Motto:
“Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/ – comment-37349).
Un danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din pagina web „ContraAtac” scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de “mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).
Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care fostul director al Institutului Cultural Român şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 “ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: “decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).
Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia privitoare la “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional a câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce remarcasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la volumul Epistolar (București, 1987). Excesiv mediatizată prin wikipedia românească si englezească, himerica școală păltinișană n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera marginalizatului Constantin Noica, pe seama căreia Liiceanu și Pleșu au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau culegerile lor de articole adunate între coperți de cărți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm ).
În cazul lui Gabriel Liiceanu, dorinţa acestuia de a fi mai bine cotat (eventual chiar ca un gânditor original) s-a manifestat încă din tinerețe. Atunci nu s-a sfiit să introducă pagini scrise de Noica în lucrarea sa de doctorat (rapid publicată datorită poziției înalte a stalinistului Ion Ianoși, cu liceul său pe puncte „instruit” de sovietici). Eseul lui Noica era de 32 de pagini (vezi Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu). Ele au format un întreg capitol despre hermeneutica “întoarcerii, revenirii” la care editorul Liiceanu a renunţat, nereușind în post-comunism să tempereze repetatele acuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de filozofie (vezi Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). In comunism, fiindcă la putere a fost (ca și după 1990) tabăra brucanienilor, s-a putut ușor impiedica prin decizie „de foarte sus” publicarea (în „Săptămâna” lui E. Barbu) a Raportului de plagiat alcătuit de comisia formată din Radu Pantazi, Alexandru Tănase și Nicolae Mariș, însărcinată cu elucidarea spinoasei probleme a originalității de gândire din doctoratul lui G. Liiceanu. Ba mai mult: fostul deținut politic Constantin Noica a fost solicitat cu insistență (de forurile superioare) să dea o declarație prin care să spună că-i este indiferent dacă este citat sau nu. Oricine e liber să se trateze din ideile sale fără să-i treacă numele când i se reproduc ideile din cărțile sale cu greu tipărite în comunism. Filozoful a mai fost silit să declare că nu are nimic împotrivă ca paginile nepublicate sub numele lui să circule publicate sub alt nume, în speță, sub numele vizitatorului său, Gabriel Liiceanu care nici măcar la blibliografie nu a trecut numele filozofului de la Păltiniș. După 1990, la retipărirea lucrării de doctorat fără paginile scrise de Noica, vizitatorul a perpetuat minciuna „autorlâcului” notând că respectivul capitol de 32 pagini și- ar avea un loc mai potrivit într-un alt volum cu eseistica sa personală.