Veronica BALAJ: Domnule Apostolos Patelakis, sunteți cunoscut ca un fervent susținător al celor două culturi din cele două țări de care sunteți legat, România, unde v-ați născut, (la Craiova, 16 iulie, 1951, urmând apoi și o specializare profesor de istorie și geografie), și Grecia, unde ați plecat împreună cu familia. Și aici ați profesat ca dascăl și, tot în limba română. O poveste frumoasă. Perfect adaptabilă conceptului de intreculturalitate. Vă propun să purtăm această convorbire pe ideea impresiilor trăite în cele două patrii. Adică viața văzută din mai multe unghiuri. Așadar, ați fost afectat la plecarea din mediul unde ați copilărit și v-ați format? La Craiova lăsați prieteni, o profesie, locuri, vremile nu erau prea bune și nu știați cu ce o să vă confruntați în Grecia.
Apostolos PATELAKIS: Pentru a mă face mai bine înțeles de cititorii români, doresc să menționez că m-am născut la Craiova într-o familie de emigranți politici greci, refugiați acolo după războiul civil din Grecia (1946-1949). Prin urmare am fost bilingv de mic. Bunicii mei acasă vorbeau doar limba greacă. Eu am învățat limba română la cămin și la școală. După liceu am studiat istoria, iar în perioada 1973-1979 am predat la diferite școli, până când am hotărât să ne repatriem. Despre Grecia aflasem multe lucruri, dar ca să fiu sincer nu muream de dorul ei. Acest dor îl resimțeau cei care au trăit o perioadă acolo și erau legați de acele locuri, așa cum erau bunicii și părinții noștri. Eu eram legat mai mult de România. În anul 1979, la vârsta de 28 de ani, m-am repatriat cu soția și fiica și ne-am stabilit în orașul Salonic, deoarece acolo existau mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă. Desigur înrăutățirea situației economice în România a jucat un oarecare rol în a grăbi plecarea noastră. Nivelul de viață era așa de scăzut încât cu greu puteai să o scoți la capăt. Cum să le vorbesc elevilor despre superioritatea sistemului socialist când pentru un kilogram de carne trebuia să mă scol de la ora 4 dimineața și să stau la o coadă interminabilă. Poporul român a suferit mult în ultima perioadă a regimului comunist.
Veronica BALAJ: Ajungând în Salonic, ați avut sentimentul că aparțineți acelui spațiu? Nu vi se părea străin? Vi se părea că reluați un fir întrerupt odată cu plecarea strămoșilor din cauza războiului civil din Grecia?
Apostolos PATELAKIS: Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o ruptură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Noi nu știam ce înseamnă regimul capitalist. A trebuit să ne acomodăm din mers pentru că trebuia să supraviețuim. Desigur că la început ne simțeam ca niște străini. Totul era nou pentru noi. Norocul nostru a fost că am găsit foarte repede locuri de muncă, lucru foarte important pentru un nou început de drum. Eu am fost angajat pe post de profesor la Școala de limbi balcanice din cadrul Institutului de Studii Balcanice (IMXA), unde până acum am predat limba română tuturor celor care doreau să învețe limba română în diferite scopuri, mai ales științifice. La școala de Limbi Balcanice m-au primit imediat deoarece nu aveau profesor, dar directorul școlii m-a rugat prietenește „să mă feresc să fac propagandă comunistă, pentru a nu avea probleme”. În paralel, am predat limba română și la unele școli private, care pregăteau sute de absolvenți de liceu care doreau să studieze în România. Soția mea fiind asistentă medicală s-a încadrat imediat la un mare spital din oraș, așa că din punct de vedere economic eram pe drumul cel bun.
Veronica BALAJ: Cum era viața cu normele ei, oamenii de aici comparativ cu cei din România, Craiova? Ce era diferit în relaționarea cotidiană? Deși ne aflăm în același areal, mă refer la zona balcanică, tot există diferențe.
Apostolos PATELAKIS: Ceea ce m-a frapat la început a fost că grecii nu știau nimic despre viața emigranților greci din țările socialiste. Aveau o imagine deformată, ca urmare a propagandei de denigrare dusă de guvernele de dreapta care se perindaseră în Grecia până în 1981. Pentru aceștia, emigranții constituiau o lume necunoscută, îndepărtată, ascunsă în spatele cortinei de fier. Aveau impresia că trăiam ca în China, că eram îmbrăcați în uniforme, că mâncam la cantine, etc. Când le explicam care era realitatea rămâneau surprinși, ba unii chiar credeau că făceam propagandă comunistă. Deci ei nu cunoșteau realitățile din țările socialiste, iar noi nu cunoșteam realitățile din țările capitaliste. Apoi, ne-a surprins plăcut abundența și varietatea produselor din magazine și piețe. Găseai tot ce doreai. Erai liber să faci orice dacă aveai bani. Puteai să cumperi, să construiești, să călătorești, să te stabilești oriunde fără nicio îngrădire. Diferențele între cele două sisteme și cele două țări erau foarte mari.
Veronica BALAJ: În câtă vreme v-ați făcut prieteni noi? Mai aveți și azi prieteni din vremea când ați sosit?
Apostolos PATELAKIS: De la început, am constatat că în comparație cu românii, grecii erau mai reci, nu erau așa de prietenoși. Greu să te invite cineva acasă la el. Trebuia să te cunoască foarte bine ca să se deschidă față de tine. Te invitau la cafea, la restaurant, dar nu acasă. Treptat, ne-am făcut prieteni printre colegii de serviciu, dar și din rândul celor care au studiat cu mine limba română. Azi, există foarte mulți medici care au studiat în România, cu mulți dintre ei avem relații strânse.
Veronica BALAJ: De obicei, la o strămutare, oamenii duc în suflet sau în subconștient, involuntar, anumite elemente specifice locului unde s-au născut. Care ar fi acestea?
Apostolos PATELAKIS: La început ne comportam ca în România. Soția gătea așa cum știa, adică mâncăruri în stil românesc, iar mintea ne era mereu în România. Cu timpul am început să ne adaptăm la tradițiile și obiceiurile locului, la mâncărurile cu specific grecesc și mai ales la pește și fructele de mare, care ne erau necunoscute. O altă mare deosebire consta în faptul că noi eram atei, pe când în Grecia religia era la loc de cinste, se preda în școli și elevii mergeau la biserică cu profesorii. Sărbătorile religioase se sărbătoreau cu mare fast și existau multe zile libere, fenomen necunoscut nouă. Trebuie să menționez că noi, în comparație cu alți emigranți politici greci, ne-am adaptat mai repede întrucât nu am întâmpinat greutăți în găsirea unui loc de muncă.
Veronica BALAJ: După câtă vreme ați revenit în România? În perioada cât ați absentat, v-a încercat dorul? Și dacă da, de ce anume vă era dor?
Apostolos PATELAKIS: Noi ne-am repatriat, dar părinții mei au rămas la Craiova, cu gândul că după ce ne vom stabili noi mai bine, se vor repatria și ei. Prin urmare veneam aproape în fiecare an ca să-i văd. În tot acest interval de timp (1980-1989) vedeam tot mai clar marile diferențe dintre cele două țări. În România situația era așa cum o lăsasem, adică nicio schimbare, totul era static, în timp ce nemulțumirea poporului față de conducere creștea. Prietenii mă întrebau mereu de situația din Grecia, dar eu nu puteam să vorbesc. Le spuneam că și acolo sunt probleme și nu e cum vă imaginați. Desigur vedeau că sunt altfel îmbrăcat, că am dolari în buzunar, că pot călători oricând, că aduc părinților diverse bunuri de consum, dar eu mă eschivam de la tot felul de discuții. În Grecia mi-era dor de mici, de cozonaci, de covrigi, de biscuiții „Eugenia” și de vinurile românești. Continue reading „Veronica BALAJ: Interculturalitate româno-greacă – Convorbiri cu profesorul Apostolos Patelakis”