Alexandru NEMOIANU: In hoc signo vinces

Istoricul Bisericii, Eusebius din Caesarea (veacul IV d.Hr.), relatează în opera sa “Istoria Bisericii” că,în vreme ce înainta spre bătălia decisivă, Caesarul Constantin, mai apoi Constantin cel Mare, a văzut pe cer, înconjurată de stele, semnul Crucii și, împrejur, inscripția, ”en touto nika”, „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Ca urmare, Constantin a ordonat ca pe stindardul trupelor sale să fi înscris semnul Crucii, semnele grecești Chi-Ro, stindarde care vor fi numite “Labarum”. În ciuda inferoritatii numerice trupele lui Constantin, purtând semnul Crucii, au înfrânt decisiv forțele mult mai numeroase ale adversarului sau și au dobândit vestita biruință de la “Pons Milvius” în anul 312 d.Hr. Câteva luni mai târziu(313 d.Hr), acum Împăratul Constantin, dă decretul de la Milano prin care Creștinismul devenea religie legală în Imperiul Roman. Curând semnul Crucii avea să fie ridicat biruitor în toată lumea și pentru totdeauna.

Crucea, altarul pe care Dumnezeu Fiul, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, s-a jertfit pe sine pentru viața lumii, reprezintă voința Tatălui,cinstea Fiului și bucuria Sfântului Duh. Iar pentru cei credincioși,în vorbele Sfântului Pavel: „Să nu fie mie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasă ca lumina soarelui, este o tărie care nu poate fi biruită, un scut care nu poate fi zdrobit, ocrotirea celor în nevoi, izvorul celor însetați, hrană celor flamanzi, adăpostul orfanilor, spaima necuratului și triumful celor bine credincioși.

Crucea este“semnul lui Hristos” și al creștinismului.

Semn al „Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să fie însoțită și de iubirea noastră, ca răspuns la chemarea Mântuitorului. Crucea este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat iubirea noastră pentru EL. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de „Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.

Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică,din Ortodoxie. Și pecetluirea cu acest semn începe încă din pruncie, de la Botez. Cu semnul Crucii ne însemnăm în toate clipele vieții și așa au făcut Creștinii de la început,cum ne mărturisește scriitorul bisericesc Tertulian (160-240 d.Hr) care spune: “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“. Și în aceasta se poate vedea cumplita înșelare în care se află sectanții și toți cei care s-au separate,amăgiți de necuratul,de Trupul lui Iisus, adica Biserica Ortodoxă și care se feresc de semnul Crucii.

Pe Cruce s-a jertfit Iisus pentru viața lumii. Dar, crucii iubirii supreme, îi urmează viață. Din cruce și prin cruce se arată învierea. Crucea ne descoperă această bogăție de daruri și înțelesuri. Crucea și jertfa pe cruce ne dezvăluie adâncul iubirii dumnezeiești pentru om. La umbra crucii se luminează și jertfa, și ispășirea păcatelor, plinirea dreptății dumnezeiești și sfințirea firii prin biruirea stricăciunii. Crucea și jertfa pe cruce au făcut cu putință continuarea planului dumnezeiesc din punctul în care a fost întrerupt, prin intrarea păcatului în lume. Că așa este ne este dovedit de modul vehement în care Mântuitorul îl mustra pe Petru atunci când acesta îl sfătuiește și îndeamnă să nu se lase suferinței Crucii. “Și Petru luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicandu-I: Fie-Ți milă de Ține să nu Ți se întâmple Ție acestea. Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano!. Sminteala Imi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.”(Matei 16;22-23)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: In hoc signo vinces” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XIV-a)

„Din portretul lui Iorga, se desprinde un

Eminescu profet şi educator al naţiunii.”

(Septimiu Bucur)

Profetismul dacului Mihail Eminescu este un neîntrerupt Itinerar spiritual, ce dă undă fundamentală discursului, dialogului, convorbirii, comuniunii, propagând profunda legătură dintre geneza spiritului naţional şi viaţa sa tainică, lăuntrică, revărsătoare ca o mare cascadă.

Spiritul pentru profetul Mihail Eminescu este acea conştiinţă a trezviei care trebuie absorbită, trăită, vieţuită, educată, situată la frontiera triadică Dumnezeu – Om – Cosmos, ce se pogoară definitoriu pentru cunoaşterea Adevărului absolut şi realitatea concretă în care sălăşluieşte comunitatea prezentă – poporul creştin ce trebuie călăuzit, păstorit, pentru a-i da creaţie, valoare, sens, demnitate, onoare, mândrie, jertfă, biruinţă, cruce, înviere, nemurire.

Constantele existenţei creştinului ortodox dacoromân sunt reprezentate de timpul pe care credinciosul şi-l face nemuritor pentru a păşi în tărâmul veşniciei, legând începutul vremii sale luptătoare, de căutare, de cunoaştere, cu sfârşitul-finalitate de devenire al mântuirii sale.

Transcendenţa cuprinde desfăşurarea Creaţiei prin Creaţia Hristică a îndumnezeirii Omului.

Multiculturalitatea sa religioasă prin aprofundarea comparativă a Istoriei Religiilor, i-a adâncit mai mult cunoaşterea creştină, rămânând permanent în sânul Tradiţiei ortodoxe, reîmprospătând continuu spiritul, dându-i un nou înţeles prin cultul filosofiei sale creştine, aspirând excepţionale trăiri lăuntrice, tresăriri metafizice, limpeziri mistice, vibraţii sublime.

Ca toţi marii Profeţi ai Ortodoxiei, Mihail Eminescu şi-a exercitat misiunea şi vocaţia apostolică, luând pulsul naţiei sale creştine, făcând eforturi eroice, jertfelnice pentru ca inima poporului să poarte dragostea de Neam şi de Dumnezeu, prin faptele măreţe, miraculoase, legendare ale Străbunilor şi Strămoşilor noştri, transmise cu valoare sacră de Testament.

„Memoria credincioşilor, sublinia Marius Vasileanu, este împrospătată periodic în istorie prin prezenţa acestor oameni ai lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne fi întărită credinţa că n-am fost părăsiţi vreodată şi că puterea cu care au fost investiţi Sf. Apostoli s-a transmis, până în zilele noastre.” (Altfel despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 16)

Viaţa, faptele, creaţia, geniul, creştinul, poetul, filosoful, istoricul, jurnalistul, analistul politic sunt constante profetice care vorbesc de la sine despre trăirismul său ortodox, încorporat în fenomenele tradiţiei spirituale, determinând extinderea antropologiei creştine, exprimându-se prin autoritatea Cuvântului, prin lumina Adevărului lui, prin muzica grăirii sale serafice, prin tâlcuiri adânci, prin răstălmăciri înalte, prin simboluri vii, prin azururi diafane, conştientizând că forţa morală, puterea credinţei şi dragostea iubirii de Dumnezeu şi de Neam aparţine doar acelor Oameni Excepţionali, acelor oameni chemaţi şi aleşi mesianici.

Profeţii, călăuzitorii, legiuitorii, îndrumătorii, ocrotitorii, învăţătorii, preoţii, monahii au menirea sacerdotală de a învăţa permanent, învăţând semnificaţiile adevărate ale vieţii, dar mai ales ale onoarei, demnităţii, libertăţii, adevărului, dragostei, frumuseţii, jertfei, învierii – aceleaşi reînfloriri tainice care răspândesc mireasma lor angelică în corola Tradiţiei sfinte.

Conştiinţa Profetului a devenit în egală măsură religioasă şi naţională, în care ideea şi sentimentul au căpătat valoare spirituală de coesenţă a etnicului, devenit una dintre forţele de mare amploare care determină în mod pregnant istoria naţională, dar şi pe cea universală.

Profetul nostru şi-a dobândit faţă de naţiune o identitate plenară de idei, de sentimente, de voinţă stăruitoare, prin profunzimea spiritului său de aprofundare a tradiţiei, de amplificare a culturii, de determinare a caracterului elitist, de efervescenţă religioasă, de exaltare naţionalistă, care să coreleze acea ereditate ontologică adâncă, axată pe o educaţie eminamente creştină, peste care să se aşeze ca o corolă, o suprastructură culturală, ce dă integralitate spiritului ortodox printr-un fel anume de păstrare, de transmitere a Tradiţiei sacre.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XIV-a)” →

Victor RAVINI: Unde este patria?

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal. Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una: „Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.” Același dicționar dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare. Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins, „prin unitatea națională, de limbă și de cultură.” Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”. Așadar aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări? Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872), materialist și ateist. Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate. Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.”¹ Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii.”² El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia.”³

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.⁴ Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”⁵

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”⁶

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Continue reading „Victor RAVINI: Unde este patria?” →

Veronica BALAJ: Interculturalitate româno-greacă – Convorbiri cu profesorul Apostolos Patelakis

Veronica BALAJ: Domnule Apostolos Patelakis, sunteți cunoscut ca un fervent susținător al celor două culturi din cele două țări de care sunteți legat, România, unde v-ați născut, (la Craiova, 16 iulie, 1951, urmând apoi și o specializare profesor de istorie și geografie), și Grecia, unde ați plecat împreună cu familia. Și aici ați profesat ca dascăl și, tot în limba română. O poveste frumoasă. Perfect adaptabilă conceptului de intreculturalitate. Vă propun să purtăm această convorbire pe ideea impresiilor trăite în cele două patrii. Adică viața văzută din mai multe unghiuri. Așadar, ați fost afectat la plecarea din mediul unde ați copilărit și v-ați format? La Craiova lăsați prieteni, o profesie, locuri, vremile nu erau prea bune și nu știați cu ce o să vă confruntați în Grecia.

Apostolos PATELAKIS: Pentru a mă face mai bine înțeles de cititorii români, doresc să menționez că m-am născut la Craiova într-o familie de emigranți politici greci, refugiați acolo după războiul civil din Grecia (1946-1949). Prin urmare am fost bilingv de mic. Bunicii mei acasă vorbeau doar limba greacă. Eu am învățat limba română la cămin și la școală. După liceu am studiat istoria, iar în perioada 1973-1979 am predat la diferite școli, până când am hotărât să ne repatriem. Despre Grecia aflasem multe lucruri, dar ca să fiu sincer nu muream de dorul ei. Acest dor îl resimțeau cei care au trăit o perioadă acolo și erau legați de acele locuri, așa cum erau bunicii și părinții noștri. Eu eram legat mai mult de România. În anul 1979, la vârsta de 28 de ani, m-am repatriat cu soția și fiica și ne-am stabilit în orașul Salonic, deoarece acolo existau mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă. Desigur înrăutățirea situației economice în România a jucat un oarecare rol în a grăbi plecarea noastră. Nivelul de viață era așa de scăzut încât cu greu puteai să o scoți la capăt. Cum să le vorbesc elevilor despre superioritatea sistemului socialist când pentru un kilogram de carne trebuia să mă scol de la ora 4 dimineața și să stau la o coadă interminabilă. Poporul român a suferit mult în ultima perioadă a regimului comunist.

Veronica BALAJ: Ajungând în Salonic, ați avut sentimentul că aparțineți acelui spațiu? Nu vi se părea străin? Vi se părea că reluați un fir întrerupt odată cu plecarea strămoșilor din cauza războiului civil din Grecia?

Apostolos PATELAKIS: Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o ruptură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Noi nu știam ce înseamnă regimul capitalist. A trebuit să ne acomodăm din mers pentru că trebuia să supraviețuim. Desigur că la început ne simțeam ca niște străini. Totul era nou pentru noi. Norocul nostru a fost că am găsit foarte repede locuri de muncă, lucru foarte important pentru un nou început de drum. Eu am fost angajat pe post de profesor la Școala de limbi balcanice din cadrul Institutului de Studii Balcanice (IMXA), unde până acum am predat limba română tuturor celor care doreau să învețe limba română în diferite scopuri, mai ales științifice. La școala de Limbi Balcanice m-au primit imediat deoarece nu aveau profesor, dar directorul școlii m-a rugat prietenește „să mă feresc să fac propagandă comunistă, pentru a nu avea probleme”. În paralel, am predat limba română și la unele școli private, care pregăteau sute de absolvenți de liceu care doreau să studieze în România. Soția mea fiind asistentă medicală s-a încadrat imediat la un mare spital din oraș, așa că din punct de vedere economic eram pe drumul cel bun.

Veronica BALAJ: Cum era viața cu normele ei, oamenii de aici comparativ cu cei din România, Craiova? Ce era diferit în relaționarea cotidiană? Deși ne aflăm în același areal, mă refer la zona balcanică, tot există diferențe.

Apostolos PATELAKIS: Ceea ce m-a frapat la început a fost că grecii nu știau nimic despre viața emigranților greci din țările socialiste. Aveau o imagine deformată, ca urmare a propagandei de denigrare dusă de guvernele de dreapta care se perindaseră în Grecia până în 1981. Pentru aceștia, emigranții constituiau o lume necunoscută, îndepărtată, ascunsă în spatele cortinei de fier. Aveau impresia că trăiam ca în China, că eram îmbrăcați în uniforme, că mâncam la cantine, etc. Când le explicam care era realitatea rămâneau surprinși, ba unii chiar credeau că făceam propagandă comunistă. Deci ei nu cunoșteau realitățile din țările socialiste, iar noi nu cunoșteam realitățile din țările capitaliste. Apoi, ne-a surprins plăcut abundența și varietatea produselor din magazine și piețe. Găseai tot ce doreai. Erai liber să faci orice dacă aveai bani. Puteai să cumperi, să construiești, să călătorești, să te stabilești oriunde fără nicio îngrădire. Diferențele între cele două sisteme și cele două țări erau foarte mari.

Veronica BALAJ: În câtă vreme v-ați făcut prieteni noi? Mai aveți și azi prieteni din vremea când ați sosit?

Apostolos PATELAKIS: De la început, am constatat că în comparație cu românii, grecii erau mai reci, nu erau așa de prietenoși. Greu să te invite cineva acasă la el. Trebuia să te cunoască foarte bine ca să se deschidă față de tine. Te invitau la cafea, la restaurant, dar nu acasă. Treptat, ne-am făcut prieteni printre colegii de serviciu, dar și din rândul celor care au studiat cu mine limba română. Azi, există foarte mulți medici care au studiat în România, cu mulți dintre ei avem relații strânse.

Veronica BALAJ: De obicei, la o strămutare, oamenii duc în suflet sau în subconștient, involuntar, anumite elemente specifice locului unde s-au născut. Care ar fi acestea?

Apostolos PATELAKIS: La început ne comportam ca în România. Soția gătea așa cum știa, adică mâncăruri în stil românesc, iar mintea ne era mereu în România. Cu timpul am început să ne adaptăm la tradițiile și obiceiurile locului, la mâncărurile cu specific grecesc și mai ales la pește și fructele de mare, care ne erau necunoscute. O altă mare deosebire consta în faptul că noi eram atei, pe când în Grecia religia era la loc de cinste, se preda în școli și elevii mergeau la biserică cu profesorii. Sărbătorile religioase se sărbătoreau cu mare fast și existau multe zile libere, fenomen necunoscut nouă. Trebuie să menționez că noi, în comparație cu alți emigranți politici greci, ne-am adaptat mai repede întrucât nu am întâmpinat greutăți în găsirea unui loc de muncă.

Veronica BALAJ: După câtă vreme ați revenit în România? În perioada cât ați absentat, v-a încercat dorul? Și dacă da, de ce anume vă era dor?

Apostolos PATELAKIS: Noi ne-am repatriat, dar părinții mei au rămas la Craiova, cu gândul că după ce ne vom stabili noi mai bine, se vor repatria și ei. Prin urmare veneam aproape în fiecare an ca să-i văd. În tot acest interval de timp (1980-1989) vedeam tot mai clar marile diferențe dintre cele două țări. În România situația era așa cum o lăsasem, adică nicio schimbare, totul era static, în timp ce nemulțumirea poporului față de conducere creștea. Prietenii mă întrebau mereu de situația din Grecia, dar eu nu puteam să vorbesc. Le spuneam că și acolo sunt probleme și nu e cum vă imaginați. Desigur vedeau că sunt altfel îmbrăcat, că am dolari în buzunar, că pot călători oricând, că aduc părinților diverse bunuri de consum, dar eu mă eschivam de la tot felul de discuții. În Grecia mi-era dor de mici, de cozonaci, de covrigi, de biscuiții „Eugenia” și de vinurile românești. Continue reading „Veronica BALAJ: Interculturalitate româno-greacă – Convorbiri cu profesorul Apostolos Patelakis” →

Ion PARASCHIVOIU: IN MEMORIAM – ISABELLE SABĂU (28 APR 1962 – 24 MAI 2020)

Distinsă mamă îndurerată, Carmen Sabău!

Stimate colege şi stimaţi colegi ai Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA).

În viaţă sunt întâmplări tragice în faţa cărora durerea profundă opreşte cuvântul, blochează scrisul, iar gândul ne duce la o rugăciune către Dumnezeu amintindu-ne de persoana dragă care ne-a părăsit, Isabelle Săbău.

Familia Săbău: Mircea, Carmen și Isabelle au fost membrii ai Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA). Au activat cu deosebit profesionalism prin prezentări interesante la Congresele ARA, au fost benefactori, au ajutat și sprijinit diverse evenimente și acțiuni academice.

Timp de 16 ani, cât am fost preşedinte ARA, am avut un sprijin direct din partea Domniilor lor, întotdeauna au dat sfaturi de folos, întotdeauna şi-au dorit că ARA să fie o adevărată instituţie academică, întotdeauna au avut relaţii colegiale şi prieteneşti cu toţi membri, cu toți dintre noi pe care i-au întâlnit.

Soții Sabău, Mircea şi Carmen, au fost aleși „ARA Emeritus Members” iar fiica domniilor lor, Isabelle, a fost „ARA Member”. Toţi trei cu titlul PhD şi cu cariere deosebite au făcut cinste Academiei noastre fapt pentru care le datorăm recunoştinţă!

Dr. Isabelle Săbău a fost foarte apreciată de colegii ei, de studenţii ei, care au audiat prelegerile sale cu un interes deosebit.

Tuturor ne vei lipsi Isabelle, dar nu te vom uita!

În semn de recunoştinţă, propun Comitetului Executiv ARA ca Dr. Isabelle Săbău să fie aleasă „ARA Emeritus Member” precum părinții ei.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Recunoştinţă şi iubire!

Din partea mea, a familiei mele şi în numele tuturor membrilor ARA,

Ion Paraschivoiu

ARA Emeritus President

13 iunie 2020

Montreal, Canada

Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?

Ni s-a spus că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi dăunătoare națiunii și individului. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. George Călinescu afirmă că Miorița este un mit fundamental. Mircea Eliade îl ignoră pe Călinescu și citează fără comentarii, fără rezerve interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Nu numai Eliade, ci și mulți alți savanți au refuzat să vadă că Miorița este o poezie lirică, un mit, în care nimic nu e concret. Au crezut că Miorița este o poezie epică, în care totul e concret și realist. Au refuzat să vadă că totul în Miorița e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, pesimist, fatalist și laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român. S-ar părea că savanții au făcut un transfer psihologic și au pus pe seama personajelor din Miorița și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, deruta lor existențială și propriile lor defecte de caracter. Sensul mitologic al metaforelor și alegoriilor din Miorița este cu totul altceva decât ce li se pare celor care se opresc la sensul concret al cuvintelor. Incapacitatea sau refuzul de a vedea sensurile abstracte ale cuvintelor poetice a dus la confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale. Așa s-a ajuns la răstălmăcirea poemului, la înjosirea ciobanului și s-au făcut generalizări pripite asupra noastră, a tuturor. Nu Miorița este dăunătoare, ci dăunătoare sunt teoriile celor ce ne-au explicat-o anapoda. Teoriile anapoda au fost dominante și au eclipsat teoriile care au înțeles-o așa cum o gândiseră străbunii.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, cum au crezut unii cercetători științifici, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Ciobanul din Miorița nu poate fi o persoană concretă, cum au crezut unii, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor, așa cum au spus alții, dar nu au fost luați în seamă. Am clasificat 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– cel mai adesea, verbul e la condițional (dacă o fi să mor) – omorul nu a avut loc,

– alteori, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În acestea, el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

În multe variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Mulți au crezut că lege are sens juridic și că ar fi vorba de o acțiune cu caracter juridic, o crimă pentru jaf sau din alte motive economice ori din invidie. Orice dicționar român explicativ spune că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Legea ciobanilor menționată în Miorița nicidecum nu se poate referi la relații sociale, ci reglează relația omului cu divinitatea, adică cu întreaga natură, în care ciobanii arhaici vedeau divinitățile lor.

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015, așezate în cerc, ceea ce sugerează o semnificație ritualică. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual religios cu aspect teatral poate cineva să fie ucis de trei ori. În Miorița uciderea este părelnică și simbolică, nu adevărată.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Moartea ciobanului în Miorița este simbolică și de același fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer. În alte variante, ciobanul e căutat de o fată ce apare pe munte. Ea poartă simboluri solare, reprezintă o divinitate a naturii și nu poate fi o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede el, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?” →

Nicolae DINA: Stan V. Cristea – pandant al istoriei literare

Ca istoric literar afirmat de peste două decenii, STAN V. CRISTEA i-a avut în vedere pe câțiva mari scriitori (Mihai Eminescu, Constantin Noica, Marin Preda) cărora le-a dedicat, în câte două-trei ediții, scrieri biobibliografice ori câteva exegeze speciale, ca în cazul marelui prozator teleormănean, întreprindere la care putem adăuga contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului spiritual și la crearea unor ample surse de documentare pentru cultura, arta, știința, în general, și literatura română, în special, concretizată în cele două dicționare de specialitate: „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință” și „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”.

Concomitent cu această principală preocupare, Stan V. Cristea s-a dovedit și un lector pasionat și avizat al lucrărilor unor confrați (cu unele dintre ele istoricul literar intersectându-se în timpul elaborării scrierilor biobibliografice), lecturi în urma cărora a simțit nevoia să-și noteze propriile opinii, practicând o critică de întâmpinare, pornind de la considerentul că toate cronicile literare reprezintă „pandante ce ne-au menținut în aria cercetării și ne-au asigurat un tonus permanent pentru interesul publicistic”. Astfel, odată publicate în diverse reviste literare, el le-a adunat între coperțile volumului „Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare (2013-2019)” (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019), carte prin care autorul urmărește „punerea cititorului – ori a celui interesat – în temă cu conținutul acestor cărți, cu ceea ce aduc ele nou în dezbaterea literară care privește un anumit scriitor sau o anumită chestiune”, întreprinderea sa având darul de a recupera unele opere valoroase mai puțin frecventate de critica de specialitate și de a le stabili locul în epocă și în istoria literară.

Având drept criterii propriile „afinități elective” ori unele „rezonanțe” anume, criticul literar analizează contribuțiile altor confrați la cercetarea vieții și operei unor scriitori toate timpurile al căror aport la dezvoltarea literaturii este remarcabil, evidentă fiind responsabilitatea cu care sunt evidențiate atât plusurile, cât și minusurile, fără a urmări, cu orice preț, „verdicte”, ci plecând de la ideea că „într-o carte trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu decât aspecte cu care să nu fii de acord”, așa cum afirmă în „Argument. De ce o carte de cronici literare?”.

Pertinența, corectitudinea și, mai ales, lipsa oricărei urme de partizanat caracterizează un demers critic care validează observațiile autorilor respectivi referitoare la scriitorii de care se ocupă, fără a fi reținut în a-și exprima și opinia personală, aceasta denotând o cultură solidă și, totodată, știința de a analiza în mod critic, obiectiv, conținutul volumelor respective, observațiile sale având la bază o lectură atentă și profundă, sesizând, uneori, inexactitatea unor informații, mai ales cele de istorie literară.

Chiar dacă majoritatea cronicilor au în vedere lucrările referitoare la personalități marcante ale literaturii române (este suficient să-i amintim doar pe Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu), Stan V. Cristea are o predilecție pentru scriitorii originari din Teleorman (Gala Galaction, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, Constantin Noica, Iordan Datcu și, bineînțeles, Marin Preda), la care îi adaugă pe trei dintre contemporanii săi cu care „rezonează” din punctul de vedere al zonei geografice și al preocupărilor comune (Florea Burtan, Liviu Comșia, Iulian Chivu).

Pornind de la afirmația autorului potrivit căreia la baza selecției lucrărilor au stat anumite „afinități elective”, se poate explica prezența a trei cronici despre lucrările referitoare la Mihai Eminescu, „cea mai emblematică personalitate a spiritualității românești”, mai apoi a celor trei referitoare la Constantin Noica, „gânditorul de la Păltiniș” și a nu mai puțin de opt referitoare la lucrările dedicate lui Marin Preda, „un scriitor al cărui destin scriitoricesc de excepție rămâne singular în literatura română”, toți trei constituind „constante ale preocupărilor proprii de istorie literară – cu o insistență cu totul aparte pentru Marin Preda, «marele singuratic» al literaturii române contemporane”.

Continue reading „Nicolae DINA: Stan V. Cristea – pandant al istoriei literare” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Genomica

GENOMICA

Această foarfecă moleculară a iubirii

cu care altoieşti sau secţionezi un genom

când a atins învelișul meu electronic

cu altoiul sărutului tău

sufletul meu s-a transformat într-o floare de crin

și acum

e o pădure de gânduri la marginea unei oaze

a dimineților întârziate la sânul tău

Soare în geam în suflet și trup

mi-ai șoptit

și eu curg de atunci fir de nisip

sub picioarele tale

când străbați plaja mărilor

altoindu-mi genomul

cu sărutul învelișului tău electronic

soare în geam în suflet și trup cornean

am mai apucat și eu să răspund

înainte ca genomul meu

să fie secționat definitiv

de altoiul sufletului tău

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Alexandrina TULICS: Taină dulce

Taină dulce

(album Splendori)

Plângeau în mir,teii aseară,

În visul lor cu-albini,

Desculță eu pășeam,

Cu ochii plânși,

de-a mirului-osteneală

și a albinelor

ce îmi purtau pe aripi,

lacrimi în polen ascunși.

Se întindea-nserarea,

ca mierea de albină,

În teii îmbătați

de-al lor parfum,

Pe mine mă strigau,

Eu mă-ndreptam

desculță spre lumină

În rugi cu tei, miere,albini

S-aștept zorii de zi.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

14 iunie 2020

Vavila POPOVICI: ,,Extratereștrii” printre noi?

„Omul încă este la fel cum a fost: brutal, violent, agresiv, avid, competitiv. Și… a construit o societate după aceste trăsături.” – Krishnamurti

Nu știu câți extratereștri sunt printre noi și dacă chiar sunt, dar sunt sigură acum, mai mult ca oricând, că planeta este populată de oameni și „neoameni”. Mă îndreptățește să afirm aceasta și după spusele unui filozof italian: „Omul este om întrucât se face om”. Afirmația aceasta ne face să deschidem ochii și să vedem că întreaga viață morală și spirituală a omului trebuie considerată un act care se împlinește continuu și nu e niciodată împlinit cu desăvârșire. Dar, omul se străduiește să ajungă cât mai aproape de dumnezeire, adică de dreptate și adevăr. Fiecare dintre noi ar trebui să-și dorească a fi un om cinstit, înțelept, blând, lipsit de răutate, agresivitate, sau cel puțin să-și poată înfrâna sentimentele urâte, dacă le are, pentru binele lui și a celor din jurul lui, al societății în care trăiește.

Agresivitatea este un comportament distructiv, care provoacă daune materiale, morale, psihice. Poate viza obiecte (casa, mașina etc.), dar poate viza și ființa umană (individul, grupul, etnia etc.) sau ambele. La polul opus se află „comportament prosocial” care implică toleranța, cooperarea, ajutorul, echilibrul.

Formele de manifestare ale agresivității pot fi războaiele, crimele, jafurile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, anumite forme de vătămare corporală etc.

Oamenii de știință austrieci Sigmund Freud (1856-1939) și Konrad Lorenz (1903–1989) au susținut că Agresivitatea este înnăscută, că oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți și de a agresa, însă, acest comportament poate fi înlăturat prin educare. Se mai afirmă că Agresivitatea este un răspuns la frustrare sau că poate fi un comportament social învățat.

Omul cu un comportament normal este cel care clădește, creează, iubește, se îngrijește pe el, și la rândul său îngrijește pe alți oameni, copii, familia sa, animale, natura care îi este lăsată în grijă de Divinitate. El se educă în școli, din mediu în care trăiește, ajunge la rândul său să educe pe alții, în acest mod omul crește, se dezvoltă din punct de vedere spiritual. Contează moralitatea individului, moralitatea societății în care trăiește și cea pe care o pregătește – pentru el, dar și pentru urmașii lui. Înțeleptul grec Socrate spunea: „A trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”; „În nici o împrejurare nu trebuie să săvârșim o nedreptate”.

Omul poate înșela așteptările celorlalți și aceasta se întâmplă ori de câte ori, liber fiind în alegere, merge pe o cale greșită, imorală, stânjenitoare pentru alții, pentru oamenii morali. Aici intervine rațiunea omului, modul de a judeca și a vedea că atitudinea sa poate împiedica civilizația, pentru a cărei creștere oamenii se străduiesc a aplica diferite metode de cunoaștere. În general, efectele negative ale naturii noastre umane trebuie combătute prin cele două instrumente pe care societatea modernă ni le pune la dispoziție, anume educația și legislația.

Progresul spiritual al lumii contează mai mult decât cel material. Măcar omul să realizeze că progresul spiritual este ca o platformă pe care trebuie să se sprijine progresul material, pentru a beneficia întreaga societate de realizări. Nu în mod egal, fiindcă aceasta este o utopie, dar pe cât posibil mai intens. Omul devine om – progresiv, prin forțele proprii în primul rând, dar și prin recunoașterea și respectarea legilor, ceea ce înseamnă a te supune lor, întrucât ele coincid cu legea pe care omul singur și-o impune, sau mai precis, ar trebui să coincidă. De asemenea să fie recunoscut și dreptul de a fi judecat. Dacă există carențe în acest domeniu, ele se pot remedia.

Și fiindcă am pomenit mai sus de înțeleptul, atenianul Socrate, amintesc și faptul că fiind condamnat la moarte, a avut posibilitatea de a fugi din Atena, după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn.

Ceea ce s-a întâmplat în aceste zile în America, n-am putut să-mi imaginez cândva că s-ar putea întâmpla. Prea mulți sunt oamenii civilizați, altruiști și iubitori de țară în America, țară care a dovedit a fi, locaș al generozității spirituale. Prea mulți oameni cu adevărat oameni am întâlnit, cu emoții puternice, sentimente frumoase, precum respectul, iubirea, hărnicia etc. De unde au apărut acești neoameni, agresivi, distrugători? Și mai apoi, cum să ceri desființarea Poliției, organ armat al administrației publice, instituit prin lege?

Continue reading „Vavila POPOVICI: ,,Extratereștrii” printre noi?” →