Etichetă: Alexandru Dragomir

Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale

Fabian Anton : … nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

Alexandru Dragomir: La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază! (15 iunie 2000).

Cele două replici ale dialogului înregistrat de tânărul Fabian Anton au fost cenzurate odată cu prima publicare a interviului în «Observatorul Cultural». Pentru că din ele iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea celor care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile opere originale. Din întreaga discuție s-a putut observa limpezimea gândirii exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. La citirea interviului integral (1) înregistrat de Fabian Anton se observă că discursul lui Alexandru Dragomir este extrem de fluent și de rotunjit în plan ideatic. De unde se poate deduce că oralitatea prelegerilor sale (pe tema lui Caragiale, de pildă) nu a avut nevoie de nicio așa-zisă “creativitate a editorilor” (2).

Chiar si în anul centenarului nașterii lui Alexandru Dragomir (1916-2002), editorul G. Liiceanu, retipărind părți din volumele lui Alexandru Dragomir deja publicate, nu s-a gândit să facă publice conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir, uneori chiar înregistrat pe bandă. Fostul comunist semnând și publicând la 33 de ani (3) într-un volum al său pagini scrise de Noica, – un fragment de 32 de pagini a cărui valoare a fost scoasă în evidență de istoricul literar Marian Popa fără să bănuiască plagiatul (vezi Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001, vol.II, p. 1065) -, a ținut să retipărească părți din „ediția coreană” (cf. Dan Petrescu) a prelegerilor („Crase banalități metafizice”, 2004) fără minima schimbare a corpului de literă care să marcheze adăugirile si modificările făcute de el (4) doar de dragul de a parazita pe gândul unui filozof pe care (evident) nu-l poate urmări. “In aspiraţia lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la… furt” observase Ion Caraion (Ultima Bolgie, 1998, p. 25), chiar fără referire la însușirea acelui eseu scris de Noica și publicat de comunistul Liiceanu ca aparținându-i (vezi G. Liiceanu, Tragicul, 1975, pp. 162-196). În 1993, la retipărirea volumului său din care a înlăturat studiul lui Noica, Liiceanu a specificat că textul despre „nostos” va fi inclus într-o selecție de eseuri…ale lui personale, și nicidecum ale adevăratului autor : Constantin Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos, în „Cotidianul”, 9 iulie 2012).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto :

„Duminica dimineața nu terciul era așteptat ci predica lui Nichifor Crainic spusă în șoaptă să n-audă gardianul”

(N. Enescu, Memoria lacrimei).

„L-am rugat pe Crainic să ne țină câteva lecții de mistică. A făcut niște expuneri superbe”

(Pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric)

Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful marginalizat de ideologii comuniști a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen – a cărui notă informativă scrisă în 1985 despre Mircea Eliade (1) a putut fi citită după douăzecișitrei de ani -,   nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”. Culianu pur și simplu dorise a ridica în slăvi “piticii” care-l vizitaseră pe filozof la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.

În acea emisiune difuzată de Radio BBC, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”, comparația sa predilectă rămânând aceea cu Nastratin (Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229 ; https://www.scribd.com/doc/203248530/IsabelaVasiliuScrabaEliadeMicsorare1 ).

Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot”. În opinia filozofului întemnițat 13 ani de „regimul comunist al Anei Pauker”(cf. Virgil Ierunca), Mircea Eliade ar fi fost „un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic (P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-au fost de natură să-i confere himericei Școli de filozofie avându-l drept „maestru-autor” pe C. Noica nici măcar acel adevăr de calitatea a II-a, imagine a „exactității fără adevăr”. Pentru simplul motiv că maestrul Noica nu a avut nici un discipol, cum evidențiase cu mare claritate filozoful Alexandru Dragomir în interviul luat de Fabian Anton. Ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o „maestrul-autor” Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cititori (2).Trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica” →