Pe la jumătatea lunii noiembrie vremea se stricase de tot, zăpada nu căzuse prea multă însă gerul nu ne ierta de loc iar astfel, ba ajutat și de vânt, ne cam lipeam cu spatele de sobe însă, restul trupului se cam chinuia de dorul sobei.

         Astfel, în așteptarea îndreptării vremii după cum ne tot încurajau șmecherii de la METEO, ne chinuiam și noi cu țuică de prună făcută de mine acasă la Buzău pe care, uneori o mai și fierbeam iar care avea chef să se mai răsfețe, o amesteca în ceașcă folosindu-se de o linguriță plină cu miere. Și așa ne mai omoram timpul în așteptarea semnalului de mers la un iepure iar în așteptarea lui, numai ce mă pomenesc sunat de Iliușa, un bun prieten de al meu, pescar și vânător din Deltă.  Auzindu-i vocea care mi s-a părut cam abătută, fulgerat de gândul rău că o fi pățit ceva el sau nevastă-sa care era o lipoveancă zdravănă, lată în spate și cu niște palme cât tigaia de mari, după cum o alinta chiar Iliușa făcându-i cu ochiul pentru a o încuraja în timp ce ea trăgea vârtos la vâsle împingând astfel lotca de 24 de crivaci mai ceva decât motorul.

         – E totul în regulă ? – l-am chestionat eu imediat cu inima strânsă însă recunoscându-i încet, încet tonul bine știut al vocii, mi-am revenit imediat – Să nu-mi spui că, te-ai hotărât ca să vii pe la mine la o cocârță de prună !

         – Auzi, constat că, degeaba mi-am tot pierdut timpul cu tine dacă încă îi mai spui cocârț amărâtei tale de țuică leșinată !

         – Mă rog, … spune-i cum vrei tu, dar să știi că acolo la munte, cu asta ne ținem.

         – Treaba voastră dar, … când vii pe la mine ?

         – Păi, … pe vremea asta câinească ? – i-am răspuns eu aruncând o privire pe fereastră și zgribulindu-mă văzând cum vântul scutura copacii iar gheața formată pe crengile copacilor se fărâma datorită rafalelor vântului și curgeau pe jos.

         – Păi, … pe vremea asta ! – m-a bombănit el – Acum, pe vântul ăsta dai gâsca jos, așa cum mi-ai tot împuiat capul astă vară.

         – Ce vorbești ? – am ciulit eu urechile auzind de gâscă – Ori umblă gâsca pe vremea asta nasoală, sau pe la voi nu suflă rahatul ăsta de vânt ?

         – Auzi, … știi ce ? Mie spune-mi numai dacă vii sau nu pentru că, poveștile astea despre starea vremii nici noi nu ne mai pierdem vremea ca să le ascultăm.

         – Păi, … știu și io ce să-ți spun? – i-am răspuns eu cam încurcat  uitându-mă din nou pe fereastră – M-ai luat cam din viteză și tocmai mă apucasem ca să mai fac și eu câte ceva prin casă.

         – Hai, … las-o jos că măcăne ! – m-a persiflat Iliușa -, Zi mai bine că ți-e lene și te-am lăsat ! Eu oricum ar fi afară, mâine intru din nou în baltă iar dacă urâtele alea vor trece pe deasupra mea le spun că tu mai vii la vară, că acuma stai la căldurică, ori cumva, de zgârcit ce ești, nu vrei să vii pe la mine ca să nu-mi aduci o sticlă cu rachiu d-acela făcut de tine și de adormit copii ?

         Cu replica asta, m-a dat imediat gata așa că, aruncându-i o privire soției care se tot încrunta la mine presimțind că nu mai aveam mult și o zbugheam la vânătoare, i-am răspuns morocănos:

         – Bine, mă … mincinosule ! Mă îmbrac și pornesc spre tine dar vii să mă iei de la bac ! Clar ?!

         – Normal că vin ! – mi-a răspuns el deodată bine dispus – Cam în cât timp ajungi ?

         – Păi … la mine e ora zece, dar la voi cât e ceasul ?

         – Hai mă, lasă-te de goange, că doar n-om funcționa de pe ora Moscovei ! Bine, dacă pleci într-o jumătate de oră că știu eu când să vin ca să te iau de la bac și să nu mai traversezi Dunărea că nu știi cum s-o suci vremea până ajungi tu și mă vei înjura când vei serba Sfântul Paște pe aici prin baltă – după care, cu un hohot de râs a închis aparatul iar eu deja începusem ca să-mi adun ce aveam nevoie pentru noua escapadă.

         – Deci, pleci ? – m-a chestionat nevastă-mea stăpânindu-și cu greu râsul – Voi vânătorii ăștia de țuici și cocârțe cum îi spune Iliușa,  v-o mai fi rămas ceva minte, ori vă lăsați în voia sorții ?

         Nu i-am mai răspuns așa cum o merita deoarece mă concentram doar la ce iau cu mine fiind astfel atent ca să nu uit ceva important iar în jumătatea de oră promisă mă aflam deja la volan având cap-compas Delta.

          Ajuns la destinație când deja începea ca să se însereze, am parcat iute mașină lângă un gard și în pas alergător m-am cocoțat pe puntea bacului pe când tocmai căpitanul încălzea motorul așa că, n-am avut nici un moment pierdut iar când am ajuns pe la jumătatea canalului l-am și zărit pe Iliușa aflat deja pe malul opus fiind în așteptarea mea.

         – Hai mă, că mi-era teamă să nu mă apuce dimineața aicea ! –  m-a și luat el la zor îmbrățișându-mă bine dispus după care,  mi-a smuls rucsacul din mână și l-a azvârlit în lotca amarată de o tufă crescută pe mal – Hai, țopăie și tu după bagaj că acuma pornesc !

         Odată cu mine s-a urcat și el pe bancheta de lângă motor iar tipul cu care l-am zărit că stătuse la taclale i-a deznodat iute parâma ce era legată de o tufă de pe mal și i-a aruncat-o în lotcă exact în momentul în care Iliușa o și pusese în mișcare.

         Cum am intrat pe Chilia am și fost îmbrățișați chiar din față de vântul mult mai câinos decât cel de la București așa că, aducându-mi aminte cu mare dor de mănușile îmblănite uitate în șifonier mi-am înghesuit ambele mâini pe sub scurta îmblănită străduindu-mă ca să astup fiecare locușor pe unde se strecura jigodia aia de vânt înghețat.

         Dunărea era goală cum foarte rar o mai văzusem iar noi eram singura barcă pe tot canalul și uitându-mă ceva mai atent la Iliușa i-am descoperit vreo câțiva țurțuri atârnați de firele de păr ițite pe sub căciula de blană trasă bine peste frunte. Altfel, imaginea Deltei era mirifică așa cum a fost mereu sub puțina zăpadă picată și care astfel albea tot malul.

         – Precis că, la noapte ne va ninge poate ceva mai hotărât ! – mi-a strigat Iliușa străduindu-se ca să se facă auzit – iar apoi a continuat aruncând o privire spre cherhanaua pustie de la Mila 23 – Hai, că pe canalele asta mai mici prin care ne vom strecura noi nu va mai sufla mizeria asta de vânt înghețat.

         După nu prea mult timp a intrat pe Canalul Litcov iar curând a cârmit spre mal unde am zărit un bordei prăpădit rău de tot:

         – Ăsta-i hotelul unde ne vom caza ? – l-am întrebat eu cam îngrețoșat de imaginea adăpostului.

         – Auzi, mă ? Când te vei dezgheța la căldurica lui să vezi ce drag îți va fi de el !

         Am tras amândoi de prova lotcii reușind cu destulă dificultate ca să o cocoțăm ceva mai sus pe mal după care, am intrat în bordeiul lui Iliușa mobilat numai cu o plită bine încinsă și plină cu jar și cu asta, basta.

         – Păi, bine mă, vânător pârât ce ești, … asta ți-e cabana ?! – L-am luat  eu peste picior?

         – Ori nu-ți place ? – mi-a răspuns el cam acru, după care a pufnit în râs – Ce-ți lipsește aici ? Căldură ai din plin, vântul nu suflă, ploaia nu răzbate, de nins, ninge doar afară iar ca mobilier, avem astea două blănuri de oaie pe care vom dormi împărătește, învelindu-ne tot cu ele.

         Eu tot auzisem de ”cabana lui Iliușa” însă, de vizitat era prima oară când îi călcam pragul așa că, văzându-mă cam surprins, Iliușa s-a așezat pe un butuc de lângă intrarea acoperită cu o scoarță groasă și mi-a făcut ochiul spre un alt butuc aflat mai lângă plită:

         Hai, ia în primire și tu fotoliul ăla ca să stăm ca boierii la căldurică și să ne distrăm cu un rachiu de prună de la tine ori cocârț de la mine.

         – L-am adus, nu-ți fie teamă – i-am zâmbit eu trăgând afară din rucsac sticla plină cu țuică – Ori credeai că i-o las în grija soției ?

         – Nu, eram sigur că o vei aduce însă aici pe baltă, cocârța domnește așa că … – și fără alte argumente a dus sticla la gură din care a sorbit îndelung apoi, mi-a întins sticla din care, la rândul meu, am sorbit și eu un gât zdravăn după care mi s-au cam aburit ochii dar m-am ținut tare și spre mulțumirea lui i-am lăudat-o:

         – Harașo, cocârța asta a ta, că mi-a mers la suflet !

         Un timp, am mai stat la taclale până când a ieșit complet din noi frigul care ne cam înțepenise după care, ne-am întins amândoi pe cele două blănuri dar fără să ne învelim cu ele deoarece în bordei era chiar mai mult decât cald.

         – Uite ce facem mâine – mi-a spus Iliușa privindu-mă cu atenție –  Nu ți-am spus la telefon pentru că nu avea rost. Undeva în apropiere de noi, e o zonă cam neumblată și unde, ieri, când am vrut ca s-o tai pe acolo pentru a-mi vedea porcii aflați pe un grind, o namilă de mistreț m-a atacat dar l-a oprit Mușa, câinele meu cel vrednic. Astfel, s-a tot dat la el și l-a ținut în loc iar eu nu aveam la mine nici arma și nici măcar sulița așa că, doar i-am dat cu huo !

         – Adică, cum te-a atacat ? – l-am chestionat eu cam înfiorat.

         – Exact așa cum îți spun. A pufnit spre mine cu capul aplecat în jos iar eu eram fascinat de lungimea colților lui ca niște seceri însă, Mușa s-a dat tare de tot la el așa că, fiara m-a lăsat pe mine și s-a repezit la el.

         – Și ? A pățit ceva ? – l-am întrebat eu încruntându-mă – Sper că nu l-a rănit !

         – Ba da – mi-a răspuns Iliușa încruntându-se și el – I-a spart burta cu unul din colți dar nu i-a putut face mai mult rău deoarece m-am repezit și eu la el strigând și lovindu-l cu un lemn de pom găsit pe jos.

         – Și ? – l-am presat eu înfiorat de emoție ca să-mi relateze mai departe .

         – Păi, … și cam atât deoarece, speriat de răcnetele mele mistrețul s-a întors și a dispărut în stuf iar eu, l-am luat pe Mușa în brațe și am fugit cu el la un veterinar pe care-l cunosc fiind și vânător așa că, s-a apucat imediat și l-a cusut dar i l-am lăsat acolo în convalescență până se va vindeca.

         – Uuuf ! – Bine că a scăpat – am oftat eu de emoție.

         – A scăpat însă, așa cum m-a sfătuit și veterinarul, cu el nu mă mai pot duce un timp la mistreți așa că, nu-l voi mai putea ține aici cu mine pentru că, scârba aia de mistreț bântuie mai mult pe Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Peripeții în Deltă” →