Prieten, încă din adolescență, cu artiști plastici în devenire, dacă i-aș aminti doar pe Mircea Ștefănescu, Mircea Bogdan, Nelu Mândruțescu sau Nicolae Otto Kruch, cu  toți elevi ai prestigiosului Liceu Confesional Emanuel Gojdu din Oradea anilor 1945 – 1949, m-am învârtit prin preajma lor cât am stat și eu și ei în orașul de pe Crișul Repede, am cunoscut în mediul în care se învârteau, cioplitori, sculptori, pictori, profesori, care oferindu-le condiții de lucru prin atelierele lor personale, îi și îndrumau, îi și protejau. Cei amintiți s-au realizat, fiecare în felul său, s-au împrăștiat prin țară, m-au adenmenit, i-am urmărit, iam vizitat, la Cluj, la Ploiești, la București. În toate perigrinările mele, urmând pașii lor în devenire, am cunoscut alte nume noi, atmosfera de lucru, ciudățeniile lor. L-am cunoscut pe marele profesor, sculptorul Romul Ladea, am urmărit cu el, din loja lui, spectacole de operă, în culmea emoției iam vizitat enormul său atelier de sculptură din Cluj, m-a lăsat să-l privesc lucrând la o lucrare monumentală, era în faza modelării în lut, necunoscându-i meteahna, l-am împins într-una din multiplele lui ascunzători, prin cârciumi necunoscute, lam admirat fără rezerve. În tinerețe lucrase pentru Casa Regală. Am dat de unele portrete interzise, într-o pivnițădepozit din Oravița unde mi-am petrecut zile bune, grele, dar pline de satisfacții profesionale. Am proiectat Instalații de purificare a apelor de mină cu conținut de Uraniu, La Dobrei și Ciudanovița, fără să știu măcar de existența marelui sculptor. Prin el l-am cunoscut pe minunatul tenor Cornel Fânățeanu, în casa, apartamentul, căruia am petrecut o seară de neuitat cu Nicolae Kruch și Mircea Bogdan. Era vorba de o bere, o bere lungă. Mircea excela în tot ce făcea, în felul cum golea berea dintr-o cană cu toartă de vreo doi litri, fără să respire, în felul în care povestea acaparând total atenția noastră, într-un limbaj de neimitat, specific ardelenesc, ca să nu mai vorbesc de gestică.  Cine l-a văzut interpretând rolul lui Flămânzilă poate înțelege și fără descrierile mele, care numai descrieri nu sunt, ce atmosferă întâlneai în lumea lor. Că au metehne, să li se ierte, dar trebuie înțeles din capul locului că lumea lor este o lume aparte, o lume a ”minunaților ciudați”, creatori de frumos, nu întotdeauna răsplătiți, dar dăruiți cu harul suprem al adevăraților educatori, de formatori de opinii. De la ei, de la toți, fără excepție, am învățat ceva despre creația artistică, am învățat să urmăresc munca lor de aproape, relația de prietenie dintre ei, respectul reciproc. Am început să petrec ore și ore prin atelierele de creație, să particip la cioplitul în piatră, să decopertez, să modelez. E o lume fantastică pe care n-o poți înțelege decât dacă te infiltrezi printre ei și participi ca un observator neutru, un fel de chibiț cu fermuar la gură. Am învățat să tac, să nu pun întrebări, cel mult din privire, să observ. Kruch mi-a oferit cea mai bogată experiență de viață, am devenit prieteni de nedespărțit, la bine și la rău. În atelierul lui de la Opera din Cluj, sau cel din Ploiești, am asistat la intâlniri cu sculptori și pictori, consacrați, striviți de ceea ce am numit cândva ”Rugul Creației”, sau și mai și de ”Rugul Existenței”. Nu se plângeau, se sprijineau, moral și material. Veneau medici, cum a fost excepționalul chirurg Condoiu, cu teme legate de modelarea în laborator a degetelor rupte, sau a altor părți anatomice smulse în accidente, prin crearea de modele pentru sălile de operații, când toți se străduiau să vină cu soluții, se formau echipe, apăreau perechi în tandem. Induvidialismul dispărea. În astfel de ocazii eram și derutat, și fermecat. Se convocau țiganii făuritori de instrumente, de scule de cioplit din cele mai alese aliaje de oțel. Făceau minuni și nimeni nu-i întreba de unde procurau materia primă. Era suficient să le ceri vreo sculă că te și înmormântau sub noianul de idei, care mai de care, dar toate la obiect. Uneori părea o atmosferă de haloimis, dar se încheia la un pahar de vin sau de tărie, în îmbrățișări ”frățești”, ca la cârciumă. Prezența mea nu-i deranja, din contra mă trimiteau după băutură, însoțit de Condoiu, cel cu relațiile de la Valea Călugărească. Alergam cu mașina contra cronometru, știind că răbdarea nu le era la îndemână. Condoiu nu accepta băutură de la cârciumile din oraș, chiar dacă eu ajunsesem să le cunosc mai bine decât mesenii însetați. I-am îndrăgit mult și am început să-i caut și prin taberele de creație.  Ultima mare tabără de creație, inrenațională, cea de lângă Sapoca, de la Măgura Buzău, așezată inspirat pe coama unui deal, ca într-un amfiteatru, m-a impresionat deosebit. Sculptorii așezați la distanțe apreciabile unii de alții, sus pe deal, priviți de jos, de la poalele dealului, lăsau o impresie de necuprins. Doar când luai dealul în piept, trecând printre blocuri de piatră în așteptare, auzind din toate părțile zgomotele ciocanelor care maltratau dălțile și, bineînțeles, pietrele ajunse nu știu cum pe treptele imaginare ale amfiteatrului, începeai să cauți repere pentru observație, să te sprijini cumva în călcâie, să observi figurile transpirate de efort și căldură, bărbați unul și unul, cu torsurile la vedere, îmbrăcate în țesătura fibrelor musculare, atletice. Erau de toate neamurile. Comunicau strigânduși unii altora într-un talmeș-balmeș lingvistic – predominau germana, rusa, franceza, italiana, spaniola, maghiara, româna regională. Semnele erau singura cale de comunicare nepoluantă, dar strivită de vocile spălate de aerul poluat de praful emis de polizoare. Minunat de obositor, dar minunat! Ajuns la Nicolae care se întreținea cu un neamț, am pus și eu o întrebare prin semne – suna cam ”ce aveți de gând?” ”Oooo, ceva măreț…Uite, vezi bolovanul ăsta de marmură de Vașcău, doară n-ai fi vrut să fie de Rușchița, vrem să ne asociem într-o colaborare, în doi, în tandem cum se spune. I-am văzut albumul, l-a văzut pe al meu, s-a mirat de dialectul meu ”vienez”, i-am explicat că de fapt este un dialect șvăbesc, adus de șvabii din vestul Germaniei în Banatul nostru și pe care, se pare că l-au împrumutat  austriecii de pe la noi, de la cei care fugeau în Austria. A râs, puțin încurcat, neînțelegând probabil gluma…Ne-am înțeles pe o temă de ”prietenie”, cu doi tineri întinzându-și brațele pentru o îmbrățișare, el un tânăr din Germania, ea o româncuță, personalizați prin costumații adecvate. Cam asta…Nu suntem singurul tandem, mai sus, dacă te uiți, vezi un cuplu de rus cu un italian, mai la dreapta, o unguroacă cu un  ucrainean…Ce mai! Înfrățirea între popoare…” Am mai spus-o, mă simțeam minunat și nu-mi venea să plec. Am coborât, totuși. Nu eram chiar de capul meu! N-am mai prins așa ceva și am păstrat din tot ce am văzut și auzit ideea tandemului în lumea artelor plastice. Peste ani, am mai dat peste un asemenea cuplu care, mai în glumă, mai în serios, soț și soție, amândoi pictori cunoscuți, Sever și Zizi Frențiu, lucrau la același tablou.

 Fără să vreau, am adoptat vechiul meu stil de a scrie, cel în ”cascadă”, care l-a revoltat pe bunul și neuitatul meu prieten, din anii 2004 – 2009, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, profesorul de limbă și literatură engleză, luptătorul anticomunist, deținutul politic, Mihai Rădulescu.  Când i-am vorbit de proiectul meu de a scoate un mic album cu lucrările lui Nicolae Kruch, după ce i-am arătat materialele de care dispuneam, s-a oferit să pregătească o prefață. N-a apucat s-o facă, spre regretul meu. Norocul mi-a surâs peste ani și cu prietenia și profesionismul Emiliei Țuțuianu Dospinescu, cartea, într-o excepțională ediție, a văzut lumina la Editura Mușatinia. Era o datorie să mă întorc, după dispariția celor amintiți, la cei a căror prietenie m-a onorat introducândumă în lumea lor fantastică. La un moment dat i-am relatat cele de mai sus lui Mihai Rădulescu. El, iubitorul de artă plastică, dragoste moștenită din familie, a rămas pe gânduri. ”Tandemul ăsta în arta plastică, e un fel de joacă…Orice lucrare plastică, sculptură sau pictură, este valoroasă prin unicitatea aportului adus, a talentului individual, care are, în fond, un caracter de amprentă, dragul meu prieten.” Ce să spun, mă cam dezumflase, amicul meu. Nici nu îndrăzneam să-l contrazic și nici n-am încercat. Îmi lipsea argumentul de bază. Eu nu am văzut lucrarea celor doi de la Măgura, eu am rămas doar cu ideea lansată în tandem, cu încrederea în talentul prietenului meu. Totuși, chiar bătând în retragere, l-am provocat pe Mihai la părăsirea domeniului artelor plastice și transferarea ideii de tandem în lumea literelor. A rămas chiar buimac. ”Nu, nu ține…Adică tu crezi că doi scriitori, prozatori, poeți, eseiști, critici, ar putea să facă, ce?! Să scrie pe bucățele o poezie, un roman?! Hai să discutăm ca între prieteni. Tu ai început să mă cunoști, dovadă observațiile pe care le lansezi uneori la adresa scrierilor mele, mă copleșești deseori cu laudele tale, mă admiri, o simt și sunt măgulit. Dar un lucru tu nu știi, totuși. Cât efort consum eu în timp ce scriu. Sunt foarte meticulos, pregătesc materialul, fac planul lucrării gândite, revin pe text, transpir. Eu, am început să te cunosc și eu. Îmi place proza ta, îmi plac și poeziile, în special sonetele. După ce am citit Povodul tău am rămas încântat, în afară de stilul inadmisibil al cascadei. Dar romanul curge, personajele sunt reale, sunt multe, apar și dispar fără a pierde nimic din caracterul lor primar. Ți-am spus că ai condeiul uns cu miere, asta după ce am citit Ecvestra, iar la întrebarea cum pregătești planul lucrării m-ai cam dat peaste cap. Cum adică nu pregătești niciun plan?! Te apuci, pur și simplu de scris, condus doar de ideea de bază și te joci cu mulțimea de personaje într-un dute-vino al lor. Știu că, la un mic dejun pe balconul nostru, am primt vizita unui prieten și te-am prezentat drept scriitor, dintre noi doi, prozatorul adevărat. Ai văzut, omul a zâmbit neîncrezîtor, era un mare fan al meu, eu am continuat să te laud.  Ei, spune și tu, cum am putea noi forma un astfel de tandem?! Eu sunt un scriitor realizat, tu ești un scriitor în devenire. Eu mă chinui scriind un roman, tu te joci parcă ai fi pe terenul tău de tenis, alergi. Trebuie să recunosc că stilul tău fără paragrafe, în cascadă, ți se potrivește, chiar dacă nu sunt de acord cu dreptul tău de a chinui oamenii. Așa ai făcut și cu celălalt roman al tău, Ecvestra, dar am reușit să te conving să-l paragrafiezi. Un roman în care n-ai fost un simplu narator, te-ai implicat cu trup și suflet. M-ai făcut să îndrăgesc personajele. Ce-ar ieși dintr-o astfel de colaborare. Nimic!…” Am abandonat cu timpul ideea cu tandemul, cel puțin în forma în care am înțeles-o, atunci, pe dealul amfiteatru al taberei de creație de la Măgura de Buzău. Dispariția intempestivă, dar, din păcate previzibilă, a lui Mihai, m-a aruncat într-o lume a părăsiților, a abandonaților. Alături de el am cunoscut adevărata prietenie, a dăruirii fără margini. Omul acesta devenea prietenul și îndrumătorul celor care ajungeau în preajma lui, sau apelau la el de la distanță .

Dar viața are o calitate aparte, ignorată de mulți, acea ”a pesar de tudo a vida continúa” a mozambicanilor mei, a căror  înțelepciune mă bântuie încă. A fost îngrozitoare pierderea suferită, m-am simțit orfan. Atunci a încolțit ideea cu ”Postumele” în care i-am dedicat versuri după versuri. I-am scris și ceva în proză, un dureros remember, ”Conacul lui Radul”. Așa am hotărât să mă despart de el. N-a fost să fie, o sintagmă care m-a însoțit în multe din scrierile mele. O admiratoare a lui Mihai, a Domnului Profesor, încă de pe băncile liceului, Monica Levinger, l-a dibuit pe internet și plecând de la o lucrare a maestrului ”Biblioteca de împrumut” i-a trimis un material inspirat și adaptat la noua sa condiție de fizician-profesor, măcinată de microbul scrisului. A început o corespondență, o insistentă încurajare, etc., etc. Mereu sub impresia copleșitoare a fostului ei profesor, plimbându-se pe internet, prin Scribd în speță, a dat peste Conacul meu. M-a găsit, m-a readus în lumea neuitatului Mihai, am început să corespondăm, să schimbăm informații, să ne apreciem reciproc, ca să nu spun – să ne lăudăm. O prietenie născută undeva pe unde, bazată pe amintiri comune, câte un telefon, o suită de vizite la noi acasă sau la o cafenea din Gara de Nord, după împrejurări, în drumul ei spre Piatra, la părinți. O prietenie benefică pentru amândoi și pentru cei ai noștri, care ni s-au alăturat din tot sufletul. A fost doar începutul revenirii la vremurile lui Mihai. A citit și Dimitrie Grama Conacul și m-a contactat ca pe un vechi prieten. De fapt Mihai mă pusese să urmăresc adnotările lui pe o carte de poezii a lui Dimitrie, ”Voi lua cu mine noaptea” și să-mi spun părerea.

Continue reading „Daris BASARAB: ”Atelierul de creație”” →