Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (5)

Pas în doi (5)

 

îmi picură frunze sărate în livezi

pe umeri  lacrimile tale

din noapte

mă cheamă cucii la bal

să dansez cu femei albastre cu șal

să le susur suspine la urechi

femei cu părul șerpi și ochii verzi

 

ar trebui să învăț să te iubesc

din ce în ce mai puțin

azi mai puțin ca ieri

mâine și mai puțin

iar când vei bate la poarta

sufletului meu

vei fi uitare voi fi ger

 

fierul crucii mușcă adânc din noi

sângele ne luminează risipă peste morți

doi îngeri bețivani ne joacă la cărți

nu eu sunt de vină doar vântul

doar vântul aspru fierbinte din sud

te iubesc, mă auzi?

 

ar trebui să-mi reinventez vocaţia înfloririi

să-mi desfac petalele

cu uimirea dintâi

m-ai sărăcit de iluzii de vise

nu mă mai aștepta lângă prezentul meu verde

când doar posibilul mă vrea regină

şi brațele tale nu mai spun povești de iubire

din mărul primordial nu a mai rămas nimic

poate doar viermele și poetul din mine

veșnic îndrăgostit

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

 21 aprilie, 2018

  

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a II-a)

„ Să ne întâlnim pe căile onoarei

   şi fidelităţii faţă de Patria noastră.”

(Contraamiral Horia Măcellariu)

 

   Fiinţa poporului român fiinţează din fiinţa divină a Neamului dac, care are o anumită chemare, o aleasă alegere privind continuitatea puterii sale naţionalist-creştine.

   Nu scopul raţiunii trebuie să conducă Naţia spre tărâmul civilizaţiei, ci sensul spiritualităţii sale creştine care îi conferă demnitatea, onoarea şi autoritatea nemuririi.

   În comuniunea Naţiei noastre dacoromâne cu Dumnezeu, Părintele ei ceresc îi alege călăuze spirituale cu vibraţii religioase puternice, vizionare, răscolitoare prin jertfă, ce se întrupează tezaurului naţionalist-păstrător al destinului naţional în lume.

   „Valoarea reală a unui neam nu se măsoară prin comparaţie cu altele, ci numai în raport cu propria sa chemare, cu propriul său destin: o anumită misiune pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pe pământ.” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishing, p. 32)

 

   Dreapta credinţă, sentimentul, entuziasmul, suferinţa, dăruirea, dreapta cumpănire, stările metafizice, arderile mistice, dragostea sunt proniatoare frământărilor şi consecinţelor sângeroase provocate de vrăjmaşii străini şi lăuntrici ce nesocotesc legea Creaţiei, în cadrul căreia Naţia dacoromână trebuie să-şi împlinească destinul, îndeplinind harul ei în istorie, dar şi ca armonie în cadrul celorlalte naţiuni.

   Numai o Elită ortodoxă cu o înaltă morală creştină, cu o competenţă superioară profesional, cu o instanţă a autorităţii sale jertfelnice poate redeştepta, poate înarma spiritual, poate apăra, poate aduce biruinţa conştiinţei naţionaliste a poporului românesc în lupta cu invazia iudeo-sionistă, de care ne avertiza pe la 1868, renumitul profesor universitar Desjardines: „Invazia iudeilor în ţara românească a luat proporţii aşa de mari, încât a înspăimântat populaţia acestei ţări, căci se vede invadată de o rasă bizară şi vrăjmaşe, care constitue o naţionalitate străină şi cu totul opusă intereselor ei.”(Arch. 3 p. 411, cf. Toma Petrescu în Ni se pierde Neamul-1940, Institutul de Arte Grafice „Cugetarea”, p. 8 )

   Continuarea Protocoalelor şi-a Directivelor:

Capitolul VII: <<…La orice împotrivire, va trebui să fim în stare să-i facem pe vecini să declare război ţării care ar îndrăzni să ne stea în cale, iar dacă şi aceşti vecini s-ar gândi să se întovărăşească împotriva noastră, va trebui să-i înfrângem pe toţi printr-un război universal, al lumii întregi. Cea mai sigură cale spre izbânda în politică e secretul, tăinuirea acţiunilor: cuvântul diplomatului nu trebuie să se potrivească cu fapta lui. Va trebui să silim guvernele creştine să lucreze după planul nostru larg alcătuit, şi care e deja aproape de ţel.>>

 

   Pregătirea îndelungată privind toate aspectele celor două puteri care trebuiesc îndepărtate, nimicite: Biserica şi Monarhia, munca minuţioasă, obsedantă chiar, voinţa fără scrupule conduce la îndeplinirea cu prisosinţă a planului lor sionist.

   Iudeo-sioniştii conform preceptelor rabinice sunt în mijlocul tuturor frământărilor, în mijlocul tuturor nemulţumirilor, în mijlocul tuturor revoltelor, conflictelor, crizelor, conjuraţiilor, războaielor, dar nu pentru a le aplana, pentru a rezolva divergenţele, pentru a preîntâmpina consecinţele nefaste, ci pentru a le naşte, pentru a le întreţine belicos, beligerant, pentru marile premiere dramatice din care îşi trag mari foloase.    Aşa a fost cazul vecinilor asmuţiţi în contra noastră… Aşa a fost focul răscoalelor ţărăneşti de la 1907, care graţie crizei apărute în final de care s-a profitat pe mai multe planuri: economic şi politic prin acutizarea relaţiilor populaţie rurală-dinastie regală, sau poate chiar o invazie, două…, a fost pusă la cale şi întreţinută de arendaşii alogeni-urâtorii de ţărani.

   Revoluţia (răscoala) este întotdeauna un mijloc sigur, rapid şi prosper pentru afacerile iudeilor. „…Numai ei (iudeii) au putut să recurgă la instigatori socialisto-anarhişti din ţară şi chiar din străinătate (Bulgaria, Austro-Ungaria, Rusia),-care, după cum o recunoasc ei singuri (Bernard Lazare, Les Juifs en Roumanie), sunt în solda lui Israel. Numai ei nutreau o ură neîmpăcată cu proprietarii rurali. Numai ei ar fi dorit să vadă venind aici armata austriacă, care ar fi impus desigur suveranitatea lui Iuda.” (Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel/ Vicovia, Bacău-2010, p. 105)

                      Directiva nr. 7

 

   „… Trebuie să fim oricând pregătiţi să declarăm război, prin intermediul vecinilor săi, oricărei ţări care ar îndrăzni să ni se opună sau să ne ţină piept. Şi dacă aceşti vecini vor ajunge la o înţelegere cu ţara care e împotriva noastră va trebui să îi distrugem pe toţi printr-un război mondial. Cea mai bună cale de succes în chestiunile politice este secretul absolut. Cuvântul diplomatului nu trebuie să coincidă cu acţiunile sale. Avem datoria de a obliga guvernele creştine să acţioneze în concordanţă cu planul nostru, pe care l-am expus pe larg până acum şi care se apropie de împlinire.”

 

   Capitolul VIII: <<Trebuie să ne însuşim toate armele pe care le-ar putea întrebuinţa duşmanii împotriva noastră. Va trebui să găsim în subtilităţile şi fineţile limbii juridice o îndreptăţire pantru cazul când vom fi siliţi să dăm pedepse care ar putea părea prea îndrăzneţe şi nedrepte, deoarece e nevoie ca acestea să fie exprimate în termeni care să aibă aerul că sunt nişte maxime morale foarte înalte, având totodată şi o înfăţişare legală.>>

 

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a II-a)”

Isabela VASILIU-SCRABA: Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici

Motto:

“Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/ – comment-37349).

 Un danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din pagina web „ContraAtac” scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de “mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care fostul director al Institutului Cultural Român şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 “ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: “decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia privitoare la “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional a câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce remarcasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la volumul Epistolar (București, 1987).   Excesiv mediatizată prin wikipedia românească si englezească, himerica școală păltinișană n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera marginalizatului Constantin Noica, pe seama căreia Liiceanu și Pleșu au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau culegerile lor de articole adunate între coperți de cărți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm ).

În cazul lui Gabriel Liiceanu, dorinţa acestuia de a fi mai bine cotat (eventual chiar ca un gânditor original) s-a manifestat încă din tinerețe. Atunci nu s-a sfiit să introducă pagini scrise de Noica în lucrarea sa de doctorat (rapid publicată datorită poziției înalte a stalinistului Ion Ianoși, cu liceul său pe puncte „instruit” de sovietici). Eseul lui Noica era de 32 de pagini (vezi Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu). Ele au format un întreg capitol despre hermeneutica “întoarcerii, revenirii” la care editorul Liiceanu a renunţat, nereușind în post-comunism să tempereze repetatele acuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de filozofie (vezi Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). In comunism, fiindcă la putere a fost (ca și după 1990) tabăra brucanienilor, s-a putut ușor impiedica prin decizie „de foarte sus” publicarea (în „Săptămâna” lui E. Barbu) a Raportului de plagiat alcătuit de comisia formată din Radu Pantazi, Alexandru Tănase și Nicolae Mariș, însărcinată cu elucidarea spinoasei probleme a originalității de gândire din doctoratul lui G. Liiceanu. Ba mai mult: fostul deținut politic Constantin Noica a fost solicitat cu insistență (de forurile superioare) să dea o declarație prin care să spună că-i este indiferent dacă este citat sau nu. Oricine e liber să se trateze din ideile sale fără să-i treacă numele când i se reproduc ideile din cărțile sale cu greu tipărite în comunism. Filozoful a mai fost silit să declare că nu are nimic împotrivă ca paginile nepublicate sub numele lui să circule publicate sub alt nume, în speță, sub numele vizitatorului său, Gabriel Liiceanu care nici măcar la blibliografie nu a trecut numele filozofului de la Păltiniș. După 1990, la retipărirea lucrării de doctorat fără paginile scrise de Noica, vizitatorul a perpetuat minciuna „autorlâcului” notând că respectivul capitol de 32 pagini și- ar avea un loc mai potrivit într-un alt volum cu eseistica sa personală.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici”

Vavila POPOVICI: Tallis Scholars

„Cu muzică iubirea se hrănește; Cântați-mi așa dar!” – Shakespeare

 

     Miercuri 11 aprilie, pe înserat, am plecat cu mașina, alergând printr-un spațiu cu decorul verde al copacilor sfios înfrunziți, cu soarele strălucitor și mare ce apunea glorios undeva pe partea stângă a drumului, sărind ca o minge, când într-o parte, când în alta a șoselei șerpuitoare. Câteva păsări somnolente zburau lin spre culcușurile, probabil nou zămislite. Ne grăbeam să ajungem la orele opt ale serii la Biserica Universității Duke (Duke University Chapel) din Durham, statul Carolina de Nord, unde urma să audiem un grup vocal. În drumul urcător spre Capelă meditam la importanța muzicii în viața noastră, ea fiind legată de universul nostru interior, atitudinea față de muzică fiind, în general, un indiciu al profilului moral al omului.

   Despre această Capelă am mai scris cu ocazia altor concerte ascultate. Poziționată în inima campusului vestic al universității, a fost construită între anii 1930 și 1935. Impresionanta Capelă măsoară 89 metri lungime, 19 metri lățime și 22 metri înălțime, plus înălțimea turnului – 30 centimetri). Este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectură caracterizată de arcuri mari, bolți nervurate și contraforturi care permit crearea unor spații mari și deschise, nefiind întrerupte de coloane pentru susținere. Este construită din piatră vulcanică, cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough, cu 17 nuanțe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice și cu aproape 900 figuri din Biblie. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă, și cea de a doua de dimensiuni mai mici, în 1996. Aici se țin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă și corul universității.

   Intrăm, ni se înmânează programul concertului vocal intitulat „Tallis Scholars”.

   Reamintim Renașterea, perioada din istoria Europei cuprinsă în linii mari între sec. XIV-XVI, perioadă care a adus o răsturnare a concepțiilor culturale existente până atunci. În sec. XV a fost creată prima școală neerlandeză (olandeză) care a avut principii clare de compoziție: genurile liturgice (mise, motete) care au coexistat cu genurile laice (chanson). Genul preferat de compoziție era motetul care a devenit treptat un gen vocal-instrumental, și misa influențată de cântecul popular, cu scriitură polifonică; chanson-ul constituia un alt gen practicat, în care exista supremația vocii superioare, cuprindea o melodie liberă pe 2-3 voci, tematică literară, lirică, satirică sau dramatică. Datorită compozitorului francez al Renașterii – Josquin des Prés – muzica instrumentală s-a impus prin conexiunea cu cea a vocilor.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Tallis Scholars”

Vasilica GRIGORAȘ: Recuperându-mi copilăria

Recuperându-mi copilăria

 

Îmi doresc
să mă răcoresc
într-un râu
care şerpuieşte
printre plopi înalţi
pâlcuri stufoase
şi graţioase de răchită,
să alerg
cu părul zulufat
purtată de iureşului vântului,
să mă rostogolesc
în iarbă
printre petale
de flori dezghiocate,
să îmbrăţişez
trunchiurile copacilor
pline de inelele timpului
care-mi pot vorbi sincer
despre trecerea anilor,
să simt căldura
din rărunchii lor noduroşi,
liniştea lor
să-mi învăluie trupul
în şuvoaie de lumină,
să inspir
adânc aerul
presărat cu polen
şi să-mi pun vălul
misterului din
glasurile păsărelelor.

Redescoperind
copilul din mine
mă simt răzbită
de înalta şi continua
catapeteasmă a cerului
de armonia şi vibraţia
verde şi adâncă a pământului.

(Din vol. “O corabie la timp potrivit”, Iaşi, PIM, 2018)

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

20 februarie, 2018

Ruth OREN: 14 mai 1948 – O fotografie grăitoare

Fiecare fotografie are o poveste. O fotografie valorează cât 1.000 de cuvinte, aşa cum voi consemna aici. Fotografia, acest mediu creeat din lumină emanată de obiecte adevărate, ne fascinează, prin asemănarea cu realul, cu viaţa. Dar, pentru a reuşi să creezi o imagine grăitoare, că aceasta pe care o reproducem, trebuie să stăpâneşti meşteşugul, să fii prezent în momentul decisiv.

În această fotografie, ne aflăm vineri după amiază, 5 yiar, 14 mai 1948, în faţa Casei Dizengoff de pe bulevardul Rothchild din Tel Aviv, pe atunci Muzeul de Artă al oraşului. După multe zbuciumi, “Bătrânul”, David Ben Gurion se pregătea în acea după amiază, repede, repede, înainte de intrarea Shabatului, să declare că pe pământul poporului evreu, pământul numit Eretz Israel, se naşte Statul Israel. Cu o zi înainte, au fost trimise telegrame secrete, unor personalităţi de seamă din conducerea ţării, şi, de asemenea, unor fotografi. Erau invitaţi să participe la această Ceremonie.

Vestea despre un astfel de eveniment nu a fost păstrată în secret prea multă vreme. Entuziasmul creştea… Invitaţii au găsit taxiuri, au venit la timp, au onorat Ceremonia. Dar, au mai venit mulţi şi neinvitaţi, să fie prezenţi în preajma clădirii cu pricina. Desigur, printre aceştia erau şi mulţi fotografi de presă, prezenţi la Tel Aviv în acele zile tumultoase, pentru a raporta ziarelor, din ţară şi din toată lumea, ce se întâmplă. Printre  invitaţii oficiali să imortalizeze acel moment istoric, se afla şi Rudi Shimon Weissenstein. Mai erau prezenţi Sasha Alexander, Zoltan Kluger, Robert Capa şi alţii…

Rudi Shimon Weissenstein, născut în Cehia în 1910, un talentat fotograf, a emigrat în 1936, spre Eretz Israel. Avea la baza studii de fotografie la Academia de Arte Grafice din Viena. Ca şi alţi fotografi, care au emigrat în acei ani din Germania şi Europa Centrală, Rudi Shimon Weissenstein s-a aşezat la Tel Aviv. În primii ani în ţară a lucrat pentru Instituţiile Naţionale: Keren Kayemet le’Israel şi Keren Hayesod. A preferat, apoi, să lucreze independent. În 1940 a deschis un studio particular de fotografie, „Tzalmania Pri-Or”, pe strada Allenby 30, nu departe de mare, în fata Teatrului-Cinema-Opera Mugrabi, pe atunci „buricul„ Tel Avivului. De-a lungul anilor, a fotografiat în Israel momente din viaţa ţării, portrete remarcabile ale politicienilor şi ale personalităţilor cunoscute, din multe domenii de activitate. De asemenea, a surprins în imagini peisaje din sud şi din nord, creaţii de arhitectură din Tel Aviv şi, din toată ţara, realizând zeci de mii de imagini. S-a stins din viaţă în 1992.

Rudi Shimon Weissenstein a înregistrat cu aparatul său fotografic “tot ce era interesant şi avea valoare istorică,” aşa cum a afirmat soţia sa, Miriam, într-un interviu pe care mi l-a acordat în 1998, când eu pregăteam o lucrare despre istoria fotografiei în Israel. Se sărbătoreau atunci 50 de ani de la declaraţia Statului. Miriam Weissenstein, o frumoasă şi sprintenă dansatoare, care i-a fost o permanentă colaboratoare, întreţinea şi conducea vasta arhiva de imagini valoroase, pe care a lăsat-o Rudi. Continue reading „Ruth OREN: 14 mai 1948 – O fotografie grăitoare”

Magdalena BRĂTESCU: Taina scrisului – Cum și de ce scriu?

Deși am studiat filologia și am citit un milion de cărți, am început să scriu de abia la jumătatea vieții. Un șoc emoțional mi-a descătușat forțe literare latente. Gestația a fost lungă. Timp de opt ani, mi-am așternut în taină gândurile și simțirile pe hârtie. Manuscrisul l-am trimis la Constanța, fostului meu coleg de facultate, talentatului scriitor și jurnalist, Alexandru Mihalcea. „E o carte, mi-a răspuns el. Mă voi ocupa de publicarea ei”.

Deși nu e redactat la persoana întâia, primul meu volum a fost, într-un fel, autobiografic. Așa cum li se întâmplă  majorității condeierilor bivalenți care trăiesc în Israel, dar scriu în românește. L-am intitulat „Lume” (2004). Era o defulare care m-a ajutat să mă împac cu mine însămi, să mă vindec de tristețea mânioasă a trăitorilor în durere și tăcute umilințe, să mă accept, să mă reinventez. Cartea am dăruit-o minunatului, înțeleptului, hăruitului jurnalist și traducător Anton Celaru căruia i-am cerut părerea. După ce a citit-o, el mi-a spus profetic „Vei scrie zece cărți”! Am râs ca de o glumă bună.

Dar iată că prezicerea e pe cale să se îndeplinească. La ora actuală, am încredințat editurii al optulea volum. Cred că romancierul e un soi de scamator. Se dă de trei ori peste cap și se transformă din adult în copil, din bătrân în tânăr, din femeie în bărbat, din sărac în bogat. Devine locuitorul altor țări, îmbrățișează alte cariere, se face mai bun, sau mai rău decât îi stă în caracter. În toate aceste ipostaze ale jocului său fascinant, există ceva nebănuit de cititor. Scriitorul este un om trist, nefericit, nemulțumit, iar cartea lui este dovada nestăpânitei sale nevoi de a comunica semenilor ceva din frământările, spaimele, dilemele și credințele lui. Poate și din experiențele și înțelepciunea sa de viață.

Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor. Trăiesc în paralel mai multe vieți, întind capcane, trag sfori, omor un personaj îndrăgit, părăsesc, sau să trădez. Virtual bineînțeles, căci arta e o convenție acceptată de creator și consumator. Fizic, fac febră și am dureri în piept. Ideile mi se nasc ca aprinderea unui flash. Dintr-o revoltă, o imagine care mă răscolește profund, sau dintr-o veche dorință nerealizată. Se spune că Gustave Flaubert a scris „Madame Bovary” după ce a citit într-un cotidian un fapt divers de câteva rânduri care relata sinuciderea unei femei.

Mă blochez întotdeauna când cineva mă întreabă despre ce e vorba în cartea mea și în genul cărui autor scriu. Mă văd în imposibilitatea de a da un rezumat de tipul celor publicate pe Internet despre literatura universală. „Madame Bovary este o tânără căsătorită cu un farmacist. Din plictiseală, ea are legături extraconjugale cu mai mulți bărbați pentru ca până la urmă, decepționată în dragoste, să se sinucidă”. Sic! Răspund că scriu despre oameni și despre viață, despre dragoste și prietenie, despre aventuri și deziluzii, despre destin… și, o fac în stilul meu personal, căci altfel, aș înceta să fiu eu însămi. Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Taina scrisului – Cum și de ce scriu?”

Girel BARBU: Viaţa se joacă de-a mine

Viaţa se joacă de-a mine

 

Viaţa se joacă de-a mine
îmi desenează sufletul
pe o frunză de smochin
îmi trece umbra
prin inelele copacului
adormit între două anotimpuri
îmi ia mîinile mi le face pumni
şi mă loveşte în pieptul luminii
mă face nisip şi mă toarnă
în clepsidre de ierburi albastre
mă urlă pe la toate urechile flămînde de cîntec
îmi ia buzele şi mi le ciopleşte
pînă se fac maluri
printre care curg fluiere.

Cînd viaţa se satură jucîndu-se de-a mine
mă împachetează într-un cuvînt pînă cînd îi arde ei iar de-o joacă…

———————————-

Girel BARBU

20 aprilie, 2018

Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale

Fabian Anton : … nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

Alexandru Dragomir: La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază! (15 iunie 2000).

Cele două replici ale dialogului înregistrat de tânărul Fabian Anton au fost cenzurate odată cu prima publicare a interviului în «Observatorul Cultural». Pentru că din ele iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea celor care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile opere originale. Din întreaga discuție s-a putut observa limpezimea gândirii exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. La citirea interviului integral (1) înregistrat de Fabian Anton se observă că discursul lui Alexandru Dragomir este extrem de fluent și de rotunjit în plan ideatic. De unde se poate deduce că oralitatea prelegerilor sale (pe tema lui Caragiale, de pildă) nu a avut nevoie de nicio așa-zisă “creativitate a editorilor” (2).

Chiar si în anul centenarului nașterii lui Alexandru Dragomir (1916-2002), editorul G. Liiceanu, retipărind părți din volumele lui Alexandru Dragomir deja publicate, nu s-a gândit să facă publice conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir, uneori chiar înregistrat pe bandă. Fostul comunist semnând și publicând la 33 de ani (3) într-un volum al său pagini scrise de Noica, – un fragment de 32 de pagini a cărui valoare a fost scoasă în evidență de istoricul literar Marian Popa fără să bănuiască plagiatul (vezi Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001, vol.II, p. 1065) -, a ținut să retipărească părți din „ediția coreană” (cf. Dan Petrescu) a prelegerilor („Crase banalități metafizice”, 2004) fără minima schimbare a corpului de literă care să marcheze adăugirile si modificările făcute de el (4) doar de dragul de a parazita pe gândul unui filozof pe care (evident) nu-l poate urmări. “In aspiraţia lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la… furt” observase Ion Caraion (Ultima Bolgie, 1998, p. 25), chiar fără referire la însușirea acelui eseu scris de Noica și publicat de comunistul Liiceanu ca aparținându-i (vezi G. Liiceanu, Tragicul, 1975, pp. 162-196). În 1993, la retipărirea volumului său din care a înlăturat studiul lui Noica, Liiceanu a specificat că textul despre „nostos” va fi inclus într-o selecție de eseuri…ale lui personale, și nicidecum ale adevăratului autor : Constantin Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos, în „Cotidianul”, 9 iulie 2012).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale”

Olexandre Korotko: Deodată, totul s-a bifurcat

Fotografie Germain Droogenbroodt

Deodată, totul s-a bifurcat.
Ferata cale-a ploii (vii !)
spre zori ne-a dus, în timp ce te-am visat,
întreg pământul în nesomn trăia,
și generații de copaci s-au înclinat,
iar norii-n ceruri s-au luptat,
și inspirația extravagantă
în noapte s-a însuflețit, și ne-am iubit.

Olexandre Korotko, Ucraina (1952)

Traducere : Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg