Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS

Boris Leonidovich Pasternak s-a născut pe 29 ianuarie1890, iar pe stil nou la 10 februarie, la Moscova, fiind fiul unor artiști cunoscuți și talentați: tatăl său era pictor și ilustrator al operelor lui Tolstoi, mama sa un cunoscut pianist de concert. Educația lui Pasternak a început într-un gimnaziu german din Moscova și a continuat la Universitatea din Moscova. Sub influența compozitorului Scriabin, Pasternak a început studiul compoziției muzicale timp de șase ani, din 1904 până în 1910. Din anul 1912 renunță la muzică, constatând că aceasta nu este chemarea sa în viață și a mers la Universitatea din Marburg, Germania, pentru a studia filosofia. După patru luni acolo și o călătorie în Italia, s-a întors în Rusia și a decis să se dedice literaturii.

Primele cărți de versuri ale lui Pasternak au trecut neobservate. Cu Sestra moya zhizn, în traducere „Viața mea de soră”, 1922, și Temy i variatsii, care se traduce în românește „Teme și variații”, apărută în 1923, acest volum din urmă este marcat de un stil extrem, deși sobru, Pasternak a câștigat mai întâi un loc ca poet de frunte în rândul contemporanilor săi ruși. În 1924 a publicat Vysokaya bolezn (Sublime Malady ), care a descris revolta din 1905 așa cum a văzut-o, și Detstvo Lyuvers (Copilăria lui Luvers), care era o descriere lirică și psihologică a unei tinere fete în pragul femeii. O colecție de patru nuvele a fost publicată în anul următor sub titlul Vozdushnye puti (Căi aeriene). În 1927, obsedat de revoluția din 1905 Pasternak s-a întors din nou la acea perioadă, ca subiect pentru două lucrări lungi: Leytenant Shmidt , un poem care exprimă tristețea pentru soarta locotenentului Schmidt, liderul revoltelor de la Sevastopol și a zeului Devyatsot pyaty, publicat în anul anul 1905 , un poem puternic, dar difuz, care se concentrează asupra evenimentelor legate de revoluția din 1905. Autobiografia reticentă a lui Pasternak, Okhrannaya gramota, în traducere „Conduită sigură”, a apărut în 1931 și a fost urmată în anul următor de o colecție de versuri, Vtoroye rozhdenie.(A doua naștere) aflate în librării în 1932. În 1935 a publicat traduceri ale unor poeți georgieni și ulterior a tradus dramele majore ale lui Shakespeare, a mai tradus câteva dintre operele lui Goethe, Schiller, Kleist și Ben Jonson și poezii de Petöfi, Verlaine, Continue reading „Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte

„Ideile conduc lumea sau o aruncă în haos; cu alte cuvinte… întreg mecanismul social se bazează pe opinii.”

– Auguste Comte

Germania, țară aflată în centrul Europei nu numai din punct de vedere geografic ci și din punct de vedere economic, politic și cultural, cu oamenii, limba și tradițiile care fac cultura germană să fie unică, a fost influențată și modelată de-a lungul istoriei, de când țara avea să fie parte a Sfântului Imperiu Roman, până când a devenit una dintre cele mai mari forțe economice mondiale. A fi german înseamnă a fi punctual, corect și onest. Germania are o lungă istorie de contribuții majore la cultura lumii. Germanii au dominat muzica clasică cu Bach, Beethoven, Haendel, Brahms, Mendelssohn și Wagner, iar numărul filozofilor germani este la fel de impresionant incluzându-i, și îi menționez doar pe câțiva: Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Nietzsche și lista poate continua.

Ultimul despre care am vorbit a fost Schopenhauer. Astăzi – despre Comte.

Auguste Comte (1798-1857) a fost un sociolog și filozof francez, fondator al școlii de filozofie cunoscută sub numele de pozitivism, care a dat naștere la utilizarea metodei științifice în studiul societății, în timpul secolului al XIX-lea. Ca orice filozof – cercetător al conceptelor, legiuitor al rațiunii umane, dascăl al idealului, Comte a fost cel care a inventat termenul „sociologie”, împrumutând concepte din fizica socială și științele naturii (de exemplu, statică și dinamică).Teoriile sociale ale lui Comte au culminat cu lucrarea „Religia umanității” care a prevestit dezvoltarea organizațiilor umaniste – religioasă și umanistă seculară non-teistă. Este posibil ca el să fi inventat și cuvântul „altruism”.

Isodore Marie Auguste Francois Xavier Comte s-a născut în Franța, la Montpellier. A crescut și a urmat cursurile universității din orașul natal, Montpellier, care fusese în centrul războaielor religioase dintre protestanți și catolici, fortăreață a contrarevoluției. După ce a excelat la liceul său, a studiat cu Daniel Encontre, un profesor de matematică strălucit și teolog protestant. Cu timpul, pierzându-și credința în Dumnezeu, Comte nu mai împărtășea credința religioasă a profesorului său. Cu toate acestea era impresionat de insistența cu care Encontre dorea să creeze o societate republicană dreaptă. În plus, Encontre era familiarizat cu științele, cu literatura și cu teologia, așa încât Comte aprecia gândirea lui largă și abordarea filozofică și enciclopedică a cunoașterii. În 1814 a fost admis la „École polytechnique” din Paris. Deoarece în 1816 instituția s-a închis pentru reorganizare, Comte și-a continuat studiile la o școală medicală din Montpellier. La redeschiderea școlii din Paris, nu a mai solicitat reînscrierea la cursuri. Unii au spus că a fost expulzat de la „École polytechnique” pentru insubordonare.

Dar, la întoarcerea în orașul natal, a remarcat diferențe între ideile proprii și convingerile catolice și monarhiste ale familiei sale. Răzvrătindu-se împotriva părinților, el a devenit devotat științelor, pe care revoluționarii francezi și Napoleon le promovaseră pentru a combate influențele religioase, astfel că s-a reîntors la Paris, pentru a-și câștiga existența din diverse slujbe mărunte.

În perioada 1817 – 1824 a fost secretar al lui Henri de Saint-Simon, un teoretician și om de afaceri, politician, economist și socialist, a cărui gândire a avut o influență substanțială asupra politicii, economiei, sociologiei și filozofiei științei. El a creat o ideologie politică și economică cunoscută sub numele de Saint-Simonianism care susținea că nevoile unei clase industriale, pe care o considera drept clasă muncitoare, trebuie recunoscute și îndeplinite pentru a avea o societate eficientă și o economie eficientă. Ideologia sa politică a inspirat și a influențat apoi socialismul utopic, precum și marxismul cu reprezentanții lui de seamă – Karl Marx și Friedrich Engels.

Dezvoltarea intelectuală a lui Comte își datorează rădăcina în asocierea cu Henri de Saint-Simon din acea perioadă, până când gândirea fiecăruia a luat calea sa. În mod curios, înclinația sa științifică a fost strâns întrețesută cu dorința de a vedea progresul în societate, făcându-l, chiar un reformator înflăcărat. A văzut societatea ca una în care indivizii „puteau trăi în armonie și confort”, de fapt o utopie susținută și de socialism. Henri de Saint-Simon a fost cel care a întrebuințat pentru prima oară termenul de „filozofie pozitivistă”, însă, lui Comte i-a revenit meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu o logică și o bază științifică superioare față de Saint-Simon.

Comte i-a împărtășit lui Saint-Simon îngrijorarea față de faptul că oamenii de știință erau incapabili să lucreze împreună pentru binele mai mare al societății. Într-una dintre primele lucrări pe care le-a scris pentru Saint-Simon, Comte a atacat oamenii de știință pentru că nu au o filozofie comună și s-au scufundat atât de complet în specialitățile lor, încât nu au putut discuta cu cercetători din afara propriului domeniu. În alte lucrări scrise în acea perioadă, el a ridiculizat oamenii de știință, în special matematicienii, pe care i-a acuzat de lașitate, egoism și răceală. Dificultățile sale ulterioare cu oamenii de știință nu au făcut decât să-i intensifice dezgustul față de îngustimea lor și i-au întărit dorința de a uni societatea încurajând cooperarea socială și reunind toate ideile ca modalitate de a crea un consens intelectual. În proiectul său dur, pe care nu l-a rafinat niciodată, el a subliniat că filozofia a fost „viziunea asupra întregului” și că filozofii întregului aveau „abilități” diferite față de oamenii de știință care cultivă detalii. A echivalat specializarea științifică cu egoismul moral și îngustimea intelectuală și filozofia generală cu puternicul sentiment social și cel al sensibilității. Comte a îndemnat la formarea unor filozofi pozitivi, care să se specializeze în „studiul generalităților științifice”, inclusiv în cele referitoare la sociologie, noua știință pe care a creat-o. Acești filozofi ar constitui noua putere spirituală, care ar înlocui clerul. Alți oameni de știință ar învăța munca acestor generaliști, astfel încât propriile lor specialități să profite din cunoașterea întregului, indiferent dacă este vorba despre gama largă de cunoștințe științifice sau de nevoile întregii societăți. În acest fel, filozofia pozitivă ar asigura unitatea cunoașterii umane, lucru pe care oamenii de știință au dorit întotdeauna să îl realizeze. Mai mult, Comte a insistat că geniile științifice trebuiau controlate de obiective morale pentru a preveni apariția „vanității lor nesociabile” și a „pretențiilor lor absurde de a domina lumea în numele abilităților”.

Viața intelectuală a lui Comte a fost în contrast cu viața sa personală. A trăit și a murit ca un avar, a experimentat o nebunie, a divorțat de prima soție, a devenit văduv în timpul recăsătoririi cu o altă femeie. A fost considerat arogant, violent, o fire care se „aprindea” ușor. A murit la Paris și a fost înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise, cel mai mare cimitir din Paris, unul din cele mai renumite din lume.

Lucrările lui: „Sommaire appréciation de l’ensemble du passé moderne” (1820); „Considérations sur les sciences, les savants et le pouvoir spirituel” (1825); „Considerations philosophiques sur les sciences et les savants” (1825); „Considerations sur le pouvoir spirituel” (1826); „Cours de philosophie positive”, 6 vol. (1830-1842); „Traité élémentaire de géométrie analitique” (1843); „Traité philosophique d’astronomie populaire” (1844); „Système de politique positive ou Traité de sociologie instituant la religion de l’humanité”, 4 volume (1851- 1854); „Catéhisme positiviste” (1852). Publicate postum au fost: „Confessions et testament d’Auguste Comte” (1884 și 1902-05).

Sistemul său pentru realizarea „progresului” în societate este prezentat în „Cours de philosophie positive” (1830-42), lucrare în care Comte analizează relația evoluției sociale și etapele științei. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte” →

Carmen GIGÂRTU: Incertitudini

Era prima duminică a lui martie 2020. Stam pe terasă şi mă bucuram de îmbrăţişarea caldă şi graţioasă a razelor soarelui, când îl aud pe Moş Mitică :

–Îţi place să meditezi la soare, nepoată ?

–Da, este o zi tare frumoasă.

–Aşa e, taică. Uite, parcă şi iarba se bucură de timpul ăsta frumos. Auraşii au început să înflorească, păsările se întrec în triluri, iar tu priveşti cu nesaţ cerul. Ai descoperit vreo navă extraterestră, vreo dronă cu viruşi sau ai zărit plasa de prins suflete?

–Doar contemplam imensitatea albastră şi mă gândeam la cât de repede trece timpul.

–O, taică! Timpul e tare nemilos! Uite-te la mine! An de an trupul se degradează, se ruinează şi îmi este milă de el, chiar dacă l-am simţit ca o închisoare, ca o carceră. Împins de necesităţile corpului, toată viaţa am muncit, am asudat ca un cal de curse, uitând că sunt un pelerin vremelnic pe acest pământ. Am avut o voinţă puternică şi nimicurile acestei lumi nu m-au amăgit, dar sunt conştient că nu ştiu nimic despre lumea cealaltă.

– În care o să ajungem cu toţii.

–Fiecare, în ziua, ora, minutul şi secunda rânduită. Taică, omul este o păpuşă mînuită de sfori nevăzute.

–Cine trage sforile să joace omul?

–Cei din umbră, din lumea invizibilă. Ei sunt păpuşarii.

–Sunt destui care trag sfori şi în lumea asta.

–Taică, nu scapă nimeni de sfori, nici sluga nici împăratul. Aşa e jocul făcut de ei. Noi doar jucăm cum ni se cântă, cum suntem sugestionaţi, manipulaţi. Când venim în lumea aceasta avem programul déjà implantat.

–Dumnezeule! Dar asta înseamnă că nu suntem liberi.

–Se pare că nu. Terra ar fi un fel de închisoare pentru spiritele rebele de pe alte planete.

–Ăsta să fie motivul pentru care nu reuşim să ne amintim nimic? De unde venim? Cine suntem? Am citit undeva că Terra ar fi o fermă, o cloşcă care produce energie pentru ei, ca în filmul Matrix. Ei s-ar hrăni cu energia noastră . Adevărul nu-l ştim,îl vom descoperi când vom pleca.

–Eu nu mai am mult până să plec. Şi aştept cu nerăbdare clipa aceea, să mă întâlnesc cu Marina mea.

–Aveţi grijă! Am citit că acel tunel de lumină care apare în clipa morţii ar fi creat tot de ei, o capcană ca să atragă sufletele la o nouă încarnare.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Incertitudini” →

Julia Henriette KAKUCS: Mărturisiri despre o carte furată

Cred că încă nu ţi-am arătat cărţile din vitrina mea tainică. Ascund în ea volume – de poezie şi proză, istorie şi filozofie, manuscrise autobiografice sau analize sociologice – semnate de prietenii care le-au scris. Tot acolo se găsesc şi cărţile tale preferate, lipite tandru de povestirile sufletului meu. De scurt timp, se piteşte între ele, singura carte care a fost furată pentru mine. Mă simt onorată… A fost luată, în toată frumuseţea ei, de pe raftul unei camere singuratice, precum se culeg cuiva stelele cerului… O mică bijuterie a unui autor evreu de limbă maghiară, născut la Gherţa Mică în anul 1884. Mi-a sosit prin poştă. Un volum publicat în 1939, în oraşul amintirilor mele, Timișoara. Aceasta este prima ei traducere în limba română.

Scriitorul? Îţi este cunoscut. Ştiu că i-ai citit romanul. „Garnizoana din Siberia” l-a făcut renumit în toată lumea. Cartea despre care doresc să-ţi povestesc, este specială. Nu a mai vorbit niciodată despre ceea ce rememorează în aceste scurte povestiri. În niciun articol, în niciun interviu de-al lui, nu vom mai regăsi relatări despre sărăcia din satul natal, spiritualitatea hasidică, tradiţiile înrădăcinate prezentate paralel cu detalii laiciste. Markovits însăşi, a mărturisit că a scris-o după lungi ezitări. Îl înţelegem… Anul 1939 a fost doar unul din lungul şir de ani nefaşti, ai unei Europe ce îşi pierdea valorile umane, într-un război cumplit… Descrierea anecdotică a situaţiilor ce subliniază umorul şi înţelepciunea unei comunităţi care îşi respecta rădăcinile, sălășuind în satele de munte din jurul oraşului Satu-Mare, ne încânta şi astăzi.

Mă întreb de ce imaginea colectorului de zdrenţe mi se reactualizează tocmai acum, în negura iernii? Poate fi paralela cu biografia marelui Kirk Douglas, cea care mi-o reamintește? Mare mi-a fost surpriza citind că tatăl stelei de la Hollywood a fost un „Lumpensammler“, un evreu culegător de cârpe! Existenţa dusă în pătura inferioară a societăţii i-a furnizat copilului – Issur Danielovici Demski – încă pe scena şcolii, dorul nesăţios după succes. „Nu m-am îndrăgostit de literatură recitând o poezie, ci de aplauze,“ recunoaşte actorul cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.

Îţi voi citi, pentru a-ţi putea imagina aceast mod de viaţă, un fragment din traducerea în limba română: „Toată săptămâna, gârboviţi sub greutatea coşurilor pe care le cărau în spate, gemeau şi fluierau între căsuţele dintre culmile oşeneşti, cărau toată săptămâna bijuteriile de sticlă colorată, baticurile, bricegele, ceramica pentru care primeau zdrenţe, haine vechi. Cu cât trecea marfa de schimb, devenea tot mai greu coşul din spatele lor, până ce, în final, vinerea înainte de masă, sub un munte de cârpe şi zdrenţe în spinare, ajungeau, gâfâind, la întâmpinarea prinţesei Sâmbăta.“

Răsfoiesc paginile cărţii bilingve maghiaro-române. De pe copertă mă privesc frânturi din lumea picturilor lui Chagall. Cocoşul anunţă zorile, probabil dorul după vremuri mai bune, lumina unei menora lasă să se străvadă conturul unui sat din nord-estul Europei, mireasa se sprijină de umărul unui mire zâmbitor, în timp ce palmele rabinului se înalţă purtând rugăciunile spre cer… Îmi pare bine aleasă simbioza limbajului pictural cu vorbele scriitorului. Contemporani fiind – Chagall născându-se doar trei ani mai târziu decât Markovits – ambii redau atmosfera comunităţii evreieşti a epocii. În cartea sa, Reb Áncsli és más avasi zsidókról szóló széphistóriák / Reb Ancili şi alte povestioare despre evreimea Oaşului, portretele personajelor trăiesc în noi intens, vocea lor ne pătrunde, descrierea interioarelor sunt fragmente din peliculele mereu vii ale memoriei.

Într-o reuşită traducere, publicată de editura Kriterion, la Cluj-Napoca in anul 2014, Felician Pop, scriitor, director al Muzeului Judeţean şi al Centrului de Creaţie din Satu-Mare, reuşeşte să păstreze nostalgia paginilor originale. Uneori întâlnirile – chiar şi cele dintre un cititor şi o carte – par conduse de o mână magică. Traducătorul mărturiseşte că a descoperit întâmplător volumul lui Markovits în timpul unei plimbări prin Budapesta. Probabil atenţia i-a fost focusată şi de apropiata aniversare a 130 de ani de la naşterea scriitorului. Împins de dorinţa de a face accesibilă cititorilor de limba română faţetele multiple, multiculturale ale regiunii Oaş, Felician Pop, cunoscător al limbii maghiare, a pregătit cu această ocazie, ediţia bilingvă. Traducerea a deschis fereastra cuvintelor înţelese de un cerc larg de cititori spre o lume plină de originalitate, cu valori sociale şi spirituale marcate de tradiţie, de legi scrise şi nescrise. Relatările retrezesc pe străzile Gherţei Mici şi Gherţei Mari, asemeni paletei unui pictor, personaje deseori suprarealiste. Îţi aminteşti de Regele ţânţarilor? Acum înţeleg de ce poreclele nu se pot folosi sâmbătă. În faţa Torei se pronunţă doar numele adevărat. Adânc impresionată am fost de paginile în care autorul îşi comemorează bunicii.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Mărturisiri despre o carte furată” →

Alexandru NEMOIANU: Modele istorice

Oamenii din toate vremile au trăit și continuă să trăiască, sub iluzia că viețile lor și circumstanțele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice și irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotință şi de fapt trufie, are și a avut consecințe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăților omenești de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor și finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăța unii din viața altora și a putea comunica în bună credință. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În același timp fiecare existență cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţa omenească este supusă şi repeta un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omanesti. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta,într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omanesti care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul,detaliul,devin mai puţin relevante,”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul, întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Modele istorice” →

Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!

La 200 de ani, mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu naște și astăzi controverse. În perioada comunistă s-au dedicat filme eroului oltean, care s-a ridicat cu arma în mână pentru drepturile țării și ale țăranilor. Filmul ”Tudor” din 1963 regizat de Mihnea Bratu, cu un scenariu de Mihnea Gheorghiu, era paralel cu adevărul istoric, evidențiind un lider al țăranilor săraci în luptă cu boierii, turcii și marile imperii ale vremii. Încă atunci, arta realismului – socialist mai făcea ravagii în epocă. Istoriografia românească a oscilat în interpretarea acțiunii lui Tudor Vladimirescu și în perioada comunistă, conform epocilor schimbătoare și ale regimurilor politice diferite dictate de secretarii generali. Pentru unii istorici, Tudor a fost mandatar al Eteriștilor, pentru comuniștii sovietici un răsculat al țăranilor, iar pentru Ceaușescu un naționalist revoluționar autonom. Eram student la Istorie, când dezbateam la seminarii înfocat cele doua curente istoriografice despre Tudor: teoria academicianului Andrei Oțetea, ușor filo-sovietică și internaționalistă. În cartea ”Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821” apărută în 1971, istoricul îl prezenta pe Tudor ca a fost mandatar și subordonat Eteriei la 1821, un aventurier care a semnat o înțelegere cu societatea secretă pentru eliberarea Greciei și nu a mai respectat-o, de aceea fiind ucis la ordinul lui Alexandru Ipsilanti, liderul mavroforilor. Teoria lui Oțetea era simplistă și nu lua în calcul toate informațiile și complexitatea epocii controlate la nivel european de Sfânta Alianță. Caracterul mișcării lui Tudor se prezenta mai degrabă ca o răscoală pentru a minimaliza rolul românilor în mersul istoriei moderne. Tot în regimul trecut, la începutul anilor 1980 s-a exacerbat și teoria lui Gh. Iscru sprijinită de istoricii ceaușiști Ardeleanu și Mușt, că olteanul a fost un revoluționar naționalist autonom si chiar cu accente anti-rusești, pe placul lui Nicolae Ceaușescu, fapt ce era total neadevarăt. Personalitatea extraordinar de complexă a lui Tudor Vladimirescu nu poate fi schematizată. Tudor a fost un bărbat autentic care a pornit de jos, un autodidact și un spirit intreprinzător care avea ușile deschise pentru membrii din toate clasele sociale. Era o personalitate carismatică care a reușit să urce treptele dregătoriilor, a micii boierimi, cu relații în lumea marii boierimi. Vorbea mai multe limbi. Era vătaf la Cloșani, pe graniță cu Transilvania austriacă, știind să vorbească limbile germană și greacă. Tudor a luptat în războiele ruso-turce de la începutul secolului XIX, devenind locotenent în armata rusă și sudit rus, adică un fel de cetățean sub protecția consulatului Rusiei de la București. A primit decorația rusă Sf. Vladimir și a ajuns comandant de panduri. Era adulat în Oltenia și respectat la București.

Tudor Vladimirescu nu a apărut din neant. Era produsul în acțiune a boierimii emancipate. El a știut foarte bine ce face și ce va intreprinde. Pentru liderul pandurilor izbucnirea ”zaverei” grecești, cum o numeau ironic cronicarii filo-turci, a fost ”ocazia, nu cauza revoluției”, parafrazând un citat de Nicolae Bălcescu de la 1848. Colaborarea cu Eteria nu a fost o subordonare, ci o înșelegere așa cum spun cercetătorii mai noi. Tudor Vladimirescu în înțelegere și colaborare cu ”partida națională” și divanul boieresc a declanșat revoluția în Oltenia. Boierimea dorea lepădarea jugului fanariot, domni români și constituție sub influența revoluției franceze. Au fost boieri care i-au scris lui Napoleon. Nu intru în detaliile revoluției care sunt arhicunoscute, dar pot spune că Tudor s-a folosit de Eterie și relațiile acesteia cu Rusia pentru a porni revoluția în interesul ”partidei naționale”, împotriva fanarioților și pentru instaurarea domniilor pământene și a realizării unei oblăduri constituționale în favoarea tuturor claselor sociale. El s-a comportat în preludiul acțiunii de la 1821 ca un revoluționar, care avea legături cu clasele sociale de la țărani, meșteșugari, boieri și membrii casei domnitoare, plus relațiile sale din lumea militară a pandurilor și poliția reprezentată de arnăuți. Când a ridicat sabia a știut că a ”îmbrăcat cămașa morții”. Trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu. Acesta se pare că a fost otrăvit de medicul său. Este posibil chiar ca el să-şi fi dat obştescul sfârşit ceva mai înainte. Căimacămia constituită în urma decesului lui Şuţu şi care urma să administreze ţara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiaşi trei mari boieri cu care Tudor încheiase înţelegerea din 15 ianuarie 1821. Încă din noaptea precedentă anunţului morţii domnitorului, 18/19 ianuarie 1821, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanşa acţiunea convenită cu marii boieri. Tudor ajunge cu o ceată de arnăuți la Târgu Jiu. De la început Tudor afirmă cunoscuților că știe ce face. La Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă, îi destăinuie acestuia că răscularea poporului se va face cu consimţământul boierilor patrioţi. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere „nu va scăpa cu viaţă”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!” →

Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !

„Picior” îl chema pe perceptorul care schimba fericirea vacanțelor mele când țipa Lena, vară-mea: „Mămică, Picior, Picior! Picior!”. Ne răspândeam fiecare cu macatele, caerele de lână, putina cu brânză, afumăturile și mierea, fugind în dosul grădinii sărind pârleazul la ai lu’ Curcă, tremurând când o auzeam pe Baba, mama unchiului meu cum țipa la el proptită în baston, parcă să poată zbiera mai tare: „Ce iar veniși? Ce sa-ți dau? Ce sa-ți dau?” și-l amenința cu bâtul subțire ca ființa-i îmbrăcată în negru, cu cipicii tricotați de nu o auzeai când se apropia… „Iar veniși? n-ai ce lua!” țipa Baba iar noi tremuram și transpiram ascunse în porumbii mari care miroseau a lapte dulce…

Când amenințările de-o parte și de alta încetau, mai stăteam ceva timp și ieșeam încet, ca atunci când furam merele Tienii a lu’ Zdârnea și spășite ieșeam după ce le mâncam, să nu ne vadă… Seara nimeni nu vorbea despre Picior, grădini, pârleaz, ci, ne așezam la masa joasă, încât ni se încurcau picioarele sub ea și mai chicoteam cu fețele pline de râsul nevinovat dar „ne trecea repede” când mătușă-mea Fineta striga: „Ce vă e? nici la masă nu stați potolite?”.

Cum să fim „potolite” când noi nu terminasem la umbra serii de scălămbăiat fața lu’ Picior care se făcea că o sperie pe Baba dar aproape fugea din bătătură cu amenințările în gură. Niciuna dintre noi, fetele, nu voia să fie Picior… era dezonorant să fii dușmanul bucuriei, hranei, păcii și zbieretelor Babii! Ooo și încă ce mai adăugam după ce Baba încetase! Câte-i strigam în urma nevăzută! Baba se făcea că nu ne aude dar zâmbea „o gaură din gura fără dinți”, grimasă ce nu reușeam să o imităm, până-ntr-o zi când eu mi-am lipit în jurul gurii o frunză de porumb găurita la mijloc și… țipam la Picior. Era delir!

Femeile din sat se întâlneau la fântână cu cănțile în cap, pe oblanic, își răspundeau tot prin țipete și nemulțumiri la „vizita” făcută de perceptorul Picior care plecase din casa unei văduve și cu hainele de mormântare pentru că nu avea nici de acea dată să-și plătească dările impuse. Își răcoreau sufletul în vorbele aruncate celui care pândea ca hoțul; binele, bucătura și liniștea familiei, a satului.

Eram pentru o lună, două, membră în comunitatea satului, implicată în poveștile lui bune, rele, triste și horele, nedeile care se țineau cu cea mai mare dăruire în ospețe bogate. Când începeau nucile să-și crape coaja, mâncam din ele din struguri și pere iar după 15 august la S’tă Mărie mă apuca o neliniște sufletească, știind că trebuie să mă întorc acasă, ce semăna cu jalea când am văzut un ied atârnat de două belciuge pe o bârnă, căruia unchiul Gicu îi tăiase porțiuni mici de blană, la picioare băgase niște tulpini scurte și tari prin care sufla aer cu putere , de-i ieșeau globii oculari, salivând mult. Suflul puternic făcea ca pielea să se desprindă de pe ied după ce se umflase. Atât de mult sufla că se roșea la față… Mă uitam atentă, speriată dar nu mă mișcam până când începea să tragă cu putere pielea care pârâia când era desprinsă, lăsând să se vadă un corp nenorocit de pofta omului ce-l punea pe proțap deasupra unui foc aprins sau în groapa cu jar alături de alți iezi, miei… (așa era la sărbători!) Atunci… mă apuca un rău din stomac, aș fi vrut să plâng dar și plânsul îmi era speriat de grozăvia văzută. Eu nu mănânc miei, iezi, porci … Mă dor sărbătorile barbare cu sacrificii de viața celor pe care-i îmbrătișam, pupam nu-i lăsam să plece din îmbrătișarea noastră, nici când începeau să zbiere după mamele lor.

Întâlnirile cu neamurile venite erau de nedescris! Primeniți cu haine țesute la război, cusute de mâinile harnice ale mamelor, femeilor dar mai ales ale fetelor ce erau trecute de 14 ani, veneau din alte sate râzând de bucurie că se por revedea. Fețele le erau arse de soare, nădușite în hainele purtate de cele mai multe ori incomod pe trupurile spălate cu apă și sare, oțet în care se dospise pelin, busuioc și izmă. Se îmbrățișau, vorbeau tare, se mirau când întrebau de noi:

– Ale cui sunt fetele Finetă?

– Ale lu’ Ionică, frate-miu de la oraș!

– Aaa,da,se vede că nu sunt arse de soare ca ale noastre, ziceau ele, cuvinte ce nu-mi picau bine, căutând să „repar” anunțând cu voce mai tare:

– Noi mergem cu Mioara, Lena cu caprele, vacile, oile, ziceam curajoasă și mândră de implicare în grupul ce se aduna când copii mici, mari, fete și băieți, ne adânceam picioarele desculțe în colbul ca o pudră gri, bej, aproape fierbinte, ce ne făcea să sărim mai mult decât să mergem în urma vitelor ce-și semnau prezenta cu roți de baligă.

Continue reading „Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !” →

Corneliu NEAGU: Destin căzut

DESTIN CĂZUT

O, Doamne, ce grea încercare,

destinul îmi cade pe drum,

doar visul rămâne-n picioare,

ieșind dintre trâmbe de fum.

Devine statuie spartană

hrănită de ochii-mi flămânzi

cu fluvii de dor dintr-o cană

și lacrimi din ochii rotunzi.

Deasupra sub ceruri ovale

stă timpul la pândă rănit,

dar tot mai aduce pocale

cu vinuri fierbinți din zenit.

Arome din karma tăcerii

mă cheamă-napoi, în trecut,

cobor de pe crucea-nvierii

să-mi caut destinul căzut.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)

”…Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea să deschidă cale literaturii române pentru veacurile viitoare.

Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său de asemenea pleiada multor oameni de seamă ai culturii și literaturii.

Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Ștefănescu- Delavrancea, Titu Maiorescu, Al. Vlahuță, Iosif Vulcan, Miron Pompiliu, Ion Slavici, G.Coșbuc, G.Ibrăileanu, Ilie Chendi, s.a.m.d.”

Ioan Miclău-Gepianu

”… Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.

Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.

Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând înăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plangea și lupta, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Calinescu, Tutor Vianu, si alții.

Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc să apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin zidirea prin vremuirea vremurilor.

Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent desigur.

Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.

Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu, C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!

Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa exceptională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

Semnalul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecută, poetul Doinelor și

Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

Maiorescu spune iar imediat în același discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu “Ostașii noștri” si cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecțiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeți și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.

Din acest moment grupările de opinii își încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de accord cu verdictul maiorescian, și ca atare, se manifestau public și deschis. Vlahuță organizează la Ateneul Român, conferințe în care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu, față de dulcegăriile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile se țin lanț, trecute mai ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor literare.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)” →

Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane

Apariția volumului Istoria românilor canadieni, 1890-2020 (Editura Anamarol din București, 2020, pagini 782), scris de talentatul și neobositul scriitor-cercetător Ștefan Străjeri, este un eveniment de mare importanță pentru cultura națională română, pentru istoria națiunii române, cât și pentru toți românii de pretutindeni, în mod aparte pentru românii care au cunoscut pe parcursul vieții ce este drumul migrațiunii – această cale a pribegiei, pentru început, fiind destul de grea în majoritatea cazurilor. Apariția lucrării în cauză nu este un simplu eveniment cultural, dar este un eveniment istoric prin care se derulează acțiunea despre existența concetățenilor români aflați cu traiul în afara țării de origine. Pentru punerea în lumină a acestor fenomene vitale despre Diaspora română din Canada, scriitorul Ștefan Străjeri (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, comuna Pojorâta, fost lector universitar, licenţiat în economie – Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil; actualmente – jurnalist, publicist, editor al ziarului „Curentul Internațional” din SUA, membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord – NARPA – North-American Romanian Press Association; Cetăţean de Onoare al comunei Pojorâta, judeţul Suceava – 2014; un influent activist cultural în Diaspora română, etc) pe parcursul unei perioade de șase ani și ceva a depus un efort intelectual enorm pentru a aduna informații nespus de multe și valoroase despre soarta românilor emigrați în ținutul canadian, ca în cele din urmă să ofere publicului cititor o operă literară extraordinar de necesară și interesantă, care se impune prin importanță, frumusețe, calitate și mărime, având la bază conținuturi necunoscute și nescrise de până acuma. Astfel s-ar putea spune cu deplină convingere că prin această inovație istorică, dar și premieră în literatura română, Ștefan Străjeri a completat cu mult succes patrimoniul cultural românesc.

Om de mare cultură intelectuală, Ștefan Străjeri este la a doua lucrare de acest gen literar, prima având tematica despre istoria românilor din statul Michigan, SUA, întitulată „Românii americani de la Marile Lacuri”, Editura Anamarol, București, 2014, pagini 600. În monografia respectivă autorul menționează că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Simultan, autorul lucrării concretizând că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa culturală a românilor și americanilor din regiune. De asemenea, se atrage atenția că începând cu anul 1904 intelectualitatea română şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul că sunt pe meleaguri străine. Ca urmare, Ștefan Străjeri afirmă, cu multă încredere, că unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura și obiceiurile nationale – o părere nobilă despre conaționalii săi. Omenia și onestitatea dlui Ștefan Străjeri se resimte și este prezentă și în pagina 3 a ambelor lucrări (2014, 2020), unde în loc de Motto domnia sa scrie: „Soției mele, Luminița, care mă inspiră și mă sprijină în toate proiectele. Emoțional vorbind, ea este co-autoare a tuturor realizărilor mele. Am avut marea şansă, dată de Dumnezeu, de a întâlni jumătatea, fiinţa cu care reuşesc să împărtăşesc valori existenţiale şi sufleteşti”. Prin această formulare Ștefan Străjeri dovedește încă o dată care este personalitatea sa și cu câtă generozitate este înzestrată firea sa de Om. Așa fiind, prin inteligenţa şi cultura ereditară Domnia sa a reușit să se realizeze în acţiuni distincte de-a lungul timpului, concomitent promovând pe meleaguri străine (stabilit cu traiul în statul Michigan din SUA) istoria neamului românesc, respectiv, promovându-se ca individualitate integră în viaţa socială, culturală şi literară.

Revenind la lucrarea Istoria românilor canadieni, 1890-2020, cu o prefață scrisă de distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie (profesor universitar, dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România, membru al Uniunii Scriitorilor din România), întitulată „Vocația identității naționale”, dar și o Notă asupra ediției, expusă din nou de către Anca Sîrghie, vom face cunoștință, așa cum spune și titlul cărții, cu un dialog istoric dintre generațiile de migranți români, cu o adevărată istorie a Diasporei române în perioada anilor 1890-2020. Anca Sîrghie în discursul său analitic semnalează: „Ca un Phoenix renăscut din propria cenușă, iată că Ștefan Străjeri a revenit curajos la linia de start pentru un nou proiect livresc. Gândul lui ctitorial descoperise un alt obiectiv ce putea să pară insurmontabil, marea comunitate a românilor din Țara Frunzei de Arțar. Aceasta, pentru că simțea că se cere completat un alt gol, de data aceasta unul ce stăruia în viața conaționalilor lui din vecinătatea Statelor Unite. O responsabilitate cu mult mai dificilă, cu o documentare sinuoasă, fără acces la surse directe de informație, ca în precedenta acțiune. Rămâne un mister felul cum autorul nostru s-a edificat la un nivel atât de înalt, cu o bibliografie vastă, astfel ca noua sa carte, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, să cuprindă peste 800 de pagini. Ștefan Străjeri a așezat în ele întreaga poveste a dăinuirii de peste 130 de ani a românilor pe meleaguri canadiene. Autorul dovedește cu argumente peremptorii că în noua lor patrie românii nu s-au mulțumit să supraviețuiască, ci ei au reușit să strălucească prin ceea ce au realizat, unii dintre ei intrând în elita artistică și științifică a Canadei, îndeobște primitoare cu noii ei locuitori”, astfel menținând ideea că Ștefan Străjeri este acel monograf care a reușit să adune informații nespus de prețioase în a elabora o lucrare nespus de valoroasă pentru cultura și națiunea română, concretizând – „monografia aceasta transmite cunoștințe dense, demne de prestigiul unui tratat științific; o carte încărcată cu date ca aceasta se citește ca o poveste fascinantă pentru că numai cineva care a survolat Canada poate realiza adevărul exprimat în text…”. Cu un simț rafinat și inteligent de critic literar și analist uman, doamna Anca Sîrghie descrie cu multă apreciere și bunăvoință despre modul cum se prezintă Ștefan Străjeri în calitate de scriitor sau, mai bine zis, de autor al monografiei în cauză: „Remarcabil este modul cum autorul triază datele obținute din diferite surse de informație ca în pagină ele să fie formulate ordonat și clar, astfel încât cititorul să fie edificat deplin asupra evenimentului prezentat. Ca și la monografia anterioară, și acum pe Ștefan Străjeri îl ajută stilul lui clar, deloc alambicat, dornic de elucidare. Pe de altă parte, el nu se ferește de momentele grele, descrise ferm, fără ezitări, ca atunci când precizează ce defăimați erau imigranții români, pentru că nu aveau sânge saxon. Plecarea spre Canada a bucovinenilor din câteva sate este narată cu emoția faptului trăit de cei dragi autorului. Atât de emoționantă este narațiunea, încât cititorul nu poate să nu se gândească ce mult se apropie autorul de limbajul beletristic. Consider că multe dintre persoanele reale din monografia sa ar putea să devină eroi ai unor texte de proză istorică”. Iar despre parcursul istoric al românilor emigrați în Canada, cu începere din 1890, – descrieri dramatice efectuate de Ștefan Străjeri în baza documentelor acumulate și istorisirilor oferite – Anca Sîrghie formulează astfel acțiunile: „Atunci când prezintă mecanismul plecării locuitorilor satului Boian din Bucovina ca să întemeieze, conform cutumei, un sat cu același nume și cu tradiții strămoșești în Canada, simțim că Ștefan Străjeri scrie cu un condei muiat în căldura sufletului său. Coborât din iluzia unui vis fascinant, cititorul află că în epoca aceea de pionierat exista un mecanism al propagandei, corelat cu industriile ce dobândeau profituri enorme pe seama emigrației. Drama celor plecați din case bucovinene frumoase, ca să locuiască în bordeie nu poate să nu cutremure cititorii. Fugind de sărăcie, imigranții s-au pomenit coborând în istorie până la nivelul Evului Mediu, abolit de mult timp în țara lor de obârșie”. Este important de precizat, distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie, în prefața cărții și a notei asupra ediției, realizează un studiu analitic impresionant de vast în care sunt prezente relatări nespus de amănunțite din monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020 – lucruri foarte interesante scoase în evidență.

În lucrarea de față își expune părerea și scriitoarea Silvia Urdea, întitulând discursul „O istorie a fenomenului românesc în Canada”, unde oglindește „Dramatica desprindere de spațiul originar, durerea sufletelor încercate de teama aruncării în necunoscut sunt evocate cu emoție în cartea lui Ștefan Străjeri”, în continuare Silvia Urdea spunând: „Cu dedicație, cu sârg și cu dragoste față de strămoșii săi bucovineni, Ștefan Străjeri a acumulat cu tenacitate un imens material documentar pe care l-a sistematizat cu claritate și pătrundere a actului istoric privit în mod obiectiv în contextul istoriei contemporane”. De menționat, monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020, este o ediție îngrijită de scriitoarea Ada Stuparu (dr., prof.univ.).

Structurată în șapte capitole și sute de subcapitole, lucrarea de față se prezintă cu un conținut foarte bine ordonat prin intermediul căruia descrierile oferite de autor îmbrățișează totalitatea notelor esențiale despre istoria și evoluția exilului românesc. Demersul propus de Ștefan Străjeri este de a înregistra faptele reale ce au avut loc de-a lungul timpului pentru conaționalii români din afara țării de origine, aceștea reprezentând în mod evident Diaspora română din Canada. Astfel, comunitatea etnică românească din Canada – Țara Frunzei de Arțar, așa cum menționează autorul în capitolul I, care de la începuturi și până în prezent este cu adevărat o diasporă respectabilă, se prezintă sub semnul valoric al unității de neam care păstrează cu sfințenie nu doar limba neamului strămoșesc, dar păstrează și valorifică continuu tradițiile și cultura națiunii române pe pământ canadian, – în acest sens Ștefan Străjeri afirmând: „… o comunitate demnă şi integră de a fi”. Prin intermediul acestei monografii aflăm lucruri veritabile și demne de atenție, care scot în relief nivelul de inteligenţă şi cultură a poporului român, acel neam care unde nu s-ar regăsi el oricum își realizează năzuințele și este capabil de acțiuni nobile și frumoase în tot ceea ce face. În același timp, se conturează și latura privind modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, astfel identificându-se de a fi exemplară în acțiunile întreprinse. La acest capitol autorul vine cu un şir de mărturii ce demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român prin Diasporă, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a acestuia, ca factor determinant în procesul evolutiei, argumentele fiind fundamentate pe fenomene adevărate – prezenţa comunităţii româneşti în Canada pe parcursul al unui secol și treizeci de ani.

Istoria românilor canadieni, 1890-2020, constituie lucrarea cu cele mai speciale efecte din evoluţia umană şi anume: despre existența și valoarea unui popor stabilit pe meleaguri străine. Având convingerea fermă că diaspora românească este o comunitate integră și capabilă de lucruri frumoase în toate acțiunile realizate, Ștefan Străjeri susține realitatea efectivă prin faptul că conaționalii săi lucrează cu multă probitate în multitudinea de domenii din economia naţională a Canadei, la rândul lor promovând și activităţi de diverse tipuri care stimulează într-o măsură oarecare și viaţa culturală a canadienilor. Aspectele relatate despre procesul de existenţă a comunităţilor româneşti din ținutul canadian de-a lungul deceniilor – incluzând în sine acțiunea tuturor activităților culturale, sociale, economice, științifice, mass-media, religioase etc. – se prezintă ca o paralelă în contextul evolutiv uman. Diversitatea relatărilor cuprind subiecte despre organizațiile și asociațiile culturale românești – capitolul 4 (fondate peste o sută de asociații, sociețăți, centre, expoziții culturale, uniuni de creație, Episcopia Ortodoxă Română din Montréal; Asociația Culturală Română de la Hamilton-1957, care ulterior a devenit membră a Uniunii și Ligii Asociațiilor Române din America-ULSRA; Congresul Canadian Român-Montréal-1984, etc.) – toate având scop de a păstra și valorifica cultura și identitatea națiunii române. Viaţa religioasă în comunităţile românilor canadieni este ilustrată în capitolul 3, în timp fiind construite aproape 90 de biserici. Iar capitolul 5 este consacrat publicațiilor românești, emisiunilor de radio și de televiziune din Canada, autorul înregistrând un număr de 83 ziare și reviste, majoritatea fiind în limba română. Însă din capitolul 6 facem cunoștință despre marile personalități, oameni de știință, lideri comunitari, scriitori, artiști, jurnațiști româno-canadieni, care prin aportul lor au îmbogățit și dezvoltat enorm cultura română și cea canadiană, și nu numai. Descrierea tuturor faptelor din această monografie este imposibilă, deoarece lucrurile expuse se prezintă într-o formă infinită – o epopee de evenimente și întâmplări istorice despre neamul românesc din Canada. Așa fiind, Anca Sîrghie în prefață cărții precizează „În cele șapte capitole din care este alcătuită monografia se îmbină privirea cronologiei de desfășurare a momentelor istorice cu prezentarea pe o axă orizontală a formelor în care se manifestă activitatea social-politică și cea cultural-religioasă a comunităților românești din Canada”.

Continue reading „Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane” →