Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart,
în tăcere pleci spre spaţii goale,
încerci
să curmi trecutul tulburător.
Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul,
loviturile aspre te fac mai puternic,
în aur transformi greşelile.
Un far aprins.
Dincolo de ape vrei să ajungi.
Într-un ocean nestrăbatut de nimeni,
coloane luminoase
licăresc.
Viaţa o ia într-o direcţie sau alta,
ca un râu sinuos,
noi experienţe îţi scriu povestea,
bucuria este
în tot ce te-nconjoară.
Pe emisfera gândului te plimbi,
pe o scenă ireală te mişti.
Ai fost rănit,
ai fost vindecat.
Vei păstra această înţelepciune
aceea că
dragostea nu are limite?
De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate,
împărtăşită doar, fericirea e reală,
intensă şi colorată,
pe drum te surprinde sunetul ei.
Există o poveste de iubire răscolitoare
pentru fiecare.
Dumnezeu ne iubeşte!
Fragilitatea cristalului e fineţe,
nu slăbiciune.
Când ierţi, iubeşti
si când iubeşti
asupra ta
lumina divină se revarsă.
Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte.
Dincolo de bine, dincolo de rău,
acolo, în acea grădină
ne vom întâlni…
cercurile vieţii
o busolă de aur ne-arată nevăzutul.
acel punct de lumină din capela sixtină.
cercurile ascund taina vieţii.
în trepte este viaţa,
creşte şi descreşte.
pe drumul mătăsii, cercurile vieţii, în fiinţă.
o poartă se deschide către cerul nedeschis.
un singur răspuns.
o singură respiraţie. cod cu litere de foc.
o geometrie sacră,
cu-atâtea universuri lăuntrice.
aşa începe totul.
furtuna dinaintea liniştii cerului.
fluxul şi refluxul,
ferestre spre lumina celor o mie de sori.
pătrundem într-un nou câmp şi în vârtejul lui.
treptele sunt din flori.
când soarele pătrunde piatra
acolo stă poemul!
fructele
ne arătăm sufletul fără să fugim.
fără să ne-ascundem.
frunctele sunt cu sâmbure şi dulceaţă,
dar trebuie să muşti din învelişul lor exterior,
pentru-a ajunge la ele.
îţi place să revii pe pământ.
ce mult contează clipa.
închid ochii. simţim vibraţia crescută
în bucuria propriei fiinţe.
eşti o cascadă.
incredibilă stare.
te iubesc foarte adânc.
cine poate explica asta?
lumina ce pâlpâie
îţi simt absenţa din fiecare trecere
precum sunetul înăbuşit
al clopotului scufundat în adâncuri.
şi zidul înălţat ca un pumnal între noi.
şi lumina ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat.
am închis muzica. am stins valul.
e mai bine acum?
vorbeşte-mi. dă-mi mâna.
suntem singuri în oceanul acesta.
risipeşte absenţa şi umbrele rănilor
neînchise în trecere.
vorbeşte-mi.
sclipiri de lumină
simţi că ţi s-a mai întâmplat asta.
ţi-e dificil să alegi.
de ce ne-amintim viitorul?
plouă. timpul pare golit, limitat.
aminteşte-ţi, ne vom întâlni.
viaţa este acolo unde creşte iarba.
să luminăm drumurile şi să vedem gropile.
siguranţa şi nesiguranţa depind de noi.
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de ape (poeme)”
Astăzi o să scriu despre o sectă anume. Aceea a românilor care locuiesc departe de casă, în țări străine, dar își iubesc țara ca pe o mamă bătrână și dragă, trăind încă în casa unde s-au născut, unde au primit prima gură de aer natal, prima rază a soarelui, primele iubiri. În casa unde se întorc să simtă miros de mere și gutui păstrate în geam, miros de veșnicie, să aprindă o lumânare în cimitirul din ce în ce mai umil.
Patriarhul Daniel a oficiat la jumătatea lui august în cartierul bucureștean Titan o slujba de târnosire a Bisericii „Acoperământul Maicii Domnului”, alături de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul și un mare sobor de preoți și diaconi, cu toţii purtând mască. Patriarhul Daniel și toți preoții și diaconii au purtat măști de protecție, deși nici legea, nici regulile impuse de Sfântul Sinod, nu le-au cerut asta. Au făcut aceasta, ca să arate cât de solidari sunt cu credincioșii care sunt obligați să poarte mască, precum și pentru a demonstra că Biserica este întotdeauna alături de stat în eforturile sale de combatere a epidemiei de coronavirus, Patriarhul Daniel le-a cerut și celorlalți co-slujitori să poarte mască, asta chiar dacă slujba s-a desfășurat în public. A fost un semnal clar prin care toţi slujitorii sfântului altar din România au înţeles că trebuie să poarte mască, deşi nu este obligatoriu, în timpul slujbelor religioase. Mai mult, sunt preoţi care deja împărtăşesc credincioşii cu linguriţe de plastic de unică folosinţă, deşi nu este canonic, Sfântul Sinod al BOR a reiterat recent că împărtăşania se oferă cu o singură linguriţă, conform tradiţiei bizantine din secolul VIII. De aceea, au apărut destule cazuri de preoţi care împărtăşesc, cu masca pe faţă şi cu mănuşi, din linguriţe de unică folosinţă, pe lângă faptul că încalcă canoanele bisericeşti, pot sminti credincioşii ortodocşi practicanţi, care şi aşa s-au redus destul de mult cu prezenţa la slujbele religioase în urma pandemiei. Nici măcar autorităţile laice nu cer să se depăşească cerinţele şi acele restricţii normative, pe care unii preoţi le aplică cu un exces de zel neînţeles. Mireanul aflat la Liturghie în faţa altarului poate fi smintit, când vede preotul, care vine mascat şi înmănuşat cu teamă de Covid, nu cu dragoste şi frică de Hristos. „Turma mică şi fricoasă” ştie că Trupul Domnului din Potir este vindecare de boli, nu sursă de îmbolnăvire.
La sfârşitul veacului XX şi mai ales la începutul veacului XXI, au început să apară, ca ciupercile după ploaie, “organizaţii” care îşi ziceau “ne guvernamentale”(Pe scurt şi în continuare ONG-uri).