Cu mii de ani în urmă, înţelepţii antici chinezi şi greci erau intens preocupaţi de partea aplicativă a filosofiei sau arta de-a trăi, potrivit definiţiei aristotelice: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Astfel, nu numai că aproape toţi marii gânditori chinezi, începând cu Confucius şi faimosul său umanism, erau de acord că a guverna înseamnă a rectifica, prin rectificare înţelegând aplicarea de către cârmuitori a celor mai juste forme politice în folosul tuturor supuşilor, dar Meng Zi (Mencius), cel mai de seamă discipol al Maestrului, încă de-atunci (secolul IV î.e.n.) se declara adversar înverşunat al despotismului şi pleda cu curaj pentru deplina egalitate a membrilor unei comunităţi, având convingerea cu două mii de ani înaintea lui Jean-Jacques Rousseau că toţi oamenii sunt buni de la natură şi că societatea îi corupe.
La rândul lor, gânditorii antici greci, în primul rând Platon şi Aristotel, optau în cugetările lor politice pentru monarhie, aristocraţie şi democraţie, cele trei forme de guvernământ nu doar verificate şi prin aceasta fundamentale, ci – aşa cum va susţine gânditorul francez Henri Bergson la vremea lui – singurele compatibile cu libertatea şi demnitatea individului (le-am inclus pe toate trei, deşi Bergson avea în vedere numai democraţia). Sigur, cu inerentele diferenţe dintre punctele de vedere ale celor doi corifei ai filosofiei de rang universal: Platon înţelegea prin cârmuire înţeleaptă doar aceea înfăptuită de filosofi, aspiraţie devenită realitate câteva sute de ani mai târziu prin împăratul-filosof Marcus Aurelius, iar Aristotel va trage semnalul de alarmă asupra pericolelor ce cu necesitate decurg pentru grosul cetăţenilor în urma degenerării monarhiei în tiranie (absolutismul imperial roman, cele regale din Europa medievală etc.), a aristocraţiei în oligarhie (guvernările plutocratice din toate timpurile) şi a democraţiei în demagogie.
Continue reading „George PETROVAI: Ce bine o duc aleșii răi !”
Înfiorat Universul declară: „Ars poetica’, sugestivei intarsieri de elemente sensibile strecurate în versurile Corinei Ligia Pătraşcu. Paradox metaforic de la alfa la omega, de la bine la rău, poezia include idei îmbrăcate într-o haină halucinant de sugestivă. Alternanţele ţâşnesc în aria strălucită. Optzecistă dar mult îmbogăţită ultramodern în linia poeţilor contemporani îmbrăţişaţi de nemuritoarea metaforă, poeta surclasează linia creaţiei actuale: „din săbii de foc se preling rubine”. Rubinele în sângeriul roşului se nasc în fiecare vers al volumului: „Vând rochie de mireasă”. Simbolul ochilor de păun devoalează impresionanta sensibilitate a poetei, fascinată de splendori.
AMURG
În drumul spre lumină… 
Pentru a dobândi inocența ca atitudine în și față de ceea ce creează, artiștii muncesc pe rupte cu materia specifică artei lor: acest demers începe la Brâncuși cu ”Cap de copil” și se încheie abia cu ”Cumințenia pământului”, începând cu care vor urma numai capodopere. Nu se poate face diferența între a avea și a mima excepțional inocența: J. D. Salinger o stăpânește în ”De veghe în lanul de secară” și ”Nouă povestiri”, dar o pierde în ” Franny și Zooey”. În ce îl privește, este o problemă de măiestrie. La Emil Brumaru travaliul literar nu se vede, se bănuiește: chiar în poemele licențioase el este un artizan al inocenței.
De mai multă vreme am urmărit, mai pe sărite și câte odată atent, un soi de serial intitulat “Superioritatea occidentalilor și inferioritatea ortodocșilor moldo-valahi” semnat de către Viorel Roman. Mărturisesc că ce m-a atras a fost titlul. Un titlu care m-a înduioșat. Mi-a adus aminte de vremea grădiniței mele în Floreasca Bucureștiului și de un anume “coleg”, cu numele predestinat, Sorin Butoi. Acest Sorin Butoi era un copil grăsun, cu mare poftă de mâncare și cam încetișor la minte. Dar el avea obsesia ‘clasamentelor”. În permanență era în căutarea unor răspunsuri, ”cine merge mai repede, trenul sau vaporul”, ”cine zboară mai sus? Cucul sau rândunica?” și maxima întrebare,” cine este mai mare? Mozart sau Bethoveen?”. Sorin Butoi căuta îndârjit răspunsuri și de cele mai multe ori era împăcat cu ceva merinde. Înfulecând, el uita, pentru o vreme, de căutările sale ierarhice. Amintirea lui nostalgică mi-a fost provocată de căutările lui Viorel Român. Căci, nițeluș mai complicat, cam asta, îmi pare, că iscodește Viorel Roman. Un clasament; ”cine este mai mare”. Dacă va afla acest răspuns cred că pentru o vreme Viorel Roman s-ar liniști. Dar cum căutarea lui nu poate primi un răspuns sau, oricum un răspuns care să se poată potrivi naturii sale năbădăioase, el stă neliniștit, înșiruie noi și noi fabulațiuni și se adâncește în stare de fără rost. Păcat!
