Nicolae DINA: Un act critic responsabil

În ultimul timp am scris mai mult despre cărțile lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU nu numai în semn de respect față de scriitorul „total” care, alături de alți câțiva (destul de puțini), este reprezentativ pentru literele teleormănene contemporane, ci și pentru a sublinia aportul său, parcă mai substanțial decât al altora, la promovarea creațiilor scriitorilor din această zonă a „Sudului extrem”. Așa se explică faptul că în portofoliul său există multe volume al căror conținut se referă, integral sau parțial, la cărțile confraților săi, ca rezultat al „lecturilor[… din ultimul sfert de veac”, în atenția criticului aflându-se „volume de poezie, de proză, de eseistică și de critică, de teatru, traduceri, istorie/istoriografie literară sau de publicistică”, unele realizate chiar „în apropierea datelor de apariție a cărților” respective, în reviste locale (unele fondate de el însuși) sau din întreaga țară.

Desigur că interesul criticului nu s-a rezumat doar la scrierile autorilor teleormăneni, ci a cuprins și scriitori din întreaga țară și chiar din afara ei, semnificativ în acest sens fiind ultimul volum, „Rătăcirile cronicarului-critice” (Editura SemnE, București, 2020), care cuprinde peste o sută de cronici (așa cum însuși le numește încă din prefață) ale unor cărți aparținând celor 67 de scriitori (23 din Teleorman), întreprindere despre care însuși afirmă că „multe cărți și mulți autori contemporani, inegale și inegali, valoric, ne-au reținut atenția și acțiunea critică, programatic, deoarece varietatea și diversitatea genului practicat, dar și stilul sau dorința unor creatori de a-și depăși condiția ori de a se consacra (dacă nu se va fi întâmplat, în unele cazuri) ne-au determinat a «săvârși» un act critic responsabil, în limitele potențialului nostru exegetic” („«Rătăciri» cu repere. În loc de Prefață”). Afirmația poate fi interpretată ca o profesiune de credință a criticului literar, având în vedere conștiința responsabilității și capacității sale exegetice, indispensabile unei asemenea întreprinderi.

„Cu aceeași dorință de a pune în valoare cărți și creatori de diferite vârste, de valori diferite, dar care merită a fi luate și luați în seamă”, criticul are în vedere 38 de scriitori din țară.

Astfel, dintre cei mai cunoscuți (de regulă, în alte domenii ale literaturii), surprinși în postura de romancieri, se remarcă Dumitru Micu (al cărui roman, „Fata Morgana”, cuprinde „o sumă de ipostaze existențiale, evocări și mărturii ale experienței «auctoriale»”), Mihai Zamfir (cu un roman al cărui erou este „tipul intelectualului visător și romantic”), Dumitru Augustin Doman, Ion Coja, Al. Papilian, Dan Lungu, singurul reprezentant autentic al speciei fiind Augustin Buzura, a cărui operă, „Recviem pentru nebuni și bestii”, este „o vastă confesiune a aventurii existențiale a unui intelectual lucid și intransigent”.

Ca autori de proză scurtă sunt remarcați Mihail Grămescu (ale cărui volume cuprind „popasuri livresc-realiste”, prozatorul dovedind un talent și o inteligență creatoare neîndoielnice), Eduard Jurist, Radu Paraschivescu („fin observator și moralist, estet incisiv”, satirizând „tot ce atrofiază bunul-gust, bunul-simț, normalitatea”).

Continue reading „Nicolae DINA: Un act critic responsabil” →

Mioara BAHNA: Felii de viață – Gheorghe Andrei Neagu – Tristețea lui Dumnezeu

Volumul-antologie de proze scurte al lui Gheorghe Andrei Neagu, „Tristețea lui Dumnezeu” – Editura UZP, București, 2019 – desfășoară, de cele mai multe ori, în fața cititorului, o umanitate obișnuită – atunci când acțiunea nu se mută în supranaturalul înzestrat tot cu atribute preluate de la aceasta –, căreia, intempestiv, i se întâmplă să fie împinsă dincolo de limitele firescului vieții ei, într-un tărâm aproape oniric, prin spectaculosul – grav, tragic chiar – care-și face apariția, de unde iese însă la fel de neașteptat cum a intrat, fără bulversări, fără a se lăsa copleșită, cel puțin în aparență, pentru a reintra în rutină.

Universul tematic al cărții este surprins, în principal, din două perspective, una obiectiv-auctorială și alta, subiectiv-actorială, însă delimitarea arealului fiecăreia este estompată, aproape în fiecare proză, sugerându-se, în felul acesta, identitatea lor, dincolo de aparenta autonomie, manifestare a unei tentative de evaluare detașată a datelor lumii construite de scriitor.

Cartea se deschide cu o proză ce evocă o iubire „anodină”, în plan declarativ, cum chiar actanta ei este numită de naratorul-personaj, cu toate că însuși gestul de a o readuce în prim-plan și de a insista asupra meandrelor ei mărturisește contrariul.

Urmează o relocare a atenției instanței narative, de data aceasta, într-un teritoriu ce poate fi sondat doar cu instrumentele imaginației, acolo unde personajele sunt Dumnezeu, Belzebut / Scaraoțchi și supușii lor imediați, sfinții și dracii, pe care, într-un registru ironic-parodic, dar și trist, naratorul îi înzestrează cu o seamă de calități, dar și cu metehnele inerente ale semenilor lui, care, la rându-le, nu ratează posibilitatea bănuită de a aplica aceleași criterii de înțelegere din lumea lor și celor dinspre care le pot veni puniția ori mântuirea, după caz. De pildă, Dumnezeu este trist, siderat tocmai de această măsurare a lui de către oameni după ei înșiși, drept care vor certitudini care, prin chiar existența lor, le pun sub semnul întrebării credința: „Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la picioarele tronului său, semn că muritorii încă n-aveau încredere în forța cuvântului sau a gândului. (…) Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă scrisă. Unii ceruseră și o ștampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credință”…

De tracasările pământenilor nu scapă însă nici alte figuri celeste ori opusele lor, fiindcă, spre exemplu, Sfântul Petru este reclamat la Dumnezeu pentru exigența exagerată care ar fi dus la golirea Raiului, în timp ce, prin compensație, în Iad, dracii nu mai fac față volumului de muncă, după o perioadă de stagnare, și acolo, a activității, astfel că Dumnezeu are de lucru nu glumă în vederea coordonării cât mai eficiente a mecanismului de funcționare a întregului, primindu-i în audiență pe cei prin care îl monitorizează, de pildă pe Belzebut, astfel că, la nivelul stilului, ludicul este o prezență constantă în unele texte.

Continue reading „Mioara BAHNA: Felii de viață – Gheorghe Andrei Neagu – Tristețea lui Dumnezeu” →

Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?

Răspunsul este în fiecare dintre noi. Eu l-am primit pe Dumnezeu de la părinții mei, din locul unde se aflau. Omul ca ființă l-a căutat încă din peșteră și l-a aflat în foc, în tunet, în vânt și îngheț și i s-a închinat, l-a înjurat, s-a lepădat de el verbal, însă întotdeauna Dumnezeu a fost în același loc.

Eu m-am jucat de când am deschis ochii în astă lume cu El și continui și astăzi. Azi, cu părul alb, înțeleg că Dumnezeu e peste tot: în animale, plante, în molecule și atomi, în marele și micul infinit și toate aceste entități sunt într-un dialog continuu cu El, altcum ar înceta să mai existe. Să mai existăm. Comunicăm permanent, chiar dacă specific sau nespecific, directionțit SPRE O RELIGIE ANUME.

În momentul în care mă rog Lui, mă reechilibrez, îmi etalonez instrumentele de orientare, înțelegere și a mă face înțeles de cei din jur pentru o funcționare eficientă ca om, parte a acestei societăți, pentru a o înțelege și pentru a putea supraviețui. Dacă nu sunt capabil să-mi explic mediul în care trăiesc și să comunic cu el mă simt în pericol. Am învățat despre conștient și despre subconștient, dar știm și faptul că încă nu deținem întrutotul secretul de a comunica cu El. Subconștientul este tradus și descifrat sau interpretat de specialiști ca folosind simboluri în a comunica.

Să nu uităm că limbajul de zi cu zi folosit în comunicarea din societate nu e născut odată cu noi ci e o invenție a omului, o construcție dovedită primitivă, dovedită înceată și ineficientă în explicarea a multor fenomene, emoții și stări ale omului. Încă, și azi se încearcă a se clarifica limbajul de comunicare a subconștientului cu raționalul, cu conștiința.

Continue reading „Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?” →

Mihai BUZNEA: Casa

Atunci când se hotărâse să-şi ia lumea în cap, părăsindu-şi satul de voie, dar împins de nevoi şi de ambiţii, Andrei Andreescu era un adolescent înalt ca un stâlp de telegraf, firav la trup, dar isteţ la minte şi plin de vână. Asta i se trăgea de la muncile câmpului, adică de la „educaţia în cultul muncii” – după cum aveau să spună mai târziu comuniştii -, pe care i-o dăduseră ai lui, obligându-l astfel să-şi câştige cu trudă pâinea, de fapt mămăliga, pe care o mânca de trei ori pe zi – dimineaţa, la prânz şi seara. Obişnuia chiar să se dea mare printre flăcăii de-o seamă cu el: dacă mă stoarce careva curge snaga din mine ca apa dintr-un burete, fier, nu altceva! Cu traista agăţată de gâtul lung şi firav precum al găinii jumulite de pene, dar şi cu buzunarele aerisite, suferinde de sărăcie lucie, se suise în singurul tren „de persoane” ce oprea, de două ori în zi, venind de la deal ori de la vale, în halta pierdută în pustietatea câmpiei fără de margini şi toropită de valurile fierbinţi, ca de cuptor încins, ale căldurii înăbuşitoare a verii ce prevestea prăpădul din anii ce urmau să vină, cu secetă şi oameni sfârşiţi de foamea prelungă.

Flăcăiandrul pirpiriu tocmai îşi agăţase şcoala-n băţ, absolvise adică cinci clase primare, prea destule pentru acele vremi şi pornea hotărât să-şi facă un rost în viaţă. Trei dorinţi îşi pusese: să-nveţe o meserie, să-şi facă o casă şi să toarne o târlă de copii. Ambiţii mari, pe care şi le va împlini. Până atunci, puindu-şi piciorul desculţ pe scara vagonului de clasa a treia, se hotărâ: mă dau jos acolo unde s-o opri trenul de tot, la cap de linie. C-o lua-o-n sus, c-o lua-o-n jos. Nu contează! Ce-o vrea Ăl de sus. Şi trenul l-a purtat către destin în ritm de fiare scârţâinde, de tampoane ciocnite şi-n miros de cărbune ars de la locomotivă, însoţindu-i voiajul cu refrenul său monoton, sacadat de rostogolirea roţilor peste îmbinările şinelor: te duc… te duc, te duc… te duc, te duc – te duc!… L-a dus şi l-a basculat tocmai la Galaţi. Oraş mare, cosmopolit, cu palate şi căşi peste căşi, multe şi frumoase de-ţi luau ochii, cu tramvaie şi birje şi automobile, cu vapoare şi marinari străini, cu cocote deocheate sulemenite în culori ţipătoare şi crâşme ca nişte locuri ale pierzaniei, cu samsari şi hamali, cu şmecheri şi bagabonzi. Lume pestriţă, de tot soiul, domnişoare de pension, elegante şi pudrate de miroseau a parfumuri scumpe de la o poştă.

Trecea cu fereală pe lângă ele ş-apoi se-adulmeca pe sine şi se ruşina: de pe haine şi de pe trup i-adiau miresme de transpiraţie şi de săpun fiert de bunica în ceaunul din bătătură. Oare unde am nimerit?, se întreba cuprins de o teamă nelămurită; în Rai sau în Gheena? Nu mai ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Dar îngerul său păzitor i-era pe-aproape, l-a apucat de-o aripă şi nici că i-a mai dat drumul. L-a salvat de la pieire tocmai sărăcia. De-ar fi avut parale cine ştie pe ce fel de cărări prăpădelnice ar fi apucat. Norocul îl pândea şi el, l-a înhăţat şi nici că i-a mai dat drumul. S-a tocmit ucenic fierar la atelierele c.f.r. Mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, a gândit, făcându-şi, cu limba, semnul crucii în cerul gurii. Leafă am de-acu’, cu gazdă bună m-am procopsit, acuşi-acuşi iau şi patalamaua de calfă, încă puţin şi-ajung meşter. Prima am băgat-o. Una la mână. Mai am două.

Proaspăt fierar cu hârtie-n regulă, s-a gândit să-şi facă haltă de om la casa lui. Să se-nsoare, adică. Treabă lesnicioasă, ajunsese cineva, avea simbrie bună şi permise gratis pe calea ferată, aşa că şi-a găsit mireasă pe măsură. Tot calică la origini, adică. Dar dragostea-i chioară şi amorul e ghebos, nu vede decât frumosul, plăcutul şi utilul, şi Andrei s-a trezit, cât ai bate fierul pe nicovală, cu casa plină de plozi. Abia acu’ pricepuse tâlcul întrebării-provocare pe care i-o pusese unul dintre camarazi, la cununie: bă Andreiule, te-nsori tu, te-nsori, da’ măcar ştii ce-i aia însurătoare? Ai? Rămăsese blocat ca mărfarul la semafor. Să-ţi zic tot eu, bă, reluase pezevenghiul: însurătoarea e bucuria sulii şi beleaua capului. Hă, hă, hă…! Râsese ca un prost ce era, ăla, da’ acu’ îi da dreptate, mai ales de câte ori îşi amintea spusele altuia la „una mică”, atunci când şi-o îngăduiau, dezgropate din folclorul de mahala: „Nici din şapte chiei de vacă/ Nu-i poţi face sulii teacă/ Da’ din scârbă de muiere/ Gata teacă sulii mele!”. Şi încă cu ce teacă se procopsise! Parcă avea draci la buci. Muierea, cum avea oleacă de timp liber, cum îl punea să bată putineiul. Aşa că acum i s-agăţau de nădragi, care cum apuca, trei fete şi tot atâţia băieţi. Când era întrebat, la atelier, de-i plac copiii de-a făcut o droaie de nu mai încape-n pat de ei, le răspundea: e, îmi plac, da’ ce să fac dacă mereu găsesc nicovala-ncinsă!… Vreţi să-mi pierd îndemânarea? Antrenamentul?

Îşi mai împlinise, astfel, o dorinţă. Trec la ultima de-acu’, după care schimb macazul, nu vreau să aglomerez prea tare trenul şi să merg pe scară ori, Doamne fereşte, chiar mai rău, pe vagon. Şefii, oameni de treabă, cu frică faţă de cele sfinte şi cu multă înţelegere, îl ajutaseră să se mute într-o casă „de serviciu” la Casele Muncii, lângă Aviaţie, cartier proletar la marginea oraşului, dar cu case cochete şi confortabile, un fel de vilişoare, cu etaj, scară interioară şi balconaş, cu apă curentă şi lumină electrică, dar şi cu umblătoare pentru cele nevoi omeneşti. Doar baia îi lipsea. Nu prea-i ducea lipsa. Avea, în schimb, o curte mare unde-şi putea pune în valoare talentele de ţăran metamorfozat în clasă muncitoare. El, cu mâna lui, săpase şi plantase pomi fructiferi, croise ronduri de flori şi straturi pentru zarzavaturi, de n-avea grija pieţii cât era vara de mare. Avea tot timpul fructe şi legume proaspete, făcea şi economie de parale. Să tot trăieşti aici, ca un belfer!

Numai că Andrei Andreescu nu se socotea om împlinit atâta vreme cât nu-şi ridica bordeiul lui, cu palmele lui. Aşa că într-o vreme, când deja începuseră să-i înflorească ghioceii pe la tâmple şi-a luat inima-n dinţi şi, cu bruma de parale puse deoparte din ce câştigase la calea ferată şi-a cumpărat un pătrat de pământ într-o mahala megieşă, cât să-ncapă un bordei. Pe strada Libertății. V-arăt eu de ce-s în stare, le-a spus vecinilor. Staţi voi la Stat, că eu m-am săturat de Stat. El a fost şi proiectant, şi antreprenor, şi constructor, şi beneficiar. Forţă de muncă avea berechet, şapte perechi de braţe, opt cu ale lui.

Mai întâi şi-a pus flăcăii şi fetele să cutreiere mahalalele în lung şi-n lat, mai de pe la margini, ca s-adune baligile de cal, uscate, ce se-nşirau pe uliţele prăfuite ale oraşului port la Dunăre, baligi provenind de la caii căruţaşilor ce se-ndeletniceau cu căratul lemnelor din Docuri şi-a peştelui de la cherhanale. Erau pe post de ciment pentru pământul galben-lutos săpat din malurile Brateşului, acolo unde lacul mai că se-mpreuna cu apele Prutului spre malul dinspre moldovenii basarabeni. Pământ numa’ bun pentru chirpicii cu care avea să înalţe pereţii palatului mult-dorit. Muncă de ocnaşi condamnaţi la galere, dar gândul că vor fi apropitari le-alunga osteneala, le da puteri.

Casa se înălţa în chinuri, da’ se rădica într-o încăpăţânare vecină cu prostia şi nebunia. Două odăi cu ferestrele la stradă. Mici, bicisnice, da’ la stradă, cu gardul sub buza de jos a pervazului, ca să se vază. Au chemat preotul ca să le-o sfinţească, pe popa Gogoaşă, şi s-au mutat. Bucurie mare. Opt oameni în două odăi. Patru bărbaţi şi patru femei, din care trei erau de-acu’ fete de măritat. Palma de pământ pe care erau ridicate nu le-ajunsese ca să facă şi-un closet, n-aveau curte, doar un gang îngust cât să se strecoare spre uşa casei, aşa că gospodarul-fierar şi cap de familie avusese o altă idee genială, care i-a scos din încurcătură. Înainte de a pune podelile din pardoseală a săpat o gaură adâncă şi lată, ca să le-ajungă mulţi ani înainte, în mijlocul celei dintâi odăi care servea de bucătărie, sală de mâncare, cât şi de dormitor. Apoi a prins scândurile la locul lor, bătându-le în cuie de dulapii groşi ce vrâstau podeaua, după care au decupat gaura şi au croit capacul cu mâner.

Gata şi closetul! Deasupra au pus masa din scânduri geluite, străjuită de scăunele, câte unul pentru fiecare component al familiei. O sobă de cărămidă, cu plită şi cuptor pentru apă caldă, într-un colţ. De jur-împrejur, paturile. Din fier, cu tăblii pe care se-nălţau amoraşi roz şi cu plase de sârmă. Pentru bătrâni şi feciori. Camera din faţă era a fetelor. Trai pe vătrai, nu alta! Deasupra uşii dintre cele două odăi aninaseră, de-un piron, un difuzor ce le-asigura buna dispoziţie generală şi informarea promptă cu evenimentele de pe-acasă şi de pe cea lume. Ce altceva mai puteau să-şi dorească? Mai ales că între timp copiii se-nălţaseră, aveau servicii, câştigau, şi bunăstarea îi cam răsfăţa.

Bugetul era comun. Nimeni nu crâcnea. Numa’ că haleala multă şi burţile prea pline te fac să-ţi dai cam des pantalonii în vine, nu te-ntreabă un’te afli şi nici nu-ţi dau voie pentru mai târziu. L-apucau nevoile pe careva? Se ridicau cu toţii de pe taburetele din lemn, apucau de colţurile mesei pe care se lăfăiau mămăliga mare cât roata din mijloc a locomotivei, oala cu borş şi lioştile de lemn cu care-şi holpăiau fiertura, o dădeau deoparte şi nefericitul apucat de pântecăraie se deşerta cu zgomot în gura haznalei, umplând bucătăria-dormitor cu mirosuri inconfundabile. Mirosurile mâncărilor, păi nu?! Ceilalţi, reveniţi între timp în poziţia „şezut” pe scăunelele lor colorate în gri-negru de slinul depus de-a lungul anilor, îşi continau masa, netulburaţi. Totul făcea parte dintr-un ritual inconfundabil şi unic. Iar după ce „fericitul” îşi slobozea pântecele, capacul din lemn îmbuca din nou gaura din podea, oprind revărsarea de miasme din hazna, masa revenea la locul ei şi cina iar continua.

Li se dusese buhul în mahala. Vecinii se distrau copios pe seama lor. Când treceau prin dreptul geamurilor înalte cât genunchiul broaştei îşi desferecau băierile pantalonilor, se răscrăcărau şi cu nădragii în vine se scălâmbăiau arătându-şi bucile şi trăgând la gaze cu zgomote ce mai că făceau geamurile să zăngăne în pervazele lor. Mai ales derbedeii cărora abia le mijeau tuleile. Distracţie ca la balamuc. Gratis. Circ în toată regula. Andreeştii se făceau că nu-i văd, trăgeau briz-brizele de aţică peste ochiurile de geam, precum s-aşterne cortina la teatru peste scenă şi-şi vedeau în tihnă de bucătăria şi closetul lor, pe care-l umpleau cu o râvnă şi-un spor de se minunau singuri de ce-s în stare.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Casa” →

Flora Mărgărit STĂNESCU: Poeme la sfârșit de noiembrie

În sihăstrie

Încă mai merg cu pași șovăitori

Încerc să calc pe ale tale urme,

Precum vânatul căutat de vânători

Și-acesta, se ascunde în pădure.

Nepăsător sau veșnic dus pe gânduri

Indiferent la toate, chiar absent,

Nu te-ai gândit să-mi scrii câteva rânduri

Sau ți-a fost teamă c-am să spun prezent?

Ne temem c-avem părul de argint

Ne temem că iubirea-i o povară,

Că inima și trupu-i obosit

Și un eșec din nou o să ne doară.

În sihăstrie timpul ni-l petrecem

Și din tristețe împletim veșmânt.

Am vrea, dar n-avem vrere și ne temem

Că iară vom avea de suferit.

Ne stingem neștiuți și în tăcere

Speranțe, rugi la ceruri înălțând,

Nu știe nimeni cât am strâns durere

Și cum făcutu-ne-am din ea veșmânt.

E greu de dus același port cernit

Și crucea singur ce va trebui s-o porți,

Că nimeni nu te-ajută cu nimic

Chiar de-ai să bați la nesfârșite porți.

Nu te-ai gândit să-mi scrii câteva rânduri?

Sau ți-a fost teamă c-am să spun, prezent?

Pleacă-te codre-n pământ

Verde-i codrul meu umbros

Doamne! Câtu-i de frumos,

Că-i cu susur de izvoare

Și-i cu turme de mioare.

Codrule-mi fii frate bun

Până îți mai sunt stăpân,

Că prea vin mulți să ne mâie

Să plecăm în pribegie.

Pleacă-te codre-n pământ

Dar să nu te frângi nicicând,

Nici topoare să te-atingă

Și nici maici să nu mai plângă.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Poeme la sfârșit de noiembrie” →

Al. Florin ȚENE: Sarcina critici literare din ziare – să descopere validitatea operei, nu adevărul ei

Printre criticii literari care au fost refractari la intruziuni-ce se pare că apar periodic-ale scientismului în critica literară a fost şi George Călinescu. La fel ca ” normele„ esteticii, metodele ce înclină spre exactitate şi precizie în critică îi par “ieşite din disperarea oamenilor fără sensibilitate artistică “. În acest context critica literară, plastică, cinefilă, trebuie să fie mai mult o artă decât o ştiinţă. Mai mult, se ştie că în critică ideile se veştejesc mai repede decât interpretările.Nu numai din principiu, dar şi dintr-o afinitate temperamentală, criticul trebuie să fie animat de spiritul de libertate, o libertate, totuşi dificilă, care nu se lasă măsurată de constrângeri exterioare, ci numai de obstacole pe care singură şi le ridică. Referitor la universul poeziei trebuie văzut ca pe un Cosmos autonom, ale cărui virtualităţi poetice trebuie să fie surprinse începând cu elementele fundamentale ( focul, apa ) şi terminând cu obiecte umile şi prozaice, precum alimentele şi maşinile.Opera trebuie raportată la antecedente ori la “circumstanţele “ ei. Acest raport este întotdeauna analogic.El implică certitudinea că a scrie nu înseamnă altceva decât să reproduci, să copiezi, să te inspiri din mediul înconjurător.Operaţiile de deformare formală sau de denegaţie psihologică, gama largă a fenomenelor compensatoare ce se pot ivi de-a lungul unui proces de creaţie ne duce la gândul că “opera îşi este sieşi model “, cum scria Roland Barthes în „Tehnica criticii şi a istoriei literare”. Unii critici consideră că există o prejudecată a conţinutului anterior al operei. Eu spun şi subliniez că nu există asemenea conţinut, nu există nici un plan material, nici un plan ideal.Opera autentică se împlineşte independent de material sau de intenţia de la care pleacă, ea nu trebuie să fie apreciată prin raportare, întotdeauna reductivă, la eventualele ei surse.Adâncimea realităţii nu se obţine prin simplu paralelism.Punctul de plecare al criticului şi istoricului literar îl constituie existenţa independentă a operei, existenţă paralelă, dar nu analogă existenţei reale:” … când o operă există, ea începe a-şi afirma un conţinut care nu este materialul din care a ieşit, ci viaţa fictivă pe care o începe.”Hamlet”, „Crimă şi pedeapsă” sunt obiectul unor consideraţii de tot felul, pe care unii ar fi înclinaţi a le socoti exterioare problemei estetice şi fără îndoială că autorii înşişi nu s-au gândit vreodată că vor stârni atâtea comentarii.“( Barthes).Abordarea universului operei trebuie făcută în aşa fel prin care să-i probeze realitatea fără să-i piardă specificitatea, care să afirme, altfel spus, realitatea lui artistică. Nici problemă critică nu depinde de analogie ca atare, ci de calitatea acestei analogii. Nu este vorba de a confirma dacă baronul de Charlus este sau nu contele de Montesquiou, ci dacă apariţia lui în romanul proustian are sau nu, “adâncimea realităţii “, cum zice George Călinescu. O operă se construieşte de cele mai multe ori prin disanalogie, nu prin analogie cu presupusul ei “model“real. Dar Această disanalogie, după părerea mea, nu este ea însăşi, decât un termen al unei analogii mai esenţiale şi mai cuprinzătoare. Nu este nici o incompatibilitate între profunzimea realităţii şi întinderea operei, această întindere trebuie să aibă ori să pară că are profunzimea realităţii. Calitatea ei estetică se verifică prin această performanţă.Aşa cum subliniază şi George Călinescu, critica şi istoria literară sunt ”înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg “. Pornind de la această constatare putem spune că istoria literară înglobează şi critica propriu-zisă ca pe un moment pregătitor indispensabil.În acest context, nu există o deosebire esenţială între istoria literară şi critica literară, ci între o istorie exterioară a literaturii şi una interioară, adevărată.Diferenţa specifică a istoriei literare constă în aceea că “faptele ficţiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică “.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Sarcina critici literare din ziare – să descopere validitatea operei, nu adevărul ei” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Adevărul și minciuna…

Din cele mai vechi timpuri multe s-au mai scris despre Adevăr și Minciună, întotdeauna o temă inepuizabilă, doi poli în care se zbate conștiința omenească, două concepte contradictorii, amandouă noțiunile fiind într-o luptă permanentă, conflictul Adevărului împotriva Minciunii și Minciuna împotriva Adevărului, încă de la începutul existenței umanității, odată cu apariţia omului pe acest pământ, ceea ce implică începutul existenței conștiinței. Se apleacă balanța, când înspre Adevăr, când înspre Minciună și parcă azi, mai mult ca niciodata Minciuna tinde să fie la rang de cinste, instalată în viața noastră socială în special, gura deschizându-se și eliberând-o cu mult mai multa ușurință, perfidie, impertinență, o caramelă a demagogilor, sărmanul Adevăr rămânând undeva uitat prin colțurile prafuite ale minții, acolo unde se mai zbate un pic de conștiință-n agonie.

După o legendă din secolul XIX, într-o bună zi Adevărul și Minciuna se întâlnesc pe-un drum, cea din urmă spunând Adevărului: „Astăzi este o zi minunată!”, Adevărul cercetează cerul puțin neîncrezător și constată că într-adevăr ziua era minunată. Mergând pe drum ajung la o fântână. Minciuna îi spune Adevărului: „Apa este foarte bună, hai să facem o baie împreună”. Adevărul, iarăși puțin suspect, verifică apa și costată că într-adevăr aceasta este foarte bună. Se dezbracă amândoi și încep să facă baie. Minciuna iese pe furiș din apă, se îmbracă cu hainele Adevărului și fuge. Adevărul ieșind din fântână începe să caute Minciuna pentru a-și lua hainele înapoi, dar Minciuna, nicăieri! Lumea, văzând Adevărul gol-goluț, își muta privirea cu dispreț. După un timp de căutare, bietul Adevăr se întoarce în fântână și dispare pe vecie, ascunzându-și rușinea. De atunci, Minciuna se plimbă prin lume îmbrăcată ca Adevărul, satisfăcând astfel cerințele societății, pentru că Lumea, preferă o Minciună frumos dichisită, disponibilă la orice moment, decât să vadă Adevărul gol-goluț. În anul 1896 Jean-Léon Gérôme face o pictură faimoasă, numită „Adevărul ieșind din fântână”!

Este cunoscut din Biblie întrebarea făcuta lui Iisus Christos, de către Pontius Pilat – guvernatorul Palestinei: „Ce este adevărul?” Această întrebare care-i frământa conştiinţa era de fapt o reflecţie asupra încercării minţii omeneşti de a cunoaşte Adevărul. Adevărul este problema care a preocupat dintodeauna teoria filosofică și științifică a cunoaşterii începând încă din antichitate, cu filosofii din Grecia Antică, ca Parmenide de exemplu în discursul său poetico-filosofic „Despre natură”, în care spunea că există două căi spre cunoştinţă: calea adevărului şi calea opiniei. Prima cale ne duce spre fiinţă, adică spre esenţa lucrurilor sensibile fiind calea adevărului, certitudinii și-a convingerii. A doua cale în cunoaştere, spune el, este calea „opiniei, a aparenţelor care stăpânesc cugetul oamenilor ajungându-se numai la incertitudine şi nesiguranţă. Alți filosofi antici au căutat să răspundă la această întrebare a fost Aristotel, Platon, Socrate dar și modernii filosofi precum Immanuel Kant, Rene Descartes, Gottfried Wilhelm Leibniz, Frederick Nietzsche, Paul Nathorp și alții s-au ocupat și au dezvoltat teoria adevărului. În „Critica raţiunii pure”, filosoful german Kant scria că definiţia adevărului este acordul cunoştinţei cu obiectul ei; „se cere însă a se şti care este criteriul universal şi cert al adevărului oricărei cunoştinţe”- (Kant 2009: 99).

Revenind la aceste două trăsături umane antagonice Adevăr – Minciună, depistăm că pot completa una pe cealaltă, de multe ori Minciuna ascunzând un sâmbure de adevăr și Adevărul de multe ori deviind, împrumută câte ceva din Minciună, vrând să se umfle puțin în pene! Adevărul are la bază realitatea, un fapt real petrecut, doar că oamenii deseori pot transforma cu nonșalanță realitatea în Minciună, pentru a sluji diverse interese, scopuri – „ scopul scuză mujloacele”-, situații dificile create din dorința, nevoia de-a ieși din impas, cu orice preț, doar-doar să scape. De câte ori n-am simțit, de mici copii, această nevoie de-a minți, pentru a ne ascunde faptele, scăpând firește momentan de cicăleală, dar Adevarul, mai devreme sau mai tarziu, ieșind la lumină, am plătit un tribut cu mult mai mare. Pe-atunci, aveam teamă de consecințe, aveam remușcări de conștiintă, ceea ce oamenii maturi, încet-încet își pierd deseori aceste calități. Minţind, omul nu înțelege că de fapt se minte pe sine, scade în ochii celorlalți, pierzând astfel respectul și increderea celor din jurul său. W.Forster afirma că: „Minciuna aduce o slăbire a vieţii şi o micşorare a personalităţii, care face din individ prada sigură a tuturor ruşinilor şi a tuturor slăbiciunilor.”

Pentru cei ce mint, greu le-a venit prima data, pentru ca apoi Minciuna să le devină obișnuință, putând mult mai uşor să ascundă adevărul, să amplifice şi mai mult faptele, fără să observe chiar nici el că a devenit un vicios al Minciunii. Este o caracteristică a oamenilor slabi, lipsiţi de personalitate, învelindu-se în mantia ei cu scopul acoperirii neputinţei, a mediocrităţii și snobismului lor, din dorința de-a părea ceea ce nu sunt în realitate. Mint, pentru că prin Minciună cred că pot stăpâni sau domina pe cei creduli, dezinformați, într-un cuvânt, pe cei ce se pot lăsa de mâna lor conduși. În minciună se ascunde viclenia, răutatea şi înşelăciunea, perfidia și ipocrizia, acești oameni neavând scopuri curate, nobile, sunt doar mesagerii tragici ai Minciunii, mințind fără scrupule pentru satisfacerea scopurilor si intereselor personale numai.

Pentru o minte sănătoasă Adevărul înalţă omul, îl preţuieşte, nu-l degradează, nu-l înșeală, nu-l coboară în pesimism și rușine, îi dă speranţă și noimă vieţii parcurgând cu el drumul spre autocunoaștere și desăvârșire. Adevărul conferă omului siguranţă şi încredere în forţele sale, iar dacă acesta recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să separe falsul de autentic, implicit să descopere Minciuna. Limita dintre Adevăr şi Minciună deseori este greu de descifrat Adevărul putând fi mai mult sau mai puțin alterat de Minciună, ceea ce face ca acea pudră a Minciunii presărată peste adevăr să determine procesul de ,,fardare” al acestuia.

Adevărul reprezintă existența unei anume situații sau eveniment, este ceea ce majoritatea oamenilor percep ca realitate. Când doi sau mai mulți oameni sunt de acord în ceea ce privește percepția unui fenomen, se creează o convingere comună cu un sentiment comun provocat și dacă acesta coincide și unui grup mare de oameni, toți percepând ceva în mod similar, atunci acest sentiment este acceptat ca fiind adevărat; într-un cuvânt, un fapt real recunoscut de-o lume întreagă înseamnă Adevăr! Se întamplă deseori simțurile să ne înșele, fiecare om având capacitatea lui de-a percepe realitatea, el susținând totuși cu vehemență că nu minte și-i poate adevărat în ce-l privește, acesta cunoscând un Adevăr al lui, dictat de conștiință pe care-l poate susține până în pânzele albe, jurându-se chiar pe ce-i este mai sfânt!

Ce poate face atunci un judecător, să zicem intr-un proces? Poate să decidă unde este ascuns Adevarul, unde Minciuna și unde Înșelâciunea nebenevolă a simțurilor, jocul de hazard al memoriei, poate chiar tulburări în timp și spațiu ale subiectului, punand verdictul de „mincinos” sau inducător în eroare al instanței judecătorești, „vinovat” condamnându-l? Câți condamnați la închisoare, ba chiar la moarte n-au fost duși pe nedrept, pentru ca dupa ani să fie scoși, de erau norocoși să mai traiască și dacă da, cine i-a despăgubit și cum, i-au dat anii pierduți inapoi? Nimeni timpul nu-l întoarce! Pot fi oameni diferiți cu „adevăruri diferite ” în funcție de percepția subiectului și deseori se produc astfel mari greșeli din necunoștință de cauza, dezinformare sau prea siguranță de sine a celui ce judecă. Percepția diferită, greșită uneori poate fi dintr-o cauză cauză medicală.

Luând văzul ca exemplu, toți oamenii privesc cerul, unii însă denumesc „cer azuriu”, alții „cer albastru”, deși același cer văd, unii văd „marea albastră”, alții albastă-verzuie și-astea se pot explica prin faptul că senzația culorii ajunge prin succesiunea de impulsuri electrice de la celulele nervoase receptoare de la nivelul retinei și-apoi prin intermediul nervului optic la centrul optic de pe scoarța cerebrala, lobul occipital, unde impulsul se transformă în culoare. Dar uite de exemplu că pe-acest circuit poate exista o anomalie, numită daltonism in cadrul așa zisei „orbirea culorii”, unde subiectul vede culoarea verde ce alții văd roșu, lucru descoperit doar prin testare, individul neștiind la început de tulburare. Ce se poate întâmpla atunci la semafoare, la mecanicii de tren, piloții de avioane? Alții au tulburare la albastru-galben, altii chiar o „orbire” totala a culorilor, numită acromatopsie. La fel pot există tulburări de auz într-un sens sau altul, când spre-o ultrasensibilizare, când invers, chiar asurzire, ca să nu mai vorbesc de cele cunoscute în lumea medicală ca fiind „acufene ”- zgomote, țiuit în urechi sau „fosfene”- senzație luminoasă in ochi, toate acestea provocând discrepanțe în mărturii.

Adevărul poate fi total, dar poate fi doar jumătate de adevăr, când se fac afirmații aparent adevărate ascunzându-se intenționat parte din el, ceea ce este echivalent cu Minciuna. Minciuna este o afirmație oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin parțiala sau totala contorsionare a faptelor sau prin argumentarea lor selectivă. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere sau de interpretarea greșită. Dar, de multe ori nu-i chiar ușor să spui Adevărul, acesta putând provoca mai multă durere, caz în care se apelează la Minciună, aceasta având în acest caz un rol umanistic, de protejare sau, din instinct de autoconservare.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Adevărul și minciuna…” →

Ileana VLĂDUȘEL: Lacrimi de toamnă (poeme)

Dacă treci pe lângă o fântână

Dacă treci pe lângă o fântână,

Cu apă rece, ciutura bătrână

Și scobită în lemn, coboar-o blând,

Să beau apă, dorul să mi-l sting!

Țață Mărioară, pere au mai rămas?

Aș veni să iau, dacă mă lași!

Țață Lino, murele sunt coapte?

Tare dor mi-e să le gust pe toate!

Dacă treci pârleazul scorojit

De mâini de copil și dinții de timp,

Mai citește din troița veche

Rugăciunea Maicii care vede

Tot ce avem în suflete ascuns

Și amintește-i numele de prunc,

Spune-i un gând bun și pentru mine

Că mi-e dor și sunt plecată în lume!

Dacă treci pe lângă o fântănă

Cu ciutură veche și cu apă bună

Călătorule, nu te grăbi!

Treci pârleazul ca să îi mângâi

Marginea de vreme biciuită

Și bea apă proaspătă! Te uită

La icoana Maicii din troiță,

Vezi dacă e veselă sau tristă!

Roagă-te de Domnul să mângâie

Sufletele ce-au plecat să mâie

Turmele de vaci și de mioare

Pe pășunea raiului cea mare!

Roagă-te de sufletul lui Vicu

Și-a lui Dan și pentru-a lui bunicul,

Pentru Mărioara lui Costică,

Pentru Mita ce mi-a fost bunică!

Dacă treci pe lângă o fântână

Cu ciutura veche, apă bună,

Călătorule, la umbră în frunze,

Vei găsi doruri și vise ascunse.

Mângâind urma lăsată în timp

Pe ciutura veche, o să simți

Zimții scrijeliți de-o mână mică

Ce-a luat apă, setea să și-o stingă!

De vei căuta și mai adânc

Printre iarba ce-a crescut prea mult,

Vei găsi ascuns la rădăcină

Urmele lăsate de-o copilă

Și în urme, înțelenit, uscat,

Acest dor ce-n jarul lui m-a ars.

Când din ciutură apă vei bea

O să-mi simți bătând și inima!

Șoptind în stropii reci de apă vie

Tu, călătorule, vino și mâine!

Aici, în ciutura ascunsă între fagi

Stau dorurile oamneilor dragi,

Stau lacrimile mele, amintiri

Din timpuri ce-au trecut șI nu mai vin.

Bea călătorule, apă cu dor

Și-ascultă vocea timpului! Mă dor

Atâtea răni și totuși mult mai tare,

Mă doare o fântână în depărtare!

17.11.2020

Bucuria de a fi

Ramură cu rod de zile,

Fagure cu miere-în stup de vis, în mine

Stau înmugurite clipele icoane

Și mă ispitesc, mere ionatane.

Gustul tău pe buze, viață, încă-mi este,

Cu nesaț te mușc și te beau cu sete!

Tinerețe, tu, anotimp în floare,

Peste suflet, urme ți-ai lăsat, petale.

Ca o rugă scrisă în psaltirea veche,

Viață, îmi șoptești taine la ureche

Și mă-îndeamni ca tâlcul lor să-l deslușesc

și prin labirinturi să-nvăț să pășesc!

Ram cu frunze, clipele se scurg,

Inima vioară cântă în pieptul burg,

Toarce în clipe viața zâmbete de lână,

Să-mi croiască zile pline de lumină.

Viață, tu, ulcior plin cu apă vie

Potolește-mi setea, izvorând în mine

Peste suflet, clipe în frunze și în ram

Lasă-ți rodul dulce, zile cât mai am!

Prinsă în carnea mea cu-n crâmpei de rază

Viață, ești toiagul în care mă reazem!

Roz boboc de floare cu frunze de argint

Viață, ești icoana la care mă închin!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Lacrimi de toamnă (poeme)” →

Locuri de închinare la Cupca

Despre existenţa în Cupca (Nordul Bucovinei) a unei biserici ne mărturiseşte un document din anul 1575, adică din timpul lui Petru Şchiopul. Acest lăcaş de închinare se afla în cătunul Selişte. În manuscrisul fostului cantor bisericesc, Vasile Timiş, decedat în 1995, se notează că în partea răsăriteană a satului numită Bohorodice, în grădină unei văduve, cu mulţi ani în urmă se oficia serviciul divin sub patru peri, dintre care unul mai este şi astăzi. Anume acolo, după opinia acestui modest cronicar, s-ar fi aflat cel mai vechi loc de închinare în Cupca.

Mai târziu, pe muchia dealului, a fost înălţată o altă biserică prin anii 1866-1868. La această biserică veneau mai demult şi oamenii din satul Corceşti. Numai după 1808 corceştenilor li s-a permis să aibă biserica

proprie şi preot. Vasile Timiş a încercat în cronica sa să stabilească o cronologie a preoţilor, care au slujit la Cupca începând cu anii 70 ai secolului trecut. Astfel, în ordine cronologică, păstori duhovniceşti ai cupcenilor au fost: Epaminonda Prelici ( 1877-1903 ), Teodor Bumbac (1913-1914), Gheorghe Pojoga (1905-1918), Gheorghe Velehorschi (1919-1924), Constantin Grigorovici (1924-1935), Nicolae Creţu (1936), Vasile Tcaciuc (1937-1939), Simion Ivaniuc (1943-1945), Alexie Şencariuc (1945-1954) Gheorghe Zmoşu (1954-1980), Ion Amari (anii 80), Gheorghe Florea ( sfârşitul anilor 80- începutul anilor 90 ), Nicolae Proţiuc 1992-1994). Din 1994 şi până acum la Cupca păstoreşte preotul-protoiereu Vasile Cuciureanu. Actualmente este ajutat de fiul său Ilie Cuciurean, care este tot preot.

Tot din cronica fostului cantor aflăm şi despre un concurs de coruri, organizat de societatea muzicală „Armonia”. În 1931 la acest concurs a participat şi formaţia corală din Cupca, condusă de C.Grigorovici. medalia de aur a obţinut-o atunci corul din Molodia, dirijat de preotul E. Iancovschi. Cupcenilor le-a revenit medalia de bronz.

Un adevărat eveniment nu numai bisericesc ci şi cultural, încetăţenit din cele mai vechi timpuri la Cupca, este sărbătorirea Iordanului. Iată cum descrie neobositul Vasile Timiş acest obicei: „După sfârşitul liturghiei tineretul se afla în fruntea tuturor procesiunilor. Flăcăii luau toate praporele din biserică, iar fetele – icoanele. Încolonaţi câte doi, cu icoanele înainte şi praporele din urmă ei porneau însoţiţi de cântarea corului bisericesc. Clopetele trăgeau întruna până se întorceau de la sfinţirea apei. În drum spre Siret unui băietani împuşcau din secăluşuri (nişte tunuri primitive). La anumite momente ale sfinţirii apei, dacă gheaţa era tare, ceremonia se înfăptuia pe gheaţă, iar dacă nu – pe mal”. Vasile Timiş pomeneşte în manuscrisul său şi despre „strigarea Chiralesei” în ziua Bobotezei. Însuşi autorul, fiind prin anul 1929 flăcău cu armata făcută, şi-a câştigat dreptul de a organiza această „strigare”. Mai târziu acest proces avea loc nu la râu, ci în biserică. Toată lumea din sat striga şi strigă de răsună dealul, scria Vasile Timiş.

Prezintă interes şi informaţia despre crucile din Cupca. Bunăoară, în faţa lăcaşului de închinare sa afla o cruce din piatră moale, meşterită de un gospodar din Tereblecea, în amintirea unei fete care a murit la Cupca. Crucea avea la temelie lespezi de piatră, clădite cu lut. Lângă cruce creştea o tufă de liliac din cauză căreia mai târziu, ea a început să se prăbuşească. Pe partea din Continue reading „Locuri de închinare la Cupca” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: A încremenit orașul

Târziu, trecut de miezul nopții… e ora când partea mare-a omenirii oftează în somnu-i adânc, alții copleșiți de grijile zilei căutând o evadare din faldurile grele ale neputinței și dezamăgirii, alții, pierduți, rătăcitori printre vise, cautând să răzbată intr-o lume ideală, onirică, departe de toate cele de fiecare zi, care în ultimul timp le tulburară liniștea! Târziu… dar nu pentru mine, care încă mai sorb câtiva stropi din cafeaua rămasă în cupă, într-o amorțeală plăcută, deși paralizantă, o visare cu ochii deschiși, deși ceasul de mult a arătat trecut de miezul nopții; vreau însă cu încăpăținare să mai trag de ziua scursă, după cum mi-aș trage capătul de cearșaf peste cap refuzând să cred că așa s-a mai dus o zi din calendar amăgindu-mă. De ce? Nu știu, poate din cauză ca n-am nimic prea bun de prevăzut, ci o infiripată teamă de necunoscut, o incertitudine a zilei ce va veni, doar știind că ce mi-a fost azi, mi-a fost bine, liniștit, mâine fiind alta… cum va fi? De-un timp am invățat să apreciez mult timpul, fiecare zi, fiecare oră, adunând momente de ferice, știind lecția, că fericirea o aduni strop cu strop și că depinde de intensitatea fiecărui moment trăit frumos.

Târziu… fac pași de du-te vino pe balcon, mai sorb un strop de cafea rece, amăruie și privesc cerul plumburiu, miroase a ploaie. Cu siguranță undeva plouă, în nări parcă-i simt mirosul și deodată un vântuleț șuieră zbârlindu-mi părul și stârnind ceva frunze gălbejite ale florilor din glastră și-ale glicinei ce-mi acoperă veranda. Plouă cu funze m-am găndit zâmbind pal și îndepărtând cu mișcări domoale câteva șuvițe rebele de pe frunte! E ceva și asta mi-am zis, măcar vântul mai tulbură liniștea asta ce-a năpădit orașul! Ce pustiu, o liniște de cremene… niciodată parcă atât de scufundat în negura nopții! Nu știu de ce, dar imediat îmi răsar boabe de lacrimi în ochi… mă simt impresionată, nu e romantica noapte ce-am vrea mulți s-o punem în versuri sau pe note muzicale, nu-i Serenada lui Schubert, nici Moonlight de Beethoven, ci-i mai mult un Adagio de Sebastian Bach ce-mi sună ușor în urechi de la tranzistorașul meu.

E… CARANTINA… mă trezesc la un moment din visare analizând cuvântul; pare atât de frumos la pronunție, CA-RAN-TI-NA… ce sonoritate muzicala are, ca un nume de femeie, ce rezonață, plin de vocale, dar și consoane, ce frumos se intercalează și se împletesc unele cu altele! PAN-DE-MI-A… și ea are o sonoritate muzicală! Îmi scutur capul să mă trezesc din gănduri, ce nebunie… auzi, frumos cuvânt CARANTINA și PANDEMIA! Am inebunit de tot? Cum poate fi? Are atâta încărcătura negativă, cuprinde atâta suferintă, atâta grijă omenească, atâta teamă, atâta incertitudine pentru ziua ce va veni, atâta singurătate, atâta izolare! Mă găndesc la câtă durere există, unele ființe s-au dus, altele se duc chiar în momentul de față, altele se vor duce, mă gândesc la cei neajutorați, la cei ce-așteaptă o lumină, o speranță în zare, o miluire, binecuvântare…

Privesc cerul, la fiecare 5 minute sau mai puține moare un om… câte oare suflete se îndreaptă spre cer acum? Căte oare mă privesc de sus cu ochi nedumeriți? Câte vise destrămate? Câtă durere-a despărțirilor? Și unii mai aveau încă multe de facut pe-astă lume, multe de dăruit, încă multe socoteli de închis cu viața! Ce stranie senzație, mă furnică pe spate și tresalt de-un fior glacial, de parcă m-ar atinge șira spiării cu o bucată de gheață, ca gheara Morții! Mă cuprinde frica, mi se cuibărește în sân și mă roade încet, cu satisfacția învingătorului. Mă scutur de parcă aș vrea s-o alung din mine, de pe mine și de pe toți cei suferinzi. Doamne, de-aș avea putere, de-aș putea, ca printr-o vrajă, aș alunga această năpastă căzută peste omenire! Vreau să mă pot reîntoarce la viața de dinainte, așa cum ne-a fost la fiecare, mai bună, mai puțin bună, dar atunci trăiam cel puțin, poate cu neajunsuri, dar cu speranțe, cu visuri…doar când pierzi ceva îî poți înțelege valoarea adevărată!

Ce-avem AZI? Peste câteva ore se va lumina de-o nouă zi… ce ne va aștepta? Vreo minune la răscruce de drum, în haosul în care trăim, vreo lumină poate în bezna unde sutem azvâliți? Vreun zori de zi trandafiriu cu exuberanța unei vieți adevarate și nu coșmarul ce-l trăim de-un timp? Ne-om ridica de jos, de cum azi suntem îngenuncheați în fața unei sorți nemeritate? Avem vreo vină că ne-am înmulțit prea mult pe-acest Pământ ce nu mai vrea să ne suporte deasupra lui? Ne cere lutul îndărăt? Nu mai vrea EL sau… câțiva care dispun de viețile noastre, noi reprezentând doar simple cifre, vrând să ne treiere ca spicii, să ne decimeze?

Care oare ni-i STAPÂNUL sau… STAPÂNII? Vreau VIAȚA înapoi și-o vreau liniștită, calmă, în pace și armonie; nu vreau nici bogății, nici ranguri, nu vreau nimic ce nu pot lua cu mine! Îi vreau pe ai mei lângă mine și eu pe lângă ei, trăind fericiți, doar pentru că putem trăi! Cer mult? Vreau să văd iar orașul meu plin de viață până târziu, plin de luminile vitrinelor și lampioanelor, vreau să simt cu toate simțurile ascutite forfota străzilor, scrâșnetul roților și claxoanele mașinilor ce-ți străpungeau auzul, atât de enervante altădată, vreau să aud voci și strigăte, chemări pe nume, glume și râsete zglobii, hârjoana copiilor după terminarea școlii, plimbările îndrăgostițițor, mână de mână ; vreau luminițele de sărbătoare să strălucească pe străzile azi pustii, vreau ca la fiecare fereastră unde azi se-ascunde teama sub storurile trase și închise ermetic, să lucească globurile colorate-n pomii de iarnă, vreau la balcoane să pâlpâie beculețe de toate culorile, îl vreau pe Moș Crăciun să ne vină la fiecare în prag cu sacul plin de visele ce le-am pierdut, ce s-au zdrobit de-un zid dur, pe care scrie NU, de visele ce le-am mai putea încăface… Ah, cât de multe VREAU, ca un copil mic și dornic de tot ce vede, că-mi tresaltă inima și sufletul avid de dorințe… VREAU să trăim iar clipa de azi precum ne-a fost odată, prezentul și viitorul, că prea mai trăim ascunși prin faldurile treculului, pierduți prin vălurile amintirilor, intr-un „a fost odată, ca niciodată…”

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: A încremenit orașul” →