De cele mai multe ori ne plângem pentru lucrurile pe care nu le avem și care credem,de cele mai multe ori fără rost,că ne-ar fi de trebuință.În același timp ‘uităm” că acelea care ne sunt de cea mai mare trebuință: lumina, aerul, apa, le avem lângă noi. Avem lângă noi, cel mai adesea, pe cei de care avem nevoie, pe cei pe care îi iubim și care ne iubesc pe noi. Avem în jur și în fața noastră frumusețea fără egal al Pământului Românesc. Pentru aceste daruri uităm să ne bucurăm și mai ales uităm să mulțumim. Ne frământăm în detalii și certuri fără rost, dăm vină unul pe altul și iarăși uităm să spunem că de ceea ce este rău suntem vinovați în parte, fiecare individual. Uităm să mărturisim că vina nu este a celor din jur, este “a mea”, a fiecăruia. Iar în ciuda acestora în fața ne stă Pământul Românesc, care este fără egal în lume.
În urmă cu mulți ani, când eram încă doar copil, mă întorceam dintr-o preumblare la “Grădina Mare”, în hotarul Borloveniului. Era spre amiază, vreme senină,cu un vânt ușor, care suflă pe culme, era o liniște tainică și se auzeau depărtate bătăi de clopot,probabil o înmormântare. Întregul spațiu era de o frumusețe încremenită și în care se simțea o anume tainică jale, ”suspin”. Atunci am simțit prima dată că spațiul are glas și că este viu. Iar mai târziu am înțeles că însăși natura suspină pentru ieșirea din căderea post-edenică. Atunci am simțit că nu numai oamenii, dar și pământul “Țării Almajului” este viu și față de el avem o solemnă responsabilitate.
Să cauți istoria Românilor Almăjeni și să te rezumi în a o reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficientă și finalmente plictiseală.
Istoria Almajului nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcurpinzator, care mereu crește și mereu rămâne credincios sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Almajului, pentru a o putea înțelege este mai ales lipsa să îi privești și asculți pe Almajeni, cum lucrează, cum povestesc, la bucurie și la necaz,să le vezi casele, portul, să le asculți cântecele. Iar atunci vei putea spune că istoria Almajului este o doina și o poveste doinița. Doar două dintre cantarile lor si pot ilustra cele spuse mai sus: „La izvor ,la izvorele” și ” Tot trecând la mândră dealu’”.
Primul cântec dă glas dorului unei fete pentru cel ales. Ea îi amintește că pentru întâia dată s-au văzut, „la izvor,la izvorele” și acolo au cules ei, împreună, „viorele flori adânci, când le vezi badeo să plângi”. Iar apoi față îi spune celui drag că îl așteaptă în același loc, „că-nfloresc iar viorele, la izvor, la izvorele.”
Al doilea cântec, „Tot trecând la mândră dealu’”, exprimă gândul unui tânăr care spune „tot trecând la mândră dealu’, mi s-o despotcovit calu”. Iar apoi caută să afle cine este de vină, calul, potcovarul, mândra („c-o pus casă-n dealuri grele”) și încheie că singur este de vină căci „mă duc prea des la ea”. Dincolo de frumusețea textului și farmecul liniei melodice aceste două cântări ne dezvăluie o lume în toată măreția ei.
Almajenii erau așezați între „dealuri grele”, la margine de pădure, feriți de primejdiile ce le putea aduce răul din afară. Casele le erau risipite între dealuri,pentru a face încă mai grea o aflare a lor de către cei răi. Între ei erau relații de o bună cuviință și decentă impresionante. Aceste legături arată că acolo era o societate străveche, cu rânduieli ce merg într-un timp ce trece de istorie, și ei duceau o viață exemplară. O viață care lega demnitatea de modestie și modestia de elegantă.
Sunt puține locurile și oamenii care sunt amintiți fie și într-o singură cântare. Dar Almajul și oamenii lui sunt o doina,începută cine știe când și care se continuă și azi, mereu aceiași în fond și mereu tânără și fermecătoare în formă, în formă nouă, în care se îmbracă din nou și din nou.
Iar acest “caz’ se potrivește tuturor și fiecăruia dintre locurile care, laolaltă, alcătuiesc Pământul Românesc care este fără egal și care, atâta cât este cu putință, se afla mai aproape de Rai.
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA
Recent am văzut o carte cu titlu special: „Eppur si muove… și totuși continuă”, de Veronica Rozenberg. Cartea a apărut la editura „Smart” din București, la sfârșitul anului 2019. Titlul mi s-a părut interesant și m-a făcut să vreau s-o citesc. Nu orice carte primește drept titlu o frază atribuită lui Galileo Galilei. Deși nu știm dacă marele învățat renascentist a făcut această afirmație, sau fraza i-a fost atribuită și a creat o legendă, devenită clasică. Preluată de autoare, ea reflectă realitatea imediată, din viața acesteia.
La începutul secolului XX lingvistica și filologia din țara noastră erau dominate de trei specialiști în domeniu: Ovid Densușeanu la București, Alexandru Philippide la Iași și Sextil Pușcariu la Cluj. Datorită unor calități intelectuale Ovid Densușeanu, încă te tânăr, s-a impus în țară și străinătate.Timp de peste patru decenii, sa impus ca un mare filolog de talie europeană, dar și ca maestru al catedrei.Acesta, (numele de familie pronunțat Densușianu s-a născut în. 
Motto:
Gavril Moisa este un scriitor cu o carieră prodigioasă de o autentică notorietate și recunoaștere. În mediile literare, Gavril Moisa este o prezență agreabilă, gentilă, lucru din ce în ce mai rar, în nebunia contagioasă a lumii. Și nu virusul prea des invocat, se face vinovat de destrămarea relațiilor umane bazate pe respect și recunoaștere umană. Există o molimă cronică a sufletului, care macină sensibilitatea umană, un virus al pierderii și uitării de sine. Ne lipsește obligatoria reciprocitate cuviincioasă și toleranță, în raport cu semenii noștri, oricare ar fi platforma socială de referință a fiecărui om în parte. Arta cuvântul însăși s-a sălbăticit în orientările de mesaj și de exprimare. Logosul a dobândit o funcție punitivă, răzbunătoare, de biciuire lexicală a simțurilor noastre și a mentalului nostru.
Răsfoiam albumul cu fotografii pe care l-am scos dintr-un sertar, la întâmplare. Era o seară cu cer albastru, iar așezat pe scaunul cu spetează, confortabil priveam fiecare din imaginile, destul de bine –păstrate dar care îmi cereau o concentrare maximă, pentru a-mi aduce aminte locul și împrejurarea. Ce e mai nostalgic decât ,,fotografia?! Cei din imagine-tineri plini de voie bună, înghesuiți unul într-altul ,fiecare se dorea văzut –de către camera de luat vederi –mai întreg, mai bine dispus. Ce mai ,,o grupă de prieteni,care își petrecea vremea, împreună. Unde? Când? La ora când răsfoiam albumul și-am rămas cu privirea pe acea imagine, mi-am închipuit că ceea ce trebuie să realizez de îndată era să apăs pe butonul care se va aprinde și să caut pe lista ,,prietenilor,, înscriși în lista emailurilor de cuvreme.
Împreună cu fostul meu foarte bun prieten, cel care a fost nea Cristea Dragu ne-am dus la asociație dornici să nu scăpăm vreo vânătoare la mistreți deși vremea nu se anunța prea prielnică pentru ieșire în teren însă, prea puține și foarte serioase motive ar fi reușit și ele cu destulă dificultate ca să ne poată determina să pierdem vreo zi de vânătoare așa că, echipați gata de treabă, ne-am prezentat la asociație unde am luat contact cu prima surpriză și anume, doar vreo câțiva vânători sunaseră la telefon că n-ar fi prea amatori pentru o vânătoare necesară planului mai ales că, vremea nu era chiar de plajă așa că, preferau să rămână acasă la gura sobei și să privească la TV iar marea majoritate, s-au mulțumit doar să sune la telefon și să invoce tot felul de motive pentru a se scuza că nu pot veni.
„La noi, românii, nu instinctul primează,