Daris BASARAB: Povod (3)

Zvonurile, poveştile, dar mai ales dispariţiile, începeau să frământe din ce în ce mai mult populaţia paşnică a acestui oraş patriarhal. Toamna urâtă, ploioasă, prematură, îi ţintuia pe oameni prin case. Străzile păreau adesea pustii. Copiii nu se mai jucau pe străzi, adolescenţii şi tinerii profitau de orice clipă liberă pentru a se aduna la taclale, prin câte o casă, aparent mai ferită de ochii nevăzuţi ai poliţiei politice. Adesea se pomeneau surprinşi de ceva vizitatori în civil, împrăştiaţi pe la casele lor, sau duşi la câte un interogatoriu de rutină. Nici părinţii nu mai suportau izolarea şi se vizitau reciproc, sub orice pretext, pentru a mai comenta câte un zvon, câte o dispariţie, sau, mai rar, câte o veste venită de dincolo de Prut. Oamenii, oricât de speriaţi şi ameninţaţi erau, începură să se destăinuiască în probleme personale, mergând până la descrierea modului de desfăşurare a anchetelor de la Consistoriu. Secretele de nepătruns ale puterii căpătau transparenţă şi datorită imprudenţelor comise de înfăptuitorii noii orânduiri. Băutori proverbiali de vodcă, în general de proastă calitate, pierdeau uneori controlul şi, cuprinşi de sentimente contradictorii, se pomeneau pălăvrăgind în gura mare. Se lăudau cu fapte abominabile, sau cădeau în păcatul lui „mea culpa“, când plângeau cu toată „nevinovăţia“. Aşa s-au aflat multe lucruri neînţelese la prima vedere, aşa s-au aflat intenţii de rău augur, salvând uneori vieţi omeneşti. Povestea „sinuciderii“ preotului Vodă s-a dezvăluit tot la un pahar de vodcă. Unul dintre „vlăjganii“ de la boli nervoase, zdruncinat de efectele alcoolului, a povestit într-o seară, printre mesenii unei cârciumi, adevărul crud. „Măi, Vodă, ăla de la Sfântu Dumitru, nu era el nebun. Nevastă-sa, da! Dansa goală puşcă şi-l striga pe unul… Volodea. Nu, preotul nu era nebun. Noi l-am înnebunit cu duşuri reci şi cu injecţii. Într-o seară a venit şeful şi ne-a spus să-i dăm la culcare o doză mai mare de calmant. După zece minute era gata mort. Atunci l-am spânzurat ca să nu iasă vorbe. E mai bine că a crăpat, că şi aşa nu scăpa. Ăsta era din ăia, politici… Dacă ne mai aduce din ăştia, eu fug de la spital. Dacă nu era preot nu-mi părea rău, dar aşa?! Blestemul să cadă pe director! Eu nu mai pot dormi noaptea…“ Bineînţeles că vestea a ţâşnit pe uşa cârciumii fără să aştepte ora închiderii şi a pătruns prin casele oamenilor, pe la cozi, prin şcoli, prin instituţii. Nu a fost ocolit nici biroul lui Râşcov. Furia acestuia nu a mai cunoscut margini. „Serghei, ia maşina şi oamenii şi asteptaţi-l pe nemernic la ieşirea din cârciumă, undeva fără martori, aranjaţi-l pe loc, ca după o bătaie între beţivi. Dacă-l scăpaţi, răspundeţi cu capul! Ce mai astepţi?!“ „N-ar fi mai bine să-l aducem mai întâi aici? Îi mai turnăm nişte vodcă pe gât, îl aruncăm în stradă şi-l călcăm cu maşina. O bătaie în stradă poate atrage atenţia.“ „Bine, fă cum crezi, numai scapă-mă de el astăzi. Cu doctorul vorbesc eu mâine. Halal oameni de încredere!“ A doua zi, de dimineaţă, când în mijlocul străzii ce ducea spre casa infirmierului fu găsit corpul stâlcit al „beţivului“, nimeni nu s-a mai întrebat cine este făptaşul. Groaza începea să cearnă des, ca şi ploaia, deasupra oraşului. Oamenii care se lăsasera păcăliţi de înţelegerea dintre Savatie şi Râşcov, se adunară, cu mic, cu mare, într-un marş în direcţia mănăstirii. Porţile grele ale mănăstirii erau deschise. Mulţimea năvăli printre pomii fructiferi ai celebrei livezi, îndreptându-se înspre bisericuţa mănăstirii. Părintele Savatie, înconjurat de alţi câţiva călugări, stătea îngenuncheat în faţa altarului şi murmura rugăciuni. Se rugau pentru sufletul părintelui Vodă şi pentru cel al infirmierului, care într-o clipă de beţie, dar şi de remuşcare, spusese adevărul. Termenul de mănăstire era poate puţin pretenţios. În fapt era un fel de domeniu al episcopiei, cu livezi de pomi fructiferi, cu fructe de cea mai bună calitate şi o varietate care acoperea întreg sezonul productiv. Mai erau şi butucii de viţă, struguri de masă şi struguri de vin, soiuri superioare aduse de pe la Cotnari, şi mai nou, de la Şaba. O parcelă importantă era ocupată de legume. Un grajd adăpostea câteva vaci, un altul o pereche de cai, o căruţă şi alte unelte agricole. Cam în mijlocul domeniului se afla o clădire modestă, cu pridvor, clădire ce adăpostea încăperile, aşa–zisele chilii, în care locuiau călugării fără rang, muncitorii. Într-o zonă mai depărtată de malul Dunării se afla o clădire mai răsărită, de un alb imaculat, cu un pridvor împodobit cu ghivece cu flori. Aici se afla biroul stareţului, o cameră special amenajată pentru vizitele episcopului, precum şi camerele în care locuiau călugării cu rang de preoţi. Mănăstirea, care se întindea pe o arie de vreo zece hectare, avea o privelişte superbă. Aşezată în partea de vest a oraşului, dincolo de plaja amenajată, dincolo de cimitirul eroilor şi de vechea cetate, într-o zona liniştită, departe de forfota portuară, mănăstirea domina curgerea nesfârşită a Dunării, cam în dreptul postului românesc de grăniceri de la Plaur. Cocoţată pe malul înalt de 10–15 metri, ascundea, jos, la picioarele râpei, o plajă naturală, locul preferat al adolescenţilor. Acolo se adunau să înoate, sau să înveţe să înoate, acolo se înfiripau primele iubiri, acolo se puneau la cale incursiunile de „pradă“ în incinta mănăstirii. Plăcerea de a „fura“ fructe era unanim împărtăşită, şi de cei mai mici, şi de cei mai mari. Trebuia înşelată vigilenţa celor câţiva călugări–paznici, care colindau livezile, strigând ameninţător aceleaşi cuvinte: te văd, te văd! … sau bătând un fel de toacă. Se întâmpla să pună mâna pe câte unii mai puţin isteţi şi să-i supună pedepsei supreme. Nu dojeni, nu ameninţări! Spălatul clopotului cel mare din clopotniţa bisericii, până la obţinerea unui luciu de bronz necoclit. Primeai găleţi, primeai cârpe, primeai săpun. Dacă nimereau vreo doi-trei, treaba putea fi făcută în patru–cinci ore. Devenise un titlu de glorie să te poţi lăuda, asta pentru a diminua ruşinea eşecului, că ai fost închis în turla bisericii. Pentru a preîntâmpina astfel de incursiuni, care produceau şi pagube prin felul neprofesionist în care erau „culese“ fructele, părintele Savatie trimitea câteodată coşuri cu fructe, în semn de pace, micilor stăpânitori ai plajei, plaja de sub râpă, cum era cunoscută în tot oraşul. Efectul unor astfel de gesturi nu putea fi cel scontat deoarece nimic nu putea înlocui plăcerea aventurii. Da, mănăstirea ocupa un loc aparte în sufletele ismailenilor. Nu puteau fi uitate nici slujbele de Înviere, care stârneau interesul, nu numai al localnicilor, dar şi al celor de prin satele învecinate. Mulţimea invada teritoriul mănăstirii, dar respecta cu sfinţenie aceste locuri care căpătau aureola sfinţeniei. Dar cum lucrurile nu mai erau normale, nici atitudinea oamenilor nu mai putea fi normală. Nu-i mai mâna gândul la rugăciune, nu-i mai chema liniştea mănăstirii, ei veneau să ceară socoteală aceluia  pe care-l ascultaseră, care, în lumina celor întâmplate, se înţelesese cu diavolul. Primii care pătrunseră în bisericuţă, se opriră descumpăniţi de atmosfera de pioşenie ce domnea în faţa altarului. Presiunea celor din spate îi obligă însă să înainteze. În câteva clipe spaţiul deveni neîncăpător, iar vacarmul vocilor dezordonate acoperi încercările stareţului de a linişti spiritele. „L-ai vândut pe Părintele Vodă, ne-ai minţit!“ „Meriţi aceeaşi soartă ca şi Vodă, să fii spânzurat!“ „Să-l tundem şi să-l alungăm din mănăstire.“ „Să-l tundem! Să-l tundem! Să-l tundem!…“ Glasul părintelui Savatie încerca în zadar să se facă auzit. La un moment dat, câteva perechi de mâini încercară să-l imobilizeze. Acest munte de om, cu pletele şi barba de culoarea abanosului, făcu un gest neprevăzut, o piruetă, cu braţele întinse lateral, precum o morişcă, lăsând în jurul său un cerc gol de vreo doi metri. „Oameni buni, ce v-a apucat? Cum puteţi să mă învinuiţi de trădare? Şi eu am fost minţit ca şi voi. Când noi ne confruntam cu Râşcov şi soldaţii lui, soarta părintelui Vodă era deja hotărâtă. Părintele Vodă a avut curajul să dezvăluie adevărul despre ancheta de la Consistoriu ştiind preţul pe care-l va plăti. Înţelegerea cu Râşcov nu-l mai putea salva pe părintele Vodă, înţelegerea am făcut-o ca să evit o şi mai mare nenorocire, nenorocire care s-ar fi abătut asupra Dumneavoastră şi asupra familiilor. Nu uitaţi că atunci ni s-au alăturat elevi şi tineri! A doua zi am fost la Râşcov să discut despre Vodă şi am aflat despre moartea lui. I-am spus că nu cred. În replică, m-a surghiunit, dacă pot să spun aşa, aici, la mănăstire. Nu mai am voie să părăsesc mănăstirea. Asta e tot. Vă las să judecaţi faptele aşa cum s-au petrecut şi să judecaţi şi faptele mele. Dumnezeu să vă lumineze!“ Un murmur de confuzie umplu bisericuţa. Lumea era descumpanită, speriată. De afară se auzi un strigăt. „Vin soldaţii! … Vin soldaţii!…“ O linişte de mormânt se aşternu în biserică. Toate privirile îl ţintuiră întrebător pe stareţ. Acesta îşi făcu culoar de trecere şi ieşi afară. Era cea de a doua întâlnire a aceleiaşi mulţimi, cu acelaşi Râşcov, urmat de vreo douăzeci de puşcaşi. „Văd că nu ne-am înţeles, cetăţene Savatie! Spuneţi-le oamenilor să plece în linişte acasă, ca să evităm luarea unor măsuri drastice. Voi fi necruţător! Cine nu se supune, va fi arestat şi judecat pentru tulburarea ordinii publice şi subminarea orânduirii sovietice. Aveţi zece minute să vă hotărâţi!“ „Domnule colonel, nu mai continuaţi cu ameninţările! Nu este cazul. Aici vă aflaţi pe un teritoriu al păcii, al credinţei, un teritoriu sacru pentru populaţia acestui oraş. Oamenii nu s-au adunat pentru o manifestaţie antistatală, s-au adunat fără a fi instigaţi, s-au adunat să se roage pentru sufletul părintelui Vodă şi al infirmierului de la spitalul de nebuni. Primul a murit ca un martir, nevinovat, pentru vina de a fi slujit biserica. Cel de al doilea a murit ca urmare a remuşcărilor. De aceea nu-i despărţim în rugăciunile noastre, ei sunt acum alături, în faţa lui Dumnezeu. În acest loc sfânt nu are ce căuta ameninţarea armatei sau a poliţiei. Constituţia pe care ne-aţi impus-o, garantează libertatea cultelor. Suntem ortodocşi ca şi marea majoritate a popoarelor Uniunii Sovietice. Aceşti oameni nu se ridică împotriva regimului, ci împotriva greşelilor pe care le comit organele de conducere locală. Nu amestecaţi religia cu politica! Nu aveţi nimic de câştigat. Nu e nevoie să ne ameninţaţi. După o slujbă de pomenire, cu toţii se vor duce pe la casele lor. Şi eu am fost judecat de ei, după ce am fost indus în eroare de Dumneavoastră. Judecata lor este dreaptă şi nu este nevoie de nici un tribunal. Luaţi-vă oamenii şi părăsiţi în linişte acest teritoriu, aşa cum şi eu respect ordinul de a nu mai părăsi mănăstirea. Dumnezeu să vă călăuzească paşii! Amin!“ „Nici un om de al meu nu va părăsi mănăstirea până când nu vor pleca toţi, în linişte, în grupuri de cel mult trei oameni. Din această clipă biserica se închide, orice slujbă se interzice! Mănăstirea va fi preluată de o gospodărie colectivă, aşa că, pregatiţi-vă pentru evacuare şi pentru predare, cu acte în regulă, bineînţeles!“ Rumoare, apoi agitaţia dezordonată a oamenilor îl făcu pe Râşcov să-şi iasă din fire. „Foc de avertisment!“ Câteva rafale de automate ţintiră cerul, făcând lumea să se resfire, să caute adăpost printre pomii livezii din jurul bisericii. „Oameni buni, iubiţii mei credincioşi, vă rog, vă implor să părăsiţi în linişte mănăstirea, să mergeţi direct pe la casele voastre. Dumnezeu va avea grijă de noi şi de biserica noastră.“ Speriaţi de împuşcăturile de avertisment, mai receptivi ca altădată la cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului, oamenii se conformară ordinului colonelului şi sfaturilor stareţului şi se îndreptară înspre poarta mănăstirii. În curând nu mai rămase nimeni din mulţimea care venise să-i ceară socoteală stareţului. Câţiva militari se precipitară spre poartă şi o închiseră, blocând-o cu bara de fier cu care era prevăzută. Un alt grup de militari se împrăştie prin livezi, ajunse la grajduri şi reveni înarmat cu tot felul de unelte şi funii. Sub privirile înmărmurite ale stareţului şi ale călugărilor, începu operaţiunea de cucerire a turlei. Cum nu era de mari proporţii „temerara“ expediţie se termină cu succes. Un tânăr soldăţel, iute ca un spiriduş, ieşi din clopotniţă şi se căţără cu dexteritate până la baza crucii. Din funia pe care o cărase după el, făcu un laţ pe care-l săltă pe cruce. Dădu drumul funiei care ajunse până în dreptul unui vitraliu, simplu dar frumos tocmai prin naivitatea scenei pe care o reprezenta. O scară adusă în fugă şi problema fu rezolvată. Funia prelungită cu nişte bucăţi de lanţuri, fu apucată de un grup de militari şi la un semn dat de colonel, începu calvarul. Cu ochii plini de lacrimi, călugării îngenuncheaţi priveau înmărmuriţi scena apocaliptică ce se desfăşura înaintea ochilor. Crucea rezistă un timp, apoi se aplecă uşor spre Dunăre. Soldaţii schimbară direcţia de tracţiune, făcând crucea să se îndrepte, iar apoi să se aplece în direcţia opusă. După câteva manevre repetate, se auzi un pârâit şi crucea se desprinse, se izbi de acoperişul bisericii şi se prăvăli în direcţia grupului de profanatori, despicând capul celui din faţă. Un moment de groază cuprinse trupa şi pe vajnicul colonel. „Duceţi-l în maşină, duceţi-l la spital!“ „Este mort, tovarăşe colonel… mai bine îl ducem la unitate!?“ „Îl lăsaţi la unitate şi vă întoarceţi imediat. Anuntaţi simplu, accident, fără comentarii!“ „Colonele, nu este un accident, este prima pedeapsă trimisă de Dumnezeu! Îl aveţi pe conştiinţă pe acest tânăr nevinovat, un copil împins să facă rău oamenilor al căror blestem s-a implinit!“ Soldaţii priveau încremeniţi cadavrul tovarăşului lor, sângerând alături de crucea pătată de sânge. Călugării se apropiară de cruce, o săltară şi intrară în biserică. Nimeni nu mai asculta protestele şi ameninţările colonelului. O sprijiniră de masa din altar, se înşirară în faţa altarului, în genunchi, cu feţele răvăşite de durere. Stareţul înălţă braţele şi privirea, adresându-se lui Dumnezeu. „Iartă-i Doamne pe cei ce nu ştiu ce fac şi pedepseşte-i pe cei care împrăştie cu ştiinţă răul pe pământ. Iartă-ne neputinţa noastră în faţa diavolului.“ Acest mic ritual de rugăciune, improvizat sub îndemnul celor petrecute, s-a desfăşurat în linişte, fără nici o intervenţie din partea lui Râşcov, care, cu toate încercările de a salva aparenţele, era puternic marcat de incident. Spaima citită în ochii tinerilor soldaţi, îl descumpănise. Când părintele Savatie apăru în pragul uşii bisericii, urmat de ceilalţi călugări, Râşcov nu mai avu puterea de a-i înfrunta privirea. Se întoarse spre Dunăre şi adresându-se nimănui, murmură: „Ca şi apa Dunării, curge şi viaţa noastră de ostaşi. Plutim cu ea odată, fără să ştim când ne va înghiţi un vârtej. Să nu luaţi nimic din biserică, biserica se sigilează. Vom lăsa pază militară!“ Nu ştiu cum o mai arăta astăzi mănăstirea, dar ştiu că prin ’84, când am făcut o plimbare cu vaporul până la Periprava, ca să trec prin faţa Ismailului, biserica mănăstirii arăta părăsită, cu turla lipsită de simbolul credinţei creştine, de sfânta cruce, pângărită într-o perioadă de restrişte, într-o încercare absurdă de ştergere a istoriei trăite şi nu scrise a Basarabiei. E adevărat că nici românii, în perioada 1941–1944, nu se grăbiră să vindece rănile lăsate de acea perioadă nefastă, 1940–1941, lăsând parcă în mod intenţionat, cumva în stil polonez, ruine–amintiri, purtând pe ele inscripţia „nu uitaţi!“ Chiar dacă perioada era marcată de lozinca Continue reading „Daris BASARAB: Povod (3)”

Daris BASARAB: Povod (1)

       De câte ori încerc să răscolesc amintiri din copilărie, reuşesc, involuntar, să desfăşor un spectru larg de trăiri care pornesc de la minunat la infernal. De-a lungul anilor, m-am străduit să relatez din trecut doar clipele de basm ale copilăriei mele, să şterg din noianul de memorii şi amintiri evenimentele întunecate, să rămân în suflet doar cu amintiri plăcute, să anulez orice urmă de duşmănie şi ură. Anii au trecut, şi nu puţini, dar starea de nelinişte care însoţeşte orice încercare de a călători în trecut nu mă slăbeşte. „Înţelepciunea“ populară spune că „poţi ierta, dar nu poţi uita“! Oare aşa să fie?! Atunci, de ce nu reuşesc şi eu să fac din această sintagmă o conduită care să aştearnă liniştea şi pe „uliţa mea“?! Să ierţi! Poate că dacă aş reuşi să uit, aş scăpa de ură – nu poţi urî în lipsa obiectului! Dar uitarea înseamnă amnezie, iar amnezia e o stare de boală şi nu îmi pot dori aşa ceva. Spuneam de clipele de basm ale copilăriei mele. Da, ele au existat încă din frageda-mi prezenţă, într-un loc dăruit de Dumnezeu, dar lovit de istorie! Vechiul sat dunărean Smil, aşezat pe braţul Chilia, între lacurile Ialpug si Catlabug, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în cetatea Ismailului, mai târziu unul din cele mai importante porturi dunărene în drumul măreţului fluviu spre mare, a fost leagănul copilăriei mele. Prin 1929, Ismailul era un orăşel–port, cu cca. 30.000 locuitori. Întregul judeţ număra o populaţie de 224.000 suflete, cu o structură etnică mai mult decât eterogenă – români, ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani şi alţii. Fiecare cu specificul său, fiecare cu ocupaţiile sale, trăind în armonie, fără manifestări şovine, fără pretenţii discriminatorii. Românii reprezentau doar 31% din populaţia judeţului, mult mai puţin decât ponderea ce o ocupau în ansamblul Basarabiei, provincie cuprinsă între Prut si Nistru, denumită impropriu aşa de ruşi, prin extindere, de la vechea denumire a ţinuturilor de la Nord de Dunăre, pământ moldovenesc, atât de mult râvnit de domnitorii Basarabi, pentru poziţia lui strategică – Gurile Dunării, ieşirea la mare! Armonia etnică nu a putut fi deteriorată nici de măsurile nepopulare şi nediplomatice luate de autorităţile române după Unirea de la 1918. Aducerea şi promovarea în administraţie a unor funcţionari oportunişti, în special din Vechiul Regat, atitudinile ultranaţionaliste ale veneticilor – afişarea în instituţii, magazine, frizerii, de îndemnuri ca: „Vorbiţi numai româneşte“ – ocolirea localnicilor în numirea acestora în funcţii administrative – creau o stare de nedumerire, incapabilă însă să afecteze liantul armoniei, stabilit de pragmatismul unei convieţuiri paşnice. Căsătoriile mixte erau o dovadă în plus a acestei armonii. Limbile română şi rusă, ca şi altele, circulau în modul cel mai natural, în pofida restricţiilor, în relaţiile private. Evreii şi grecii, chiar şi armenii, se întreceau frăţeşte în organizarea comerţului local sau în lumea micilor meseriaşi. Bulgarii şi găgăuzii erau recunoscuţi ca cei mai vajnici legumicultori, şi, chiar aşa zgârciţi, cum erau consideraţi, erau respectaţi pentru ordinea ce domnea în satele lor. Puţinii nemţi care se aciuaseră prin împrejurimile Ismailului erau simbolul unanim acceptat al cinstei, pe care au cultivat-o în special în judeţul Cetatea Albă, unde alături de elveţieni şi francezi, s-au impus prin organizarea, după colonizările din 1817, a unor sate model. Lipovenii, pribegiţi din cauza convingerilor religioase, s-au aşezat în cele din urmă în bazinul Deltei Dunării, organizând sate sau cartiere, ca în cazul Ismailului, de pescari. Nu mi-a mai fost dat să întâlnesc nicăieri acele minunate pieţe de peşte! Da, în asta se ascundea armonia etnică de care am pomenit şi pe care nu am mai întâlnit-o, bineînţeles, la o altă scară, doar când, student fiind, am cunoscut Banatul. De fapt, copil fiind, nici nu am avut ocazia să cunosc semnificaţia cuvântului „etnic“. Abia pe la 16 ani, când în urma refugiului am poposit în Ardeal, am întâlnit cuvântul şi conotaţia politică pe care o avea, datorită şovinismului populaţiei minoritare şi a reacţiei, la fel de şovine a majoritarilor din această parte a ţării. Da, în anul 1940, Ismailul, Dunarea, Delta, Limanul Nistrului erau „moşia“ pe care mă născusem, pe care o străbăteam în lung şi-n lat cu ai mei, unde am învăţat să iubesc apele şi cerul, unde am învăţat să iubesc viaţa la ţară, unde am învăţat să visez. O familie mixtă. Tata, provenind dîntr-o familie de moldoveni din Piatra Neamţ, unde stră-străbunicul fusese preot, strămutată prin colonizare dincolo de Prut, într-un sat în formare, Sărăria, în apropiere de Cetatea Albă (Akermanul turcizat de armatele lui Baiazid al II-lea prin anul 1484). Era zona oferită de ţarul Rusiei spre colonizare, zona unde s-au aciuat alături de elveţieni, nemţi şi francezi, şi moldovenii de dincolo de Prut, oropsiţi în propria lor ţară. Înlesnirile promise şi în bună parte chiar oferite de Alexandru I străinilor pentru popularea unor zone cu o densitate demografică redusă au atras după sine acel exod al populaţiei din Moldova, mai precis al ţăranilor. Mama, o rusoaică get-beget, cu un nume grăitor – Ţarev – cu părinţii stabiliţi chiar în Ismail. A fost o unire fericită care a pus bazele unei familii mari, şi asta, într-o perioadă plină de tragismul adus de revoluţia bolşevică. Patru copii, doi băieţi şi două fete, dintre care eu eram mezinul asupra căruia se revărsau toate „avantajele“. Şeful serviciului arhive la Episcopia Ismailului şi a Cetăţii Albe, fără a fi preot, tata reuşea să asigure o viaţă decentă familiei. Stăteam într-o casă, proprietate comună cu familia surorii mamei, pe strada Frumoasă, strada pe care se afla şi Liceul Sf. Dumitru. Un apartament de trei camere, cu un coridor lung, care ducea spre curte, trecând pe lângă celălalt apartament, asigura un confort suficient pentru familie şi un loc de neuitat pentru noi copiii. Piaţa abundentă, ieftină, permitea unei familii ca a noastră o viaţă îndestulată – mâncarea din abundenţă şi de cea mai bună calitate nu constituia o problemă. Eu eram copilul liniştit, copilul ascultător, copilul răsfăţat, ceea ce nu m-a împiedicat să ajung pe furiş la Dunăre, la râpa mănăstirii şi să învăţ să înot, pe ascuns. Zilele cele mai fericite erau sâmbetele şi duminicile, ca să nu mai spun de sărbătorile religioase sau naţionale, când, două-trei familii, cu bărci închiriate – lotci, în limbajul local – plecau în căutarea unor locuri frumoase care şi astăzi îmi par de vis, pe malul drept al braţului Chilia, cu importante provizii de mâncare şi băutură, cu corturi improvizate pentru refugiu, pentru siestă, dacă mai rămânea timp pentru aşa ceva. Lipoveni iscusiţi organizau partide de pescuit şi asigurau calitatea preparatelor de peşte – uhaua, rasolul, peştele prăjit sau la grătar. Câtă ştiinţă în alegerea soiurilor de peşte necesare unei uha, ca la carte! Aroma inconfundabilă a mujdeiului de usturoi chema la desfundarea sticlelor cu vin. Şi nu orice vin! Cu toate că Stavrovii aveau o superbă vie, aşezată pe o râpă a Dunării, la vreo zece kilometri est de Ismail, şi ca atare vinul casei, atât ei, cât şi Alexandrovii, prietenii noştri nedespărţiţi, preferau vinurile lui Tulceanov, deţinător al unor vii renumite şi al unor pivniţe cu interminabile galerii, amplasate undeva la ieşirea nordică a oraşului. Înaintea unor sărbători, cei trei capi de familie, maeştri în degustări, luau o birjă şi colindau cele mai cunoscute pivniţe, chiar dacă, de la bun început, ştiau că vor rămâne în final la acelaşi, la inegalabilul Tulceanov. Cum vinurile erau naturale, iar cei trei muşchetari nu consumau tării, îşi permiteau să transforme aceste mici escapade de recunoaştere în adevărate mici chefuri, preludiu la ceea ce urma să se întâmple pe malul Dunării, sau, pe rând, la casa fiecăruia. Petrecerile la domiciliu se organizau de regulă de sărbători ca Paştele, Crăciunul sau Revelionul şi ţineau trei zile şi trei nopţi. Începeau de obicei la Stavrovi, continuau la noi, iar în ziua a treia, cu toţii se mutau la Alexandrovi. Ordinea aceasta nu era întâmplătoare. Un gard înalt, protector, ascundea o curte plină de viţă, flori şi pomi fructiferi, care ascundeau la rândul lor casa joasă, întinsă, precum şi anexele specifice unei gospodării de viticultori. Umbrare naturale îndemnau mesenii să nu piardă timpul şi să onoreze antreurile stropite de vinul casei, un vin alb, cam acrişor, tocmai bun, cum spunea gazda, pentru a provoca foame. Chiar dacă Alexandrov nu agrea acest soi de vinuri, onora cu tot respectul gazda, lăsând nelipsitele-i glume pentru mai târziu, la desert. Odată depăşită faza antreurilor, se trecea cu o grabă măgulitoare pentru patroana casei la spectacolul risipei. Ce nu era pregătit pentru astfel de întâlniri?! Astăzi aşa ceva ar fi calificat drept sfidare. În Basarabia acelor zile era ceva firesc! Se vorbea într-o româno-rusă frăţească, fără reţineri, fără semne de întrebare. În această companie, tatăl meu era în minoritate, dar poziţia lui era sprijinită de „românismul“ celor şase vlăstare, şcolite şi atrase de limba „moldovenească“. Totul era plăcut, totul era normal. În ordinea prestabilită, urmam noi la rând. Ce era plăcut în casa noastră, era căldura din timpul iernilor geroase şi răcoarea ce te îmbia înăuntru vara. Mai era ceva extrem de apreciat. Mama era o gazdă foarte iubită. O gospodină desăvârşită, se întrecea în a aduce ofrande zeului Risipă. Spre bucuria nedisimulată a lui „diadia Saşa“, vinurile aparţineau în exclusivitate lui Tulceanov. Friptura de curcan, garnisită cu gutui la cuptor, ţinuta curcanului, aranjat ca pentru a merge la bal, era specialitatea mult gustată a casei. Torturile, marea slăbiciune a copiilor – mari şi mici – aduceau elogii zgomotoase gazdei, mai ales că, la ora tortului se servea un cabernet pe care şi noi copiii îl apreciam, după plecarea musafirilor, când ne repezeam să golim paharele, lăsate cu imprudenţă doar pe jumătate golite. O sufragerie încăpătoare, cu o masă ovală din stejar natur asigurau o aşezare comodă pentru 12 persoane. În sfârşit urma transferul la Alexandrovi, cu trăsuri comandate anticipat, într-un mic alai. Bineînţeles că de Crăciun, sau de Revelion, trăsurile erau înlocuite cu sănii, de preferinţă troici, cu care se făcea un ocol mare, pentru aerisire. Niciodată nu voi uita acel clinchet monoton al clopoţeilor sau spaima iscată de ideea unei plimbări pe Dunărea îngheţată. Alexandrovii aveau o casă frumoasă, spaţioasă, cu o curte superbă, de fapt o livadă de profesionist, unde merii şi perii de soi dădeau roade de expoziţie, sub îngrijirea competentă a acestui minunat om. Fost ofiţer ţarist, cultivat, mare iubitor de literatură, trăia din amintiri pe care le depăna cu farmec, subjugând atenţia celor din jur. Risipitor din fire, îndrăgostit de viaţa pe care şi-o salvase, în chip miraculos, în timpul revoluţiei, când la Odessa soldaţii organizau adevărate vânători de ofiţeri împuşcându-i în plină stradă spre deliciul bandelor dezlănţuite, sau îi capturau pentru a-i arunca de la etajele superioare ale clădirilor luate în stăpânire, încerca să uite trecutul făurindu-şi o viaţă de mic-burghez. Mesele copioase se terminau cu degustarea celor mai arătoase exemplare de mere sau pere, purtând în strălucirea luminii culorile curcubeului, obţinute prin tot felul de artificii. În admiraţia şi laudele care nu mai conteneau, o provoca în final pe mama la recitări. Autorii predilecţi erau Puşchin şi Lermontov. Copil fiind, rămâneam cu gura căscată, ascultând aceste înfruntări, în care memoria şi talentul de recitatori stârneau ropote de aplauze. Totul se termina cu îngânarea unor cântece vechi care m-au urmărit mult timp prin frumuseţea cuvintelor şi ades, profunda lor tristeţe. Peste toate însă trona „vecernii zvon“ în care vocea de clopoţel a lui „tanti Dusia“ invita la tăcere. La plecare, ca o regulă stabilită în decursul anilor, răsuna de pe discul de gramofon vocea lui Şaliapin. În acest timp, Ismailul era într-un evident proces de românizare, proces însă fără nimic ostil faţă de nota rusească ce domina intelectualitatea. Românii se înmulţeau în acest timp, printr-un aport de populaţie din Muntenia, Oltenia, Moldova şi chiar din Ardeal, iar pragmatismul păturii rusofone nu opunea nici o rezistenţă acestui proces. Aceşti rusofoni, mulţi proveniţi din cei năpăstuiţi de revoluţie, îşi manifestau ataşamentul faţă de Regatul României, care prin orânduire prezenta o garanţie de moment împotriva ameninţării extinderii revoluţiei roşii. Cu timpul, obligaţia de a cunoaşte şi folosi limba română s-a transformat într-o preocupare majoră, în plăcere. Era un gest de recunoştinţă faţă de Regatul României, pentru ospitalitatea şi protecţia oferite, era o dorinţă de a se integra în această nouă patrie. Aceşti „albi“, cum erau denumiţi cu ură de bolşevici, au purces la schimbări de nume, în general prin „românizare“. Au fost primii paşi, care s-au manifestat la o scară mai mare, odată cu refugiul provocat de spargerea frontului germano-român şi reocuparea Basarabiei de către trupele sovietice. Alexandrov a devenit Alexandru, Stavrov a trecut în Stavru, Chirilov în Chirilă. Aşa s-a întâmplat cu mulţi, aşa cum s-a întâmplat cu Vaniuşa Chirilov, românaşul nostru atât de iubit în lumea sportului. Da, armonia etnică, într-o structură babiloniană, a făcut atât de frumoasă viaţa din Basarabia, atât de frumoasă şi de bogată la rândul ei. Mai erau plecările în Deltă, călătoria cu vaporul până la Vâlcov, trecerea Dunării la Periprava, închirierea unor camere la lipoveni şi plecările cu bărcile în inima Deltei, spre cele două Merheiuri, Mare şi Mic, minunate ghioluri naturale, paradis al păsărilor şi al pescarilor. Coloniile de pelicani, numărând sute de exemplare, ofereau zilnic, iubitorilor de „minuni“ ale naturii, dimineaţa pe la orele şapte, spectacolul ospăţului. Ieşind din ascunzătorile oferite de stufăriş, pelicanii se adunau în mijlocul ghiolurilor, într-o masă compactă, semănând de la distanţă cu un aranjament floral lacustru cu nuferi albi. A te apropia pe nesimţite de acest festin era o problemă pe care până şi experimentaţii pescari lipoveni o soluţionau cu greu. Bărcile erau strecurate în zonă în maximum de linişte, prin stufărişul de lizieră al ghiolului. Orice gălăgie punea în alertă colonia şi compromitea încercarea de a observa de aproape pelicanii. Cu multă iscusinţă, într-o astfel de escapadă, cele trei bărci au reuşit să se apropie la 25–30 de metri. Emoţia creştea, mai ales în sufletele copiilor. Enorma floare albă, cu reflexe roşii, se mişca  unduită de briza dimineţii. În fapt mişcarea era rezultatul plonjării ciocurilor în apă, într-un ritm demn de un ritual. Deodată, am strigat cu toţii de spaimă! Barcagiii, la un semn de ei ştiut, au scos chiote prelungite şi au început să tragă vârtos la rame, în direcţia pelicanilor. A fost un spectacol extraordinar! Pelicanii, surprinşi, au început să se înalţe în valuri–valuri, desfăşurându-şi aripile de o anvergură nebănuită. Zgomotul aripilor, sunetele greu de imitat, sau cel puţin de descris, şi spectacolul aerian oferit de aceste minuni ale naturii în drumul lor spre ascunziş au umplut cu amintiri de neşters zilele copilăriei mele. Şi asta nu era totul. Mai erau vacanţele de vară petrecute la bunicii din partea tatii, la Nea Ştefan „Nemţeanu“, cum era poreclit datorită originii sale de prin Piatra Neamţ, fiul colonistului venit din Moldova de dincolo de Prut, la chemarea şi promisiunile ţarului. Au fost ademeniţi de o viaţă mai bună, de câteva privilegii, şi au adus cu ei, lucru la care nu s-au gândit atotputernicii stăpânitori ai Basarabiei, sufletul lor românesc şi, implicit, apartenenţa la o naţie mândră şi vitează, dar vitregită de nedreptăţile istoriei. Aceşti colonişti moldoveni au venit fără teamă, pentru că ştiau că vor trăi tot în Moldova, în vechea şi falnica Moldovă, în minunatul perimetru dintre Prut şi Nistru, populat şi organizat de la primele sale începuturi de făuritorii neamului românesc. Veneau la ei acasă poate şi cu speranţa că odată şi odată dreptatea istoriei va reaşeza lucrurile pe făgaşul lor normal. A fost un om bun acest bunic. Harnic, săritor, iubit în acest sat care se străduia să nu rămână mai prejos de Şaba, Leipzig, Tarutino sau Paris, sate întemeiate de colonişti elveţieni, nemţi şi francezi. A ajuns repede în fruntea obştii, primar, ceea ce avea să-l coste, mai târziu, odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici. A agonisit prin munca familiei – avea nouă copii – destul pământ ca să le asigure fiecăruia câte şase hectare şi să mai aibă şi pentru el şi bunica, cam cincizeci. Vacanţele la ţară, la bunici, erau pentru mine ceva de nedescris. Şi acum, când stau liniştit şi răsfoiesc în memorie, îmi vine greu să descriu acele zile minunate. Un grajd îngrijit, în care nu intrau decât cai cumpăraţi de la coloniştii din Şaba. Trei dintre fraţii tatii îşi încropiseră şi ei gospodării frumoase şi cu toate că erau fiecare la casa lui, munceau împreună cu bunicul. Era mai cu folos. Sosirea „orăşenilor“ în vacanţele de vară era un eveniment tratat cu mare atenţie. Eram nişte răsfăţaţi. Eu eram în elementul meu. Eram mereu în preajma cailor, mă sculam cu noaptea-n cap ca să plec cu harabaua la câmp. Acolo mă agitam, acolo mâncam, acolo adormeam de oboseală. Seara, urcat în vârful harabalei, încărcată vârf cu fânul proaspăt cosit, ţineam hăţurile şi biciuşca, pe care învăţasem s-o fac să şuiere în aer. Alături de mine, nelipsit, se odihnea Azor, un ciobănesc de vreo 5–6 ani, care, simţea, cred, că la Ismail, fratele lui Corb, era cel mai bun prieten al meu. Bunica ne aştepta cu masa pusă, şi ca să-mi fie pe plac, seară de seară făcea colţunaşi cu brânză ce înotau în smântână. O parte din aceste vacanţe le petreceam la sora tatii, stabilită cu familia în micuţa staţiune Tuzla, de unde făceam, de obicei, plimbări până la Burgaz sau chiar până la Budachi, unde întinsele plaje ofereau condiţii excelente pentru băi de ssoare, scăldatul în apa mării şi mai ales pentru joaca copiilor. Acolo ne întâlneam, de regulă, cu alte cunoştinţe venite direct de la Ismail. Totul era minunat! Ce copilarie minunată am putut avea! Care dintre copii ar fi bănuit ce avea să vie?! Poate că părinţii şi bunicii trăiau într-o oarecare nelinişte, cu ochii la Nistru. Spun poate, deoarece asemenea temeri rar scăpau în discuţii care să ajungă la urechile celor mici. Ce se întâmpla în Germania anilor 38–39, nu aducea nori de nelinişte. Din contra, cei care se temeau doar de pericolul de la Răsărit vedeau în Germania un fel de garant, o forţă ce creştea ameninţător la adresa bolşevismului. În această stare de aparentă linişte, sau, mai bine zis, de expectativă, ultimatumul din 1940, cu privire la Basarabia, a avut efectul unei explozii din care basarabenii nu s-au trezit cu adevărat decât atunci când trupele de ocupaţie au apărut fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă – flori!

*

*           *

 

       Continue reading „Daris BASARAB: Povod (1)”

Daris BASARAB: ”Atelierul de creație”

Prieten, încă din adolescență, cu artiști plastici în devenire, dacă i-aș aminti doar pe Mircea Ștefănescu, Mircea Bogdan, Nelu Mândruțescu sau Nicolae Otto Kruch, cu  toți elevi ai prestigiosului Liceu Confesional Emanuel Gojdu din Oradea anilor 1945 – 1949, m-am învârtit prin preajma lor cât am stat și eu și ei în orașul de pe Crișul Repede, am cunoscut în mediul în care se învârteau, cioplitori, sculptori, pictori, profesori, care oferindu-le condiții de lucru prin atelierele lor personale, îi și îndrumau, îi și protejau. Cei amintiți s-au realizat, fiecare în felul său, s-au împrăștiat prin țară, m-au adenmenit, i-am urmărit, iam vizitat, la Cluj, la Ploiești, la București. În toate perigrinările mele, urmând pașii lor în devenire, am cunoscut alte nume noi, atmosfera de lucru, ciudățeniile lor. L-am cunoscut pe marele profesor, sculptorul Romul Ladea, am urmărit cu el, din loja lui, spectacole de operă, în culmea emoției iam vizitat enormul său atelier de sculptură din Cluj, m-a lăsat să-l privesc lucrând la o lucrare monumentală, era în faza modelării în lut, necunoscându-i meteahna, l-am împins într-una din multiplele lui ascunzători, prin cârciumi necunoscute, lam admirat fără rezerve. În tinerețe lucrase pentru Casa Regală. Am dat de unele portrete interzise, într-o pivnițădepozit din Oravița unde mi-am petrecut zile bune, grele, dar pline de satisfacții profesionale. Am proiectat Instalații de purificare a apelor de mină cu conținut de Uraniu, La Dobrei și Ciudanovița, fără să știu măcar de existența marelui sculptor. Prin el l-am cunoscut pe minunatul tenor Cornel Fânățeanu, în casa, apartamentul, căruia am petrecut o seară de neuitat cu Nicolae Kruch și Mircea Bogdan. Era vorba de o bere, o bere lungă. Mircea excela în tot ce făcea, în felul cum golea berea dintr-o cană cu toartă de vreo doi litri, fără să respire, în felul în care povestea acaparând total atenția noastră, într-un limbaj de neimitat, specific ardelenesc, ca să nu mai vorbesc de gestică.  Cine l-a văzut interpretând rolul lui Flămânzilă poate înțelege și fără descrierile mele, care numai descrieri nu sunt, ce atmosferă întâlneai în lumea lor. Că au metehne, să li se ierte, dar trebuie înțeles din capul locului că lumea lor este o lume aparte, o lume a ”minunaților ciudați”, creatori de frumos, nu întotdeauna răsplătiți, dar dăruiți cu harul suprem al adevăraților educatori, de formatori de opinii. De la ei, de la toți, fără excepție, am învățat ceva despre creația artistică, am învățat să urmăresc munca lor de aproape, relația de prietenie dintre ei, respectul reciproc. Am început să petrec ore și ore prin atelierele de creație, să particip la cioplitul în piatră, să decopertez, să modelez. E o lume fantastică pe care n-o poți înțelege decât dacă te infiltrezi printre ei și participi ca un observator neutru, un fel de chibiț cu fermuar la gură. Am învățat să tac, să nu pun întrebări, cel mult din privire, să observ. Kruch mi-a oferit cea mai bogată experiență de viață, am devenit prieteni de nedespărțit, la bine și la rău. În atelierul lui de la Opera din Cluj, sau cel din Ploiești, am asistat la intâlniri cu sculptori și pictori, consacrați, striviți de ceea ce am numit cândva ”Rugul Creației”, sau și mai și de ”Rugul Existenței”. Nu se plângeau, se sprijineau, moral și material. Veneau medici, cum a fost excepționalul chirurg Condoiu, cu teme legate de modelarea în laborator a degetelor rupte, sau a altor părți anatomice smulse în accidente, prin crearea de modele pentru sălile de operații, când toți se străduiau să vină cu soluții, se formau echipe, apăreau perechi în tandem. Induvidialismul dispărea. În astfel de ocazii eram și derutat, și fermecat. Se convocau țiganii făuritori de instrumente, de scule de cioplit din cele mai alese aliaje de oțel. Făceau minuni și nimeni nu-i întreba de unde procurau materia primă. Era suficient să le ceri vreo sculă că te și înmormântau sub noianul de idei, care mai de care, dar toate la obiect. Uneori părea o atmosferă de haloimis, dar se încheia la un pahar de vin sau de tărie, în îmbrățișări ”frățești”, ca la cârciumă. Prezența mea nu-i deranja, din contra mă trimiteau după băutură, însoțit de Condoiu, cel cu relațiile de la Valea Călugărească. Alergam cu mașina contra cronometru, știind că răbdarea nu le era la îndemână. Condoiu nu accepta băutură de la cârciumile din oraș, chiar dacă eu ajunsesem să le cunosc mai bine decât mesenii însetați. I-am îndrăgit mult și am început să-i caut și prin taberele de creație.  Ultima mare tabără de creație, inrenațională, cea de lângă Sapoca, de la Măgura Buzău, așezată inspirat pe coama unui deal, ca într-un amfiteatru, m-a impresionat deosebit. Sculptorii așezați la distanțe apreciabile unii de alții, sus pe deal, priviți de jos, de la poalele dealului, lăsau o impresie de necuprins. Doar când luai dealul în piept, trecând printre blocuri de piatră în așteptare, auzind din toate părțile zgomotele ciocanelor care maltratau dălțile și, bineînțeles, pietrele ajunse nu știu cum pe treptele imaginare ale amfiteatrului, începeai să cauți repere pentru observație, să te sprijini cumva în călcâie, să observi figurile transpirate de efort și căldură, bărbați unul și unul, cu torsurile la vedere, îmbrăcate în țesătura fibrelor musculare, atletice. Erau de toate neamurile. Comunicau strigânduși unii altora într-un talmeș-balmeș lingvistic – predominau germana, rusa, franceza, italiana, spaniola, maghiara, româna regională. Semnele erau singura cale de comunicare nepoluantă, dar strivită de vocile spălate de aerul poluat de praful emis de polizoare. Minunat de obositor, dar minunat! Ajuns la Nicolae care se întreținea cu un neamț, am pus și eu o întrebare prin semne – suna cam ”ce aveți de gând?” ”Oooo, ceva măreț…Uite, vezi bolovanul ăsta de marmură de Vașcău, doară n-ai fi vrut să fie de Rușchița, vrem să ne asociem într-o colaborare, în doi, în tandem cum se spune. I-am văzut albumul, l-a văzut pe al meu, s-a mirat de dialectul meu ”vienez”, i-am explicat că de fapt este un dialect șvăbesc, adus de șvabii din vestul Germaniei în Banatul nostru și pe care, se pare că l-au împrumutat  austriecii de pe la noi, de la cei care fugeau în Austria. A râs, puțin încurcat, neînțelegând probabil gluma…Ne-am înțeles pe o temă de ”prietenie”, cu doi tineri întinzându-și brațele pentru o îmbrățișare, el un tânăr din Germania, ea o româncuță, personalizați prin costumații adecvate. Cam asta…Nu suntem singurul tandem, mai sus, dacă te uiți, vezi un cuplu de rus cu un italian, mai la dreapta, o unguroacă cu un  ucrainean…Ce mai! Înfrățirea între popoare…” Am mai spus-o, mă simțeam minunat și nu-mi venea să plec. Am coborât, totuși. Nu eram chiar de capul meu! N-am mai prins așa ceva și am păstrat din tot ce am văzut și auzit ideea tandemului în lumea artelor plastice. Peste ani, am mai dat peste un asemenea cuplu care, mai în glumă, mai în serios, soț și soție, amândoi pictori cunoscuți, Sever și Zizi Frențiu, lucrau la același tablou.

 Fără să vreau, am adoptat vechiul meu stil de a scrie, cel în ”cascadă”, care l-a revoltat pe bunul și neuitatul meu prieten, din anii 2004 – 2009, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, profesorul de limbă și literatură engleză, luptătorul anticomunist, deținutul politic, Mihai Rădulescu.  Când i-am vorbit de proiectul meu de a scoate un mic album cu lucrările lui Nicolae Kruch, după ce i-am arătat materialele de care dispuneam, s-a oferit să pregătească o prefață. N-a apucat s-o facă, spre regretul meu. Norocul mi-a surâs peste ani și cu prietenia și profesionismul Emiliei Țuțuianu Dospinescu, cartea, într-o excepțională ediție, a văzut lumina la Editura Mușatinia. Era o datorie să mă întorc, după dispariția celor amintiți, la cei a căror prietenie m-a onorat introducândumă în lumea lor fantastică. La un moment dat i-am relatat cele de mai sus lui Mihai Rădulescu. El, iubitorul de artă plastică, dragoste moștenită din familie, a rămas pe gânduri. ”Tandemul ăsta în arta plastică, e un fel de joacă…Orice lucrare plastică, sculptură sau pictură, este valoroasă prin unicitatea aportului adus, a talentului individual, care are, în fond, un caracter de amprentă, dragul meu prieten.” Ce să spun, mă cam dezumflase, amicul meu. Nici nu îndrăzneam să-l contrazic și nici n-am încercat. Îmi lipsea argumentul de bază. Eu nu am văzut lucrarea celor doi de la Măgura, eu am rămas doar cu ideea lansată în tandem, cu încrederea în talentul prietenului meu. Totuși, chiar bătând în retragere, l-am provocat pe Mihai la părăsirea domeniului artelor plastice și transferarea ideii de tandem în lumea literelor. A rămas chiar buimac. ”Nu, nu ține…Adică tu crezi că doi scriitori, prozatori, poeți, eseiști, critici, ar putea să facă, ce?! Să scrie pe bucățele o poezie, un roman?! Hai să discutăm ca între prieteni. Tu ai început să mă cunoști, dovadă observațiile pe care le lansezi uneori la adresa scrierilor mele, mă copleșești deseori cu laudele tale, mă admiri, o simt și sunt măgulit. Dar un lucru tu nu știi, totuși. Cât efort consum eu în timp ce scriu. Sunt foarte meticulos, pregătesc materialul, fac planul lucrării gândite, revin pe text, transpir. Eu, am început să te cunosc și eu. Îmi place proza ta, îmi plac și poeziile, în special sonetele. După ce am citit Povodul tău am rămas încântat, în afară de stilul inadmisibil al cascadei. Dar romanul curge, personajele sunt reale, sunt multe, apar și dispar fără a pierde nimic din caracterul lor primar. Ți-am spus că ai condeiul uns cu miere, asta după ce am citit Ecvestra, iar la întrebarea cum pregătești planul lucrării m-ai cam dat peaste cap. Cum adică nu pregătești niciun plan?! Te apuci, pur și simplu de scris, condus doar de ideea de bază și te joci cu mulțimea de personaje într-un dute-vino al lor. Știu că, la un mic dejun pe balconul nostru, am primt vizita unui prieten și te-am prezentat drept scriitor, dintre noi doi, prozatorul adevărat. Ai văzut, omul a zâmbit neîncrezîtor, era un mare fan al meu, eu am continuat să te laud.  Ei, spune și tu, cum am putea noi forma un astfel de tandem?! Eu sunt un scriitor realizat, tu ești un scriitor în devenire. Eu mă chinui scriind un roman, tu te joci parcă ai fi pe terenul tău de tenis, alergi. Trebuie să recunosc că stilul tău fără paragrafe, în cascadă, ți se potrivește, chiar dacă nu sunt de acord cu dreptul tău de a chinui oamenii. Așa ai făcut și cu celălalt roman al tău, Ecvestra, dar am reușit să te conving să-l paragrafiezi. Un roman în care n-ai fost un simplu narator, te-ai implicat cu trup și suflet. M-ai făcut să îndrăgesc personajele. Ce-ar ieși dintr-o astfel de colaborare. Nimic!…” Am abandonat cu timpul ideea cu tandemul, cel puțin în forma în care am înțeles-o, atunci, pe dealul amfiteatru al taberei de creație de la Măgura de Buzău. Dispariția intempestivă, dar, din păcate previzibilă, a lui Mihai, m-a aruncat într-o lume a părăsiților, a abandonaților. Alături de el am cunoscut adevărata prietenie, a dăruirii fără margini. Omul acesta devenea prietenul și îndrumătorul celor care ajungeau în preajma lui, sau apelau la el de la distanță .

Dar viața are o calitate aparte, ignorată de mulți, acea ”a pesar de tudo a vida continúa” a mozambicanilor mei, a căror  înțelepciune mă bântuie încă. A fost îngrozitoare pierderea suferită, m-am simțit orfan. Atunci a încolțit ideea cu ”Postumele” în care i-am dedicat versuri după versuri. I-am scris și ceva în proză, un dureros remember, ”Conacul lui Radul”. Așa am hotărât să mă despart de el. N-a fost să fie, o sintagmă care m-a însoțit în multe din scrierile mele. O admiratoare a lui Mihai, a Domnului Profesor, încă de pe băncile liceului, Monica Levinger, l-a dibuit pe internet și plecând de la o lucrare a maestrului ”Biblioteca de împrumut” i-a trimis un material inspirat și adaptat la noua sa condiție de fizician-profesor, măcinată de microbul scrisului. A început o corespondență, o insistentă încurajare, etc., etc. Mereu sub impresia copleșitoare a fostului ei profesor, plimbându-se pe internet, prin Scribd în speță, a dat peste Conacul meu. M-a găsit, m-a readus în lumea neuitatului Mihai, am început să corespondăm, să schimbăm informații, să ne apreciem reciproc, ca să nu spun – să ne lăudăm. O prietenie născută undeva pe unde, bazată pe amintiri comune, câte un telefon, o suită de vizite la noi acasă sau la o cafenea din Gara de Nord, după împrejurări, în drumul ei spre Piatra, la părinți. O prietenie benefică pentru amândoi și pentru cei ai noștri, care ni s-au alăturat din tot sufletul. A fost doar începutul revenirii la vremurile lui Mihai. A citit și Dimitrie Grama Conacul și m-a contactat ca pe un vechi prieten. De fapt Mihai mă pusese să urmăresc adnotările lui pe o carte de poezii a lui Dimitrie, ”Voi lua cu mine noaptea” și să-mi spun părerea.

Continue reading „Daris BASARAB: ”Atelierul de creație””

Daris BASARAB: Post Postume

Mă-ntorc…

 

Mă-ntorc,…la ce?!

La ce am fost cândva –

Când orice vis ocult,

În gol se avânta…

 

Cu capu-n nori

Pluteam în utopii –

În lumea de nebuni,

În care parcă-s vii.

 

Acolo nu sunt legi,

Şi nici principii noi –

Acolo te dezlegi

De jurăminte-n doi.

 

Prietenia?!…vai!

Ce vorbă-n desuet!

Îi spui că ’am plecat’,

Sau simplu…’te aştept’…

 

N-o crezi nici tu,

La fel, nu crede ea –

O întâmplare doar,

Ca-n vis, vă va lega.

 

Veţi încerca în van,

Să vă şi regăsiţi –

Dar faţă-n faţă stând,

Veţi fi doar stânjeniţi.

 

Acolo, da! E cool,

N-ai amintiri de scris –

Nici remuşcări nu sunt,

Căci totul e prescris…

12 februarie 2014

 

Nu ştiu dacă…  

 

Nu ştiu dacă voi mai scrie,

De mă-ntorc să fiu ce-am fost –

Am trăit ca-n poezie,

La o vârstă cu alt rost.

 

Chiar de şi atunci scriam eu,

O făceam să mă complac –

Astăzi scriu, zic, poezie,

Şi încerc să fac să plac.

 

Pe atunci zâmbeam, pe bune,

L-al meu vers prea înrimat –

Astăzi mă aplec smerit eu,

L-albul stih eliberat.

 

Tineri plini de armonie,

De talent de-nvidiat –

Liberi scriu o poezie,

Cu un conţinut mascat.

 

Stai şi te frămânţi cât zece,

Cauţi gândul să-l dezlegi –

Ce vrei Gurza, ce vrei Dimi,

Ce vreţi toţi, cum să alegi?!

 

Alte legi, ce ne-nspăimântă –

Pentru voi, e-un joc sublim –

Astăzi voi purtaţi cununa,

Ce n-am da ca voi să fim…

13 februarie 2014

 

În Postume…

 

În Postume, vii…sau moarte,

Am scris şi lacrimogene –

M-am pierdut în vremi pierdute,

Ca în noaptea de sub gene.

 

Am plâns moartea cea haină,

Ce mi-a smuls amici din suflet –

Am cântat iubiri eterne,

Ce ţâşneau din al meu cuget.

 

Continue reading „Daris BASARAB: Post Postume”

Mariana GURZA: In memoriam Boris David…

Daris Basarab alias Boris David

 (n. 10 mai 1929, Ismail – d. 1 septembrie 2015, București)

,,N-a fost să fie…”, prietene! Așa cum afirmai odată, este foarte greu de a scrie despre un prieten la trecut. Știu că ai fi dorit să-ți respecți promisiunea făcută Margaretei… De a nu pleca încă… Și ai plecat… Strigătul tău a fost auzit. Îmi paralizaseră toate simțurile când intuisem ce va urma.

Ce ne-a apropiat? Totul!

Tu un basarabean dezrădăcinat, eu o fiică de bucovineni pribegi. Demni și curați ne-am luptat cu viața, păstrându-ne credința: ,,Nihil sine Deo!” ( Nimic fără Dumnezeu!)

Boris David (cu pseudonimul literar – Daris Basarab) s-a născut în Basarabia, în orașul port la Dunăre, Ismail, la 10 mai 1929. Frământat de prezent, este cu gândul la cum „a fost”, străduindu-se să se adaptez la „cum este”…și-a făcut,  cu încăpățânare, un modus vivendi al său.

Sentimental, visător, sclav al propriei poezii, veșnic îndrăgostit, ”de cursă scurtă”, așa cum afirma în ultima vreme,  a beneficiat de un mediu artistic deosebit, în care s-a complăcut  spre  surprinderea  prietenilor  din activitatea sportivă. Aici s-a  ascuns, de fapt, adevărul despre refuzul său de a se opri la vreo disciplină cu profesionalism. ,,Am fost, și am rămas un amator, precum cei din arta naivă, dacă mi-e permisă comparația. Am cules, în sport, ca și în poezie, informația primară, am stors-o după capul meu și, în multe privințe „autodidact”

Prietenul său din tinerețe, Titus Popovici (scriitor și scenarist român, membru corespondent al Academiei Române), apreciind calitatea versului și cea de comentator, i-a sugerat un pseudonim, Daris, luând din nume și prenume începutul și sfârșitul. După mulți ani, a mai adăugat  un  Basarab.

Boris David,  ca brav basarabean, bolnav de românism, s-a identificat cu versul său, strigându-și dorul prin cânt, tânjind după Ismail. Și-a urmat drumul, remarcându-se în toate domeniile.

În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupație sovietică, scapă dintr-o coloană de deportați. Războiul de eliberare se termină greu pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiți să ia drumul pribegiei. Un lung și istovitor periplu prin orașe din România: Călărași, Râmnicu Sărat, Beiuș, Oradea, se încheie în Cetatea Episcopală, unde, sub protecția, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Studiază la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea. Urmează apoi la Universitatea Politehnică din Timișoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. Munca în cercetare i-a adus cele mai mari satisfacții. Dosarul politic a fost o piedică în calea ascensiunii lui în domeniul universitar. Dar, brevetele de inventator certifică calitatea și pregătirea chimistului Boris David.

A lucrat la Compania națională a Uraniului ca inginer chimist din 1954, unde s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare și radioactive realizând câteva invenții și inovații (împreună cu un colectiv de cercetători) și numeroase lucrări de specialitate, comunicări științifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecțiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) și Mozambic (1977-1978). Dragostea sa pentru Africa nu s-a stins niciodată. ,,AFRICA – DRAGOSTEA MEA” – ne mărturiseşte autorul la începutul volumului Dor de ducă încă de la început. Boris a prins gustul ,,vieții de hoinar”… iubind natura, călătoriile. În paralel, continuă visul din adolescență, scriind poezie și proză.

Pentru Boris David alias Daris Basarab volumul  ,,N-a fost să fie…” a rămas un roman neterminat. O plecare grăbită și neașteptată, acum un an, de 1 septembrie 2015.

,,N-a fost să fie…” . ,,La 85 de ani, am adunat destule ,,momente critice” şi nu ştiu dacă încercând o mediere a lor, aş putea ajunge la o definiţie cuprinzătoare a stării sufleteşti care te cuprinde”, afirma în ultimul său interviu, consemnat de doamna Emilia Ţuţuianu.

          Nu ne-am întâlnit niciodată, decât prin puterea cuvântului, legați de același dor, Basarabia și Bucovina. Un prieten rar. Îmi lipsește… A fost și va rămâne printre puținii prieteni dăruiți într-o viață de om. Dispar chipuri dragi, oameni pe care i-am prețuit…

Ne-am cunoscut prin intermediul prietenului comun, Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. „Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. După plecarea din lumea aceasta, a profesorului Mihai Rădulescu, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009, împreună cu Boris și Monica Levinger,  am încercat să-i păstrăm ,,neîntinat” crezul: ,,Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul”. Acest crez le-a insuflat celor doi prieteni, Boris și Mihai, puterea de a răzbi în viață, măcinați de adevăruri ce se doresc uitate. Am găsit înțelegere în presa internațională pentru a-l aduce în memoria colectivă pe cel care, Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești i-a schimbat destinul.

În discuțiile private, am descoperit în Boris, un suflet răzvrătit, uneori un rebel sentimental. Un model de soț și părinte. Un prieten cum rar îți este dat să întâlnești într-o viață de om. Trecea printr-o suferință care mă marcase și pe mine… Nimeni nu poate să înțeleagă ce este în sufletul unui om, ce poartă cu el boala secolului… Întrebări curioase de genul… ,,sunteți bine, aveți loc…?” Da, sunt bine, suntem bine! Am avut grijă ca din acest punct de vedere, să-i ocup mintea lui Boris prin provocări directe.  Am dorit să-i dau încredere și putere de a depăși  boala cu seninătate,  pe unde de vers, prin poeme personalizate… A fost o luptă pentru VIAȚĂ! I-am prezentat oameni minunați, care între timp i-au devenit prieteni. Actorul Florin Nan, poetul Eugen Emeric, dar cea mai implicată s-a dovedit a fi editoarea și poeta Emilia Țuțuianu.

Prozator, Boris David alias Daris Basarab, s-a făcut remarcat prin volumele sale ,,Povod” și ,,Ecvestra” , volume ce au atras multe ecouri în țară și străinătate.

Pentru Boris tăcerea a avut glas, ,,între sunet și lumină”, povara anilor l-au făcut nostalgic deși fiorul tinereții sufletești l-am regăsit mereu. Poemele sale reflectă viața așa cum o percepe poetul, un îndrăgostit de Eminescu, un păstrător al anilor de pribegie. Acid și critic, purtând încă durerea pentru BASARABIE, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată…

Prin Editura Mușatinia din Roman, Boris s-a dovedit prolific în creații, bucurându-se de noi apariții  și ecouri pe măsură. Volumul de poeme Postume vii, ce îmi fusese dedicat, m-a copleșit. Un dar unic, un dar de suflet așa cum și Boris pentru noi toți a fost un dar ceresc.

Continue reading „Mariana GURZA: In memoriam Boris David…”

Emilia ŢUȚUIANU: O viaţă de Om şi un nume – Boris David (interviu)

,,Ismailul răpit rămâne pentru mine

parte din România Mare” (Boris David)

Născut în anul 1929 (10 mai) în oraşul de pe malul Dunării, Ismail, din România Mare, Boris David (Daris Basarab, pseudonim literar) este invitatul meu în a ne destăinui fapte, întâmplări, realizări, dintr-o interesantă şi exemplară viaţă de om. În anul 1941, aflându-se sub ocupaţie sovietică, familia sa scapă dintr-o coloană de deportaţi şi ia drumul pribegiei: Boris avea 12 ani. Un lung şi istovitor periplu prin oraşe din România începe în primăvara lui 1944 odată cu spargerea frontului pe Nistru, la nici 15 ani împliniți : Călăraşi, Râmnicu Sărat, Beiuş, se încheie în Cetatea Episcopală a oraşului de pe Crişul Repede, unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Urmează studiile la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea, apoi Universitatea Politehnică din Timişoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. A lucrat la Compania Naţională a Uraniului ca inginer chimist începând cu anul 1954; în instituţie s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive, realizând o serie de invenţii şi inovaţii (împreună cu un colectiv de cercetători) şi numeroase lucrări de specialitate, comunicări ştiinţifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecţiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) şi Mozambic (1977-1978). În paralel, a continuat visul din adolescenţă, scriind poezie şi proză, publicând sub pseudonimul Daris Basarab. Ca editor, am avut privilegiul să îi cunosc scrierile, care m-au ajutat să înţeleg că viaţa, pentru domnia sa, nu se măsoară în ani ci în lecţii însuşite şi misiuni îndeplinite. Iubitorii de carte l-au cunoscut foarte bine în diaspora, iar mai apoi s-a remarcat ,,şovăielnic” şi în România, cu deosebire în paginile revistei Melidonium. Timiditate? Nu, nu cred! Mai degrabă o prudenţă în a ne împărtăşi sentimente şi gânduri, care, aşa cum îmi spunea odată, s-au constituit într-un piedestal pe care a gravat adânc: prietenia, ,,lucru sfânt!”
Între un scriitor şi poporul său există o legătură indisolubilă, o întrepătrundere; aş spune chiar că există o osmoză, pe care scriitorul o transpune în scrierile sale. Autor al volumelor: Povod, Ed. Semne, Bucureşti, 2004; Ecvestra, Ed. Conphys, Bucureşti, 2007; Dor de ducă, Ed. Muşatinia 2014, (autobiografic); Rugul creaţiei – Nicolae Otto Kruch, Ed. Muşatinia, 2014, (dedicat sculptorului Nicolae Otto Kruch); Postume vii, Ed. Muşatinia, 2014, (volum de versuri, un omagiu adus poetei Mariana Gurza), îi confirmă talentul scriitoricesc.
Încerc să pătrund în universul lui Boris David printr-un dialog de cunoaştere şi evaluare a unui drum parcurs într-o viaţă de om.Boris David (pseudonim literar Daris Basarab)

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, spune-mi te rog de unde această dragoste pentru cuvântul scris?

Boris David: Adolescent fiind, elev la Emanuil Gojdu în Oradea, în încercarea mea de a dărâma cumva zidul invizibil, dar real, pe care l-am întâlnit în privirile şi atitudinile colegilor, care mă defineau ca ,,basarabeanul”, m-am aruncat, cu capul puţin plecat, în tot felul de activităţi. Sport de toate felurile, de la atletism, la înot sau baschet, la cercurile de băieţi şi fete bine conturate în viaţa jururilor organizate de părinţii fetelor, la turnee de şah, la excursii prin Apuseni, din toate câte puţin, ca în cântecul lui Julio Eglesias ,,Soy un trujan, soy un señor”. Am reuşit a fi acceptat ca ,,băiat de comitet”. Împins de fratele meu mai mare, am prins gust şi pentru muzica simfonică, participând la concertele organizate la Catedrala Romano – Catolică. Prima întâlnire a fost cu Simfonia a 8-a, Neterminata lui Schubert. Am cântat în corul operetei ,,Pericola” de Offenbach. Se contura în mine un fel de bas-bariton. Într-o zi m-am pomenit luat pe după umăr de noul coleg venit de la Arad, Titus Popovici. Locuiam pe aceeaşi stradă, a Castanilor, o adevărată alee. Am plecat acasă împreună, vorbea mult, am aflat că scrie, m-a invitat la el. Avea o cameră la mansardă, văruită impecabil, având pe pereţi citate şi panseuri personale, scrise într-o dezordine lucie, cu cărbune. Mi-a spus să nu mă sperii, că dacă mă bântuie vreo idee, o va mâzgăli pe loc. L-a întrebarea dacă scriu, am dat din cap a negaţie, mi-a propus să-mi citească ceva proaspăt, am acceptat şi m-am făcut comod într-un fel de fotoliu uşor incomod. Citea lent, nu mai era precipitat, trăgea cu ochiul spre mine, zâmbind uneori. O poveste inspirată din viaţa de la palatul regal de la Săvârşin. Aşa am aflat, cam pe nepusă masă, pentru acele vremuri, că era ,,regalist”. Mi-a plăcut povestirea, mi-a plăcut forma de exprimare cursivă. La acea vreme citeam tot ce-mi cădea în mână şi visam să scriu poezii. Au urmat alte vizite, am înţeles că mă prefera în locul celor cu care se ,,înhăitase”, vorba lui, într-un Cenaclu Literar, printre care se număra şi viitorul scriitor Mircea Zaciu. Continue reading „Emilia ŢUȚUIANU: O viaţă de Om şi un nume – Boris David (interviu)”

Boris DAVID: Nostalgii târzii (poeme)

Hora Unirii…

 

Hai, să ne unim toţi glasul!

Să vibreze-ntreg pământul!

La nevoie chiar şi braţul –

Să ne apărăm cuvântul!

 

Şi s-o spunem sus şi tare –

Să ne-audă astfel gândul

Ce-l nutrim cu înfocare

Ca să apărăm pământul!

 

Va fi hora bărbăţiei –

Vom lua frânele-n mână –

Din moment ce-s paranoici,

Să-i întoarcem în ţărână!

 

 

Să chemăm cu noi savanţii,

Cei ce uită în neştire,

C-a lor vise minunate,

Pot sfârşi o omenire.

 

Şi în hora asta mare –

Nu tu grai, nu tu frontiere –

Să clădim o lume-a păcii,

Fără boli, fără durere.

 

Hai, să ne unim cu toţii!

Să vibreze-ntreg pământul!

Să-nălţăm un imn al păcii,

Până nu ne-au furat gândul!…

 

Îndemn la Unire

 

Când Mihai intra în Alba

Consfinţind prima Unire

El venea să împlinească

A românilor gândire.

Toţi ştiau ce-nseamnă asta

Un îndemn strigat pe faţă

Pentru-o unică Naţiune

Pentru limbă, pentru viaţă.

 

Continue reading „Boris DAVID: Nostalgii târzii (poeme)”

Daris BASARAB: Remember Mihai Rădulescu

Fiecare apropiere a lui 19 ianuarie mă trimite cu gândul la cel care, pentru mine, nu a plecat. E prezent în sufletul meu, prin imagini, vorbe de duh, atenționări neiertătoare, prietenie. Patru ani a durat prietenia mea cu un om pe care l-am cunoscut întâmplător, în două emisiuni de televiziune, sporovăind la ,,AS” cu amicul său Cornel Todea, pe tema ,,Dihotomiei antonimice”, lansate ca o nouă figură de stil, sintetizând, în două vorbe, concluziile unui bogat studiu asupra operei lui Shakespeare. Pretențios spus că l-am cunoscut. Complexitatea acestui fenomen întruchipat de, profesorul, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, editorul, luptătorul anticomunist, deținutul politic, despre care nu știam mai nimic, m-a copleșit de la prima întâlnire.
Publicasem primul meu roman, de suflet i-am spus, Povod, când, pe terenurile de tenis, prin Margareta, soția mea, am cunoscut-o pe Mica Rădulescu, soția unui oarecare Mihai Rădulescu, scriitor, care s-a adeverit a fi Rădulescu al meu. Ideea mi-a venit pe loc și înarmat cu un curaj infantil, i-am transmis un volum din Povod. Cu Mica am depănat amintiri din studenția mea, a noastră de fapt, legate de participarea ei la lotul de scrimă al Politehnicii, alături de două deosebite prietene, Lelia și Doina, campioane naționale prin anii 1949-1950. Tot atunci am aflat și adevăruri amețitoare pentru un novice al scrisului, despre cel care urma a-mi deveni prieten.
N-au trecut 24 de ore și am primit un telefon și recunoscându-i vocea de neconfundat, am intrat în vibrație. ”Domnule David Boris, în primul rând vă mulțumesc, în al doilea rând vă felicit și, în consecință vă invit la mine. Avem de discutat. Am invitat și o talentată editoare de siteuri. Veți avea nevoie…” A urmat adresa, ziua, ora și tăcerea din care nu reușeam să mă desprind. Am încurcat un ”mulțumesc”, un ”sunt onorat”, etc. N-au fost multe etc-uri așa că am respirat ușurat când telefonul și-a recăpătat tonul. Am uitat să spun că în închiere m-a atenționat cu un ”fără prostioare, e o ședință de lucru”.
N-am luat niciun fel de prostioare dar, totuși, i-am dus o superbă icoană, Maica Domnului cu Pruncul, o litografie de la Biserica Rusă. Ne-am strâns mâna bărbătește și i-am pus pe birou icoana. ”Ce-i asta?!, e frumoasă, parcă-i în relief…” ” E de la Biserica Rusă, trec deseori pe acolo…” ”Ce surpriză, Domnule David, e de la studenții mei teologi, parohul e unul din ei…” Primul pas l-am trecut cu brio și am prins curaj. Mi-a prezentat-o pe site-istă, i-a spus să fie atentă având în față un prozator de excepție, mi-a transmis să profit de prezența ei pentru ieșirea în lume, pe internet. M-am relaxat. Mi-a prezentat romanul la superlativ, ca pe o ”Frescă Istorică”. ”Voi scrie în ”Permanențe”, veți trimite La Aldinele lui Al. Mihalcea din România Liberă, veți trimite un capitol, la alegere, eu propun capitolul 5, la Montreal, la Procesul Comunismului, și mai vedem. Vă trebuie un site bine făcut!” După ce-mi revenisem cât de cât, am intrat, de data aceasta în panică. După pensionarea forțată din 1989, ca să mă echilibrez, mi-am propus să devin un om liber, fără angajamente, fără obligații. Tenisul m-a salvat. Și, deodată, intrat sub comanda unui binevoitor, necunoscut, dar binevoitor. Pe atunci locuia pe la capătul Alba Iuliei, pe o străduță lăturalnică, liniștită. Cum m-am reorientat la plecare în acel spațiu necunoscut ca să ajung la troleu, nici astăzi nu știu. În seara aceea Margareta nu a prea putut scoate multe de la mine. Eram buimac.
La a doua întâlnire, la care eram doar noi doi, cu o masă plină cu fructe și o cafea mare adusă de Mica, de fapt Delia, după numele ei oficial, a trecut fără menajamente la disecarea romanului. Mi-a spus că a trimis la ”Permanențe, un articol calat pe o scenă care l-a impresionat, scena cu ”Clopotul cel Mare”, ”Bolișoi”, mi-a recomandat să nu las baltă două personaje cheie din punct de vedere al caracterelor, mama și fratele, să găsesc o formă de a le continua existența, și toate, într-o formă laudativă copleșitoare. N-am apucat să scot două vorbe și, bine am făcut, deoarece ceea ce a urmat m-a pus cu umerii jos. ”Dar, Dragul Meu, mai am și ceva observații, de fapt una, esențială… Unde sunt paragrafele?!…Cum numești acest stil de a scrie, non stop?!” ”I-aș spune ”în cascadă”…îmi convine pentru felul în care scriu…nu pot tasta în viteza cu care se perindă textul în cap…Capitolele au luat locul paragrafelor…” ”Păi, cum vine treaba asta cu viteza diferită dintre tastare și gândire?! Dumneata nu ai un plan bine întocmit?! Ai o sumedenie de personaje cu care jonglezi, le prezinți, le părăsești, le reiei, totul decurge minunat. Sunt multe și bine conturate… Cum îți faci notele?!” ”Nu fac note, mă apuc de scris cînd simt că am în cap ideea, personajele, evenimentele principale… când totul este clar în capul meu, adică subiectul propus. Nu uitați că subiectul nu este o ficțiune, el se bazează pe o realitate trăită… deci ceva foarte bine sădit în mine” ”Tocmai în asta constă frumusețea lucrării, o frescă istorică a unor timpuri trăite. Și mai am o remarcă de făcut, ceva care m-a mișcat profund. Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă să găsesc într-n roman o referire la persoana mea, la o creaţie personală…” I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci aparţine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând ”Se vede că sunteţi inginer de formaţie. Mulţumesc pentru apreciere…”
Am vorbit de multe ori despre generozitatea sa copleșitoare. Încet, încet, am ajuns să ne împrietenim, la propunerea mea, să ne spunem pe nume, să căutăm ocaziile în care să ne putem retrage singuri, nederanjați, în atelierul său de creație. Prefera să-l vizitez în zilele de miercuri când Delia era la bridge. Era darnic în aprecieri, adesea făcându-mă să mă simt jenat. Am devenit ‘romancier’, ‘narator prin excelență’, ‘colegul lui de breaslă’. Știa că lucrez la cel de al doilea meu roman ”Ecvestra”, mă încuraja să trec peste îndoielile mărturisite, legate de eventuala reacție a unor apropiați. Păstrez cu sfințenie cuvintele lui după ce i-am trimis textul final al romanului. ”Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E ecvestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări. ”
Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos. Din capul locului s-a ’agăţat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, aşa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât şi în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naraţiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe aşa ceva.
Continue reading „Daris BASARAB: Remember Mihai Rădulescu”

Boris DAVID: Poeme

Daris-Basarab

Tu, pasăre…

 

Tu, pasăre, ce-ntruchipezi azi libertatea,

Te du dacă aceasta-ţi este vrerea!

La ce să-ncerci să îndulceşti plecarea

Cu gesturi ce-ar diminua durerea ?!

 

Te du, spre zări unde te cheamă-a ta visare

Şi nu întoarce capul peste umăr,

În urmă va rămâne amintirea

Din multele ce nu mai au un număr.

 

Continue reading „Boris DAVID: Poeme”

Daris Basarab: Basarabie, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată

darisbasarabNu mai am cu cine discuta, despre tine, Basarabie, şi atunci, mă mulţumesc să te revăd în amintirile mele, pe care le deapăn în liniştea nopţilor când insomniile îmi dau ghes. Răsfoiesc, uneori, paginile scrise de alţii, care te-au cunoscut în trecut, sau ţi-au aparţinut. Rândurile unui Nistor, sau Iorga, sau Antonescu, îmi fac bine, pur şi simplu. Dar întâmplarea face să dau, fără să vreau, şi de altfel de rânduri, literare, cum s-ar spune, care m-au făcut, nu o dată, să le abandonez fără să ajung la capăt. Poate că înţelepciunea vârstei m-a înarmat cu o răbdare şi o curiozitate mărite, poate că aşa se explică faptul că m-am înhămat să trag până la capăt rândurile lui Geo Bogza din a sa ”Basarabia ţară de pământ”, zărită întâmplător în rafturile bibliotecii unui prieten. Un reportaj literar publicat în 1939, rod al călătoriei prin Basarabia, din primăvara lui 1934. Continue reading „Daris Basarab: Basarabie, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată”