Poezia unei iubirii mântuitoare (Și dacă n-o să mai pot iubi,/ la ce bun acest anotimp/ fără lumi… ) pentru omul modern (…Dar nu acesta, nu acesta/ e poemul), redescoperă permanent un erou liric prin prisma unor noi spații sau destine cu game de sentimente și valențe înfiorător de bogate spre explorare (Fluturii se-ndreaptă prin pieptul meu spre moarte), (Eu mă retrag în lup (…) eu mă tretrag în vultur), (E târziu, la tine, Doamne,/ încă-i iarnă,/ zăpezile-au ajuns la cer,/cu stele-a început/ să cearnă,/ dintr-un alt prier), asemenea unei ocne a înțelepților (această zi ascunsă între manuscrise), datorită perspectivelor ancestrale ale unui cotidian contestând parcă sorgintea detaliilor de decor (Între noi se așază mereu câte-o scară – nu urcă,/ dar nii nu coboară/ și nici nu-i balanță/ fără povară), continua reașezare lirică a universurilor retoric tăcute (Am intrat în oglindă, așteptam să mă naști) (ca o vamp-btre lumi/ ce nu și-au găsit început) având forța reinventării ludice a oricăror pretinse repere de contur (trup cu gâtul lui de fum), (o desenez cu linii subțiri,/ tremurânde,/ o linie, încă o linie,/ până la răsuflarea fierbinte,/ pe care-o decupez/ iubind-o mai mult decât viața), (la ce bun acest pumn de nisip ca o clepsidră/ între ochii mei?) anume spre a provoca generos (tocmai aum îți șuieră prin sânge) salturi de conștiință (iar ochiul tău,/ Doamne,/ peste ceruri închis,/ nu poate să mă vadă) întru bucuria de a fi ales beneficiar al operei sale până la accese de cedare în fața irezistibilei tentații de plonjare în nebănuite substraturi ale unui ritual stăpânit cu febrilitatea unui alchimist: (Ceasul pe mâna noastră ară/ ca printr-un sânge nenuntit)
Deși surprins în „asurzitor” de libera planare spre adevărul pur, explorat prin instrumetariu-i ideatic-imagistic sofisticat (purtai ochelari de zăpadă/ dintr-un cerc polar), (pun aripi pietrei de mătase/ și-n foșnet trec ca printr-o sită) și totodată sobru (Te simțeam strălucind/ în ramă/ echidistantă între mine și partea ta de mamă), eroul liric ne umple venele cu pulsul revelațiilor remodelânu-ne clipă de clipă, în vocația sa de angelic deschizător de drumuri (Până la tine, Mare Moartă/ ceasul de aer îmi e poartă…), (Învăț din nou/ cuvântul preapîncăpător,/ moartea preaîndurătoare) prin însăși individualitatea noastră (ea nu era decât ce m-am urât), descifrarea însemnând în fapt avansarea într-o necruțătoare incifrare a enigmelor vieții umane (învăț din nou zilele săptămânii), (mă purtai pe mine în pântec,/ absentă), (de-ajuns nu ne este o moarte – vrem de mai multe ori să murim), (până unde, până când/ rămân singur, singurând?), (eu sunt un om de zăpadă), a paradoxurilor rutinei sociale (Ultimii arheologi continuă să sape -, dar cănile din nou vor să le-ngoape), (eu alerg cu el în spate dar povara lui sunt eu) a unității contrariilor (râd cu moartea), (E viața mea un fel de moarte,/ cum noaptea e un fel de zi), (Eu tac. Și tu-n cuvinte taci), (între mine și umbră, rămâi o sală de așteptare; (…) Tu, semnul meu de carte/ care nimic nu desparte), (te sărută și te condamnă/ cu un cuvânt fierbinte), (Să te-alungi, să te prinzi/ vânător ca și pradă) (Iertare-ți cer pentru iubire și păcat), (în sare-mi trece gustul ca prin miere), a tainelor biblice (Cuvântului sticlos nu i-au găsit/ fereastră pe măsură), (Nu, nu sunt Sfântul Nicolae./ Sunt căderea lui./ Și-n cădere doar tăcere/ descriu) (pân’ la sfârșitul lumii,/ aproape – departe),(Doar ție îți vorbesc/ cu gura mea din piept/ și te privesc/ cu ochiul meu de ceafă)
Iubirea îi este Harul Poate de aceea, autorul ni se prezintă ca un neocreator (că trupul meu/ e ființa unui miel sacrificat)„îmblânzind” intransigența mesajului despre inevitabilul tribut al Meșterului Manole întru smerenia-crucificare de dragul misiunii. Căzând în cealaltă extremă, desprindem însă metafora zidirii atâtor ane ca pe eroii unioniști în lucrarea de Readucere a Basarabiei în trupul Țării-Mamă (la ce bun trecutul tău/ imaculat,/ viața aceasta de înger/ în piele de lup…), (ca pe-o lungă pedeapsă în care/ trupul pleacă din mine spre-un sud). Lacrima frăției intens trăite cu mânuitorul condeiului vierean, prin opera căruia cultivă noii generații de nobili cu trăire autentic românească, în rigurosul său demers de patron spiritual și mecenat al cenaclurilor literare, Nicolae Băcuț inoculează în grădina tinerelor talente, „semințe fără nume” drept sinteză a roadelor unor reale biografii de martiri întru dăinuirea neamului (o suferință fără nume), (Cel care sunt, cel care sunt/ cel care scrie despre sine/ cu mâna lui sângerând,/ cu ochii fără retine). Simte și acum, durerile vierene ale mamei văduve ca motiv, care denotă prizonieratul românilor basarabeni (până când în cerul tău/ are lacrimi Dumnezeu/ până când rămâne-n ramă/ vama care nu ia vamă), aflați sub cisma rusească, prin foame organizată, mutilare morală, fizică și asasinat – un adevărat genocid mascat prin „colectivizare” și în fața căruia pălește însuși fascismul cu tot cu odioasele-i pagini de istorie (Strada-și veghează epoleții-n taină/ când simte sub bocanci măsura (…) i-am învățat și cu genunchii zgura/ când mi-a urcat prin vene ca prin ore/ și mi-a mușcat silabele cu gura). Zadarnic este așteptată mama zidită (Cele două căni au fost ,îngropate de vii – / mai au și acum răni/ și cioburi lângă ele,/ ca niște copii), să-și alăpteze prunul în brațele liniștii sufletești, a demnității de neam, doinitul ambilor pe timp de secetă postbelică (până unde ține iarna/ care-nchide-n noi/ lucarna), încrâncenându-l parcă și mai mult (și toate rănile ierbii/ le simt cum foșnesc iar în sânge), să plătească ultimul tribut (și zăpada e un timp oprit/ care-și scrie singur ultima scrisoare) (până unde-aripa frântă/ o să intre în pământ) (sunt de Meșter-zidar aducător de liniște monahală, livrescă, ocrotitoare de ispitele neputinței și a deznădejdii din gaura neagră a somnului conștiinței de neam, de sine ca parte de divinitate, a omului-arhitectul al propriului destin (…până unde în genunchi/ umbra ta/ mai are trunchi,/ până unde gura ta/ pe cuvinte pune șa…), (Să vezi un pește în zăpadă/ și cum înoată liniștit, cum lasă solzii-n urma sa,/ cum timpul e în ei oprit)
Dacă vocația așezării pătimașe, a pietrei pe piatră, denotă respirația prin vers cu vers, ca modus vivendi al Artistului (Seară de seară,/ un fâlfâit/ izbește-n paginile albe/ ca-ntr-o fereastră), care a și recunoscut: „Scriu ca și cum aș respira”, se impune retorica întrebare: cât suflet să mai semene în brazda viitorului României sau cine oare să se încumete măcar a-i insinua blestemul zidirii unei ane, întru „amnistierea” oamenilor damnați la hăul chinurilor telurice (la ce bun o noapte de veghe/ fără tine),(până unde, până unde,/ sângele se tot ascunde?) (pasărea albă, cu sângele-ncins/ e-n lumina ferestrei demult împăiată).
Activitatea sa efervescentă ca viu și polivalent manifest cultural „acoperă” orice eventual glas nocturn, care ar pretinde acel sacrificiu din mitologia dacică (sunt mielul care se preschimbă-n lup), (dar nu se lasă niciodată prins/ și urma-i e acoperită/ din tălpi de parcă i-ar fi nins), din partea omului-orchestră, dăruit armonios, complex, plenar prin natura sa de iluminator (deasupra rănii, mâna mea cânta), (în fiecare poem e un alt început) unui puridicator dialog preț de 60 de cărți, devorate cu recunoștință de cei care urmându-i mesajul lirico-filosofic, „țin drept cruce cartea”.
Beneficiem așadar de o adevărată bibliotecă întru avansare spirituală, asiduu edificată de Maestrul Cuvântului Românesc, poliglotul Ambasador-filosof , Omul împlinit Nicolae Băciuț. Spre elucidare, să ne lăsăm purtați pe aripi de pietate creștină în fața Altarului cunoașterii, prin poemul, creat parcă pentru pagina de bun venit la apropierea de oricare manual școlar:
„Închinare” de Nicolae Băciuț
Sărut dreapta
celui ce deschide cartea,
sărut stânga
celui ce-a
învins nătânga
lene de a fi;
le sărut pe amândouă,
care au pe unghii rouă
de pe filele de carte
care au trecut prin moarte
și renvie-n fiecare
ochi de margine de zare.
Le sărut pe amândouă:
Sărut stânga, sărut dreapta
Care țin drept cruce cartea.
P.S. Am încercat să plătesc prin aceste prime impresii de popas în universurile noului meu prieten dintre titanii literaturii române, Nicolae Băciuț, un modest „tribut” de iubire frățească, datorat miracolului de a fi invitată la cea mai prestigioasă acțiune în domeniu – Festivalul Internațional de Creație și Interpretare „Ana Blandiana”, Ediția a VII-ea. M-am simțit la fel de mobilizată prin dictonul „noblesse oblige”, la aflarea conținutului textului unui autograf în cartea dăruită de autorul care a „scrijelit” în inima mea următoarea inspirare:
„Dianei Ciugureanu,
O surpriză a unei ediții de festival despre tăcere, dar
în care vocea ei s-a auzit limpede, clară într-un entuziasm de esență basarabeană. Nicolae Băciuț, Brăila, 5 mai 2018”
(Confesiune spontană a Dianei Ciugureanu-Zlatan în urma lecturii Revistei Cenaclului literar „Nicolae Băciuț” „Cuvântând” și a volumului „PLEOAPA LUI HOMER” concomitent cu audierea CD-ului cu respectivele poeme scrise și rostite de Nicolae Băciuț)
Chișinău
Mai 2018