sunt una”, sunt o “ființă”.

Prin asemenea considerente filozoful perpetuează linia gândirii ortodoxe a Sfîntului Grigorie Palama(1296-1360), după care, comuniunea de existență între Dumnezeu și lume are loc prin mijlocirea participării creaturilor lui Dumnezeu la actele Sale necreate și nu la ființa Sa divină, cu care n-ar avea nici o putință de a se întîlni. Ideea esențială care pentru român ar ilustra cel mai bine ființa dumnezeiască ar fi prin urmare “ideea de ființă lucrătoare, făcătoare în înțelesul deplin și tare al cuvîntului, adică de ființă născătoare și făcătoare a toate și care poate face și desface toate” (p.83).

Papa Francisc l-a citat în ziua înscăunării sale pe Léon Bloy cu spusa; „cine nu se închină lui Dumnezeu se închină la diavol*” . In lumea contemporană, schimbările petrecute la nivelul “omului lăuntric” nu pot fi puse pe seama progresului științei și tehnicii. După Mircea Vulcănescu, “omul de azi, ca și omul de la începutul timpurilor moderne, ca și Adam, e amenințat în primul rînd de propriul lui succes”, germen al tuturor rătăcirilor “care fac pe om neom în măsura în care-l împing să se îndumnezeiască”. Progresul tehnico-științific ar fi egal împărțit întru conservarea și întru distrugerea vieții de pe pămînt: “aceleași laboratoare care cultivă vaccinuri binefăcătoare destinate să cruțe mii de vieți sunt puse în slujba puterilor drăcești ale distrugerii în căutarea armelor de război microbian. Mintea care se apropie de posibilitățile de transmutație e preocupată de aflarea razei ucigătoare, a gazelor care ard și de prezența cărora să nu-ți dai seama decât când nu mai e nimic de făcut, de mijloace de a arunca cât mai mult fier ucigător, cât mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vînturile, focul și chiar trupurile omenești sacrificate, pentru a distruge om pe om” (Mircea Vulcănescu).

Fragmentarea și nesiguranța vieții omului modern, și, nu în ultimul rînd, spiritul său de aventură, au putut fi extrem de sugestiv înfățișate prin imaginea kafkiană a celui aflat deasupra unei ape pe o bârnă ce se constituie și ea odată cu înaintarea, pas cu pas, a omului.

In opinia lui Mircea Vulcănescu, “fiecare popor are, lăsată de la Dumnezeu, o față proprie, un chip al lui de a vedea lumea și de a o răsfrînge pentru alții”. “Portretului moral al națiunilor” ar fi felul în care fiecare națiune răsfrînge “chipul lui Dumnezeu”. Trei conferințe a ținut Mircea Vulcănescu despre felul românului de a vedea lumea: Omul românesc (1937), Componenta dacică a sufletului românesc (sau „Ispita dacică”, 31 mai 1941), și Dimensiunea românească a existenței (10 ian 1943), dezvoltată mai apoi în forma studiului publicat în al doilea volum de „Izvoare de filozofie” (1944). In toate trei filozoful și-a luat distanța cuvenită față de ideologia celor două etici colectiviste (una de dreapta, ce s-a dovedit efemeră, si alta de stânga, într-o agonie ce nu mai sfârșește) pe atunci însă ambele la modă, precum și față de exacerbarea individualismului caracteristică regimurilor liberale. O interesantă paralelă între cele două “etici colectiviste”, cea de sorginte nazistă și cea comunistă va intreprinde filozoful P.P. Negulescu în Destinul Omenirii (vol. I, 1938). Negulescu pune în evidență, cu abundente citate din Mein Kampf, similitudini atât de convingătoare, încât primele patru volume (publicate de P. P. Negulescu pînă în 1944) ale Destinului Omenirii vor fi ascunse patruzecișicinci de ani la “Fondul secret” al Bibliotecii Academiei.

Când a conferențiat (la invitația Institutului francez de înalte studii din România) despre Léon Bloy, lui Mircea Vulcănescu i-au reținut atenția tăria credinței scriitorului francez și incapacitatea acestuia de a face “compromisuri cu puterile banului”(p.18). El menționa că Bloy, “însinguratul polemist”, a refuzat să se înjosească în fața învingătorilor zilei și a considerat banul un lucru prețios, în sensul că de ban “se leagă preț de suflet”. Mircea Vulcănescu regăsește în scrierile acestui “anarhist convertit” preocuparea pentru o revizuire spirituală. Îl impresionează că opera i-a fost crescută dintr-o neîncetată suferință, și, foarte probabil într-o directă asociere de idei cu soarta strălucitului profesor Nae Ionescu, constată că împotriva lui Léon Bloy a fost dezlănțuit “tot arsenalul urii, calomniei, izolării, ca să-i acopere glasul” (p.20).

Despre inițiatorul Scolii trăiriste, un fost student consemnase cu justețe că esenţialul viziunii filozofice a lui Nae Ionescu “a fost adevărul creştin considerat ca un absolut” (Arşavir Acterian). La fel a fost văzut adevărul credinței și de Mircea Vulcănescu, sau de alți discipoli ai lui Nae Ionescu. In impresionanta și vasta sa operă, Mircea Eliade își axează cercetările asupra unui „homo religiosus”. Lui Cioran (care abia în anii târzii a devenit celebru, „prin interviuri sinistre”, cum îi scria lui Kraus) creştinismul îi apare ca o “avalanşă de indiscreţii metafizice”. Pentru că în viaţa de zi cu zi, în politică şi în afaceri creștinismul “a introdus moartea, suferinţa, pe Iisus şi pe Dumnezeu /…/ În zadar ne-am desţeleni din el, căci nu vom reuşi să-i uităm decorul, adică pe sfinţi” (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/2018cioranperegrinare/ ). Discipolul lui Nae Ionescu stabilit la Paris, probabil chiar cu gândul la impresionantele prelegeri nae-ionesciene, n-a încetat să facă elogiul adevăratei filozofii: “La haine de la philosophie est toujours suspecte: on dirait qu’on ne se pardonne pas de n’avoir pas été philosophe, et, pour masquer ce regret, ou cette incapacité, on malmène ceux qui, moin scrupuleux ou plus doués, eurent la chance d’edifier ce petit univers invraisemblable qu’est une doctrine philosophique bien articulée.” (Cioran, Oeuvres, 1995, pp.1567-1588). Aventura ultimă a omului, în opinia trăiristului Noica**, ar fi ridicarea vieții profane, a istoriei, a vieții „la sacralitatea sensului și la conștiința lui de sine. Să vezi totul ca întruparea unui Logos pe care să-l deții”(vezi Dan Câmpean, Patrimoniul Constantin Noica, Deva, 1992, p.49). Premiat cu „Rivarol”, înstrăinatul Cioran atenționase pe cei care-i ascultau interviul înregistrat în 1950 că „meteci vor fi toți occidentalii rupți de Dumnezeu” (https://www.youtube.com/watch?v=4aBDCSsX0jg&t=614s ).

Note si considerații marginale:

*Când autoarei de poeme nerușinate îi ieșise cartea „Teze neterminate” pentru care a primit titlul de doctor în filozofie de la plagiatorul Ion Ianoși (plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru), autoarea i-a oferit un exemplar lui Nicolae Breban. Venit din Franta, romancierul întai m-a invitat la o masă rotundă (la Radio) despre Lucian Blaga, apoi m-a publicat în revista pe care o conducea („Contemporanul. Ideea europeană). Ca s-o recenzez pe Marta Petreu cu TEZELE NETERMINATE mi-a dat cartea primită de la autoare. Așa am citit dedicația în care, vrând să-l flateze pe Nicolae Breban, fosta profesoară de socialism l-a numit „Stăpânul acestei lumi”. Ea n-a bănuit nici o clipă că folosește cu perfectă inocență chiar supra-numele lui Satan. A fost singura comandă de recenzie, când (după șapte ani) fusesem în fine publicată cu textele pe care le scrisesem (din 1984) despre filozofia lui Noica, texte care zăceau în portofoliul „Vietii Romanesti” (bine pazit de Baltag).

**A.I.Brumaru a publicat prima oară în volum eseul lui Noica intitulat „Modelul Cantemir în cultura noastră, sau, Memoriu către Cel de Sus asupra situației în cele Trei Țări Românești” (București, Ed, Atena, 1995) după o dactilogramă circulând în samizdat de prin 1973 de când a fost scris în stil, să-i spunem, „cioraniano-vulcănescian”. De la ultimul a luat cadrul posibil/ real iar de la primul a împrumutat ideea „gălbezii” Mioriței transpusă în prejudecata unei veșnici rămâneri a românilor în aria posibilului. Cu precizarea că Noica era perfect conștient de miracolele întâmplate în istoria spiritualității românești odată cu apariția creatorilor excepționali iviți (crede Noica pe urmele lui Cioran) din magma eternului posibil cu neisprăvirile și neîmplilirile lui. Nici inițiatorul Școlii trăiriste nu fusese uitat de discipolul Constantin Noica, pentru că în opinia filozofului Nae Ionescu un român n-ar fi scris niciodată partea a doua din Faustul goethean, lipsindu-i înclinația spre „faptele cezarice”, pusă de însuși Goethe pe seama Dracului. Cu omul românesc mereu sub vremi, Noica scrie că la români interesul s-ar fi axat pe mântuirea sufletului, Acest interes i-a lipsit lui Faust (după opinia lui Nae Ionescu) din pricina panteismului goethean. Eseul lui Noica mai conține dojana că românul ar tot începe și n-ar duce nimic la bun sfârșit, cam ce constatase la lăutăristul Andrei Pleșu rămas în mijlocul drumului, indiferent de calea pe care a apucat-o. Noica nu a vrut să treacă nesemnalat lăutărismul impostorilor din mediul universitar al României de după ocupația sovietică. Poate de aici i s-a tras cenzurarea eseului său nepublicat ani de zile. Fatalitatea rămânerii impostorilor în neîmplinirile posibilului nu era însă de trecut în Memoriul către Cel de Sus. Dar era reală. Si Noica voia în final să arate că posibilul e mult mai vast decât realul. El invocă exemplul acelui posibil românesc al rugăciunilor (pentru fratele Alexandru) dintr-o mânăstire moldovenească, posibil cu mai multă cuprindere decât realitatea prezenței armatei staliniste. Când s-au văzut ultima dată în 1985, necunoscutul autor al Memoriului către Cel de Sus (i.e Noica venit din cușca de după Cortina de fier) îl îndemna și pe Cioran (la 74 de ani aflat în plină glorie) să se apuce să scrie lucruri serioase. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ). Dar îndemnul la scris îi fusese mai caracteristic savantului Eliade care și-a amintit (pentru românii liberi cu care împărțea exilul) de spusele lui Nicolae Iorga: „Să știți că eu nici în mormânt n-am să mă odihnesc! Am să fiu cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc și am să vă mustru ca să nu vă lăsați pe tânjală, să nu uitați ce aveți de făcut, să nu vă uitați datoria față de cei care au fost și, mai ales, cei care vor veni!” (cf. Mircea Eliade, Nicolae Iorga, în rev. „Uniunea Română”, dec. 1948).

Repere bibliografice:

Isabela Vasiliu-Scraba Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu)personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.
Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/, sau fragmente in revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului …(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/
Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, “Scăparea prin tangentă”, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru “Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»”, în rev. “Asachi” Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României (pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/133 dec. 2018, p. 16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ .

Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

Prof. Tudor Păcuraru (în colab.), Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018, p. 140; despre arestarea pe timp de sase ani a filozofului Constantin Noica si rolul avut în 1957-1958 de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstrein, un informator al Securității comuniste „autoproclamat director al Editurii Minerva” (cf. T. Păcuraru, Op. Cit). Ideologul comunist Zigu Ornea a fost mediatizat intens în cripto-securismul brucanian de după 1990 ca si turnătorul Lucian Boia (vezi Adrian Dumitru, Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, in „Evenimentul zilei” din 3 iunie 2019; https://evz.ro/lucian-boia-recunoaste-securitatea.html ).

Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.
Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.
Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, București, 1995.
Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.
Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl. Ion Papuc, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 139-140, 2009, pp. 112-114; https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705 , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană” →

S.L. PEERAN: Pace lăuntrică

Tablou de Satish Gupta

Pace lăuntrică

Sunt aspre chinurile îndurate
de sufletul și trupul vătămat
în agonia și tumultul vieții

pe drumul către Adevăr,

la ceas de mare încercare

prin suferințe și dureri.

Atunci când însă aflăm Adevărul

dăm peste un izvor curat

cu apă limpede și lină

ce potolește setea

și ne îngăduie momente

de fericire și elan, Nemărginit –

har, acea pace interioară

ce luminează sufletul cernit.

S.L. Peeran, India

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

PEACE WITHIN/One has to undergo severe/Mental and physical sufferings/Agony and turmoil in life/Before arriving at the Truth/A testing time, a period/Of severe anguish and pain./On arriving at the Truth/You reach the stream/Of fresh, soothing waters/To quench the thirst/To gain moments of/Ecstasy, joy and Supreme –/Bliss, to bring peace within/And enlighten the dark soul.

Alexandru NEMOIANU: Evoluția istorică a unei gospădării din Țara Almăjului, Banat

De foarte multe ori evenimentele mari şi importante sunt mai lesne de aflat uitându-ne în realitatea imediat înconjurătoare, în detaliul cotidian şi familiar. Acesta este cazul şi în studierea ţării Almajului şi evoluţiei ei, mai ales în anii veacului al douăzecelea.

Ţara Almăjului , din Banatul muntos, este o “ţară” românească tipică. În fond o alcătuire socială şi politică de tipul “ cnezatelor de vale “, (definite splendid de către Radu Popa). Aceste “ cnezate de vale” erau unităţi geografice coherente (vai intramontane) cuprinzând un număr de obsti (sate), între 12- şi 18. Ele erau conduse de cnezii locali şi,atunci când condiţiile istorice erau propice, se alcătuiau în unităţi mai mari ,cuprinzând mai multe cnezate de vale ,numite,voievodate, ori cum a fost în cazul Banatului, ”banii”, corpuri sociale cu rosturi militare, dar şi economice. În Banat aceste “ cnezate de vale”, ţări româneşti, au fost cunoscute că” districte”, cu o istorie eroică. Atestate documentar încă în veacul al XIII-lea şi apoi frecvent în cele următoare, aceste districte apăreau că unităţi economice, politice şi sociale puternice cu drepturi ţări recunoscute de către Regii Unguri. Şapte dintre ele,între care şi cel al Almajului, au primit diplome regale speciale fiind recunoscute că “districte privilegiate”, libere şi depinzând direct de Rege. În legătură cu vechimea ţării Almajului este de lipsa să fie făcute câteva precizări.

Faptul că pentru întâia dată acest district (ţară românească) este pomenit documentar în veacul al XIV-lea nu înseamnă de fel că atunci a intrat în istorie. Un document nu face decât să surprindă un proces istoric în desfăşurare şi referitor la vechime, acel document nu face decât să confirme că realitatea istorică la care se referă îi este anterioară. Ţară Almajului, că toate ţările româneşti, nu are un început. Ea este o uniune de obști (sate) înrudite, care au o structura şi personalitate atâta de stabila şi o identitate atâta de distinctă încât în chip necesar ne oblige să conchidem că ”începutul” lor se aşează undeva în zorile istoriei, cu mii de ani în urmă. Urmele acestei vechimi colosale sunt încă lesne de aflat şi suficient este să ne uităm la drumurile utilitare ale ţării Almajului (care nu au legătură cu cele moderne şi care sunt exemplu al formei fără fond). Aceste drumuri ţin de vremea anterioară descoperirii roţii, din vremea copilăriei omenirii, când natura fusese domesticită doar în atâta cât a înceta să mai fie ostilă. Această vechime a ţării Almajului a fost însoţită de împrejurarea (rară în istoria Românilor) că locuitorii ei au fost mereu liberi. Această libertate rezultă din condiţia lor de locuitori ai unei zone geografice la întretăierea hotarelor unor mari puteri, că “limitanei’ (mai apoi “grăniceri”,”catane negre”) ei au avut drepturi şi privilegiul de a purta arme şi a fi supuşi doar judecăţii regale. Această libertate şi-au păstrat-o almajenii chiar şi în vremea “cenuşie”, a luptelor între imperii şi atunci când autoritatea nu era instalată clar, sub formă “lotriei”, haiduciei ori luptei pe cont propriu.

Cu aceste consideraţii generale putem intră în miezul temei propuse,descrierea unei gospodării almajene, cea a lui Romulus Boldea din Borlovenii Vechi.

Satul Borlovenii Vechi este cel mai retras, mai discret dintre satele ţării Almajului.Aşezat la poală Semenicului, între păduri seculare, el este izolat într-o ţară izolată. În vremile vechi el era despărţit în “crânguri” (probabil urmase ale unor ginti,căci membrii lor erau înrudiţi) răsfirate pe tot cuprinsul hotarului. Un asemenea crâng era aşezat dincolo de apă Salinului, înspre codrii Putnei şi lui i-a aparţinut şi clanul, familia Boldea. În veacul al XVIII-lea, după ce Banatul a intrat în hotarele Imperiului Hapsburgic, crângurile au fost adunate la un loc şi aşezate, după reguli militare,în vatra actuală a satului. Satul a fost alcătuit milităreşte, cu drumuri drepte şi care se întretăiau planic. Casele au fost “tipizate” şi au primit numere “matricole” grănicereşti. Familiei Boldea i-a fost dat numărul 44 şi aşezarea pe latura răsăriteană, spre miazănoapte, a satului. Oameni vrednici şi probabil ajutaţi de noroc, ei şi-au sporit avutul, au cumpărat pământ şi au ajuns, probabil, cei mai avuţi oameni ai comunităţii (dar diferenţele erau în limite decente,câteva jugăre de pământ mai mult ori mai puţin, căci caracterul unitar şi egalitar al obştii nu s-a preschimbat, o altă dovadă a vechimii excepţionale a aşezării şi extraordinarei sale continuităţi de personalitate). La finele veacului al XIX-lea familia Boldea a cunoscut un salt calitativ decisiv prin personalitate lui Pavel Boldea (1864-1920).

Pavel Boldea era fiul mai mare al învăţătorului, cu acelaşi nume din Borloveni. El a devenit preot în satul natal dar a rămas văduv de foarte tânăr. Sub povaţa şi cu ajutorul Generalului Traian Doda (care i-a fost mentor) el a devenit capelan în armata cezaro-crăiască şi a urmat o carieră strălucită,ajungând Protopop şi conducător al capelanilor ortodoxi din acea armata, în rang de colonel şi Cavaler al Ordului Francisc Ioseph. El a avut parte de onoruri şi venituri remarcabile şi aceste mijloace le-a folosit că să îşi ajute cu generozitate ieşită din comun fraţii (Grigore, Măriuţă), nepotul (Coriolan Buracu) şi mai ales, feciorul, Romulus Boldea, pe care l-a ţinut în şcoli de elită civile şi militare unde a avut parte de o educaţie rezervată claselor privilegiate din Imperiul dunărean. În acelaşi timp Pavel Boldea a contribuit cu sume mari la ridicarea gospodăriei Boldea din Borloveni. Cu banii lui s-a cumpărat pământ şi casă ţărănească a fost preschimbată într-o reşedinţa impunătoare. După 1918 s-a retras la Borloveni dar în Decembrie 1920 murea fulgerător.

Avutul Boldea a fost împărţit între fraţii lui Pavel Boldea (Grigore şi Măriuţă) şi feciorul, Romulus Boldea. Cu destulă durere trebuie spus că fraţii lui Pavel Boldea (şi mai vârtos Grigore) nu au manifestat recunoştinţă pentru cel care îi făcuse oameni. Mai ales Grogore, folosind, speculând, identitatea de nume a Protopopului şi învăţătorului a pretins cu mult mai mult decât i s-ar fi cuvenit. (În acelaşi timp Coriolan Buracu a dovedit o corectitudine morală remarcabilă refuzând orice participare la masă succesora.) Oricum Romulus Boldea l-a iertat pe Grigore, i-a primit copiii, pe vremea vacanţelor, în casă lui, i-a ajutat după moartea fulgerătoare a lui Grigore. După ce succesiunea a fost făcută gospodăria lui Romulus Boldea din Borloveni se înfăţişa în felul următor.

El era posesorul casei Boldea şi circa două treimi din livada şi pădurea , ce stau în sus de casă, (Cracul Boldii); pământ arabil în lunca Borloveniului şi a Breazului (cam 8 hectare); fâneaţă ( “poiana mare”), cam un hectar şi jumătate şi circa douauzeci de hectare de pădure, livada şi fâneaţă la “Sfarleac”, în sus de apă Salinului. În plus el avea drept de folosinţă la patru mori din sat, păşunat la Semenic,lemn de foc şi construcţie din pădurile “grănicereşti” şi alte drepturi comunitare. Era o gospodărie medie dar pe care a îngrijit-o cu străşnicie. Venitul principal îl avea din pensia de Locotenent Colonel în rezervă şi veniturile din Borloveni le-a folosit pentru a întreţine proprietatea. Singurul venit ce îl avea de acolo era din ţuică (probabil cea mai bună din Banatul muntos) pe care o producea în mari cantităţi ( cam 40.000 de litri pe an) şi care aproape îi dublă pensia militară. Preocuparea gospodărească s-a concentrate pe trei direcţii: îmbunătăţirea condiţiei casei, înfrumuseţarea şi îmbunătăţirea pământurilor, crearea de condiţii pentru producerea ţuicii. Detalii privind aceste acţiuni gospodăreşti sunt păstrate în acte din arhivă casei Boldea şi prezentarea lor este utilă dar, mai înainte de asta, câteva explicaţii privind personalitatea lui Romulus Boldea sunt la fel de folositoare.

Romulus Boldea a fost un excepţional almăjan. Personalitatea lui îmbină în chip fericit o inteligenţă remarcabilă, dârzenia, dibăcia, răbdarea şi şiretenia “grănicerească”, optimismul românesc, de obârşie creştină, respectul entuziast pentru tarditie şi pentru valorile Ortodoxiei şi în plus o educaţie excepţională, rafinată, aristocratică. Romulus Boldea nu a fost un om foarte învăţat (la urmă urmei fusese ofiţer) dar a avut o educaţie care a făcut cu putinţă că el să funcţioneze ideal în împrejurări dintre cele mai felurite, de la stări de “mărire” la situaţii limita, război şi închisoare. El avea un remarcabil bun simt şi clarviziune juridică şi actele şi deciziile testamentare luate uluiesc prin înţelepciune şi azi, ele erau redactate clar, simplu şi scrise într-o admirabilă limba românească şi cu o grafie efectiv unică, amestec de gotic şi latin, de autentică frumuseţe. Romulus Boldea a fost un om cu un carcter tare şi această esenţă nu a putut fi schimbată de modificări de decor ori ierarhie socială. El a demonstrat că în orice împrejurare un cavaler îşi va află scutierul, că în orice împrejurare Don Quijote îl va află pe Sancho Panza. Era un om fundamental bun (în toate tranzacţiile făcute cu oameni din Borloveni, de fiecare dată sfârşea a le da mai mult decât fusese înţelegerea iniţială).În acelaşi timp avea temperament iute. Proverbiale au rămas împuşcarea unui porc (care îi intră în grădina) şi a unui cocoş, care îi tulbură somnul de după amiază.( Animale pe care imediat apoi le-a plătit proprietarilor vătămaţi).

Din 1920 şi până în 1922 în casă Boldea din Borloveni au stat Otilia Boldea ( născută în familia germană Bauer, din Bijeljina, Bosnia, unde tatăl ei fusese comerciant de frunte şi primar) cu cele două fice,Victoria şi Silvia (care s-a născut în Borloveni;naşterea a fost asistată de către o moaşă sătească din Patas şi de către Floarea Banus). În 1922 Romulus Boldea a trecut în retragere ,în rang de Locotenent Colonel, şi îşi va dedică activitatea, până în 1928,exclusiv consolidării gospodarieie din Borloveni.În primul rând el s-a îngrijit de casă.

Casă Boldea fusese transformată într-o reşedinţa impunătoare prin trudă şi banii Protopopului Pavel dar rămăsese nefinisată. Romulus Boldea a trecut la finisarea casei cu bun gust; un amestec de rustic almajean şi coloratură tirolez-vieneză.

A pus obloane (solocaturi) din lemn masiv şi sobru colorate (un verde închis), a adăugat uşi mari,generoase, parţial de sticlă, a adăugat casei un balcon drăgălaş, a alcătuit trepte de intrare impunătoare. În interior a adus mobile de bună calitate (între ele câteva excepţionale covoare bosniece şi o pianină de bună calitate din zestrea Otilieie Boldea), inclusiv splendide oglinzi veneţiene şi a instalat în toate încăperile spălătoare şi o cadă de baie din tablă solidă. Erau condiţii sanitare la nivelul superior al veacului al XIX-lea. În anii douăzeci a instalat primul aparat de radio din sat,cu baterii şi “pilă” electrică.

Pentru nevoile casei ţinea găini, gâste, vacă, câte doi sau trei porci şi un cal de calorie. (Romulus Boldea a fost un excelent călăreţ, premiat în concursurile armatei cesaro-crăieşti). Romulus Boldea a insistat că tradiţiile casei ţărăneşti să fie continuate strict. Astfel el a făcut colosale donaţii către biserica din sat şi a impus observarea “praznicelor” casei (mese date comunităţii pentru apărătorii,”patronii”, casei )care,în cazul casei Boldea, erau Născătoarea de Dumnezeu şi Sfântul Ioan Botezătorul. Praznicul “mare”, cu masă bogată,supă cu tăiţei, sarmale, friptură de oaie, mălai copt şi evident, “răchie”,era la 7 Ianuarie, Soborul Sfântului Ioan Botezătorul iar praznicul “mic”, când se duceau daruri spre pomenire la biserica , era la 15 August, Adormirea Maicii Domnului, Sfânta Maria, ”Mare”. Pregătirea praznicului era supravegheată de către Otilia Boldea care era ajutată la facerea bucatelor,mai ales a sârmelor, de către vecinul Gavrilă Tilu.

Aşa cum spuneam venitul gospodăriei din Borloveni acoperea cheltuielile dar nu aducea venit suplimentar. Educaţia fetelor şi costul casei erau acoperite din pensia de Locotent Colonel în rezervă, care era destul de modestă. În plus din 1928 Romulus Boldea a intrat în viaţă politică, că Prefect al judeţului Severin, şi s-a aşezat în Lugoj. În Lugoj el îşi petrecea Toamna, Iarnă şi Primăvară iar Vara (până în Octombrie) o petercea în Borloveni. Chiar şi în condiţiile în care salariul de Prefect era un venit suplimentar considerabil (iar din 1940 până la sfârşitul lui 1944 cel de Preşedinte al Comunităţii de Avere Grănicereşti din Caransebeş, unde s-a şi reaşezat în 1939), el a trecut la îmbunătăţirea drastică a gospodăriei, la transformarea ei într-o unitate economică eficientă.

El a realizat că sursă de venit sigur, în Borloveni, nu poate fi decât producerea unei ţuicii de calitate foarte bună.

În Almaj ţuică, “răchia”, este mai mult decât un produs, este o noţiune. Este băutură locului şi fiecare casă se laudă a fi producătoarea celui mai bun soi. Ea este făcute din prune de “vara” şi este simplu distilată având între 25-28 de grade. Romulus Boldea a ridicat producerea ţuicii în Almaj la un nou nivel.

În primul rând el a achiziţionat vase de fermentare şi butoaie de depozitare noi şi de cea mai bună calitate. Apoi a comandat un alambic (cazan) ultra modern ( cel mai bun din Almaj) şi, finalmente a ridicat o clădire de producţie, ”casoanie”, modernă. “Casoania” a fost ridicată în 1928 prin zidarii Petru Ionescu şi Climenta Buzuduganariu iar lemnăria făcută de către Milă Mengu şi Ianas Barbu. Planul construcţiei l-a făcut Nicolae Faul. Martor a fost Milă Careba. Era o construcţie masivă, perpendiculară, aşezată în vecinătatea unei ierugi (braţ de apă) bogate, cu o roată de răcire foarte puternică. Era o încăpere mare, pentru cazan şi vase, iar într-o latura era un mic birou în care era şi un pat de dormit. Din acel an Romulus Boldea a început să colecteze, cumpere, cantităţi mari de prune (în adaus de cele produse în pământurile lui) şi să producă o ţuică foarte bună, poate cea mai bună din Almaj. Era ţuică făcută din prune “de vara”, cu tăria de 30 ½ de grade. Calitatea ei poate fi ilustrată de faptul că era cumpărată de angrosişti asociaţi cu cel mai bun “ţuicar” din România interbelică, Cireseanu. Producţia a crescut an după an ajungând în anii 30 la circa 40.000 de litri. Venitul net dublă, cel puţin, pensia militară a lui Romulus Boldea. În plus el producea, anual, cam 150-200 litri de ţuică dublu distilată, ”preo-friptă”, de 40-45 ½ grade pe care o învechea cinci ani în vase de stejar şi pe care o folosea pentru casă şi cadouri. Apoi Romulus Boldea a îmbunătăţit grădina casei şi proprietatea mare de la Sfarleac. Acţiunile de mare anvergură gospodărească au început în 1929.

În acel an gardurile din grădina casei au fost refăcute total prin Gheorghe Drăgoi ( Ghiţă Marcu) şi Tima Floarea. Ei erau plătiţi între 3-5 lei pentru metrul de gard ( lemnul era dat de către Romulus Boldea). Supraveghetori şi martori au fost Nicolae Pistol şi Ion Banus. (În fapt lucrătorii au primit mai mult decât a fost înţelegere căci frecvent ei cereau “avansuri” pe care, apoi, Romulus Boldea le făcea “uitate”). În acelaşi an în grădina s-au plantat câteva zeci de pruni , ”de vara”, meri, peri, caişi, un cireş, un vişin, tufe de coacăze şi zmeură. Lucrul s-a făcut prin Dumitru Zăvoianu. Tot în 1929 Romulus Boldea a refăcut temeinic drumul care ducea de la Breazu la Sfarleac (unde îşi avea el masivă livada şi pădure). Drumul era greu şi perculos, mai ales cu care încărcate (era nevoie că vehiculele să fie “împiedecate” uneori la trei roţi, practic mergând “în sanie”). Refacerea drumului a fost contractată către Vasile, Ilie şi Petru Florea, “peste apă Salinului şi Izvor”. Ei trebuiau să dinamiteze stâncile ,”cleanţurile”, să facă şanţuri de scurgere şi în general, să facă drumul practicabil. Pentru asta ei au fost plătiţi 2.400 de lei,o suma mare la timpul sau. Supravegherea a fost făcută de către Milă Careba, Anton Drăgoi şi Lică Botoaca. În acelaşi an şi la Sfarleac s-au plantat câteva sute de pruni, tot “de vara”, noi. Colibă a fost consolidată dar, în 1935, Romulus Boldea a refăcut-o din temelie. Ceea ce a ridicat el acolo era o casă de munte de tip tirolez, cu pivniţă ,”podrum”, adânc, încăperi, cu cuptoare solide, fântână. Casă a fost ridicată de către Târâse Borchescu şi Trifu Bojinescu. În 2 Octombrie, 1935 Romulus Boldea a făcut un contract pentru întreţinerea proprietăţii de la Sfarleac cu Iosif Ghiocel. Prin acel contract Iosif Ghiocel urmă să primească un salariu de 500 de lei pe luna şi dreptul de a îşi ţine, cu nutretul Sfarleacului, o turmă de 40 de oi cu tot venitul lor. În schimb el avea obligaţia să întreţină în perfectă stare proprietatea ( curăţat prunii, săpatul lor, gardurile, menţinerea casei , etc.) şi să ţină alte 40 de oi în folosul lui Romulus Boldea. Contractul a fost semnat, în mărturie, de către Ion Banus şi Iancu Imbrescu. În acel an proprietatea lui Romulus Boldea ajunsese în stare optimă. Era o unitate economică eficientă în cadrul unei societăţi tradiţionale. În fond ea ar fi putut fi dată că exemplu pentru felul în care ar fi trebuit să fie gospodărite satele de munte româneşti. Veniturile au fost suficiente pentru a asigura familiei Boldea o existenţa decentă. În plus, economisind cu chibzuinţă, Romulus Boldea a cumpărat o casă în Caransebeş iar în Bucureşti a contribuit 2/3 din costul ridicării casei din Puccini 4( restul de 1/3 au fost daţi de către ginerele lui, Virgil Nemoianu).

În toţi acei ani Romulus Boldea a supravegheat temeinic tot ce se făcea în gospodărie, a întreţinut relaţii cordiale cu mebrii comunităţii (al cărei mebru cu mândrie se consideră), stand nas la zeci de cununii sau la nou născuţi. Relaţii speciale a avut mereu cu familiile Banus, Careba, Borchescu, Pistol.El făcea plimbări,călare ori pe jos, drumuri la Semenic, mici partide de vânătoare.În casă i-au poposit personalităţi ale Almajului şi Banatului (inclusiv Episcopul de la Caransebeş;ocazie în cursul căreia Romulus Boldea şi Coriolan Buracu au dormit în podul cu fan al grajdului unde,seară, s-au dus, folosind cu totul exagerată formulă, “noi ne retragem în apartamentele noastre”.) Gospodăria lui Romulus Boldea a adus folos şi satului,prin introducerea unor posibilităţi băneşti şi prin faptul că Romulus Boldea a ajutat pe mulţi oameni din sat să îşi afle slujbe.În plus acea gospodărie reprezenta un punct de emulaţie, demn a fi imitat şi deci o sursă de progres.

În 1944 gospodăria Boldea a primit o cumplită lovitură.

În August 1944 România a întors armele contra Puterilor Axei şi practic s-a lăsat ocupată de trupele sovieto-bolseviste. Urmările ocupaţiei sunt bine cunoscute.Peste România s-a abătut un coşmar care a ţinut aproape cincizeci de ani. Inevitabil el a cuprins şi casa Boldea.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Evoluția istorică a unei gospădării din Țara Almăjului, Banat” →

Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște

De câteva luni încoace, existența întregului mapamond este bulversată de unul dintre evenimentele catastrofale care pune în pericol umanitatea. Plecând din China, abominabila pandemie de coronavirus provocată de nevăzutul și nemaiauzitul inamic, Covid-19, virusul atât de neiertător și mai molipsitor decât oricare altul de până acum, care s-a întins cu repeziciunea undei pe toate continentele, provocând extincția a sute de mii de oameni, cu toate eforturile celor aflați în prima linie a acestui război, medicii și celelalte cadre medicale, care merită toată stima și recunoștința omenirii.

Desigur că, la fel cu toți ceilalți, poate chiar mai mult având în vedere sensibilitatea, trăirile sufletești mai profunde decât ale oamenilor obișnuiți, înțelegerea mai acută a durerilor și suferințelor omului, și oamenii de litere, cu deosebire poeții, sunt afectați de acest inamic nevăzut și necruțător, ilustrând toate simțămintele lor în creații care vor rămâne un simbol al acestei negre perioade din viața tuturor oamenilor, indiferent de sex, rasă, credință, etnie.

Devenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei, asupra existenței umane din toate timpurile.

În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului. Desigur că aceste scrisori au la origine iubirea, sentimentul profund trăit cu adevărat în orice timp și în orice spațiu, devenind o imagine nu numai a simțurilor, cât, mai ales, a sensibilității, iar cuvântul este modalitatea de a o eterniza în lumea Absolutului. Tocmai de aceea, cele mai multe dintre volumele anterioare cuprind „scrisori de dragoste”, „eternă” sau „pierdută”, „expediată” sau „neexpediată”.

În niciuna dintre „scrisorile” volumelor anterioare iubita nu are un nume. Adevăratul nume al iubitei este FEMEIA, cea căreia îi împărtășește sentimentele și trăirile sale, surprinsă sub ipostaza de înger sau demon, de puritate sau concupiscență, de delicatețe sau vulgaritate, de fapt o personificare a ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna, binele sau răul. În același timp, însă, IUBITA (cu majuscule) destinatară poate fi pe muza care îi inspiră confesiunea, dar și conștiința proprie care îl îndeamnă să-și dezvăluie gândurile sau ideile despre viața, bună sau rea, trăită plenar, așa cum a fost sortită la naștere de niște ursitoare, mai degrabă prietenoase, căci l-au dăruit mai cu seamă cu harul artistic, cu talentul de a mânui cuvintele, de a le înnobila cu sensuri conotative, metaforice, în vederea mărturisirii propriilor experiențe și trăiri afective. Este o confesiune sinceră și spontană eliberatoare în fața cititorilor față de care are un indeniabil respect, dar și conștient de menirea sa ca poet, afirmând, cândva, că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/nescris s-a ascuns lumina slovei/vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/sentimente pentru lumea întreagă”.

Continue reading „Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște” →

Dorel SCHOR: Fii înțelept (ziceri)

* Egalitatea se discută, dar nu se execută…

* Tata e foarte deștept și mama are întotdeauna dreptate.

* Fii înțelept întotdeauna…E greu de îndeplinit, dar merită să încerci.

* Experiența este totalul greșelilor noastre (fr).

* Avem niște nostalgii de speriat…

* Dinăuntru poți înfluența mersul lucrurilor mai bine decât dinafară.

* Din milionar poți deveni scriitor. Invers, ceva mai greu.

* Poezia are fusta mai scurtă decât proza, i se văd picioarele când șchioapătă.

* Nu mă fac eu de râs pentru orice sumă…

* Dacă ai ajuns mare nu te mai poți ascunde.

* S-a spus despre el că-i dracul gol. Colegii i-au cumpărat un chiloțel.

* Trecutul este mereu în schimbare.

* Ce să fac dacă nu-mi vine nici să plec, nici să rămân?

* Jules Verne – Cinci săptămâni în balcon.

* Minciunile sunt servite gratuit. Adevărul se plătește.

* Ai toată stima noastră, dar n-o să-ți fie de mare folos…

* A cădea nu-i un eșec. Eșecul este dacă rămâi unde ai căzut (Socrate).

* Nici o birocrație nu se desparte ușor de hârtiile ei.

* Ce-i bun se termină repede.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Dana Antoaneta BĂLĂNESCU: Petrikă Ionesco – un scriitor călător și vizionar

EVENIMENT LITERAR:

La începutul lunii aprilie, a apărut la editura RAO Bucureşti (în seria Românce/ Ficțiune pentru adulţi): „Cântecul lebedei mecanice” de Petrikă Ionesco. Număr de pagini: 560; preț: 32,99 Lei (după reducerea promoţională de 50% valabilă până în 31 mai 2020). Volumul poate fi comandat virtual la editură (pe bază de cont şi plată cu card) sau telefonic (plata cash la livrare). Livrarea la ambele variante prin curier – 10 lei. La comenzi peste 80 lei – fără taxă transport.

Opiniile mele:

Un subiect incitant, o viziune categoric complexă, conform experienței artistice ample a autorului.
O copertă elocventă, armonioasă, care dezvăluie multe (ilustrație creată special şi nu preluată din mediul virtual, cum se procedează, în ultimul timp).
Lectura romanului reușește, încă de la primele capitole, să ofere o transpunere/teleportare, pe care doar cărțile autentice o pot declanșa! Așa cum izbutesc și montările de teatru și de operă ale autorului!

Sunt convinsă că va fi căutată și citită. Deja câteva impresii ale primilor cititori (distribuite în mediul virtual) confirmă concluzia mea. De altminteri, în România şi în diaspora, literatura SF este agreată. Iar romanul are în plus, valențe psihologice, precum și trăsături ale genului de aventuri. Acum, în această perioadă, chiar s-a revenit la lectura clasică (conform gândirii mele pozitive: oportunitate pentru criza pandemiei).

Despre autor:

Dacă în romanul său, acesta propune o călătorie terestră și galactică, trebuie să menționez că autorul volumului este, el, însuși, un călător! În tinerețe, un adevărat hoinar (prin Europa şi SUA), plecând din țara sa natală, ca să‑și urmeze visul de scriitor şi regizor. Apoi, datorită succesului obținut prin spectacolele sale fascinante, a străbătut și Asia, America de Sud, din nou SUA şi Europa.

PETRIKĂ IONESCO este un renumit regizor de teatru şi operă, scenograf, dramaturg român, stabilit în Franța. A montat multe şi apreciate spectacole pe marile scene din Europa, America de Nord şi Asia. A fost profesor la Conservatorul din Paris (Conservatoire national supérieur de musique et de dânse). De asemenea, director artistic de proiecte la „Disneyland” – Los Angeles, Orlando (Florida) şi Paris (fondator). Portalului autorului este: www.petrikaionesco.net

În România a montat piese de teatru în spectacolele de la Teatrul Național București: „Burghezul gentilom” de Moliere (2006) şi „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare (2015), iar la Opera Națională București, spectacolele cu: „Oedip” de George Enescu (2003, festivalul George Enescu ) şi „Macbeth” de Giuseppe Verdi” (Festivalul Shakepeare 2008).

DECORAŢII/Ordine primite de autorul volumului:

Ofițer al Artelor și Literelor – Franța; Comandor al Ordinului Artelor – România. Iar în 2019 i s-a înmânat unul din Premiile „Constantin Brâncoveanu“ pentru diaspora http://www.mandrusafiiroman.ro/petrica-ionescu

APRECIERI:

„Un geniu care-și captivează cititorii prin istorii pe cât de veridice, pe atât de neverosimile. Ca într-un roman de García Márquez, el se convertește azi în scriitor și semnează o carte în care îl regăsim din plin! Enorm și derutant!” (George BANU)

„Un regizor și un scenograf genial, ale cărui titluri de glorie fac parte din istoria operei și a teatrului.” (Eve RUGGIERI)

„Măiestria să artistică în domeniile teatrului, dansului, operei, filmului și muzicii a marcat secolul nostru. Petrikă Ionesco este un geniu inovator al timpului nostru.“ (Carolyn CARLSON)

„Coroziv!“ (Jack LANG)

„Fenomenal!“ (Horațiu Mălăele)

***

Editura RAO despre subiectul cărții: „O epopee vastă și originală, delirantă, unică, deoarece este prima ficțiune Bio-Thriller. Plină de farmec, vrăjitorie, speranțe și dezamăgiri, care îmbină cruzimea, realismul și fantezia. Prin aventurile umane, pământești și spațiale, ale lui Dan Pau, este analizată minuțios și cu umor o societate decadentă, morbidă, în care pasiunile amoroase și extravaganțele se îmbină cu artă și știința, pe de o parte, și cu acțiunile poliției și ale armatei, pe de alta. Un volum cu o acțiune complexă, cu trăsături proprii atât genului science-fiction, cât și romanului psihologic sau de aventuri. Prezintă întâmplări și personaje fascinante, ieșite de sub până unui autor cu o personalitate la fel de complexă ca și opera sa. Acest lucru se detașează din felul în care sunt concepute acțiunea și locurile unde aceasta se petrece, precum și personajele, în toate vădindu-se gândirea și viziunea regizorului și scenografului, a realizatorului de spectacole care este autorul. Povestea începe la 13 octombrie 2068, la București, apoi se desfășoară la Paris, San Francisco, pe Saturn și, în sfârșit, în constelația Lebedei. Eroul este un tânăr regizor de teatru, fiul unui cunoscut om de știință care lucrează la subiecte ultrasensibile și care va fi răpit. Încercând să-și găsească tatăl, eroul va fi prins într-o aventură infernală, cu multiple răsturnări de situație.”

https://www.raobooks.com/product/cantecul-lebedei-mecanice/?fbclid=IwAR0RfjkYdtEEhYBUD_i_I_PvbVSuB2dxNsZWaD32Fi_DiLBNApvJ2XTJj_c

––––––––––––

Dr. (istorie) Dana Antoaneta BĂLĂNESCU

Reșița, 15 mai 2020

Al. Florin ŢENE: Critica stilistică în jurnalism

Critica stilistică în jurnalism nu s-a prea folosit în lumea ziaristicii-în ordine diacronică- se înscrie în ceea ce în vremea din urmă a fost numită reacție antipozitivă în critica literară. Aceasta a apărut, alături de alte demersuri, ca expresie a nemulțumirii iritate față de metodele studiului literar dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele împrumutate în special din secolul trecut, au generat și în istoria, critica stilului în journalism, și teoria literaturii reacții și inițiative de înnoire, desfășurate în numeroase direcții, așa cum sublinia Wellek, R. în Revolta împotriva pozitivizmului, în “Conceptele criticii, tradus în românește,” București, 1970, paginile 265-290.

Critica despre materialele jurnalistice, cum ar fi reportaje, reportaje literare, interviuri, articole, informații, analize etc a devenit o artă a citirii. Cititorul, în general, nu-l interesează stilul materialelor, dar îl apreciază, pe cititor îl atrag ideile și știrile proaspete transmise prin textul respectiv. O formulare lipsită de vibrația polemică nu este atrăgătoare. Obiectivul propriu al criticii nu poate fi decât materialul jurnalistic. Acesta poate fi obiectul numai al bucuriei estetice sau poate servi ca document pentru tot felul de investigații particulare- psihologice, psihanalitice , istorice, sociale, filozofice, lingvistice sau de actualitate. Critica stilistică în jurnalism se constituie ca răspuns la experiența exigenței , va participa la marcarea orizonturilor noi în care caută să se așeze actul critic în jurnalism, iar prin procedura ei de ansamblu va contribui hotărâtor la promovarea textului în primul plan al atenției. Un al doilea reper ar putea fi invocate pentru această sumară situare a criticii stilistice în jurnalism îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.

Un alt reper îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.Desigur acest interes datează de când jurnalismul s-a impus în țara noastră când se afirmase individualizarea prin stil, iar critica romantică adusese, cu hotărâre și pasiune, în primul plan al orizontului, surprinderea și configurarea individualității originale a jurnalistului așa cum îl găsim la Nae (Nicolae) Bassarabescu , I.C. Fundescu. Există o zicală printre ziariști: e bine întotdeauna că trebuie să iei din călimara fiecărui ziarist cerneala cu care dorești să-l zugrăvești.

Atunci când un specialist în stilistica jurnalistică dorește să abordeze un text trebuie să pornească de la dimensiunea individualității jurnalistului și al totalității materialelor publicate.În acest context se dezvoltă o filozofie a calității care iradiază în multe direcții și domenii de gen, existând interesul pentru diferență, unicitate, irepetabilitate.

Dacă aceste repere diacronice ne-au ajutat să observăm integrarea criticii stilistice în presa scrisă s-ar cuveni să aflăm și câteva coordinate în plan sincronic pentru a vedea, în linii mari, prin ce se particularizează aceeași critică în cadrul mutației generale la care participă.Prima coordonată în acest sens, ne poate folosi preocuparea – tot mai active Aceasta se află în prioritatea acordată dimenisunii lingvistice a operei literare, e în present- pentru specificul literar, și mai puțin cel jurnalistic.Așa-numitele “științe ale spiritului”(științe ale culturii), ieșite de sub dominația științelor naturii, se află în fața grelei problem a definirii obiectelor lor și a metodelor adecvate acestora. Critica stilistică dorește să participle la dezvăluirea originalității ireductibile a jurnalismului. Aceasta se află în pioritatea acordată dimensiunii lingvistice a operei literare, dar de acum se pune problema și a materialelor ziaristice, pentru acuitatea ideilor trasmise. Noile funcții ale limbajului în jurnalism, pune în termini noi relația dintre articolul de presă și limbă.

Critica stilistică de la noi a textelor din presă nu a reușit să impună primatul textului și să atragă cititorul să guste pagina de ziar.Dar despre modul concret, critica stilistică în jurnalism la noi este inexistentă.

Admițând că între critica stilistică, critica literară, critica stilistică a textelor jurnalistice, istoria și teoria literaturii nu se pot trasa granite rigide, se cuvine să recunoaștem totuși perspectivele lor diferențiate.

Interesul pentru individualitate face parte, în spațiul criticii jurnalistice, dintre justificate obiective în perioada aceasta de trecere de la o mentalitate impusă de un regim de dictatură Continue reading „Al. Florin ŢENE: Critica stilistică în jurnalism” →