Cu ocazia semicentenarului plecării la Domnul, dorim să-l consfinţim pe minunatul actor Ştefan Ciobotăraşu, născut la 21 martie 1910, în plenitudinea creaţiei sale artistice teatrale, cinematografice şi literare, în multitudinea şi profunzimea trăirilor sale pe scenă, pe ecran şi în viaţă. Nu în ultimul rând, să ni-l reamintim plin de candoarea copilăriei şi tinereţii la Lipovăţ (locul nașterii) şi Vaslui. În paginile sale de jurnal consemnează: „Mă trag din neam de ţărani vasluieni. Bunicii şi părinţii mei s-au ocupat, de bine, de rău cu agricultura…”, dar nu aveau pământ decât în jurul casei şi 40 de prăjini către Chiţoc. Mama ambiţioasă, l-a convins pe tată să intre frânar la calea ferată la Vaslui, Câmpina, Mărăşeşti.
Ştefan Ciobotăraşu are amintiri vii, chiar de la vârsta de 3-4 ani, când „avea de furcă cu gîştele, cărora nu le plăcea rochiţa mea de stambă, cu buline albastre…” După aceste episoade cu gâştele, trece la purtatul pantalonilor, dar şi acest lucru i-a dat bătăi de cap, de data aceasta cu câinii, de care îi era tare frică, fiind nevoită biata mamă să-l afume şi cu păr de lup pentru a-l scăpa de teamă. Însă vindecarea i-a venit de la un lup, în timp ce mergea la Vaslui, la tatăl său. Pe un omăt sclipitor, prin pădurea de la Rediu îi iese în cale o „dihanie de cîine mare sur”. Neştiind că este lup, chiar îi era drag acest „cîine frumos” cum nu mai existau prin sat, gândindu-se chiar să-l ia acasă şi să se fălească cu el. Din fericire, animalul este văzut de consătenii cu care plecase la drum, mai maturi decât el şi au speriat lupul, care a fugit în pădure mâncând pământul… De atunci nu s-a mai temut nici de câini.
Îşi aminteşte cu mare drag de faptul că bunicul de pe tată ştia ceva carte şi ştia bine a cânta din trişcă, un fel de piculină. L-a învăţat şi pe nepot să cânte pe când avea vreo 6 anişori şi păştea văcuţa pe câmp, printre bordeiele soldaţilor, satul şi pădurea fiind pline de soldaţi, de cai, de tunuri şi chesoare. Tot în satul natal a învăţat să cânte din frunză, din fluier de bostan, să joace „bătuta” şi „corăgheasca” după flăcăii satului.
Povesteşte cu dragoste şi mândrie despre Lipovăţ, ca fiind un „sat frumos, cu oameni harnici şi copii cuminţi”, unde a cunoscut obiceiurile şi datinile satului moldovenesc. Frecventează cursurile Şcolii primare în satul natal, dar mucalit şi hâtru precum era, mai târziu scrie: „Vă spun cu mîna pe inimă, aşa [cuminte] eram şi eu, deşi învăţătorul care m-a luat în primire din clasa întîi cam umbla cu vărguţa pe la palmele mele”. Dar a învăţat carte şi de atunci a ţinut minte proverbul: „cine are carte, are parte… de mere sau de nuci, plata pentru ca să te lase să-nveţi lecţia”.
Vremurile grele, îi determină pe părinţi ca la vârsta de 11 ani, să-l trimită la Bucureşti pentru a învăţa cizmărie. Ca părinţi grijulii şi iubitori îi umplu băiatului „tolba” cu sfaturi înţelepte şi sănătoase pentru a şti cum să se comporte la Conu Ghiţă, fost soldat, care a trecut şi prin Lipovăţ în timpul războiului.
Astfel copilăria i se cam termină şi începe să se maturizeze. Prima imagine a atelierului de cizmărie, condiţiile în care lucrau muncitorii l-au impresionat într-atât, încât ar fi vrut mai degrabă să se întoarcă decât să intre, dar şi-a adus aminte cuvintele mamei: „Tu vezi, Ştefane, că n-avem nici de unele, pămînt puţin şi slab, eşti doar bărbat acum! Singura ta scăpare de foame e meseria, dragul mamei. Să fii cuminte şi supus stăpânului. Să nu pui mîna pe-un capăt de aţă străină, să nu răspunzi obraznic; să te gîndeşti totdeauna la ce-i acasă”. Cu asemenea sfaturi, nu putea decât să rămână, încercând să se adapteze la munca aceea.
Între timp se împrieteneşte cu un tânăr de la tramvai şi era plăcut şi de clienţii de familii bune ai atelierului de cizmărie. Cu toate acestea, într-o bună zi îşi ia valiza, pleacă de la cizmărie şi se angajează ca ucenic la un atelier de pictat firme, unde a mai pierdut un an inutil, „acumulând doar o experienţă amară de veşnică slugărie, dezorientare şi desperare, neputinţa de a evada”.
Printr-o scrisoare, părinţii îi comunică faptul că s-au mutat la Vaslui şi într-o noapte friguroasă de octombrie 1924 pleacă acasă: „ce mi-e obor, ce mi-e iarmaroc, tot un drac. Dacă e să îndur mizerie, barem să trag mîţa de coadă lîngă ai mei”. S-a întors „zdrenţăros, flămînd, jigărit ca o potaie, dar nu înfrânt”. Şi mai ales, se întorcea, maturizat sufleteşte, acasă… „Ce mare şi cald e acest cuvânt: ACASĂ”.
Revenit alături de familie, în perioada 1924-1929 este elev al Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. „Tot ce pot să spun, e că în sînul Liceului M. Kogălniceanu a existat pe vremea mea un climat favorabil dezvoltării culturii şi talentelor… Elevii aveau şi preocupări muzicale, cîntând şi în corul oraşului şi sportive, practicând atletismul, chiar pe terenul regimentului 25”. La solicitarea cadrelor didactice şi elevilor liceului, în 1970, când începe a se edita revista „Vlăstarul”, trimite o emoţionantă scrisoare: „…Iată ce-aş vrea eu să vă recomand. Să îmbinaţi armonios în întreaga voastră activitate, dar mai ales în această unică perioadă a tinereţii, cultivarea permanentă a spiritului cu cealaltă muncă (practică, fizică… gimnastică, joc, exerciţiul fizic). În sensul devenirii voastre nu vreau să mă erijez în sfătuitor. Dar faceţi din ţelurile voastre pasiuni şi pasiunile voastre totuşi precise şi folositoare… Vă doresc, dragii mei, ca la un pom tînăr şi sănătos ce sunteţi, roade bune şi îmbelşugate!”
Angajat în Vaslui ca paznic la gara unde lucra tatăl său, în anul 1929 se decide să-şi încerce încă odată norocul de a-şi face un rost în viaţă. De data aceasta, se îndreptă spre Iaşi, centru scriitoricesc, oraş cu activitate culturală deosebită.
În perioada 1929-1933 este student la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” din Iaşi, clasa Mihai Codreanu. În însemnările sale scria: „grea a mai fost perioada anilor noştri de studenţie, căci părinţii, îndatoraţi şi ei pînă peste cap, n-aveau cum să mă ajute. Nici figuraţia de la teatru, pe care o prestam fortuit, nici versurile publicate pe la diferite reviste din Iaşi nu mă întreţineau decît moralmente, că şi soiul acesta reverenţios de muncă artistică nu avea nici o căutare….” Pasiune şi preocupări artistice avea încă de pe băncile şcolii din Vaslui. „Personal am organizat în amfiteatrul liceului un spectacol cu O noapte furtunoasă, în care interpretam pe Jupîn Dumitrache. Am recitat, de asemeni, aici, versuri de Goga şi Coşbuc, precum şi nişte „cînticele” de Alecsandri”. Având şcoli multe, Vasluiul nu era ocolit de trupe de teatru, de personalităţi literare sau muzicale. Sub auspiciile unei Case culturale a ascultat aici conferenţiari ca: Jean Bart, Mihail Negru ş. a., i-a auzit lecturând pe Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, George Topîrceanu, Ionel Teodoreanu ş.a. Impresionant a fost pentru adolescentul Ştefan Ciobotăraşu „miracolul George Enescu, care părea anacronic pe mica scenă din Vaslui”.
Intrând la conservator în anul 1929, datorită talentului său deosebit este remarcat de Mihai Codreanu, însă viitorul actor, nu se bazează doar pe talent, ci a crezut în muncă, ceeea ce a şi făcut întreaga viaţă. Debutează la Iaşi în Macbeth de Shakespeare, în două roluri de ucigaş, însă sever critic al propriei interpretări, consemnează mai tîrziu: „Şi nu mi-e ruşine s-o spun: am fost un ucigaş desăvîrşit, am ucis … rolul!”. Nu după mult timp a avut o explozie artistică uriaşă, interpretând şi însufleţind 4 roluri în piesa „Crucifiaţii” de Omer Popovici.
A slujit scena teatrului ieşean timp de 14 ani, jucând la Teatrul Naţional şi la Teatrul „Ion Sava”. În 1945 pleacă la Bucureşti împreună cu familia, la Teatrul Municipal, joacă roluri în mai multe piese celebre. Odată cu restructurarea teatrelor (1948, până în 1950), Şt. Ciobotăraşu a fost repartizat la Arad, primul teatru de stat înfiinţat în ţară, unde a început o nouă epocă de pionierat şi experienţă. În anul 1950 este chemat la Teatrul Municipal din Bucureşti, unde locuieşte cu familia până în ultimele clipe ale vieţii. Aici are cea mai rodnică activitate artistică teatrală şi cinematografică.
Abordează cu dăruire şi talent şi teatrul radiofonic şi teatru TV. Fără a trăda scena şi dramaturgia, este solicitat să joace diferite roluri în peste 35 de filme, dând cea mai naturală expresie a personajelor interpretate. „Actorul celor 300 de roluri” a participat la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale de teatru şi film: Mamaia (1964), Botoşani cu ocazia Centenarului naşterii lui Ion Creangă (1937), Moscova (1963), Atena (1965), Praga (1965). Pasiunea şi talentul pentru arta dramatică şi cinematografică i-au fost răsplătite prin numeroase premii şi titluri onorifice (artist emerit). A fost iubit şi preţuit de întreaga ţară iar, însă nu şi-a uitat niciodată rădăcinile. Ştefan Ciobotăraşu a debutat cu versuri în anii de liceu la Vaslui, în revista „Năzuinţa”, a redactat împreună cu colegul Valer Mitru revista „Uzinuţa de humor” şi a mai colaborat la săptămânalul „Vasluiul” şi revista „Ziua”. De-a lungul anilor a semnat cu pseudonimul Ciciricea.
Îl atrage viaţa culturală şi literară ieşeană. Aici participă la Cenaclul literar al Iaşului alături de nume mari de scriitori, poeţi, oameni de cultură şi ştiinţă: Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, Gr. T. Popa ş.a. Într-un interviu, soţia sa mărturiseşte că era timid şi nu voia să citească în cenaclu poeziile sale pe care le purta în buzunar. Sadoveanu ştia acest lucru şi într-una din sedinţe îl roagă să citească şi este foarte apreciat. În Iaşi a colaborat la revistele: „Cadran”, „Însemnări ieşene”, „Luceafărul”, „Lumea-bazar”, „Pagini moldave”, „Tot”, „Teatrul”, „Viaţa românească”. În timpul studenţiei, împreună cu Costel Ioanid editează revista „Humorul literar” (1932), în care au publicat neretribuiţi mari condeie: G. Topîrceanu, Al. O. Teodorescu, M. Codreanu, Otilia Cazimir ş.a. La Arad este consecvent cu pasiunea sa literară şi va conduce cenaclul literar „Alexandru Sahia”.
Membru al cenaclului literar „George Călinescu” din Bucureşti, Ştefan Ciobotăraşu a continuat să scrie poezie. Aici a colaborat la „Informaţia Bucureştiului”. Pe ciornele privind munca de realizare a rolurilor, din loc în loc scria versuri şi desena portrete ale personajelor pe care le interpreta.
Ştefan Ciobotăraşu a scris poezii, sonete, satire, pagini de jurnal, însemnări, piese de teatru, având ca teme de inspiraţie: natura, iubirea, mediul artistic în care trăia, oamenii cu viaţa lor reală. „Gustul pentru poetic s-a născut la mine poate din dorinţa evadării. La început, a fost poezia populară. Ea a stăruit mult timp în mine fără să ştiu, ca un ochi adînc de fîntînă. O intuiţie gravă pentru melodie şi ritm, pentru freamăt şi culoare”.
Prietenul şi colaboratorul său Aurel Leon consemnează: „Fără să-şi dea seama Ciobotăraşu a trecut chiar ca poet sub influenţa sonetistului, supunîndu-şi impulsurile năvalnice de senzual primitiv controlului lucid al raţiunii. Treptat, a topit materia primă adusă din experienţa satului în aliaj apt pentru gingaşă filigranare. A optat pentru sonetul, să-l numim cerebral. Bineînţeles fără ca, Mihai Codreanu să i-o fi impus, cu numai din admiraţie pentru profesor, acea admiraţie care te face să ţi-l alegi model. Dacă nu l-a putut imita în eleganţa vestimentară şi gestică, Ciobotăraşu rămînînd în această privinţă „nealterat”, l-a urmat în eleganţa poetică”. A publicat poezii în presa vremii. Avea intenţia să publice o plachetă de versuri, un jurnal şi o carte cu piese de teatru, din păcate nu a făcut-o. După prematura disparţie a autorului, soţia trimite materialele spre publicare la Editura Cartea românească, dar s-au „pierdut”. În întreaga sa creaţie literară, dar mai ales în paginile de jurnal şi însemnările sale foloseşte un grai dulce moldovenesc, apropiat de cel al marelui povestitor român Ion Creangă.
Pe 20 iulie 1930, Ştefan Ciobotăraşu o cunoşte pe Aurelia Donose la un bal în comuna vasluiană Deleni, elevă a Şcolii comerciale superioare din Brăila. Se logodesc în anul 1933 şi se căsătoresc în anul 1934. La 12 august 1940 se naşte unica fiică, botezată Magda. Tatăl era mobilizat la Focşani, dar a venit ca un „vultur” să-şi vadă fata. „Era nebun de bucurie că semăna cu dînsul”. Căsătorită Fotescu, are un băiat Răducu şi au emigrat în Germania.
Actorul, om al cuvântului scris şi bine rostit face o mărturisire esenţială: „Iubesc viaţa, o iubesc cu ochii, cu urechile, cu nasul; iubesc iubirea!”. Din păcate viaţa a fost nedreaptă. Pe data de 27 august 1970, în timp ce aştepta maşina pentru a ajunge la Piteşti, unde se filma „AŞTEPTATEA”, trece în lumea celor drepţi, intră în Împărăţia Cerurilor, rămânând veşnic viu în sufletul tuturor românilor.
După 110 de ani de la naştere pe aceste minunate meleaguri moldave și o jumătate de veac de la plecarea la Domnul, îi aducem un pios omagiu și veșnică recunoștință de la Vaslui, pentru că, de câte ori revenea aici, exclama: „EU SÎNT, ŞI-S LA MINE ACASĂ!” Într-o scrisoare, fiica actorului, Magda Fotescu ne mărturiseşte: „Ştiu sigur un lucru – indiferent unde s-a aflat de-a lungul carierei sale artistice, inima omului, tatălui şi actorului Ciobotăraşu a rămas însă pentru totdeauna aici, pe aceste locuri atât de dragi lui”.
Fiul Lipovăţului şi, în aceeaşi măsură al Vasluiului va rămâne pururea în mintea şi sufletul vasluienilor şi a tuturor românilor ca o „Prezenţă poate unică în istoria teatrului şi filmului românesc, Ştefan Ciobotăraşu a creat o surprinzătoare diversitate de eroi, fiecare cu propria-i viaţă, dăruit cu emoţie, căldură umană şi autenticitate, dar, dincolo de personaj, regăsim totdeauna personalitatea complexă, de o uimitoare vitalitate, a acestui artist”. (Aurel Leon – Destinul unui actor – Ştefan Ciobotăraşu).Bunul Dumnezeu să-l odihnească în liniște și pace!
———————————-
Vasilica Grigoraș
Vaslui,
26 august 2020
Am putea transfera, sau translata un zeu greco-egiptean, Hermes Trismegistos (Cel de trei ori mare, ca mesager al zeilor, atât din Olimp cât şi din Sfinxul piramidelor, cât şi din Panteonul roman), înspre o zeitate literară, cea de trei ori mare, Herta Trismegista, asumându-ne replica metaforică a literei de sine înseşi, în sine înseşi şi pentru sine înseşi!…
„Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor”.
S-a obținut independența statală, dar nu s-a stiut ce de facut cu ea. S-a obținut libertatea mult dorită, dar nu s-a stiut cum ar putea fi ea aplicată într-un proces independent de existență. S-a obținut tot ceea ce s-a dorit de zeci de decenii, dar… Iar acum, peste 29 ani de independență, poporul român basarabean este în fața unui eșec total sau, mai bine zis, în fața unui colaps social și economic de proporții înspăimântătoare/ în fața unei tragedii naționale de neimaginat, dar, în același timp, și în fața unei ridiculități umane care denotă lipsă de cultură și educație. Cu aproape trei decenii în urmă societatea moldavă sărbătorea cu multă fericire independența țării (27 august 1991), iar la ziua de azi această sărbătoare s-a transformat în una plină de lacrimi și disperare în tot ceea ce se numește „viața și existența în R.Moldova, țara care a degradat, a sărăcit, a ajuns la capătul deznădejdei și confuziei sociale fără precedent”. În toți acești ani poporul a existat și s-a descurcat cum a putut, fiecare cu propriile nevoi, iar astăzi acesta simte că s-a epuizat complet și nu mai poate merge înainte din cauza nedreptăților sociale, aspecte ce au decăzut la limite insuportabile, nemaivorbind de sărăcia, corupția și starea de lucruri care a evoluat doar în detrimentul societății și nu în detrimentul clasei politice și de guvernare. În timp, totul a evoluat spre un singur scop și anume: în a trăda și viola interesele și necesitățile poporului, nemijlocit, în a periclita identitatea societății moldave. Evenimentele ce au loc și se derulează în societate exprimă haos, incertitudine, neîncredere, neclaritate, răutate, barbarie, neomenie, prostie și incultură umană – totul fiind o nenorocire căzută asupra poporului. Însă, cel mai dureros, tot ceea se întâmplă în societate, cu efecte pline numai de negativism și absurditate, sunt provocările întreprinse din partea clasei dominante ce nu are la bază știința și practica corespunzătoare în guvernarea unui stat, dar, în mod aparte, și a clasei politice ce nu are la bază capacitatea și inteligența adecvată pentru domeniul politicii în afaceri publice. Într-un final, s-a creat un stat ce nu are la bază temelie/ verticalitate/ personalitate/ credibilitate nici în plan național și nici în plan mondial, în așa mod existând și menținându-se doar pe niște curenți iluzorii care mai bântuie în cadrul țării. Lucruri ridicole, dar totodată tragice, cu deznodământ nespus de dramatic pentru un popor.