în așteptare
un pumn cu aer smuls pentru tine.
aprind felinarul să-ţi văd faţa.
să nu calci frunzele căzute.
urci pentru-a avea de unde coborî?
îmi doresc să schimb ceva.
am văzut astăzi ce-nseamnă un tsunami.
spaţiile prea lărgi lasă şi multă durere.
sunt lucruri, uneori, ce stau mereu
în aşteptarea vindecării.
provocarea
continuă călătoria spre esenţă.
cu fiecare sunet reverberat
vocea ei e acoperişul cerului tău.
un dar al vieţii: Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”
Sufletul meu cântă
Eu nu doar aud,
vãd sunetele.
Vibraţiile lor
sunt ca nişte raze
de toate culorile,
de la albul cel mai pur
pânã la negrul
în care lumina
nu a pãtruns niciodatã.
Sufletul meu cântã,
inima mea danseazã,
iar gândurile
sunt codrii
în care rãsunã
balade, doine,
simfonii
cântate de gâze,
de frunze,
de pãsãri,
de ape.
Stã…
Stã cu mâna întinsã,
dar semenii lui dragi
cãrora le-a dãruit
tot binele
se fac cã nu-l vãd,
nu i-o strâng şi trec mai departe.
A încercat sã-i opreascã
dorind sã-i întrebe
ce mai fac, cum o mai duc
cu sãnãtatea. Şi i-au rãspuns
peste umãr: Mã grãbesc,
n-am timp. Poate
vorbim altãdatã.
Acest altãdatã a devenit niciodatã!…
Stã cu mâna întinsã,
uite-aşa, de-al dracului !…
Dacã a învãţat ceva de la viaţã,
a învãţat sã spere…
Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan se încheie cu vorbele, ,,Feriți-vă de Idoli !”. Puțin mai devreme în aceiași epistolă este arătat că idolii sunt amăgitorii și amăgelile lumii acesteia care, “zace sub puterea celui viclean”. Implicațiile acestor adevăruri sunt covârșitoare și poate nicăieri nu ar merită ele să fie cu mai mare strictețe observate ca în lumea aflată sub stăpânirea noului imperiu, “imperiul sodomit”. Această afirmație, care poate părea categorică la limita cruzimii, necesită anume lămuriri.
Din perspective istorică este limpede că nu realizările materiale definesc un imperiu, o țară, ori fie și un individ, ci credința lor, valorile morale pe care le afirmă și urmează. În alte cuvinte credința este marea pecete de autenticitate a oricărui “principat” temporar. Tot în această ordine de idei este de reamintit că Patria noastră a tuturor este Ierusalimul cel de Sus, Raiul. Nu cetatea văzută cu ochii trupului ci cea văzută cu ochii minții, ai inimii și sufletului. Cetatea în care toți suntem înscriși ca și cetățeni și către care ar trebui să ne străduim. Iar pentru a ne redobândi locul acolo de unde am fost alungați trebuie să mărturisim credința noastră, în ce credem. Să nu ne amăgim, toată fală deșartă a lumii nu ține mai mult decât o clipă și uitarea îi este destinația inevitabilă.
În momentul de față, când noul imperiu lovește sălbatic și buimac, în dreapta și stânga, este vremea să ne întrebăm în ce crede el, cui se închină? Răspunsul este lesne de dat, căci este tuturora la vedere: valorilor materiale. În raport cu acest idol totul este relativ și negociabil. Singurele valori ce sunt promovate consecvent sunt subordonate și în legătură cu idolul pomenit. Astfel s-a ajuns la relativizarea tuturor lucrurilor importante, familie, relația dintre părinți și copii, frumos, folositor, bine și rău. Contravalorile sunt ridicate la rang de virtute și sunt validate. Aberațiile de tot soiul, inclusive sodomia, crimă de tot felul, au ajuns a fi considerate stări maladive și înnăscute. În chip consecvent este promovat un hedonism nemărginit, un “consumerism” nelimitat care atrage după sine nesimțire sufletească, lipsa de bună cuviință (care, să nu uităm, este amestec de demnitate și modestie). Nu este de mirare că fibră morală a populației continuă să se frângă, mereu fiind atacată și izbită. Dacă am avea minimală atenție am vedea ce “putere” promovează acest dezastru și închinarea la idoli. Este “puterea” care, tenace, continuu, atacă și fărămițează Biserica, trupul mistic al lui Iisus. Că așa stau lucrurile ne-o arată sau ne-o poate arăta un singur exemplu.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Feriți-vă de idoli !”
Tanka
Sub lună nouă
în urechea mării-ascult
mitul sirenei –
o inimă cioplită
de atâtea valuri reci
x
Under the new moon
in the sea’s ear I listen
to the siren’s myth –
a heart carved
by so many cold waves
(Traducere Alina Lavinia Grigoraş)
(Din vol. Ochi în ochi cu luna: Tanka şi pentastihuri – Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, Napier-NZ, Scripta manent, 2017)
(Imagine internet)
————————–
Vasilica GRIGORAȘ
… ŞI ÎNGERII-AU CĂZUT DIN CER…
Mai cad şi ultimele frunze uitate în copaci…
Musteşte trotuarul de ploaie în băltoace…
Şi nu ştii încotro s-apuci şi ce să faci,
Ţipând, ai vrea liniştea s-o spargi, dar taci,
Închis în Universul tău micuţ, ca o găoace !
În gât, rămâne vocea de parcă ai fi mut…
De răzvrătite vorbe ce le-nghiţi nemestecate…
Arunci priviri fugace-n jur, arăţi a fi pierdut,
Nu-ţi place lumea, ce, cu mâinile-ai făcut
Şi-ţi pare-acum un joc de cuburi aruncate !
E întuneric… linişte apăsătoare… nu-i târziu…
Oraşu-i gol… pustiu de oameni şi orice vietate…
Nimic nu mişcă, nu se-aude, stropii cad zurliu,
Din ploaia monotonă, prelinsă, ca zidul străveziu,
Stropind lalele negre, în rărunchii tăi plantate !
Şi… te tot poartă paşii, în urmă-ţi nu laşi urmă…
Ştiind de traiul tău, atât de mic şi de mizer,
Te-apuc-o neagră disperare, ca rătăcit de turmă,
Că nu ai rost şi viaţa, cu fiecare pas se curmă,
Pitulat în colţul lumii… săracule Om stingher !
Chiar faţa, să nu-ţi se vadă, o ascunzi în glugă…
Şi plânsul… chiar şi-n pumni, îţi este sugrumat…
Că dup-o viaţă-ntreagă, te simţi umilă slugă,
Nimeni să-ţi vină-n ajutor, nici Dumnezeu la rugă,
Să-ţi schimbe cursul vieţii, anost şi zbuciumat !
Ai vrea un şut să tragi în toate, să se sfarme…
Să nu te simţi, atât de slab, pitic, neputincios…
Însă nu poţi schimba nimic, când celalt doarme,
Nici bătându-ţi geaba gura, cu gloatele-n larme,
Dar nici cu mâini crucişe, aşteptând Cuvânt Pios !
Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată…
Se-mprăştie cuvintele, in ploi pe caldarâm… mă tem
Că, şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată,
Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărmată,
De-o Mâna mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem !
JOC DE GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI
Sunt prea blândă şi-un pic plăpândă…
Nu mai pot s-aud, “adevărul” nud,
Ce-mi stă la pândă, râzând a izbândă,
Nemilos şi crud, ca un zmeu zălud…
Nu am ce zice şi cin’ să-mi explice…
Obosii-n zadar, jucând viaţa la zar…
Pentr-un pumn de alice, devenii complice
Şi din falnic stejar, ajunsei ţânţar…
Nu mai vreau veste, dintr-alea funeste,
Ce-mi par minune, a sorţii nebune,
Ca-n mijloc de fieste, să-mi facă feste,
Voind să-mi răsune, fals cânt pe strune !
Nici suspiciune, ce-n minte îmi pune,
Idei când poznaşe, când pătimaşe ,
Fără-nţelepciune şi strop de raţiune,
Gânduri vrăjmaşe, ce-mi păreau gingaşe !
Nu am putinţă, îndeajuns credinţă,
Să-mi schimb ”veşmânt” şi discernământ…
Ştiu… că-n nefiinţă, voi primi sentinţă,
Dând jurământ, c-am s-ascult Cuvânt…
Ştiu…că acolo Sus, la al vieţii apus,
De vei fi întrebat, spune-adevărat,
Ca cinstit supus, că regreţi nespus
Şi d-eşti vinovat, poate-i fi iertat…
Din viaţa-ţi întreagă, hai hui pribeagă,
Nu-ncerca zadarnic, s-arăţi slugarnic…
Mai bine reneagă, trăirea-ţi beteagă,
Din suflet amarnic, pân-acum jalnic…
Ştiu… la cântar nu furi, nu simţi, nu înduri…
Iţi vor da tratament, după testament,
La feţe caricaturi, îngereşti trăsături,
Fără sentiment, nici trecut, nici prezent…
Acolo-n Nicăieri, vei uita ce-ai fost ieri…,
Nimic n-o să ştim… de grăim… cum trăim,
N-ai ce să speri, dar nici teamă că pieri,
Nu ştim cât zăbovim sau de-i locul sublim…
Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi,
Nu te simţi prigonit, de ochi urmărit,
Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi,
Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit…
Iar după căinţă, vei alege-o dorinţă,
Cel ce ştie de toate şi-n timp socoate,
Cu-a Lui bunăvoinţă şi cu-a ta credinţă,
Pe brânci şi pe coate, te-i întoarce poate…
,,DUPA FURTUNA, CURCUBEUL” de Anna-Nora Rotaru
pictura în ulei, pe pânză, dimensiuni 120 x 90 cm,
din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”
*
RĂTĂCIRI PE CALEA TIMPULUI
Învârtindu-ne în jurul axei existenței, ca breloc,
Ne fuge timpul, ca trenul, din trecut spre viitor…
N-avem vreo țintă anume, doar cu puțin noroc,
De-un vagon ne agățăm, căutând vreun loc,
Lăsându-ne în voia soartei, ca un copil neștiutor !
Mulţumesc
Pune mâna Ta pe frunte
Şi alungă-mi supărarea,
Riduri, valuri de întristare
Îmi tot tulbură cărarea…
Rugăciunea-mi întăreşte
Şi dă-i aripi că să zboare
Către Cerul de lumină
Unde raiul e în floare!
Nădejdii ce-i în risipă
Dă-i curaj să toarcă iar,
Fire de credinţă, pace,
Că nimic nu e-n zadar.
Inima-n genunchi se roagă
Nopţile în privegheri,
Cât de harnică furnică
A rămas pierdută-n ieri…
Clopotul tăcerii sfinte
Mai răsună azi în strană,
Îngeri, Sfinţi, plini de lumină
Îmi mai oblojesc o rană.
Gata!
Nu vreau să mă întorc!
Acum, ce rost mai are?
Sunt între noi doar semne de-ntrebare.
E totul gri şi-ntunecat
Nici nu mai ştiu, atunci, cine-a plecat.
Că tu te-ai dus abandonat,
Sau eu atunci, poate-am plecat…
Nici nu mai ştiu ce -a fost cu noi..
Eram din ce în ce mai goi.
Şi paturile ne erau pustii
Le împarțeam și ne ceream doar amnistii.
Rolul jucat, era din ce în ce mai greu.
Atata ne mințeam, mințindu-l chiar pe
Dumnezeu.
Şi ne mințeam că-i soare și frumos
Şi între noi era atât de-ntunecos!
Nu de-ntuneric mi-era teamă!
De tâmplele care-mi zvâcneau mi-era,
să nu m-adoarmă.
De sângele ce-mi clocotea încet în vene
Că nu venea sfârşitul ăsta sa se-aşterne.
Acum …văd…vine toamna colorată.
Când a fost primavară? Niciodată!
A fost doar vară străvezie.
Nu a fost viață. Aşa a fost sa fie!
Valizele de-acuma ne sunt pline
De dor, de-amar și de ruine.
Nu ştiu de le putem căra.
Ai grijă, să nu le încurcăm, cumva!
Să n-o luăm iar de la cap,
C-atunci ți-aş deveni satrap.
Şi n-aş putea să mai fiu eu.
L-aş da înlături, chiar pe Dumnezeu!
Şi-aş căuta doar semne de mirare,
Când în valize le-am pus pe cele de-ntrebare.
Şi-aş căuta să scot tăcerea dintre noi
Dar nu se poate….
Suntem atât de trişti și goi….
Ni-s sufletele toate pustiite.
Nici nu mai ştiu cum să te strig, iubite!
Ni-s sufletele pline de noroi…
Atația ani i-am petrecut în doi!
Unde s-au dus, nici nu mai ştim.
Nici tu, nici eu, nu vrem să mai trăim
Această scenă jucată din ce în ce mai prost,
Când viața noastră, de-acum nu are niciun rost.
Când suntem semne de-ntrebare
Şi orice loc din suflete ne doare.
Nu ma întorc, n-am sa revin.
Să ştii, iubite, că tu, ai fost un dulce chin.
—————–
Simina PĂUN-MOISE
20 aprilie, 2018
Privind în oglindă
Văd doar un om perfect de imperfect,
Un înger la aripă c-un defect,
Un bulgăre întunecat de tină
Ce fură apoi dăruie lumină.
Văd umbra celui care aș fi fost
De vieții-nțelegeam ascunsul rost,
Un sâmbure-ncolțit în alte sfere,
Al sufletului rod dorind s-ofere
Celui flămând, având veștmântul rupt…
Calvarul greu al dragostei, abrupt,
Silindu-mă a îl urca mereu
Spre-a întâlni în vârf pe Dumnezeu.
Sunt doar un om, atât… Sunt cel ce sunt,
Ce zilnic umbra proprie o-nfrunt.
Îmi este frig
Mai lasă-mă să te ating, nu plânge,
În vene ți se zbat vâltori de sânge
Pe care palma mea, fugară arcă
Încearcă în Eden să se întoarcă
Mai lasă-mă, nu plânge, să te-ating,
Cu sărutări și șoapte să te ning,
Purtată de-ale-mbrățișării valuri
Să te depun pe-ale saltelei maluri
Ca pe o scoică ce ascunde perle…
Să fiu ocnașul osândit la gherle
Ce-n inimă te port ca pe-o icoană
A unui înger fără de prihană.
Să te ating mai lasă-mă, nu plânge…
Îmi este frig… Porți flăcări calde-n sânge…
—————–
Nicu GAVRILOVICI
20 aprilie, 2018
Deșert de cioburi
Cine-și mai poate azi
vedea greșelile “caste”
când toată lumea privește
și ascultă de oglinzi
ce chiar dacă sunt sparte
în cioburi noi ne mirăm
de câte chipuri arătăm
ce ne par nevinovate
când pe noi ne ascultăm
în deșertul de cioburi
cu zale pentru gândiri
și-n miraje ne preamărim
——————————-
Petru Daniel VĂCĂREANU
18 aprilie, 2018
CARIERĂ
Am străbătut numai pe jos
Drumul ascendent al vieţii,
A fost şi greu dar şi frumos
Ca să-mi obţin epoleţii.
Asimilând tot ce se poate
Prin cunoaştere directă
Am căutat răspuns la toate
Păstrând direcţia corectă.
Au fost şi multe sacrificii
Dar au putut fi suportate
Compensate cu delicii
De cea mai bună calitate
Lângă ai tăi munceşti, iubeşti
Iar viaţa nu-ţi mai pare grea
Când cauza ce o slujeşti
Este aceeaşi cu a ta.
Iubindu-mi ţara, meseria
Mi s-a părut că e firesc
Să pot oricînd să-mi apăr glia
Şi tot ce este românesc.
—————————————-
Costache NĂSTASE
București
18 aprilie, 2018
Foto: Tramvai Răşinari 1969 ,pl.414