NEMURITORII
În umbra înserării, din largul românesc,
Sub streașină de codru bătrân, bucovinesc,
S-au strâns la sfat vitejii din veacuri vechi, trecute,
Să vadă de-mplinite-s dorințele lor vrute.
Aici sunt toți ca unul: Zalmolxe, Deceneu,
Măritul Burebista ce ne-a unit la greu
Și Decebalul nostru, cea cruce de istorii
Ce-n inimile noastre l-om tot purta în glorii.
Venitu-au bourii Moldovei, bravi bărbați,
Ce mi-au lăsat o țară cu oameni înstelați,
Alăturea de alții din mândrul meu Har-Deal
Ce-n piept luau furtuna venită val cu val,
Flăcăii de la Istru și până-n mal de mare
Ce pus-au temelii la vremuri viitoare,
Să știe toți că neamu cu jertfă mi se ține
De vrei să veșnicească, alăturea de tine.
Cu ei sunt sfinții noștri: un Mircea, înțeleptul,
Un Ștefan ce de-apururi cu sabia și șceptrul
Rămas-au în istorii și-n sufletele noastre
Ca lucitori luceferi pe cerul plin de astre.
Cu ei, îmi stau de-a dreapta, viteazul nost’, Mihai,
Întregitor de neamuri și-nchegător de plai,
Și-a lui Dracula, Țepe și Vodă cel cumplit
Ce-n clipe mari și grele, dușmani mi-au biruit.
Și Avrămuțul nostru, al munților flăcău
Ce-a adunat robiții să-nlăture cel rău,
Și Cuza, domnitorul, de bine făcător,
Icoană de dreptate în suflet, la popor.
*
Ce văd acuma dânșii e lacrimă-n durere,
Un neam plin de păcate ce-ncet, încet îmi piere
Că n-are-n el credință, voință jertfitoare,
Și-un cap să-i fie-n fruntea, setos de înălțate.
E plină țara asta de simpli târgoveți,
De scribalăi cu plată, de hoți, de oameni beți,
De trădători cu carul ce pentru doi arginți
Îmi vând și neam și țară și-altarul cu-ai noști sfinți.
**
O zei! Spune Zalmolxe din jilțuri ridicat,
Voi , neamul meu de sânge, cum încă de-ați uitat
Că puși suntem aicea de-apururea datori,
Să ținem astă țară mereu, ca jertfitori.
De-aceea zeii noștri ne dat-au nemurire
Să-i facem țării ăstei eternă fericire,
Iar voi să fiți ca mâine sămânța lumii noi,
Nu cum îmi sunteți astăzi, nevolniciți și goi.
-Eu, spune domnul Mircea, cu râul meu și ramul
Am fost de-apururi frate, să-mi apăr țara, neamul,
Azi pustiiți pădurea și râul mi-l secați
Și-apoi cu cine Doamne, mai vreți să fiți voi frați?
-Nici eu, îmi spune Ștefan, nu pot a înțelege
Cun de acum pe-aicea-i mai mult fără de lege?
Cum a secat iubirea și dragostea de țară
Când ați văzut ce-nseamnă, să fie neamu-n fală?
-Nici eu, spune Viteazul, n-aș fi crezut vre-odată
Că n-om fi pe vecie cu toții laolaltă,
Că-n ale voastre inimi nu-i dragoste de frate,
Văzând cum el, sărmanul, pe alte hărți se zbate.
-Și eu, îmi zice Iancu, când am văzut puhoiul
De înrobiți ai soartei ce îmi spărgeau bubuiul
De legi ce-n a lor contră mereu erau făcute,
Crezut-am că-nvățarăți ce trebuiesc făcue.
-Legi drepte pentru țară și pentru cei sărmani,
Îmi zise domnul Cuza, să țină mii de ani
Dreptatea și-adevărul mereu pe astă humă,
Dar voi, nepricopsiții, ați zis c-așa nu-i bună.
**
-Noi , vorbe înțelepte grăit-am cu toptanul,
Îmi zise cu tristețe, Bătrânul, Caraimanul,
Ai noștri zei din ceruri ne-au dat s-avem de toate,
Pământul gras ca untul cu lanuri grele, coapte
Și aur în străfunduri și munți întregi de sare
Și încă ce dorit-am a fi mai bun sub soare
Să stăm cuminți în cuibul ce ei ni l-au făcut
Și-aici să fim vecie în palma ăstui lut.
Pe toate le pierdut-ați și-acum rămas-ați goi,
Că în lungitul vremii voi ați uitat de noi,
De cum norocul clipei ne-a ridicat în fală
Că ne-am iubit norodul și buna noastră țară.
Va înrobit păcatul și va-ndulcit cea vrere
Cu setea de putere și dorul de avere,
Uitând că numai țara și muma te-ocrotește
Și ele-ți dau puterea și-averea ce-ți sporește.
Schimbați-vă năravul, veniți pe drumul drept,
Gândiți-vă ce fost-am, luați furtuna-n piept
Și-o să vedeți cum mintea și brațul se-ntărește
Și cum al vostru nume, din fapte bune crește.
Abia atunci simți-veți că-ți fi nemuritori
Și pe pământul ăsta la nimenea datori,
Atunci, în cuibul ăsta al humii din lumesc,
Veți fi la fel ca zeii, din naltul nost’ ceresc.
10.05.2020
AU ÎNFLORIT SALCÂMII
Au înflorit salcâmii, ce pusu-i-am odată,
Închid de-acuma ochii și-n vremea ceealaltă
Mă duc încet cu gândul în altă primăvară,
Când eram tânăr încă, cu inima ușoară,
Cu ochii după fete, cu sufletu-n văpăi,
Cu gânduri deșuete și plin de năbădăi,
Un fluturaș zburdalnic zburând din floare-n floare,
Sorbind dulceața vieții în clipe trecătoare.
Salcâmii ce odată erau mai tinerei
Acu-s și ei de-o seamă cu mine, bătrânei,
Dar ei, în legea firi mereu vor înflori
Și-avea-vor încă parte de roiuri de iubiri.
Eu, biet moșneag sfielnic mă-ntorc în amintiri
De vreau să-mi căt vre-odată trecutele iubiri
Și-atunci, cu ochi-n lacrimi și sufletul curat,
Sărut în taină clipa, ce-atunci m-a fermecat.
El, nemilosul, Timpul, de-o vreme mă tot fură,
Mă iartă Preamărite, dar gura mea-l înjură
Că tot îmi scade dânsul din vremea sorocită
Și nu mi-o da la urmă, în plus, nici o clipită.
**
Îmi priveghesc cărarea salcâmii mei iubiți,
Înalți, umbroși, smerelnici, frumoși ca niște sfinți,
Eu, încărcat de anii ce-i duc de-acum în spate
Voi fi curând la capăt, ei, merge-or mai departe.
***
Au înflorit salcâmii, mirosul lor te-mbată,
Închide dară ochii și-n vremea ceealaltă
Te du de-acum cu gândul în altă primăvară,
Când erai tânăr încă, cu inima ușoară,
………………………….
VINO DARĂ
Cine mi te poartă-n vis legănată în iubire?
Cine-n taină te alintă să guști bobi de fericire?
Cine îți șoptește tainic îndulcitele cuvinte
Despre dorul ce-l apasă, și-a lui gură nu te minte?
Cine încă-n somn molatic mi te-ntoarce în trecut
Să fii iară cea codană ce-mi dădea câte-un sărut?
Să mă-mbie, ca datornic, îndoit să-l dau napoi
Dintr-o vinere-nserată, până-n miez de noapte, joi.
Și-apoi cine-n mute șoapte, în o mie de cuvine
Îți spunea din al său suflet nesfârșite jurăminte?
Și pe aripi de visare te-nnălța către ceresc,
Să fim clipă de uitare, prin neant, dumnezeiesc.
*
Știi tu cine e acela, care somn în nopți nu are,
Care-n gândul său de-o viață tot te ține-n lumea care
A fost raiul tinereții pentru doi îndrăgostiți,
Ne-ntinați în a lor gânduri, puri ca lacrima, cuminți.
Vino dar în somnul nopții, să fim dulce amintire,
Lasă lumea-ți păcătoasă, vino-n ceea cu iubire
Unde-i liniște și pace într-o clipă tăinuită,
Dintr-o vreme neuitată și de nimenea oprită.
EU VIN DIN ȚARĂ DORULUI DE DOR
13 Mai ,,Ziua Dorului de DOR”
Eu vin din țara dorului de dor
Pe drum de seară veșnic călător,
El prinde-n mreje viața și lumescul,
Pământul, marea, muntele, cerescul.
Eu vin din țara cea cu răbdători,
Cu-ai mei străbuni ce-s daci nemuritori,
Cu ei m-am veșnicit în vechea lume
În carnea pietrei înstelând Columne.
Eu vin din țara cu bouri ce-n coarne
Au stele mari de stârpe domnitoare,
Ce-n cronici, în legende și-n povești
Ne spun: Copile, știi tu cine ești?
Ești os domnesc, din Bogdan, Basarab,
Nu vinitură neagră de arap,
Tătâne-l ai pe Gelu, pe Ioan,
Pe Dobrotici, pe Farcaș, Seneslau.
Cu ei ai pus hotare vechi la țări,
Cu ei bătut-ai lungile cărări
Să-mi știe ei, vecinii, cine-mi ești,
Și-n pragul casei tu să mi-i oprești.
Eu vin din țara veșnic cotropită,
Cu sare, miere, aur de ispită,
Prea mult îndestulată de ceresc,
Cu-avari vecini ce după ea tânjesc.
Eu vin din țara Sfântului Andrei,
Cu vechi creștini smeriți, nu farisei,
Prea blânzi cu alții, mult prea iertători
Și-n timpul scurs prin veacuri, răbdători.
Eu vin din țara cea cu ciocârlii,
Cu nuci bătrâni pe coastele cu vii,
Cu turmele pe-un deal cu colilie
Urcând și coborând din veșnicie.
Eu vin din țara cea cu Feți-Frumoși
Ilene-Cosânzene, zmei hidoși,
Cu zâne bune, babe vrăjitoare,
Cu iele jucăușe, ursitoare.
Eu vin din țara cea cu omenie
Cu nume încinstit de, ROMANIE,
Ca ea nu-i altă țară minunată
Sub bolta lumii, veșnic înstelată.
*
Să îmi trăiești vecie de vecie
Tu Maică sfântă, dulce Românie,
Să-ți fie pruncii cum au fost mai ieri,
Urmași de stârpe veche, PUI DE LEI.
Să nu uităm că ea ni-i cuib de dor,
Prezent, trecut și mâine viitor,
Că ea prin noi de-apururea trăiește
Și sub acest ceresc, se însfințește.
PUSNICITUL
Într-o sfântă mănăstire, cuib în munții cei de piatră,
În chilia răcoroasă unde focul arde-n vatră,
Pusnicul, vechi ca timpul, mersul lumii mi-l deșiră
Tot citind din Cartea Sfântă, de din zori până la cină.
Cu a ochilor lumină el îmi trece rând din carte,
Stă apoi în cugetare până-n ceas adânc din noapte,
Să dezlege înțelesul tainelor din slova scrisă,
Să îmi știe ce-i prin lumea neștiută, necuprinsă,
Cine-i cel care-a făcut-o și o ține-n a Lui mână?
Ce-i pe-acolo sus, prin ceruri? Cât e viața de bătrână?
Unde-i Raiul de poveste? Cine-n el o să-mi ajungă?
Cât mai e pănă depate, din această viață lungă?
Cât păcat e-n omenire și de ce el se lățește?
Cum pierdut-am cea iubire? De ce El ne pedepsește?
Cum să merităm iertarea cea a tot izbăvitoare?
Să dăm sens trăirii noastre, mult prea scurte, trecătoare.
Nu-ți ajunge-o viață-ntreagă să tot cugeți, să înveți,
N-ai afla tot adevărul nici de-avea-vei șapte vieți,
De-asta el, cel pusnicitul, Cartea Sfântă-o cercetează
Să-nțeleagă, ca și alții, lumea care-o priveghează.
*
Toți ca el, cel Pusnicitul, țin a lumii veșnicie
Și din tot ce ei învață dau la oameni, ca să știe
Că stricată-i lumea asta, nu de alții, ci de noi
Și de-aceea suntem astăzi în necazuri și-nnevoi.
**
Pe drumeagul către munte, gâfâind din greu săracul,
Azi, trecut-a ca o umbră un moșneag bătrân ca veacul,
Se grăbea spre mănăstire, pe-al său drum îngust și greu,
Unde-n liniște și-n taină, va vorbi, cu Dumnezeu.
Va vorbi cu El de toate și iertare o să-i ceră
Pentru tot ce omenetul tot greșește, iar și iară,
De-asta lui, cel Pusnicitul, negreșit îi mulțumim,
Și-n smerită plecăciune, spune-i-om că îl iubim.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Mai, 2020