De-apururi poezia cea frunte-o descrețește,
Alean și dor i-aduce la cel care-o iubește,
Trăiri și-nfiorare, nostalgice simțiri,
Vor fi când bobi de lacrimi el are în priviri.
La brav ostaș îi pune curaj și îndrăzneală,
Putere-n braț și-n minte, iar de o fi jertfeală
Pentru a țării viață în drum spre dăinuire,
În fața morții crunte, să n-aibă tresărire.
La-nvățăcel și dascăl, frunosul din cuvânt,
Ce nalță în trăire simțirile la rând,
Și spusa cea frumosă ce te ridică-n slavă
Când slova poeziei îți e atât de dragă.
La-ndrăgostit mai toate ce sunt în astă lume,
Smerit și dor și lacrimi, durere de genune,
Dorințe și speranțe cuprinse-n jurământ
Și tot ce a lui suflet îmi are-n el mai sfânt.
În ruga unei mame, smerelnică iertare,
Și-n boaba celei lacrimi cerșita îndurare
Pentru pruncuții care, cu viața da-vor piept,
Ca ei, sub umbra crucii, să țină drumul drept.
*
Că fără poezie ți-e sufletul amar,
Iar zilnicita viață e arsă ca de jar,
Poetul care scrie e-un veșnic visător,
Un suflet bun, cucernic și tuturor dator.
Citindu-i dară scrisul, voi sufletu-i citiți,
Și-n ruga-i zilnicită cu el vă însfințiți,
Cu poezia-n suflet mereu veți fi mai buni,
În lumea asta plină de lași și de nebuni.
Luați din poezie ‘nălțarea în visare,
Curatul, adevărul și veșnica iertare,
Iar din cuvânt frumosul vi-l faceți ca veșmânt
Și-atunci în voi de-apururi va fi smerit și sfânt.
BISERICUȚE DIN ARDEAL
Bisericuțe din Ardeal,
Voi, cuib de lumânări aprinse,
V-ați rânduit din deal în deal
Să-mi țineți visele nestinse.
Bisericuțe din Ardeal,
Voi, jertfitoare neînvinse,
V-ați întomnat în vârf de deal,
Cu-ai mei luceferi, toate ninse.
Bisericuțe din Ardeal
Voi , candele de dor cuprinse,
Sunteți străjerii mei din deal,
Să-mi însfințiți a mele vise.
Bisericuțe din Ardeal,
Voi, gânduri bune, neucise,
Mereu veți fi pe-un vârf de deal
Să-mi privegheați câmpii întinse.
Bisericuțe din Ardeal,
De-a urii lumii-n veci cuprinse,
Ținut-ați piep oricărui val
Și de aici n-ați fost desprinse.
Bisericuțe din Adreal,
Cuibar de lacrimi necuprinse,
Unit-ați țara mal cu mal
Și-a ei speranțe-n ‘nalte vise.
*
Bisericuțe din Ardeal,
Pământ și ceruri necuprinse
Ați adunat în sfânt pocal,
Să-mi fiți sprențe neînvinse.
Bisericuțe din Ardeal,
Din vremi bătrâne, dinnainte,
Voi mărgelat-ați deal cu deal
Slujindu-mi cerurile sfinte,
Ca să îmi fiți pe-al Crucii Drum
Cu noi spre Domnul Îndurării,
Și să avem doar gândul bun,
Pe lungul drumul, al neuitării.
DRUMEȚ PE DRUMUL ÎNSERĂRII
Drumeț, pe drumul înserării, popas aș face undeva,
La vechiul han, pe drumul sării, unde îmi cântă un cobzar
Și unde lotrii dimprejururi se petreceau demult, cândva,
Ademeniți de o hangiță, ce îi punea pe mulți pe jar.
Și-n față c-o ulcică plină cu vin-pelin și sănătos
De la chimir voi scoate-n grabă, două pistoale ferecate,
Și arătând la toată lumea cât sunt de darnic și bănos,
Cu-n pumn de galbeni eu plăti-voi, cinstita masă cu bucate.
Să-mi cânte-apoi ce vrea cobzarul, de dor, de jale și de-amar,
De drag, de inimă albastră, de tot ce arde-ntr-o iubire,
De ce a fost și o să fie, de ce nu știu nici eu măcar,
Numai să fie-n pân’ la ziuă, o nesfârșită nebunie.
Iar noaptea ceea să ne ție într-un desfăț și încântare,
În râset fără de oprire, în bucurie și-n durere,
La rând să ascultăm povestea ce o va spune fiecare,
Descarce-se acela suflet, cum a sa inimă-i va cere.
Să curgă vinul în ulcioare! să bem și să uităm de lume,
Cârlani pe jar să ostoiască nestăpânita noastră foame,
Hangița ne stârnescă pofte nestăpânite și nebune,
Iar noi să ne uităm că suntem, închinători pe la icoane.
Ne prindă zorii dimineții, pe câți mai fi-vor încă-n stare,
Cântând cu glasuri adormite frânturi de cântece uitate,
Să ținem minte că odată, la han îmi fost-a sărbătoare,
Când a trecut ca-n vis pe-aicea… poetul Mircea, lui Istrate.
RĂMÂNEȚI VOI CU TOATE CELEA
N-aș regret nicicând nimica,
Chiar picurat de-aș fi cu ceară,
Nu m-ar opri din drum nici frica,
Iar ce-am făcut, aș face iară:
Copil de-aș fi, a mele fie
Pădurea verde și umbroasă,
Pomiștea popii, dulcea vie,
Mura pe valea răcoroasă,
Răsărit de soare deasupra mării, Ithaca, Altea
Viața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.
Cui îi mai arde de cultura scrisă? Ne-o fi îngăduit Covid-19 mai mult spațiu de lectură (nu știu câți l-au utilizat pentru a deschide o carte-două, câtă vreme televiziunile ne-au ținut pironiți în fața micilor ecrane cu torente de brake-news-uri, declarații prezidențiale, „bombe”, „exclusivități”, „nucleare”, Arafat & Vela, Ciolacu & Orban, clanuri în România, „revoluție culturală” în America, moțiuni, dezvăluiri, exclusivități ș.a.m.d. – toate, cum spun Codurile Justiției, „în formă continuată”), dar, cu certitudine, printre victimele colaterale ale pandemiei s-ar putea include și cartea. Nu c-au fost librăriile închise, că mare dever n-au avut de vreo 20 de ani încoace, nici bibliotecile, și ele în progresivă lâncezire, ci fiindcă nu s-au mai putut desfășura nici micile-marile evenimente care mai întorceau privirile prezumtivului cititor către carte (lansări, întâlniri, aniversări, colocvii, târguri, caravane, dezbateri etc.).
Memoria este, pentru noi, reflecția vieții noastre. Zestrea noastră care ne spune cine suntem. Cine am fost. De aceea pierderea sau întreruperea ei pare cel mai teribil lucru…