Paul LEIBOVICI: Kol Nidrei – ,,Glasul Pribegiei”

         Interesul deosebit pentru rugăciunea cea mai populară rostită în seara de ajun de IOM KIPUR (Ziua Ispășirii) m-a îndemnat să răsfoiesc numeroase cărți,să dau citire filelor îngălbenite  în care centrul cercetărilor textului își are importanța și greutatea cuvenită. Ceea ce a trezit un interes aparte –este acea melodie  care  însoțește textul, melodie de o rară frumusețe și de o vastă popularitate. Indiferent dacă e rostită de așkenazi, sfaradimi firul muzical, rămînînd constant, doar prelucrarea pentru instrumentele de coardă și suflători, se diferă întru cîtva. Solistul(a) prin interpretarea dată ne emoționează, chiar dacă melodia o ascultăm într-o zi obișnuită și nu în acea atmosferă sublimă a AJUNULUI de IOM KIPUR (Zilei Ispășirii). Firul melodic este păstrat de-a lungul generațiilor, indiferent de solist, sau acompaniamentul muzical, indiferent dacă acompaniamentul  e a unui singur instrument precum pianul sau a unei formații orchestrale. Îmi permit să citez doar un scurt fragment din textul respectiv: ,,Toate făgăduielile, solemne, afurisenii, suferința lipsurilor, smereniile și juruințele sub orice nume, asemenea și toate jurămintele,pe care le voi fi făgăduit-jurat, proscris și renunțat din această zi de Kipur  pînă la ziua de Kipur  pe care, spre binele nostru, o așteptăm de acestea toate ne căim acum, fie ele toate deslegate, fără valoare, fără obligație, ridicate și anulate, fără îndatorire și fără existență, (trad.dr.M.Thenen). Firul melodic își are originalitatea sa ,genialitatea marelui compozitor MAX  BRUCH (n.6 ian.1838 și m.1920). A fost dirijor al Orcestrei Filarmonice din Liverpool.Printr creațiile sale remarcăm: Opere simfonice, Partituri pentru voce și orchestră; compoziții pentru vioară; comp.pentru Cello și orchestră. Deasemeni compozitorului i se datorează melodia care a străbătut meleaguri și aproape de 200 de ani ,,KOL NIDREI,, -Glasul Pribegiei.

         Aruncînd o privire retrospectivă,filele istoriei muzicii ne vor purta spre sec.XIX- respectiv a anilor 1880 cînd a fost audiată în Premieră la Liverpool-Anglia și peste un an (1881) publicată la Berlin .Bruch ,la început a compus o partitură pentru cvartet pe tema ,,Pribegiei,, Ea a fost adaptată de muzicianul IDELSHON.  Pe data de 4 decembrie 1889 ,compozitorul a scris o scrisoare muzicologului Eduard Birenbaum în care-i descrie motivația compoziției sale  și instrumentele pe care le-a abordat.De altfel ,Bruch a cunoscut textul rugăciunii respective prin intermediul familiei Lichtenstein ,cu care se împrietenise.El însuși declară,, cu toate că sunt protestant ,ca artist am fost atras puternic de text ,iar melodia caut să o răspîndesc cu bucurie  -alcătuind diverse prelucrări.Încă din tinerețe –am învățat diverse versuri populare a naționalităților .Caut să le înprospătez melodiile ,pe cît posibil. Melodia,în fapt s-a născut din cîntecele populare de odinioară. În acest fel am învățat și unele melodii etnice evreiești.    Compozitorul Bruch i-a dedicat-o prietenului său ROBERT HAUZMAN –celebrul cantor al vremii și bun prieten cu marele compozitor. În fond compoziția lui Bruch este o prelucrare adaptată după Bethowen.La început partitura a fost scrisă pentru un cvartet în care Cello conduce firul muzical iar Harpa întregește armonia melodiei. Solistul, respectiv cantorul susține –dă viață textului religios. Muzicologul Idelsohn a fost primul care a răspîndit cunoscuta melodie, care însoțește textul Col ,,Nidre,,în 1929. Orchestrația compozitorului întregește ,dînd textului o înălțare spirituală,specifică momentului dovedind prin aceasta pe lîngă o artă muzicală frumoasă,un moment de înălțare deosebită.De altfel, însuși compozitorul Bruch a menționat în una din scrisori: Am văzut în textul ,,Col Nidrei,, nu numai un prilej de compoziție ci, o prelucrare artistică a unei melodii populare! Continue reading „Paul LEIBOVICI: Kol Nidrei – ,,Glasul Pribegiei””

Augustin OSTACE: Sfântul Sacrament

În cadrul bisericii catolice, sărbătorim între 24 şi 27 septembrie 2020, magii prevestitori ai mântuitorului Iisus, Kölnerdom – Drei Könige, ale căror sfinte relicve se află chiar în altarul marii catedrale de pe Rhein… Patologiile Corona, tot mai extinse şi mai agresive, au redus enorm din liturghiile şi ritualurile creştine (adăugam aici, scandalurile din ultimii ani din bisericile catolice, ortodoxe, protestante şi neoprotestante, implicate în grave acuzații de pedofilism, homosexualitate, inginerii financiare, politicianism întru anihilarea tradiţiilor europene, incluzând aici măsuri anticreştine, susţinerea iresponsabilă a unor uragane de migraţionism, interminabile şi deplorabile, imoralitate faţă de credincioşii încă rămaşi întru credinţă, iar lista gravelor enumerări nu se opreşte aici!) Dar, rămânând neclintit în credinţă şi rugăciune, în meditaţie şi contemplaţie, privind zilnic Domul de pe balconul meu din Feldstr. 43, creându-mi obligaţia de a aprinde o lumânare la Dom, ori de câte ori sunt în Köln, de a străfulgera lumina solară ce reaprinde imensele vitralii ai Catedralei, de a citi şi reciti suferinţele golgothelor sculptate, în acordurile divine ale muzicalităţii venite de dincolo de compozitori şi orchestraţii… Sunt ferm convins că Sfânta Cruce, Heilige Kreuz, prezentă în tot şirul celor 12 Golgothe alături de Iisus Christos, devine ea însăşi fiinţă a suferinţei, Mitdasein-in-Christus, co-fiinţând între Om şi Dumnezeu, împăcând lumea cu sine, din trinitatea (terestro-divină), Om-Cruce-Divinitate! …Cred Doamne, mărturisesc Doamne şi ştiu Doamne, că tu eşti Creatorul Universului celui viu, celui însufleţit şi celui de necuprins!

————————

Augustin OSTACE

Köln Nord, Deutschland, Germania

24 septembrie 2020

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poezia și despre poezia eminesciană – Cărți la biblioteca ”Mihai Eminescu”, CRINGILA, N.S.W

                                                                                  Motto:

                                                                    ”…Eminescu este zilnic cu noi,

                                                                     precum un Hristos al Românilor”.

                                                                                                                   Ioan Miclău-Gepianu

 

 

 

-Opera lui Mihai Eminescu-vol.I-II- George Călinescu, Editura Pentru Literatură, București, 1969.

-Opera lui Mihai Eminescu-vol.12,13,16 –G.Călinescu, Editura Pentru Literatură, București, 1969.

-Opera lui M.Eminescu- în 6 volume- ediție de Al.Piru, Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1993

-EMINESCU – Poezii –ediție critică de D.Murărașu, redactor Aurelia Rusu, Editura Pentru Literatură, București,1969.

-Eminescu-Poezii-vol.2, –Antologie de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ed.Minerva, București,1977

-M.Eminescu-Poezii, proză literară vol.I-II- ediție de Petru Creția, Cartea Românească, 1978

-M.Eminescu-Opere alese-II- Ediție îngrijită de  Perpessicius, Ed.Minerva, 1973

-POEZII- M.Eminescu- Editura Eminescu,1984- Prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, tabel cronologic de Ion Crețu

– Opera lui Mihai Eminescu-vol.1,2 – G.Călinescu, Edit.Minerva, București,1976

-M.Eminescu- Opere alese- vol.III-ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, Editura Pentru Literatură, 1965

-M.Eminescu-Opere-vol.IV- Teatru-ediție critică, note și variante de Aurelia Rusu, Studiu introductiv de George Munteanu-Ed.Minerva,1978

-Mihai Eminescu- Sfântul Pământ al Transilvaniei – Antologie, prefață,note și comentarii de D.Vatamaniuc, Ed. Saeculum I.O, București, 1997

-Mihai Eminescu–Poezii-Gedichte-Ediție bilingvă-română-germană, Ed.Grai și Suflet- Cultura Națională, București, 1995

-EMINESCU-90 Poezii –Cuvânt înainte de Mircea Ciobanu, Ed.Prometeu-1991

-A doua viață a lui EMINESCU-de N.Georgescu-Ed.Europa Nova, București 1994

-EMINESCU- album- o sută de file din caietele eminesciene-Ed. Didactică și Pedagogică

R.A.Bucuresti, tipărită la Imprimeria ”ARDEALUL”-Cluj, 1997.

-POEZII-M.Eminescu-Prefațată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, tabel cronologic de  Ion Crețu, Ed. ”EMINESCU”,1980

-EMINESCU în ACTUALITATE-Culegere de articole și comunicări-Coordonarea lucrării: Dan Brudașcu, Ed.SEDAN, 2000.

Misterul morții lui Eminescu-Eminesciene- Ovidiu Vuia, Ed.”PACO”, 1996

-Mihai Eminescu,publicist-”Suntem Români și Punctum”, George Marinescu, Editura Fundației Culturale Române ”Demândarea Părintească”, 1997

-Mihai Eminescu- Rayonnement d-un genie- Anthologie critique et poetique, note liminaire et notices bio-bibliofaphiques par George Apostoiu, Editions Minerva, București, 1989.

-Eminescu și Blajul- Ion Buzași, Editura ”Iriana”, București, 1994

-La poesie d-Eminescu, Edgar Papu, Ed. Știintțifică și Enciclopedică, Bucarest, 1985

-Mihai Eminescu- proză și literatură-Antologie,note și bibliografie de Marin Iancu, cu un Studiu introductiv de Gh.Bulgăr, Casa de Editură ”Petru Maior”, Târgu Mureș, impimarea s-a realizat Tipografia –APP- București.

-EMINESCU- Un secol în Medalii- Expoziție și catalog de Constantin Mălinaș, Cuvânt înainte, de Viorel Horj, Ed.”Mihai Eminescu”,Oradea, 1992.

-PAȘII POETULUI- de Gellu Dorian și Emil Iordache, Ed. Sport-Turism, București, 1989.

-Mihai Eminescu-Luceafărul-Evening Star- Ediție bilingvă îngrijită de Constantin Mălinaș- Asociația Română Pentru EX Libris Oradea, 2004. Traducere de Josef Johann Soltesz.

-Monologul Dramatic Eminescian- Ioan Derșidan,Ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2001.

-Mihai Eminescu-Poet și Gânditor, de Eugen.S.Cucerzan,Ed.Grinta, Cluj-Napoca, 2002.

-EMINESCU ȘI ORADEA- Ediție și studii bibliografice de Constantin MĂLINAȘ,

Mesaj Cultural Către Orădeni de ing. Petru Filip. Biblioteca Județeană ”GHEORGHE ȘINCAI” BIHOR, ORADEA, 2000.

-Mihai EMINESCU – Poezii, cu introducere și subt îngrijirea d-lui G.Murnu, cu 12 acuarele- facsimile și numeroase desene de: A.Murnu, Ed.”Națională”-S.Ciornei-București, și tipărită La atelierele”Ramuri”-Craiova în anul 1929, retipărită la la data de 9 ianuarie,1995.

-EMINESCIANA – Șerban Cioculescu, Ed.Minerva, 1985.

-EMINESCU ȘI TRANSILVANIA – D.Vatamaniuc, Ed.DACIA, Cluj-Napoca, 1995

-M.Eminescu- Istorie și Destin-Antologie de Aurelia Dumitrașcu, Prefață de Nicolae-Șerban Tanașoca, Ed.Porto-Franco, Galați, 1993.

 

             Eminescu pentru emigranți!

 

        ”…Românul are o personalitate aleasă și frumoasă, un caracter înclinat spre buna înțelegere, fiind iubitor de societatea omenească în care există, îndiferent de prezența altor suflete de altă origine națională.

       Românul nu iubește simțul discriminării rasiale ori religioase. Cu ocazia unor festivități multiculturale ale Australiei, reprezentanți ai Guvernului referindu-se la aportul etniilor în sudarea Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poezia și despre poezia eminesciană – Cărți la biblioteca ”Mihai Eminescu”, CRINGILA, N.S.W”

Dumitru MNERIE: Cu dragoste și prețuire Profesorului Tiberiu CIOBANU – un reper al culturii și educației timișorene, la împlinirea vârstei de 60 de ani

     Un proverb românesc spune că „neamurile sunt date de Dumnezeu, prietenii ți-i alegi singur”. Totuși, ca o excepție, cred că pe prietenul Tibi Ciobanu Dumnezeu mi l-a scos în cale și mi l-a așezat la suflet. Astfel, mă consider binecuvântat de Dumnezeu și tare norocos să pot simți mereu aproape, la bine și la greu, un OM atât de valoros, atât de implicat în viața culturală a Timișoarei, în comunitatea adevăraților mentori educaționali ai urbei. Spicuind câteva date biobibliografice, aflăm că s-a născut, la 25 septembrie 1960, în oraşul Anina, judeţul Caraş-Severin, a absolvit, în anul 1984, Facultatea de Istorie-Filosofie (specializarea istorie-filosofie), Universitatea din Bucureşti. Este profesor de istorie, grad didactic I, titular în învăţământul preuniversitar (actualmente, la Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara), cu doctorat în istorie din 2008, obținut cu distincţia „cum laude”, avându-l ca mentor pe actualul Președinte al Academiei Române, Ioan Aurel POP. Este fondator şi director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara. A îndeplinit și funcția de Director al Liceului „Ioan Slavici” Timişoara între anii 2011-2012. Cariera universitară a început-o în calitate de cadru didactic asociat la Catedra de Istorie a Facultăţii de Litere, Istorie şi Filosofie (actualmente, „şi Teologie”), de la Universitatea de Vest Timişoara, din 1997, iar din 2006 şi la Catedra de Ştiinţe Sociale a Universităţii „Ioan Slavici” din Timişoara. Din anul 2012 a devenit Conferenţiar universitar, titular și Prorector al Universităţii „Ioan Slavici” din Timişoara, îndeplinind aici și responsabilitățile preşedintelui Comisiei de Etică.

         Asumările remarcabile în plan cultural sunt recunoscute în multiple ipostaze: Fondator, director şi redactor-şef al revistei de cultură istorică „Columna 2000”; Membru în Colectivul de redacţie al revistei de cultură istorică „Clio” din Timişoara; Membru în Colectivul de redacţie al periodicului de cultură şi educaţie „Demnitatea” din Timişoara; Membru în Colectivul de redacţie al revistei „Lumina divină” din Timişoara; Realizator şi moderator al emisiunilor „Dincolo de catedră” şi „Pagini de istorie” (perioada 2001-2006), precum şi al emisiunii „Convergenţe”, începând cu 2006, de la TV „Tele Europa Nova” Timişoara; Preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România – Filiala Timiş din 2003; membru în Consiliul Director al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România; Fondator şi prim vicepreşedinte al Despărţământului „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei; Fondator şi secretar general al Societăţii Culturale „Patrimoniu” Timişoara; Membru de onoare al Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus” din Uzdin-Serbia, din 2001; Membru de onoare al Societăţii Literar-Artistice „Sorin Titel” din Banat, din 2003; Membru de onoare şi membru în Consiliul de Conducere al Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România – Filiala Timişoara, din 2002; Membru al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, din 1997; Membru-fondator al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – filiala Timiş şi responsabil al Secţiei de Istorie Medie a acesteia; Membru al Ligii şi Fundaţiei „Mareşal Ion Antonescu” din România – Filiala Timiş; Membru-fondator al Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor Timişoara; Membru al Fundaţiei Regionale de Interes Public „Sine Ira” şi responsabil al Departamentului P.R. al acesteia; Membru al Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România „Clio” – Filiala Timiş; Membru al Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din Ministerul de Interne – Filiala Timiş; Vicepreședinte al Ligii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Banat, membru de onoare al Academiei Pontificale Internaționale Mariane de la Vatican.

            Este firesc să fie apreciat, într-o oarecare măsură și prin o serie de ordine, titluri, distincţii, premii, diplome şi medalii, conferite şi acordate, printre care se pot remarca: Ordinul „Meritul pentru Învăţământ” în grad de Ofiţer, pentru abnegaţia şi devotamentul puse în slujba învăţământului românesc, pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea şi promovarea cercetării ştiinţifice din ţara noastră, conferit prin Decret Prezidenţial, în anul 2004; Ordinul „Crucea Memoriei”, în semn de înaltă preţuire în lupta contra comunismului, conferit de Uniunea Participanţilor la Conflictul Militar (1991-1992) din Republica Moldova, în anul 2005; Premiul „Pro Cultura Timisensis”, pentru întreaga activitate desfăşurată şi merite deosebite în promovarea artei şi culturii timişene,acordat de Consiliul Judeţean Timiş, în anul 2006; Titlul de „Membru de Onoare” şi „Medalia pentru Merite Deosebite”,în activitatea de cinstire a Eroilor Neamului Românesc, acordate de Consiliul Director Central al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” din România, în anul 2006; Distincţia „Diploma Gheorghe Lazăr clasa a III-a”, pentru merite deo­sebite în activitatea la catedră şi rezultate remarcabile obţinute în formarea şi educarea tinerilor, acordată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în anul 2007;  Premiul Jurnalistul anului 2012, pentru izbânda credinţei în ziaristica independentă, pentru înalta pâlpâire a spiritului de jurnalist stând de veghe la izvoarele adevărului, pentru cinstita slujire a cuvântului scris, pentru tenacitatea cu care apără limba română, pentru că este făptuitor de dreptate şi pentru curajul de a fi corect, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anul 2012; Diploma Silvius Bata Miclea, pentru contribuţii deosebite în afirmarea şi promovarea jurnalisticiiadevărate şi independente în spaţiul Banatului, conferită de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011; Premiul cultural Tibiscus, pentru contribuţii la promovarea şi afirmarea valorilor cultural-spirituale româneşti în spaţiul banatic, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anii 2009, 2010 şi 2012; Premiul cultural „Gheorghe Bulic”, în semn de profundă mulţumire şi recunoştinţă pentru contribuţia majoră la păstrarea, afirmarea şi promovarea identităţii cultural-naţionale, a spiritualităţii şi demnităţii românilor din Serbia, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anii 2008 şi 2011; Premiul „Dr. Gligor Popi”, în semn de recunoştinţă şi continuă aducere aminte pentru contribuţia adusă la păstrarea obştei româneşti cât şi pentru merite deosebite în promovarea ideilor umaniste şi cultivarea şi afirmarea valorilor istoriei româneşti, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anul 2012; Nominalizat cu emisiunea „Dincolo de catedră”, în cadrul Concursului „Premiile Jurnalismului de Educaţie” (secţiunea Televiziune), ediţia 2004, organizat de către Comisia Naţională a României pentru UNESCO.

            Până în prezent, a adus o contribuție excepțională la îmbogățirea literaturii de sorginte istorică prin cele 25 de cărţi publicate până în prezent, cum ar fi: Victorii celebre ale oştilor române, Ed. Brumar, Timişoara, 1997; Mihai Viteazul, domnul primei uniri, Ed. Brumar, Timişoara, 1998; Domnii îndelungate în istoria românilor, Ed. Eurostampa, Timişoara, 1999; Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Ed. Excelsior, Timişoara, 2000; Domnitori nedreptăţiţi din istoria românilor, Ed. Marineasa, Timişoara, 2001; Oştile române şi cruciadele antiotomane, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2002; Voievozi desăvârşitori ai statelor medievale Ţara Românească şi Moldova (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2003 (cu sprijinul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului); Incursiuni în istoriografia românească referitoare la Banatul medieval (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2004 (cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării); Douăsprezece povestiri adevărate despre Mihai Viteazul (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2005; Domnitori români mai puţin cunoscuţi, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2005 (cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică); Voievozi şi domnitori români (sec. XIV-XVI), Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2006 (cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică); Domnii scurte dar însemnate în istoria românilor, Ed. Zamolsara, Timişoara, 2007 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Cele mai scurte trei domnii din Evul Mediu românesc (ediţie bilingvă româno-franceză), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Banatul medieval în viziunea istorică a lui Patriciu Drăgălina, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008; Monografism bănăţean (Istoria medievală a Banatului reflectată în monografiile alcătuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008; Istoriografia românească de la începutul secolului al XIX-lea până la Marea Unire privitoare la Evul Mediu bănăţean, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Cercetarea istorică românească din secolul XIX şi prima jumătate a veacului XX privind epoca medievală în Banat. Sinteză (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009. Ion Vodă cel Viteaz, o viaţă eroică şi un sfârşit tragic, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Istoriografia românească din perioada 1918-1948 referitoare la Evul Mediu bănăţean, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Cărturari români cu preocupări referitoare la istoria medievală a Banatului. Cuprinderi biobibliografice, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2010 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. I-II,Editura Eurostampa, Timişoara, 2010 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); „Fortissimus  athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555,Editura Eurostampa, Timişoara, 2011 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Istoria medievală a Banatului reflectată în opera lui Ioachim Miloia,Editura Eurostampa, Timişoara, 2012 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); O prezentare a cadrului istorico-geografic al Banatului medieval,Editura Eurostampa, Timişoara, 2012 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Integrarea cercetărilor istorice referitoare la Banatul medieval în mișcarea generală istoriografică românească (ediţie bilingvă româno-engleză), Editura Eurostampa, Timișoara, 2013 (cu sprijinul Consiliului Județean Timiș). Dar, nu se oprește aici, având în pregătire: Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” la Mircea cel Bătrân; Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită; O istorie a ştiinţei şi tehnicii din Banat.  

            De asemenea, este autorul a peste 570 de studii şi articole publicate şi peste 250 de comunicări ştiinţifice susţinute.

         De ziua specială a Profesorului – doctor în istorie, aș vrea să mă refer la demnitatea cu care pune, dezinteresat, în valoare personalități cu contribuții evidente pentru cultura românească, chiar după trecerea lor în eternitate. De fiecare dată când amintește cineva de Aurel TURCUȘ, prietenul Tibi, are o reacție încărcată de sinceră emoție, dar, în același timp transmite emoție auditoriului, prin prezentarea unor fapte mai mari sau mai mărunte argumentându-i meritele, dar și recunoscându-și cu mândrie postura de discipol, iar, cu smerenie îi adresează rugămintea sfântă, ca de-acolo de sus Aurel să-l mai îndrume către fapte bune. O asemenea excepțională faptă este și Festivalul-concurs internațional de creație cultural-artistică și educativ-științifică de inspirație religioasă Lumină lină – in memoriam Aurel Turcuș”.

         De fiecare dată m-am simțit onorat să particip, (în calitate de președinte al Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici” din Timișoara, reprezentând astfel Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” din Timişoara, ca și co-organizator), la Simpozionul organizat în mod tradițional, care cuprinde în program, la loc de cinste, ceremonia de decernare a premiilor. Anul acesta , respectând întru-totul condițiile de pandemie determinată de noul corona-virus, recent, în 18 septembrie, Biserica Parohiei Ortodoxe Timișoara-Dacia, având hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, a găzduit a XVII-a ediție, avându-l, ca de fiecare dată în centrul acțiunii pe Tiberiu Ciobanu, conducând cu emoție și responsabilitate derularea tuturor momentelor cuprinse în programul temeinic pregătit, încărcat cu multe date și momente importante. Din context s-a putut reține faptul că Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara a fost unitatea școlară inițiatoare și organizatoare a manifestării, avândul ca responsabil de proiect și președinte al Comitetului de organizare, în mod firesc, pe conf. univ. dr. Tiberiu CIOBANU.

            Programul simpozionului a cuprins: un Ceremonial de deschidere; o Binecuvântare a lucrărilor simpozionului de către Prea Onoratul Părinte dr. Ioan BUDE (președintele de onoare al Comitetului de organizare); un Cuvânt de salut din partea organizatorilor și a invitaților de onoare (Prea Onoratul Părinte dr. Ionel POPESCU, Vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei; lect. univ. dr. Adela POPA, șef Serviciu Cultură, Învățământ, Minorități și Sport din cadrul C. J. Timiș; prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU, prof. Doina DRĂGAN, președinte al Ligii Scriitorilor Români – Filiala Timișoara (Banat); Ana ZLIBUȚ, prim vicepreședinte al LSRTB; dr. ing. Ștefan DUNĂ, Universitatea „Politehnica” Timișoara; jr. Dumitru BUȚOI, vicepreședinte al Filialei „Valeriu Braniște” Timiș a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; prof. Monica CONDAN, redactor-șef al revistei de cultură „Coloana infinitului”; scriitorul Ticu LEONTESCU; revoluționarul Ioan SAVU; poeta Ana CAIA, soția regretatului om de cultură Aurel Turcuș.

         Decernarea premiilor a fost realizată de însuși sufletul acțiunii, prof. dr. Tiberiu Ciobanu și de către prof. Alina Doinița Șușoi (consilier educativ al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, co-responsabil de proiect și secretar general al Comitetului de organizare).

          Laureatul Marelui Premiu «Aurel Turcuș» a fost Adrian Dinu RACHIERU, pentru întreaga activitate de creație literară de inspirație religioasă.

 

        La SECŢIUNEA «DIN LARGA ROMÂNITATE», Premiul de Excelență «Zarişti etnice»: Melania RUSU-CARAGIOIU (Canada), pentru creațiile sale literare de inspirație religioasă. Premiul I «Zarişti etnice»: Gabi Aurel COSTEA (SUA), pentru poezie de inspirație religioasă.

         La SECŢIUNEA «PROZĂ ÎN VOLUM» Premiul de Excelenţă «Dosoftei»: Eugen DORCESCU, pentru volumul Îngerul adâncului.

         Premiul Special «Dosoftei»: Speranța Doina CĂTANĂ, pentru volumul Aripile primului zbor.

         La SECŢIUNEA «POEZIE ÎN VOLUM» Premiul de Excelență  «Dosoftei»: Constanța Sylvia HÂRCEAGĂ, pentru volumul Când nopțile miros a crizanteme,

Amalia PETROV, pentru volumul Poezie de carbon, Flory IGNA, pentru volumul Iubit de Dumnezeu, Rovena BRÎNZAN, pentru volumele Ce-aș fi fără Tine? și Zorii învierii.

         Premiul I «Dosoftei»: Speranța Doina CĂTANĂ, pentru volumul Anotimpurile vieții, iar Premiul Special «Dosoftei»: Monica CONDAN, pentru volumul Albastru vital.

La SECŢIUNEA «POEZIE», Premii de Excelenţă: Petru Vasile TOMOIAGĂ, Ana CAIA, Ștefan DUNĂ, Jean CICLOVEANU, Tabita CURACIUC. Premiul I: Simion Felix MARȚIAN (Vulcan, jud. Hunedoara), Viorica BORDÎNC (Târgu-Jiu, jud. Gorj), Vasile Livius IANOȘEV, Premiul II: Iuliana LEONTIUC, Laura LEONTIUC, Florea CONSTANTINESCU, Premiul III: Vasile BRADU, Gheorghe ȚEPENEU (Reșița, jud. Caraș-Severin), Vasile PINTEA.

         La SECŢIUNEA «PROZĂ» Premiul de Excelență: Ticu LEONTESCU, iar Premiul I: Carmen GAŞPAR

         La SECŢIUNEA «ESEU» Premiul de Excelență: Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU, Ștefan DUNĂ. Premiul I: Vlad Rusalin Tiberiu SARCA, (elev în clasa a X-a Științe Sociale 1 la Liceul Teoretic „Vlad Țepeș” Timișoara)

La SECŢIUNEA «DIDACTICA», Premiul de Excelenţă: Patricia Elida PISANO, Premiul I: Otilia BREBAN, Diana SARCA.

         La SECŢIUNEA «ARTE PLASTICE ŞI MUZICĂ» Premiul de Excelenţă «Pro arte»: Michaela Aurelia LEAHU, Consuela GRIGORESCU. Pentru creaţie plastică Premiul I «Pro arte»: Colectivului de elevi al Cercului de pictură „Nicolae Grigorescu” de la Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara și elevelor Alina GRUICI (clasa a VII-a), Amalia AGACHI (clasa a VIII-a), Daria BARATH (clasa a VIII-a), Dariana DARĂU (clasa a VIII-a), Dragana IANCULOVICI (clasa a VIII-a), de la Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timișoara și Andreea-Elena MNERIE (clasa a IX-a) de la Liceul Tehnologic „Ion I. C. Brătianu” Timișoara), pentru creaţie plastică religioasă. Premiul de Excelenţă «Pro arte»: Preot Florin Ionuț FILIP, pentru creaţie literar-muzicală. Premiul I «Pro arte»: Maria Livia ILCĂU pentru creaţie literar-muzicală.

         La SECŢIUNEA «PUBLICISTICA» Premiul de Excelență: Laurenţiu NISTORESCU, pr. dr. Marius IOANA, pr. lect. univ. dr. Marius FLORESCU pentru promovarea sacrului şi a Continue reading „Dumitru MNERIE: Cu dragoste și prețuire Profesorului Tiberiu CIOBANU – un reper al culturii și educației timișorene, la împlinirea vârstei de 60 de ani”

Veronica BALAJ: Claudiu Dumitrache este un maratonist în cultură

Tânăr intrat în arena culturii, alergând în același timp pe două piste. Literatura  și muzica. Alergând și spunând cu voce tare : « sunt aici, pe Terra, sunt și eu printre voi ! Am doar 20 de ani, dar  vreau un podium. Nu am răbdare!  Mă vedeți? Mă auziți? » Mărturia sa o iau drept motto: « Am să strig cât pot de tare. Sunt aici și n-am răbdare! »

Este vorba de Claudiu Dumitrache. Are vârsta îndrăznelilor, a viselor de toate felurile. Mă declar încântată că există tineri care-și folosesc entuziasmul în numele artei.

Claudiu Dumitrache merge în același timp pe două paliere, ambele susținute de tonalitățile creației. Aflu că el este cel care a reinventat trupa Anton Pann a lui Buhăiești…abia asteptăm…

Muzica duce spre perfecțiune. Aici mă încurc. Mă opresc. Ce să spun? Muzica presupune efort, imaginație, exersare, exersare, exersare…. Adaug obligativitatea talentului . E nevoie  și de timp. Există o frumoasă zicală, « PER I MIRACOLI, CI VOGLIO UN PO DI TEMPO ». Pentru miracole, e nevoie de un pic de timp. Dacă accepți muzica la modul acesta, profesionist,  când mai alergi și pe celălat palier, adică  literatura? Nu pot răspunde eu, nu e cazul, răspund  în schimb reușitele celui împricinat care a avut curajul să atace arta pe două fronturi, așa cum am precizat. Nu risc nimic dacă  spun, admirabil !!!

Claudiu Dumitrache a descoperit harul distilării poetice a cuvintelor. Așa cum sugestiv și foarte pertinent sublinia Christian Schenk, într-o prezentare, limba folosită de fiecare nativ este un element definitoriu. Pentru ceea ce întreprinde un scriitor, putem spune că este un fel de plecăciune, de omagiu adus limbii materne.

Claudiu Dumitrache semnează un volumaș intitulat Boemia unui  mort… Fără îndoială gândul ne duce la o anume zonă geografică. În volumul respectiv, extrapolând, am identificat mai multe poziții filozofice.  Puterea de a opune morții, vitalitatea. Exuberanța, înfruntarea fiecărui moment care trece și devine parte din irecuperabil, din moarte. Autorul dăruiește, în  replică, opozant  temutului termen, dăruiește  iubire, speranță, bucuria de a trăi. Cineva făcea trimitere la  violetul bacovian… Nici pe departe nu poate fi vorba de așa ceva! Aici avem de-a face cu  laitmotivul dragostei împrăștiate, dăruite în scânteieri vitale,   extravertite, în toate nuanțele sale. Vocea autorului vibrează de  iubire  clamată în varii tonalități până la decibelii pe care-i include de obicei patima. Să se știe, să se audă, să-i fie primit darul de afecțiune.

Îmi permit să-mi imaginez că subiectul nostru poate deveni un actor renumit, care să cânte și să declame, care să  ne trimită și nouă o invitație la unul din spectacolele sale  de răsunet .

Pentru această meserie de ardere, de flacără, categoric se poate spune că are toate calitățile.

Claudiu Dumitrache este un maratonist în cultură. Are nevoie de susținerea publicului care-i aplaudă strădania, dăruirea. Deviza lui  are mai multe expresivități: Îndrăznește! Uimește! Visează! Dăruiește! înfruntă! Câștigă! Să nu uităm că și-a  publicat autobiografia la vârsta  elanurilor nestăvilite…

 

 

Comunicat emis de
Veronica BALAJ,
Scriitor, Jurnalist radio-tv
23 septembrie, 2020

Ovidiu Cristian DINICĂ: Anton Pann

Cu Anton Pann istoria literaturii române este darnică. Sunt mărturii despre el și opera sa, în măsura în care acesta s-a bucurat de viaţă, ştiind să preţuiască atât tumultul acesteia, dar şi împlinirea spirituală.

Primul articol important îl publică V. Alecsandri în „Convorbiri Literare“, la data de 01/02/1872, cu titlul „Cântece de stea și Povestea vorbei”, unde îi consideră opera ca fiind foarte valoroasă şi având caracter naţional.

Primul biograf este G. Dem Teodorescu care în 1893 publică operele şi viata lui Anton Pann. Aceasta realizează meticulos un prim rezumat pitoresc din care lipsesc însă unele elemente inedite ale vieţii menestrelului.

Anton Pann, fiind pentru epoca sa un creator autentic, membru de seamă al lumii bisericeşti ortodoxe, dar și laice, va fi consemnat în toate istoriile literaturii române.

Anton Pann, artist al deșertăciunii umane, a însoțit cu versuri și cântece armonioase clipele de desfătare ale curtezanelor, a fost admirat la curți boierești, acceptat la petrecerile clericilor. Poetul ne încântă părăsind ritmul cântărilor bisericești, transcriind muzica și poezia vremurilor sale.

Ca profesor de muzică psaltică, compozitor, folclorist şi scriitor, Anton Pann contribuie prin personalitatea sa complexă la constituirea culturii noastre, rămânând atât în istoria literaturii, cât şi în cea a Bisericii Ortodoxe Române.

Data naşterii sale este nesigură și se situează între 1793-1797, la Sliven, în Imperiul Otoman, azi Bulgaria. Decesul este consemnat la 2 noiembrie 1854, la Bucureşti, Ţara Românească. Anton Pann se naşte în familia lui Pantoleon sau Pantaleon Petrov, acesta fiind numele tatălui său („vreun Pandele sau Pantelimon”, cum sugerează într-un studiu Tudor Vianu) care era de meserie căldărar sau arămar. George Călinescu afirmă că prin tatăl său, Anton Pann era român de origine: „Cunoaşterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era sau român (valah curat ori cuţovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie” (1). După numele tatălui, viitorul autor se va semna pe manuscrisele primei perioade de creaţie cu Antonie Pantoleon Petroveanu.

Izbucnirea unui nou război ruso-turc în 1806, care coincide cu anul morţii tatălui său, face ca Anton Pann, împreună cu mama şi cei doi fraţi, să ia drumul pribegiei, la Nord de Dunăre, în căutarea unei vieţi mai bune. De aici, însoţeşte trupele ruseşti, trece în Basarabia şi se stabileşte la Chișinău, unde Anton Pann este acceptat la vârsta de 10 ani în corul bisericii mari din această localitate, datorită vocii sale frumos timbrată. Astfel îşi află vocaţia de psalt şi învaţă limba rusă. Fraţii săi, înrolându-se în armata rusească, sfârşesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei, împotriva turcilor, fapt ce va conduce la dezvoltarea simţământului patriotic, reflectat în creaţia sa viitoare.

În iarna anului 1812, la vârsta de 16 ani, tânărul Anton Pann cunoaşte Bucureștiul, cu farmecul unui oraş balcanic, cu mahalale, târguri şi iarmaroace mustind de gusturi orientale şi mode venite de la periferia lumii apuseane. Mai toţi călătorii străini care au trecut prin oraşul de pe malul Dâmboviţei la începutul secolului al XIX-lea, definesc Bucureştiul ca pe o urbe a tuturor contrastelor – „sat şi oraş, mizerie şi lux, arhitectură primitivă şi case în stil constantinopolitan”. (2)

Supusă istoriei la intersecţia civilizaţiilor şi epocilor, viitoarea capitală împletea graiuri şi obiceiuri ale diferitelor naţionalităţi ce tranzitau oraşul. În acest amestec balcanic de tradiţii şi tendinţe novatoare se formează şi creşte viitorul autor. Era o perioadă de letargie şi uşor avânt al modernismul european, însă suferind şi de impactul balcanismului combinat cu tradiţiile și jovialitatea locuitorilor autohtoni, pentru care la mare preț erau sărbătorile câmpeneşti de la care lăutarii nu lipseau.

Anton Pann cunoştea destul de bine limbile: română, greacă, bulgară, turcă şi rusă. Acest lucru îl va ajuta la culegerea de texte populare şi îi va fi de folos şi la învăţarea tainelor muzicii bizantine avându-i ca profesori pe Dionisie Fotino, scriitor şi compozitor muzical, cunoscător perfect al muzicii orientale, iar din 1816 pe Petru Efesiul, unul din grecii pricepuţi în muzică eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoştinţele de bază ale artei muzicale, dar şi dorinţa de perfecţiune. Şcoala acestuia a funcţionat pe lângă biserica Sf. Nicolae Şelari. Aici învaţă şi meşteşugul tiparului, în tipografia aceluiaşi Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei şi tipăreşte pentru întâia dată un Axion în româneşte, care, din nefericire, nu s-a păstrat.

Perioada sa de debut muzical corespunde campaniei de autohtonizare a vieţii eclesiastice. La numai 23 de ani, Anton Pann este numit de mitropolitul Dionisie Lupu în comisia pentru traducerea cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte, folosindu-se de noua semiologie hrisantică. În anul 1821 fiind refugiat la biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cântă la strană, îl cunoaşte pe Ion Barac, celălalt traducător şi tipograf de cărţi populare cu care leagă o frumoasă prietenie de creaţie.

La revenirea de la Braşov o cunoaşte pe Zamfira Agurezean, de care se îndrăgosteşte şi cu care întemeiază prima căsnicie, fără a avea însă mulţumire deplină. Din această căsătorie are un fiu, Lazăr, care va deveni preot. După o perioadă de şapte ani biserica ortodoxă acceptă despărţirea lor. Lazăr îl va condamna tot timpul pe tatăl său și totuşi lui, prin testament, Anton Pann îi va lăsa viitoarea sa tipografie.

Prima etapă a şederii sale în Râmnicu Vâlcea a fost scurtă şi cuprinde anii 1826-1828. Documentele vremii îl găsesc stabilit dascăl de muzică la şcoala de pe lângă Episcopia Râmnicului şi cântăreţ la biserica „Buna Vestire”. Colaborarea sa cu Episcopia are ca motiv principal românizarea şi modernizarea muzicii bisericești, dovadă fiind manuscrisele redactate cu scrisul fin al psaltului, constând în cântări specifice cultului ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În acelaşi timp, predă lecţii de muzică maicilor de la mănăstirile Dintr-un Lemn şi Surupatele, care erau încântate de glasul său deosebit. Din opera muzicală bisericească a lui Anton Pann amintim: Noul Docsastar, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericesti sau Gramatica melodică, Heruvico-Chinonicar, Paresimier, Noul Anastasimatar.

Precum personajul Rică Venturiano din piesa de teatru „O noapte furtunoasă”, are o aventură galantă cu Anica, nepoata stareţei de la Mănăstirea Dintr-un Lemn cu care fuge la Braşov, ea fiind travestită în flăcău. Acest concubinaj a durat 10 ani, fiind întrerupt de influenţele rudelor fetei și sub porunca bisericii. Din această relaţie au rezultat doi copii: Gheorghiţă, mort la o vârstă fragedă, şi Ţinea.

În 1828 se întoarce în Bucureşti după încetarea colaborării cu Episcopia Râmnicului. Aici Anton Pann îşi manifestă talentul interpretativ, de cobzar iscusit, cântând în diverse tarafuri ale perioadei, notabil fiind cel al lui Năstase Ochialbi. În acest taraf este activ câteva luni, ziua fiind cantor la şcoala de pe Podul Mogoşoaiei, iar noaptea lăutar. În 1830 este numit profesor la Şcoala Naţională de Muzică.

Îmbinând motivele muzicale cu prelucrarea şi culegerea textelor, el realizează pentru prima dată alăturarea celor două elemente ale muzicii, textul şi melodia. Astfel George Sion, în proza memorialistica „Suvenire Contimpurane”, relatează despre minunatele sărbători din casa unchiului său care era prieten cu Anton Pann:

„Un singur om era pe atunci în Bucureşţi care mai cunoştea muzica orientală, profană şi religioasă ca unchiul; acesta era Anton Pann, care se distingea prin aceea că el ştia a scrie muzică şi mai ştia a compune cîntece de lume care ajungeau populare.” (3)

Printre culegerile şi creaţiile muzicale ale sale sunt numeroase „manele”, romanţe şi cântece de lume printre care: „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”, „Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliţă săftiţă”, „Şi noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”.

Etnomuzicologul Gheorghe Ciobanu descrie însuşirea lui Anton Pann de a lega muzica de text ca o preocupare a acestuia de a considera muzica un limbaj prin care omul poate comunica semenilor, sentimentele, ideile, trăirile sale. (4)

Aflat sub influenţa folclorului balcanic, dar și oriental, Anton Pann devine popular prin polivalenţa sa lingvistică, fiind un corespondent local al muzicii de largă inspiraţie europeană, aflată la graniţa dintre balcanism și spiritualitate orientală. Unele piese, cum ar fi: „Sub poale de codru verde” şi „Unde-auz cucul cântând”, îşi dezvăluie originea ţărănească. Altele se dovedesc a fi create la oraş, de către compozitori ai timpului, legaţi de cântecul popular, probabil chiar lăutari. Melodii ca „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Nu mai poci de ostenit” şi „Până când nu te iubeam” vădesc o puternică influenţă a muzicii orientale. Prezenţa unor cântece cu influenţe atât de diferite în colecţia lui Anton Pann atestă existenţa unor bogate curente muzicale diverse ca provenienţă.

În 1831, unele dintre creaţiile sale apar în volumul „Poezii deosebite sau cântece de lume”, în care Anton Pann prezintă culegeri de poezii devenite mai apoi cântece, din care, unele sunt culese de alţii, iar altele originale de Anton Pann. „Crez că la mulţi va aduce mirare pornirea mea spre a da prin tipar la lumină nişte poezii ca acestea. Ştiut fiind însă la cei mai mulţi din obşte că aceste poezii de multă vreme avându-le manuscrise, unele adunate de la alții şi altele chiar de mine compuse, mai totdeauna aveam silă de către prieteni, a le da izvoade, şi cu aciasta mi se pricinuia zăticnire de la alte lucruri mai folositoare. Pentru uşurarea mea dar, şi pentru a prietenilor mulţumire m-am îndemnat a le tipări. Primească, mă rog, deocamdată aceste şi văzând că sunt primite cu dragoste mă voiu îndemna a le da şi altele”. (5)

Mama autorului, Tomaida, va muri în 1838. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, găsim notat, probabil dintr-o regretabilă inversare a cifrelor, ca an al decesului, anul 1883.

Cel mai pitoresc personaj al epocii paşoptiste a fost Anton Pann. Cu o puternică influenţă asupra publicului larg, este legat simultan atât de lumea veche, fanariotă, cât şi de cea nouă, romantică. Anul revoluţionar 1848 se regăseşte ca realizare muzicală în imnul Deşteaptă-te române, care are la baza melodia romanţei „Din sânul maicii mele”, a cărei notaţie psaltică a făcut-o Anton Pann încă din 1839, şi versurile poeziei „Un răsunet”, compusă de Andrei Mureşan în 1842. Modul în care s-a petrecut simbioza dintre cântec şi versuri se găseşte în amintirile lui Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia. Acesta relatează:

„Am cântat multe cântece de probă, iar sosind la următorul cânt, «Din sânul maicii mele» şi cântându-l, a rămas poetul (ANDREI MUREȘAN) pe lângă această melodie, obligându-mă ca, pe Duminica viitoare, să mă aflu şi eu împreună cu oaspeţii invitaţi la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. În Duminica hotărâtă, iată că vine poetul împreună cu 4 Domni români şi şezând cu toţii pe iarba verde şi cu ceraşe înainte – îmi dete D. Andrei Mureşan poezia făcută «Deşteaptă-te Române», îi probăm puţine rânduri şi văzând în tot melosul este de minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la fine. Mai repetându-l odată, toţi Domnii învăţând melodia din auz, cântau împreună, mulţămind şi urând multă viaţă şi sănătate marelui poet. Din ziua aceia cântul «Deşteaptă-te Române» s-a făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea a-l cânta mai bine şi regulat” (6)

Continue reading „Ovidiu Cristian DINICĂ: Anton Pann”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Proiectilul ideal

         De vreo două zile, eu și nea Ion Diaconu tot moșmondeam ca să ne pregătim pentru o vânătoare frumoasă la mistreți motiv pentru care, toți cei din zonă se pregăteau și ei mai ales că, asociația de la Buzău ne trimisese știrea că vom fi onorați și de prezenta unor fii de ștabi, mari vânători de mistreți și posesori ai unor câini teribili profilați tot pe mistreți iar pe deasupra, posesori de numeroase medalii pe la niște concursuri din  străinătate așa că, cei câțiva căței porecliți de noi ca mistrețari locali de rase nesigure însă produși ai unor cățele indigene împerecheate cu cei care le-or fi plăcut mai mult, deci câini de-ai noștri de toate zilele, au rămas legați ca să nu ne compromită.

         Pentru această adevărată zi de referință, amândoi am convenit ca să ne fabricăm niște breneke-uri proprii așa cum ne pricepeam noi însă de care, eram siguri și aceasta după eșecul lamentabil pe care l-am pățit după ce adusesem de la București vreo zece cartușe în tub de Metalo Globus încărcate cu  câte un proiectil nemțesc marca Ideal care era găurit în spiral și care, după cum mi-am asigurat camarazii de vânătoare, era infailibil iar până ajungea la țină șuiera prin aer.

        Dragii de ei, au analizat noua muniție cu vădit respect, au întors-o pe toate părțile apoi au convenit:

        – Bă, … se vede că e marfă nemțească ! Acesta, precis că pune porcul jos chiar și pe la vreo sută de metri.

        Fiind deosebit de încântat pentru primirea pe care au făcut-o cartușelor aduse de mine, le-am împărțit pe toate lor iar mie mi-am păstrat numai două cartușe considerând că ele îmi vor fi de ajuns deoarece nu aveam de gând ca să împușc mai mult de doi mistreți, așa că, am luat calea pădurii având în plan ca să facem o singură bătaie ceva mai lungă într-o zonă destul de greu accesibilă unde urma ca, în mod sigur să dăm de mistreți deoarece acolo nu erau deloc deranjați și dispuneau de hrană din belșug, ghinde, alune și alte preferate de ei.

        Când am ajuns la locul unde urma să instalăm standurile ne-au cam pus de gânduri norii negrii și amenințători însă după planul nostru terminam vânătoarea mai înainte de a se strica vremea. Ca urmare, după ce ne-am instalat și am auzit semnalul transmis gonacilor pe țeava armei de nea Ion am și început ca să pândim printre pomi apariția vânatului știind că, vulpile și mistreții se pun în mișcare imediat ce simt pericolul.

        Cam pe la jumătatea goanei a trecut prin fața mea destul de aproape o frumusețe de jder care m-a simțit când am săltat arma dar fără să trag deoarece aș fi stricat goana așa că l-am condus numai cu cătarea armei. La un moment dat însă, din spatele unor tufe dese și-a făcut în sfârșit apariția o splendoare de vier care pășea tacticos prin fața mea fără ca să-i pese de tărăboiul făcut de gonaci așa că, la fel de tacticos am fixat în umăr patul armei iar când mi-a oferit spata, am apăsat pe trăgaci. Concomitent cu tunetul armei l-am văzut cum s-a săltat imediat pe picioarele din spate apoi a căzut pe picioarele din față îndoite sub greutatea lui după care, s-a ridicat și a dispărut din nou în spatele tufei de unde apăruse.

        – L-ai luat ? – m-a întrebat nea Ion care s-a apropiat iute de mine – Precis l-ai pus jos căci l-am zărit și eu însă pentru mine era departe și până la el aveam destui pomi din cauza cărora nu puteam trage, dar ție ți-a venit ca la carte.

        – Așa este – i-am răspuns eu fără să-mi desprind privirea de la tufa în spatele căreia a dispărut mistrețul – A luat focul precis pentru că, imediat a căzut în genunchi iar apoi s-a pitit după tufa aia.

        – Păi, hai acolo – m-a zorit nea Ion, mai ales că începuseră să apară și gonacii – Ai tras cu idealul ăla al tău, nu-i așa ?

        – Normal ! – i-am răspuns sigur pe mine și zâmbindu-i mulțumit.

        – Hai să-l ducem jos ca să nu ne apuce ploaia – m-a zorit nea Ion care a și pornit spre tufa cu pricina.

        Am ajuns cam amândoi odată, am cercetat iute locul în care trebuia să se afla porcul împușcat de mine dar nu am descoperit nici o urmă de sânge apoi, am dat amândoi ocol tufei însă n-am descoperit nici acolo vreo urmă de porc ori de sânge.

        – Offf – a oftat nea Ion cam nemulțumit -, l-ai lovit, nu-i așa ?

        – Precis ! L-am zărit clar când a marcat focul.

        – Hm, … deci dacă este rănit, de ce nu sângerează ?

        – Nu-mi pot da seama – am bombănit și eu iar la un moment dat, răscolind cu privirea prin iarba și frunzele uscate unde se aflase mistrețul când am tras în el, mi-a atras atenția un corp străin Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Proiectilul ideal”

Al. Florin ŢENE: “Cântece pentru glas și toacă “de Dorel Vișan, sau esopismul eului în trăirile sale

La o manifestare organizată de Liga Scriitorilor Români am primit de la actorul și poetul Dorel Vișan recenta sa carte”Cântece pentru glas și toacă “, apărută la Editura “Școala Ardeleană “, Cluj-Napoca, 2017.

Cartea ce se deschide cu o prefață de Tudor Dumitru Savu are coperta semnată de Ioachim Gherman având  o tehnică mixtă a Îngerului păzitor de Florica Tănase, iar ilustrațiile din interior sunt ale Adrianei Grand.

Volumul apărut în condiții grafice și tipografice de excepție, având pe paginile supracopertei aprecieri semnate de Fănuș Neagu și Constantin Cubleșan, este structurat în patru cicluri consistente și trei postfețe-considerații, semnate de Romulus Vulpescu (Mai 2002 ), Diana Câmpan și Costin Tuchilă.

Cartea lui Dorel Vișan, cuprinzând 200 de poeme-psalmi, este o re-lectură, așa cum evidențiază Diana Câmpan, a propriei vieți, în care eul, prin retrăire, vibrează la trăirile clipelor de odinioară.Un fel de memoria clipei înveșnicită în versuri.Ciclul “Păcate “se deschide cu un poem dedicat în memoria soției sale Mariana, intitulat “Doamne, nu te îndepărta “, care, practic, are  rezonanța unei rugăciuni către Dumnezeu: “Doamne, nu Te îndepărta de noi/ Și nu-Ți întoarce fața, Căci nu ne-ai fost/ Și nu ne ești oaspete…/Ci părinte…/Și orict de răi/ Și oricât de netrebnici ar fi copiii,/ Tatăl nu tulbură fântâna plină de lacrimi,/ A râsului lor…

Poemele, unele ample, din primul ciclu, sunt incantații către divinitate, un “strigăt”interior pentru liniștirea eului tulburat: “Doamne, sunt convins că existi!/ În ziua necazului meu? Am strigat către Tine/ Și m-ai auzit./Sunt convins că exiști. “Acest “strigăt “interior este acea rezonanță interstelară la plecarea soției Mariana spre Înaltul Veșniciei, din poezia”De ce nu pot eu oare…? “ scrisă în iulie 1993, când “Caii-mi bat din copite/ Vărsând cumplita hrană/ Ce-i moartea, nu ovăz…// Ochiu-mi uscat mă doare,/ De ce nu pot eu oare/ O lacrimă să vărs…? “Biografia presupune și un calendar spiritual personal, pe care poetul îl respectă, și o toacă bisericească auzită de la depărtare de sufletul autorului sporește emoția lui, dar și a cititorului.

În ciclul al doilea intitulat “Voi veni cu fluxul “poetul  realizează o cartografie a trăirilor printr-un lirism  și un calendar care nu e doar al aducerilor aminte, dar și al cosmosului, divinității și al civilizației.  Poemul care dă și titlul ciclului, scris în amintirea părinților, este o pânză policromă și polifonică a unei monografii de viață ce se colorează în nuanțe nostalgice, după o regulă care ajunge până la ritualic, și poetul e meritos atunci când face etnografie în “Semănătorul “, realizând un paralelism între Dumnezeu ca Mare Semănător și țăranul nostru, precum George Coșbuc, sau Ion  Pillat,zugrăvind  imperisabilul unei populații, numită țărani, într-un poem dedicat Divinității:”Eu cred…/ Că Marele Semănător/ Precum țăranul în proaspătul ogor-/ Cu dragoste și stăruință/ A aruncat/ În fiecare din noi/ Câte-o sămânță “

De aici și până la sentimentul de reprezentativitate e doar un pas și poetul se închipuie oștean ( Aștept brumatele zori) cu o delegație eponimă, un OM ce-și pune întrebări (Cine ești tu? ), fără să aștepte răspuns, apt să facă toate cele ale lumii lui și, de asemenea, să le cânte: “N-are rost să te formalizezi,/ Spune-mi pe nume, simplu: Iov…/ Nu, nu sunt din Huz, bine-nțeles/ Nu sunt ales…/ Am folosit numai simbolul,/ Afurisitul…”dușmanul- “ La cei ce-am făcut bine/ Privirile li-s grele( )“( IOV.)

Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Cântece pentru glas și toacă “de Dorel Vișan, sau esopismul eului în trăirile sale”

Vasilica GRIGORAȘ: CONVORBIRE CU DR. DANIELA GÎFU CANDITAT LA PRIMĂRIA CLUJ-NAPOCA

Vasilica GRIGORAȘ: În primii ani ai venirii mele în Vaslui, ca profesor de științe umaniste, am cunoscut o parte dintre colegii de la Bârlad. Adevărați profesioniști, cu o cultură solidă și oameni de omenie. Am cunoscut și elevi ai școlii bârlădene cu ocazia concursurilor școlare, apoi, în anul 1983 mergând cu grupul de olimpici ai județului Vaslui la Olimpiada națională de filosofie și economie, la Baia Mare. M-au impresionat în modul cel mai plăcut acei copii minunați, studioși, politicoși, cu simțul umorului și reale disponibilități de comunicare. În următorii ani, fiind bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” am participat la o serie de activități culturale, literare, artistice, spirituale bârlădene. Învățământul de calitate, tradiția și mediul intelectual reprezentate de școli de prestigiu,  Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu”, Teatrul „Victor Ion Popa”, Muzeul „Vasile Pârvan”, Societatea culturală „Academia Bârlădeană”…, au constituit pilonii de rezistență ai formării generațiilor de copii și tineri. Dintre aceștia face parte și poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista…, Daniela Gîfu. Ce ne puteți spune despre Bârlad, orașul copilăriei și adolescenței?

Dr. Daniela GÎFU: Da, sunt originară din Bârlad şi această mândrie locală am purtat-o mereu cu mine, mândrie pe care am mai divulgat-o în urmă cu câțiva ani prietenului nostru, jurnalistul și scriitorul George Roca. Am venit pe lume un secol și jumătate mai târziu, după Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Țara Românească. Bârladul (Baaadul de altădată) a fost vatra multor personalități dragi atât copiilor, cât și adulților cu spirit viu. Mă gândesc la poeta Elena Farago care a scris îndrăgita poezie „Gândăcelul”. Sau la Nicolae Tonitza, pictorul inegalabilelor portrete de copii. Sau la lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond. Sau la dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe, autorul piesei „Tache, Ianke şi Cadâr”. Sau la savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, dar care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului. Şi, special l-am lăsat la urmă, pe fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu, cel din urmă nici nu votase. Întrebarea mă supune la un efort cel puțin responsabil… Se adună în mintea mea aproape toate întâmplările din trecut, mă refer la trecutul meu în acest spațiu binecuvântat. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Şi se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuţie se afla – pe atunci era atât de chipeş! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Ştiu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare şi sala a izbucnit în râs!!! Dar copilăria pălește în fața adolescenței pe care am trăit-o! Dincolo de inocență, bun simț, reținere, în lăuntrul meu își croiau drum ambiția, consecvența, responsabilitatea. Amintirea bunicii mele din partea mamei, a cărei prezență o simt mai ales atunci când timpul e îmbrăcat în haine de sărbătoare, m-a stimulat să progresez, mereu. De parcă ar dori să-mi risipească bucuria de a trăi altundeva decât pe prispa casei ei modeste, unde scrijelisem pentru prima oară tabla înmulțirii. Satul bunicii, Bălăbănești, aflat la 16 km de Bârlad, rămâne simbolul paradisului pe care fiecare și-l închipuie opusul vieții pământene ezitante. Să revin. Am avut un trecut bogat, mai ales spiritual.

Vasilica GRIGORAȘ: Citind interviul pe care l-ați acordat poetului, scriitorului, eseistului, jurnalistului, animatorului cultural, George Roca și eseul „Scrisul mă fericește”, publicat în Antologia „Taina scrisului” (București, ANAMAROL, 2019) m-am trezit în fața unui portret fascinant al unei tinere inteligente și ambițioase care s-a construit pe sine treptat, prin muncă și perseverență, în varii domenii ale cunoașterii umane. Curiozitatea debordantă, setea de știință și învățătură, seriozitatea omniprezentă și dăruirea v-au ajutat să adunați un portofoliu bogat: absolventă de fizică, specialistă în comunicare, doctor în filosofie și doctor în informatică… Un adevărat diamant uman. Vă propun să discutăm, pe rând, fațetele personalității Danielei Gîfu. Așadar, Dr. Dr. Daniela Gîfu – omul de știință, cercetătorul…

Dr. Daniela GÎFU: După cum precizam, sunt o femeie curioasă, abilă, asemenea unui „argint viu”,… cred că sunt câteva atuuri necesare ca să reușești. Studiile postdoctorale m-au ajutat să revin în mediul academic, devenind pe rând cercetător ştiinţific la cele mai prestigioase instituții academice din țara noastră și cadru didactic asociat la mai multe facultăți ale Universității ieșene. Sunt pietrele de temelie pe care am mizat și pe care le păstrez cu recunoștință… Într-o zi, sacrificiul pe care-l făcusem a început să se materializeze. Da, după o activitate de mai bine de 10 ani la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, unde predasem cursuri de operare pe calculator, de grafică pe calculator şi de formatori, timp în care studiam permanent, finalizând un masterat în comunicare şi relaţii publice şi un doctorat în filosofie-comunicare, am obţinut o bursă postdoctorală la UAIC (o cotutelă între Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei şi Facultatea de Informatică) de 30 de luni. Cred că a fost cea mai revigorantă perioadă din viaţa mea. Deşi era un domeniu nou, prelucrarea limbajului natural (în engleză, NLP – Natural Language Processing), noua realitate m-a ambiţionat peste măsură. Îmi demonstram mie însămi, în primul rând, că cercetarea, chiar dacă nu în biofizică, așa cum îmi dorisem, este ceea ce mi se potriveşte cel mai mult. După finalizarea studiilor postdoctorale am obţinut un post de cercetător ştiinţific III (echivalent poziţiei de lector) la Facultatea de Informatică a Universității ieșene, devenită a doua mea casă profesională. Aici mi se oferiseră condițiile să mă dezvolt și să-mi construiesc cariera după care tânjisem. Și cum cercetarea este în simbioză, cel puțin în cazul meu, cu activitatea didactică, am pus bazele propriului curs, fiind titulara cursului de „Semantica şi pragmatica limbajului natural” (în cadrul masteratului de Lingvistică computațională), elemente din acesta fiind folosite și la Tehnici de Ingineria Limbajului Natural. De altfel, atât de mult m-am ataşat de colectivul de aici, încât am decis să mai fac un doctorat în informatică, finalizat în anul 2016.

Vasilica GRIGORAȘ: Intelectualul cu preocupări în filosofie și știința comunicării…

Dr. Daniela GÎFU: Un început îndrăzneț, privind peste Carpați. Poziția de referent la Casa de Cultură a muncipiului Cluj-Napoca mi-a deschis câteva ferestre de unde puteam privi cu îndrăzneală. Începutul carierei mele… Am profitat de comunicarea pe Internet, în cel mai „ortodox” mod, drum care mi-a alimentat ambiția. Dialogul pe care l-am purtat cu oameni deosebiți, acum PRIETENI pe viață!, mi-a insuflat suficient carburant spiritual ca să îndrăznesc. Parcursul pe care mi-l pregăteam își avea seva în această instituție privită cu prea puțină socotință de mulți dintre noi. Ei bine, aici în instituția gândită de Carol al II-lea cu diferite funcțiuni, după bunul plac al autorității publice locale, am cunoscut minți strălucite care se bucurau de o audiență selectă, deși seniorială. Este și motivul pentru care acum, când merg la Cluj, resimt un tip de emoție aparte. Îmi lipsește filosofia acelor ani care a însemnat, mai mult decât oricând, schimbări importante în modul de a privi viața, în special reflectate în discurs. Mi-a călăuzit preumblarea perspectiva pragmatistă a lui Rorty despre solidaritate și diferență culturală (și implicațiile acesteia asupra modului în care concepem azi politicile culturale pentru integrarea comunităților etnice, într-un oraș multicultural cum este Clujul). Încadrată, așadar, în așa numitul neo-pragmatism, m-am “abandonat” analizei limbajului, în 2010 susținându-mi teza de doctorat în filosofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, teză care a fost primită ca deschizătoare de drumuri, filosofia mână-n mână cu informatica. Era o temă centrată pe violența simbolică în discursul electoral, analizată cu metode computaționale. Invitată să urmez studiile postdoctorale la aceeași Universitate, de data aceasta la Facultatea de Informatică, am cunoscut o nouă lume, cea a prelucrării limbajului natural. Și cum eram preocupată de analiza discursului public, începând cu anul 2011 am început o minunată colaborare cu prof. univ. dr. Dan Stoica la două catedre: Jurnalism (Facultatea de Litere) şi Comunicare şi Relaţii Publice (Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice). În semestrul al II-lea al aceluiaşi an universitar, împreună cu prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu am colaborat în cadrul masteratului de Relaţii umane şi comunicare organizat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei și tot așa. În fața studenților, am respins ideea că există o singură descriere a lumii. Obsesia pentru adevăr a filosofilor ar trebui înlocuită cu speranța într-un  viitor mai bun al omenirii.

Vasilica GRIGORAȘ: Jurnalistul experimentând atât presă scrisă, cât și radio, tv…

Dr. Daniela GÎFU: Pentru mine jurnalismul nu e o profesie, ci o pasiune. Este și motivul pentru care am investit în el mai mult de pe margini. Dar, îmi aduc aminte de vremurile când urmam cursurile studiilor aprofundate în Biofizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC). Atunci am făcut mai multe reportaje pe teme culturale la o televiziune locală din urbe. A fost un moment de cotitură în viața mea, înțelegând fascinanta lume jurnalistică pe care aveam să o cultiv permanent. Începând cu anul 2002, aflată deja la Cluj-Napoca, lucrând într-o instituție de cultură în care se întâlneau remarcabile personalități clujene, am început să mă implic în presa scrisă. Începând cu publicațiile clujene – „Curierul Primăriei”, „Cetatea culturală”, „Orașul” etc. dar și cele online, aflate în plin avânt, condeiul meu începea să prindă consistență. În paralel, din dorința de a-mi pune bazele teoretice ale comunicării de masă, am urmat și cursurile masteratului de Comunicare și Relații publice, organizat de SNSPA, București, și ale școlii doctorale în Filosofie și Științe Social-Politice, în cadrul UAIC, finalizată cu teza „Discursul presei scrise și Violența simbolică. Analiza unei campanii electorale”. Din 2011, aveam să fiu redactor șef adjunct și, la scurtă vreme, redactor șef la revista „Destine literare” din Montreal. De altfel, sub oblăduirea unor scriitori și jurnaliști prețuiți în țară și în afara ei – îi voi aminti în ordine alfabetică: Virgil Bulat, Alexandru Cetățeanu, Virgil Cisteianu, Dan Culcer, Dan Ionescu, Lucian Hetco, Corneliu Leu, Marcel Mureșeanu, George Roca, Victor Roșca, Artur Silvestri și mulți alții, am început să fiu prezentă și în presa de limba română din Canada, SUA, Franța, Germania, Australia ș.a.m.d. Din anul 2013, când am devenit parte din familia Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), condeiul meu jurnalistic a fost primit cu deschidere și validat, de trei ani fiind și redactor șef al Revistei UZPR. În egală măsură, ca cercetător științific la Facultatea de Informatică, în cadrul UAIC și la Institutul de Informatică Teoretică, Academia Română – filiala Iași, am o activitate extrem de bogată în colectivele de redacție ale multor reviste de prestigiu din domeniul prelucrării limbajului natural / inteligență artificială din USA, Australia, India etc. Ceea ce pot spune, activitatea jurnalistică este o provocare continuă. Este normal ca un jurnalist bun, adevărat, să se „descurce” la fel de bine în toate domeniile presei. Se pare că am reușit să le îmbin inspirat. Cel puțin asta afirmă despre mine jurnaliști mult mai vechi și mai experimentați. Sigur, față de acești maeștri ai artei jurnalistice, eu mă consider încă o novice, dar constat cu satisfacție că evoluez în fiecare zi.

Vasilica GRIGORAȘ: Scriitorul, poetul, eseistul…

Dr. Daniela GÎFU: În urmă cu mulți ani, m-am întâlnit cu doi amici de condei, îndoiți de faptul că și-au rătăcit neașteptat inspirația în timpul trecerii lor. Impresia pe care mi-o lăsaseră cu privire la nesiguranța lor, apreciați de-a lungul vremii de un public pestriț, dar constant, e că implorau o falsă empatie. În acea perioadă eu învățam să supraviețuiesc, făcând uz de emoția resimțită într-o lume complet străină. Inspirația, ca proces divin, include promisiunea prezenței vii a imaginilor și figurilor de stil aflate sub semnul contemplării native și a neviciatei relații emoție – cuvânt. Forțată de mâna vanității, inspirația este împinsă mai departe, în faza de expirație care, fiind un proces pasiv, exclude prezența metaforei. Cele două stări se succed într-o manieră instinctivă, adesea irațională. Ești atât năucit, cât și înfricoșat de faptul că starea de epuizare emoțională acuză purtătorul de crize motivaționale. E asemenea asteniei de primăvară care poate fi combătută cu variate infuzii din amestecuri de ierburi robuste și aromate. Ceea ce apărea ca dislocare a imaginației ne pare acum clar ca expresia unei pasagere pustiiri spirituale. Imaginația dislocată se reconstituie într-un alt fel de coerență alinătoare. De aceea, trebuie reluate temele marilor clasici care au experimentat deșteptarea și menținerea spirituală. Este și motivul pentru care refuz să mai privesc la cele care mi-au mâhnit pasul și mi-au slăbit cugetul. Un prieten drag mie mi-a tot spus că vede în scrisul meu (ba chiar și în felul în care mă exprim de multe ori în conversații) un talent literar autentic. Spusele lui – pentru că am încredere în judecata sa – m-au ambiționat. Am început prin a scrie un jurnal, în care am notat, între 1 ianuarie și 31 decembrie a anului în care împlineam 33 de ani, „vârsta Hristică”, într-o formă trecută prin judecata mea legată de învățăturile creștine, observații din cursul fiecărei zile. Așa s-a născut prima mea carte, 33. Jurnal de inițiere spirituală, binecuvântată de mitropolitiul Bartolomeu Anania, care a fost lansată în Catedrala Ortodoxă din Târgu-Mureș și s-a bucurat de succes. Asta m-a încurajat și am continuat. Am scris o nouă carte de eseuri, temele fiind legate de pilde biblice, după care am îndrăznit să scriu poezie. Am deja trei volume de poezie care, după părerea mea, dar și a criticilor, „desenează sentimente şi stări cu linii clare” (Ștefan Mitroi). Cred că acum pot îndrăzni să mă consider și scriitoare.

Vasilica GRIGORAȘ: Raționalitate și sensibilitate. La prima vedere un cumul de contrarii. Știința presupune rigoare, logică imbatabilă, poezia înseamnă trăire, transmite stări, emoții. Cum se împacă una cu cealaltă?

Dr. Daniela GÎFU: Doar la prima vedere pentru că, așa cum spunea matematicianul și poetul (sau invers…) Ion Barbu (pe numele său adevărat Dan Barbilian), referindu-se la geometrie și poezie: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.” Eu consider că raționalitatea și sensibilitatea, știința și poezia sau, dacă vreți, realismul și romantismul, sunt forme ale cunoașterii care se completează și se întrețin reciproc. Astfel, continuând de la „punctul luminos”, invocat de Ion Barbu, pot spune că prin raționalitate și știință putem descoperi legile fizice ale mișcării fotonilor, cuantele de lumină. În același timp însă, sensibilitatea ne face să ne bucurăm intens la apariția, pe cer, a miracolului curcubeului spectral al luminii albe. Un alt exemplu, de data aceasta din cultura universală este Johann Wolfgang von Goethe, un mare poet și, în același timp, un ilustru gânditor, filozof și om de știință. Referindu-se la satisfactia pe care o ofera cunoașterea filosofică, Goethe spunea: „Acum pentru prima dată mi se pare să-mi surâdă o teorie”. Să amintesc și cunoscutul roman „Rațiune și simțire” al scriitoarei engleze Jane Austen (1811) în care autoarea analizează în profunzime aceste stări, trăiri, prin intermediul personajelor pe care le creează. Cred că gândind și acționând cu raționalitate, realist, putem să ne construim starea de echilibru și siguranță care “protejează” sensibilitatea noastră și ne permite să ne bucurăm de frumusețea zilei. Pe de altă parte, sensibilitatea, emoțiile plăcute, bucuria vieții, ne oferă hrana pentru regenerarea sufletească, atât de necesară ca să putem gândi și acționa rațional, realist, eficient. La aceasta se adaugă și facultatea sensibilității de a-ți deschide dimensiuni ale existenței pe care rațiunea doar le bănuiește, dar la care nu poate accede. Poetul persan mistic Jalalluddin Rumi ilustrează diferențele dintre rațiune și simțire printr-o grăitoare pildă în versuri. În poezia „Zugravii din Râm și cei din China”, povestește cum, odată ca niciodată, un sultan, dorind să-și împodobească palatul, a chemat la el pictori vestiți din China și pictori renumiți din Roma. Fiecare colectiv de pictori se lăuda că este cel mai bun. Acceptând să-i testeze, sultanul le-a distribuit spre împodobire două săli alăturate ale palatului (săli din acelea, despărțite după moda orientală doar de draperii și nu de ziduri și usi). Pictorii chinezi au solicitat pigmenți scumpi din care să prepare măiestrite culori. Pictorii romani au solicitat doar unelte de șlefuit. Zilele au trecut și pictorii chinezi l-au anunțat pe sultan că au terminat de pictat sala lor. La foarte puțină vreme și zugravii romani au anunțat că și-au terminat munca. Iată că veni și ziua minunată a verdictului sultanului asupra echipei câștigătoare. Sultanul vizită întăi sala chinezilor. A fost vrăjit de pictura acestora… totul părea viu. Apoi, trecu în sala romanilor. Pentru asta a dat la o parte cortina care despărțea cele două săli. Și ce credeți ? Toată pictura chinezilor se reflecta pe un perete șlefuit de romani precum oglinda. Dar în reflexia oglinzii, toată pictura chinezească părea și mai frumoasă! Morala lui Rumi este înălțătoare: „Gândirea amuțește ori face să mă-nșel./  Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El./ A inimii oglindă în veci o să arate/ imaginile pure-n adâncu-i reflectate./ Acei ce-o șlefuiră scăpat-au de culoare./ Divina frumusețe-o privesc fără-ncetare.” Cred că avem de-a face, în acest context, cu un adevărat dualism.

Vasilica GRIGORAȘ: Sunteți o persoană cu multă adrenalină. De unde vine satisfacția cea mai mare?

Dr. Daniela GÎFU: Am să răspund cu vorbele lui George Enescu, de la „odihna din muncă prin muncă”. Continui să trăiesc în numele adevărului, trăindu-l în metafore simple care mă țin pe un piedestal din ce în ce mai șubred.

Vasilica GRIGORAȘ: Vă considerați în continuare un explorator în ale vieții, profesiei, ori v-ați stabilit ținta și vă concentrați cu toate forțele spre a o atinge? Dacă da, care este aceasta și prin ce mijloace, pârghii veți accede la rezultatele dorite?

Dr. Daniela GÎFU: Cum spuneam, sunt curioasă precum cei mici… Da, continui să explorez. Pot spune că domeniul inteligenței artificiale, căruia m-am dedicat de 10 ani încoace, este inepuizabil. Deși pentru unii pare de domeniul fantasticului, domeniul este regăsit și în mitologia greacă, când, de exemplu, se vorbește despre creațiile mecanice ale zeului Hefaistos. Un alt exemplu, pe înțelesul majorității, este monstrul doctorului Frankenstein care face referire la ideea de inteligență artificială creată de om. Ideea construcției unei minți artificiale, pe care o întâlneam în anii ’40, nu doar a prins contur, ci a atins apogeul în zilele noastre. Este și motivul rămânerii mele profesionale în acest domeniu. Fiecare țintă atinsă trezește în mine nevoia de mai mult… Consecvența, ambiția, sacrificiul sunt mijloacele pe care personal am mizat. Cel puțin, acestea mi-au adus cunoaștere și profunzime. Și aici există un exemplu mitologic. La nordici, zeul suprem Odin, pentru a afla secretul fiecărei rune (deopotrivă literă și semn magic cu valențe creatoare) a trebuit să stea nouă zile spânzurat de un picior de Arborele Lumii, în piept având înfiptă o lance, fără mâncare și fără băutură. Mai mult, a trebuit să-și scoată un ochi și să-l ofere ca ofrandă.

Vasilica GRIGORAȘ: Cu un asemenea CV extrem de bogat, care oferă mari oportunități de realizare în alte țări, nu ați fost tentată să emigrați? Nu ați avut oferte, ori, în ciuda acestora, ați decis să rămâneți în țară? Cum explicați/argumentați această decizie?

Dr. Daniela GÎFU: Am mai spus-o: străinătatea, cu atât mai mult în acest context în care mă aflu, e pentru mine doar experiență turistică, științifică și literară. Nu m-am născut și format în România ca să slujesc o altă țară. Probabil sună prea patriotic, dar chiar îmi iubesc rădăcinile. Pe oriunde am fost, în deja multe țări aparținătoare altor 3 continente, nu am uitat să promovez și să fac cunoscută originea mea și Universitatea care mi-a dat aripi.

Vasilica GRIGORAȘ: În România generației mele și mult după, știam că, dacă urmăm o facultate, avem o profesie/meserie, ne perfecționăm în domeniul respectiv și lucrăm până la pensie în acea sferă de activitate. Prin tot ceea ce ați realizat, prezentați o cu totul altă perspectivă a instrucției și formării tinerilor. Ce le puteți împărtăși, recomanda în acest sens?

Dr. Daniela GÎFU: „Timpul nu a mai avut răbdare”, cum spunea Marin Preda. Cu alte cuvinte, vremurile s-au schimbat. Le sugerez tinerilor ca, atunci când își aleg facultatea pe care doresc să o urmeze, să se asigure că specializarea, calificarea pe care o vor dobândi la absolvire, să fie una utilă, căutată pe piața muncii, cel puțin pentru un orizont de timp previzibil. Știu că acest lucru nu este întotdeauna ușor, orientările din mediul economic fiind într-o continuă evoluție. Pe de altă parte, noțiunile care au fost predate în facultăți evoluează rapid, capătă noi valențe, chiar pe durata de timp în care o persoană este în puterea activității și împlinirii profesionale. Și pentru că eu „vin” din tehnologia informației, apreciez că aceasta constituie o expresie a adaptării tehnologiilor la arhitectura și organigramele funcționale ale societății viitorului care au și început a fi construite, pentru că „viitorul începe azi”. Le recomand tinerilor, absolvenți de facultate și nu numai, să aplice conceptul de învățare pe tot parcursul vieții, așa numitul „Life Long Learning” pe care eu l-am utilizat încă de la sfârșitul anilor ’90, fiind deja la Cluj. Cu alte cuvinte, să se perfecționeze continuu în domeniile lor de activitate sau în cele complementare, conexe. Este bine însă ca ei să se orienteze spre specializări cu un pronunțat caracter aplicativ, acestea fiind de interes pentru angajatori.  De multe ori, la interviurile de angajare, întrebarea „ce știi să faci?” este adresată prioritar. Ca obiectiv al formării profesionale, în meseria aleasă firește, se află modelul specializării largi, în care știi „câte puțin din fiecare”, dintr-un evantai larg de probleme, sau specializarea de tip „nișă” sau „lamă”, în care știi „din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin”.  În condițiile diviziunii muncii, orientate spre creșterea eficienței și performanței economice, al doilea model poate fi considerat unul care oferă sustenabilitate unei cariere profesionale. Făcând legătura cu tehnologia, de care depindem atât de mult cu toții, modelul de dezvoltare profesională și socială, pe care l-am expus anterior, este similar modelului „amplificare (putere) – banda spectrală”, folosit în fizică, în tehnologia informației și a comunicațiilor. Astfel, se poate transmite informația utilizând un spectru larg de frecvențe, dar cu o amplificare (putere) redusă sau, aceeași informație poate fi transmisă cu putere mare, dar într-o bandă îngustă, într-o „nișă” spectrală. Iată cât de fin se leagă, se întrepătrund lucrurile, cum se corelează tehnologia cu dezvoltarea profesională, cu modelele evoluției sociale.

Vasilica GRIGORAȘ: Sunteți un bun exemplu de schimbare a mentalității în ceea ce privește flexibilitatea pe piața muncii, un model de succes și demn de urmat de tineri. Cum vedeți acest aspect în societatea românească actuală? Au avut loc schimbări, se constată o adaptare la noile cerințe?

Dr. Daniela GÎFU: Pregătirea mea în filosofie, prin teza de doctorat pe care am susținut-o, mi-a înlesnit înțelegerea conceptelor din diverse sfere de activitate, fapt care mi-a facilitat abordarea flexibilă a diferitelor domenii profesionale. Flexibilitatea pe piața muncii poate fi privită ca un mod sau o soluție prin care mediul de afaceri se adaptează constant la schimbările și provocările economice și sociale. Mentalitățile angajatorilor și angajaților evoluează și se modifică în consecință. Schimbările din societate, progresul acesteia, influențează relațiile de producție și forțele de producție. Din punctul de vedere al relațiilor de producție, dezvoltarea culturii antreprenoriale a cetățenilor reprezintă o modalitate de adaptare individuală la noile cerințe ale mediului de afaceri. Înființarea propriei firme, a deveni din angajat – angajator, fiind propriul tău șef, este o oportunitate din ce în ce mai atractivă pentru tineri, fie că sunt, sau nu, absolvenți ai învățământului superior. Avem în România firme înființate de tineri, cu profilul de activitate în tehnologia informației, de exemplu, care au deja succes și o poziție bună pe piață. Fondurile europene și naționale accesibile prin programe de finanțare, de tip start-up de exemplu, pot fi o bună soluție pentru susținerea finanțării acestor firme dinamice, stimulându-le capacitatea de inovare. Tendința dezvoltării antreprenoriale va conduce la dezvoltarea clasei de mijloc în România, beneficiară a unui nivel bun al calității vieții. Din punct de vedere al forțelor de producție, schimbarea și adaptarea majoră a mentalității angajatului, în cadrul procesului muncii, și-au găsit o expresie importantă chiar în cursul pandemiei COVID-19, prin așa numitul „lucru de acasă” (în engl. “teleworking”), desigur în sferele de activitate unde acest lucru este posibil. Activitatea în regim online s-a dovedit în multe cazuri eficientă, contribuind și la menținerea stării de sănătate a angajaților. Tehnologia informației și a comunicațiilor își face din plin datoria de a susține economia bazată pe cunoaștere. Cred că putem propune, în contextul actual, o nouă sintagmă, mai cuprinzătoare, și anume „economia bazată pe sănătate și cunoaștere”!

Vasilica GRIGORAȘ: Familia, școala și biserica sunt cei trei „actori” care trebuie să colaboreze cu dibăcie în educația copiilor; care este rolul și contribuția statului în procesul instructiv-educativ din România?

Dr. Daniela GÎFU: Constituția României stipulează clar ce îndatorire are statul în privința educației. Iar această îndatorire este nu doar importantă, ci, o responsabilitate esențială. O bună lege a educației trebuie să corespundă nevoilor concrete ale României și să aibă consensul tuturor partidelor, pentru a nu fi schimbată de fiecare dată când ajunge la putere un alt partid. De departe cea mai bună lege a învățământului românesc este cea elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea de Spiru Haret care ar trebui luată drept model pentru o bună lege corespunzătoare actualului moment de dezvoltare a societății românești. Ținându-se cont de ceea ce Spiru Haret susținea – și avea perfectă dreptate – că „sistemul școlar al unei țări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiunilor și caracterului național al poporului care o locuiește”.

Vasilica GRIGORAȘ: Ce calități trebuie să aibă cineva pentru a reuși în viață?

Dr. Daniela GÎFU: Deloc puține, iar media online nu se lasă mai prejos în a le descrie… Ați avut curiozitatea de a căuta pe Google? Pagini întregi de sugestii cu „Cele N aptitudini/calități pe care orice om de succes trebuie să le aibă” vi se vor afișa, gata să te instruiască. Nu trebuie decât să te uiți în oglindă și să vezi câte ai. Cu siguranță, trebuie să fii serios, cultivat, creativ, ambițios, neobosit, onest cu tine însuți, să-ți cunoști bine meseria, să-ți propui țeluri importante, să te gândești mereu și la ceilalți, la binele comun. Știu că unii – și nu puțini – reușesc în viață și prin necinste, prefăcătorie, minciună, falsitate, fățărnicie, micime sufletească. Dar „realizările” acestora sunt artificiale și adevărul iese până la urmă la iveală, iar de acești oameni sperjuri până la urmă nu-și va mai aminti nimeni. Chiar dacă vor acumula bogății materiale.

Vasilica GRIGORAȘ: Vă rog, precizați câteva idei, concluzii despre societatea românească desprinse în urma cercetărilor sociologice realizate! Unde ne aflăm, ce ar trebui să mai facem?

Dr. Daniela GÎFU: Dialectica ne învață ca societatea omenească evoluează constant, iar acumulările cantitative conduc la salturi calitative. În 1989, pentru societatea românească s-au încheiat câteva decenii de dictaturi succesive, care au constituit un obstacol în calea evoluției și manifestării dinamismului autentic al societăți civile. După 1990, societatea românească s-a înscris pe drumul dificil al revenirii la democrație iar, în economie, sectorul privat a început să își dovedească eficiența. Din punct de vedere geopolitic, al alianțelor și al parteneriatelor, România se află într-o poziție extrem de ofertantă. Eu cred că este bine să facem în continuare eforturi pentru ca scara normală a valorilor, bazată pe moralitate, toleranță, educație, competență, și performanță, să se manifeste la toate nivelurile societății românești. În acest fel, forța de muncă foarte bine pregatită, inteligența românească vor putea rezolva majoritatea obiectivelor pe care societatea noastră își va propune să le realizeze pe parcursul timpului, facând față provocărilor viitorului.

Vasilica GRIGORAȘ: Cum vă considerați: optimistă, realistă ori pesimistă? E nevoie de schimbare a viziunii și a modului de a acționa? Dacă da, care ar fi primii pași?

Dr. Daniela GÎFU: Sunt foarte realistă. Văd și apreciez lucrurile bune, le văd și le critic pe cele necorespunzătoare. Modul de a acționa trebuie să corespundă unei asemenea viziuni. Și trebuie acționat cinstit, legal, hotărât, urmărind binele țării și al semenilor, nimic altceva. Primii pași? Să eradicăm minciuna, falsitatea, prefăcătoria, urmărirea interesului personal, al interesului de partid, să nu ne ploconim în fața intereselor, a poruncilor sau „sfaturilor” venite din străinătate și dăunătoare nației române și, implicit, a fiecăruia dintre noi.

Vasilica GRIGORAȘ: Ce calificativ ați da școlii românești de ieri? Dar celei de azi?

Dr. Daniela GÎFU: „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul”, spunea umanistul olandez Erasmus din Rotterdam. Noi, românii, îl avem pe Spiru Haret, părintele învățământului românesc modern, pe care l-a creat fără să dispună de resurse bugetare remarcabile, fiind animat însă de patriotism și de o pasiune deosebită. Spiru Haret a înfiinţat 1305  școli în zonele rurale, cu 2230 de posturi și 2660 săli de clasă. Pe savantul român Spiru Haret noi trebuie să îl considerăm de referință, când se pune problema realizării unei reforme a învățământului românesc. În această perspectivă istorică și dialectică, școala românească este parte integrantă a vremurilor de ieri și de azi, trebuind să se adapteze acestora. Există similitudini importante între școala românească de ieri și de azi. Astfel, ieri și azi ne dezvăluie olimpici remarcabili care sunt doriți de marile universități ale lumii. Ieri și azi, practica meditațiilor este încă o soluție pentru realizarea unei pregătiri superioare a elevilor, în vederea admiterii la universitățile bine cotate din țara noastră și nu numai. Într-un eventual demers de acordare a unui calificativ școlii românești de ieri și de azi, trebuie să avem în vedere că școala este nemijlocit influențată de contextul economic, social, politic, în care aceasta funcționează. Cel puțin la nivelul unei medii statistice, acest context influențează direct calitatea orelor de curs, motivația dascălilor și nivelul de promovabilitate al elevilor la examene. Cred că putem considera calificativul acordat școlii noastre ca fiind determinat de cel acordat societății românești.

Vasilica GRIGORAȘ: De ce aceste diferențe?

Dr. Daniela GÎFU: Într-un anume fel, răspund prin continuarea răspunsului de la întrebarea precedentă. Înainte învățământul beneficia, din partea statului, de o relativă susținere și stabilitate economică fiind, în schimb, controlat din punct de vedere politic și ideologic. Astăzi acest control a îmbrăcat alte haine, resursele financiare alocate învățământului sunt adesea insuficiente. Înainte de 1990, era încurajată raportarea promovabilității de 100%, pe ansamblul învățământului, în timp ce astăzi ne alarmăm, pe bună dreptate, de ratele scăzute ale promovabilității, subiectele fiind din ce în ce mai ușoare. În ciuda acestor probleme ale învățământului, aflat într-o prelungită tranziție, trebuie recunoscut că elevii care doresc cu adevărat să învețe se vor evidenția, căci, într-o bună măsură, instruirea proprie devine cea mai validă formă de succes. Mai ales acum, când Internet-ul oferă posibilitatea accesului rapid la un volum imens de informație. E drept, trebuie să știi să filtrezi sursele de informare. Consider benefică încurajarea orientării și pregătirii practice a viitorilor absolvenți ai diferitelor forme de învățământ, deoarece doar Școala îi pregătește pe tineri în mod concret pentru profesiunea viitoare. În fond, „O privire în cărți și două în viață, vor da spiritului forma adevărată” (Goethe).

Vasilica GRIGORAȘ: Cum vedeți școala în perspectivă – în evoluție, ori involuție? Ce ar trebui făcut pentru a spori gradul de eficiență? Cum poate fi oprit abandonul școlar?

Dr. Daniela GÎFU: O adaptare la standardele europene, nu asta ne-am dorit? Aici, mi-ați atins o coardă sensibilă. Școala românească de altădată, căreia i-am trecut și eu pragul, trebuia să rămână de neatins. Dar se pare că avem nevoie de mase de manevră, nu de o școală de înțelepți… Școala noastră este de multă vreme într-un proces de involuție. Programele nu urmăresc pregătirea unor intelectuali care să posede cunoștințe solide, cu adevărat folositoare în sensul de a cultiva în elevi un spirit civic, cu iubire de țară și calități morale superioare. Vedeți, în acest sens, lipsa oricărui recurs la textele scriitorilor latini sau greci, texte care au format caractere patriotice in veacurile trecute. Avem din ce în ce mai puține cadre didactice de calitate și pasionați de profesia de dascăl. Statul nu-i prețuiește pe dascăli, nu le creează condiții bune pentru a desfășura o activitate de succes, nu-i răsplătește nici salarial, nici moral, pe măsura importanței muncii lor. Conducătorii de azi nu înțeleg marele adevăr haretian: „Cum arată astăzi școala, așa va rămâne țara!”. Oprirea abandonului școlar este o problemă foarte importantă, dar și foarte greu de realizat. Și oricum de lungă durată. Cred că ar trebui, pe de o parte, să se ia o serie de măsuri care să demonstreze concret și foarte convingător că cei cu școală sunt mai prețuiți, din toate punctele de vedere, decât cei fără. Pe de altă parte, ar trebui să existe școli de toate gradele, pentru ca și cei care nu au capacitatea intelectuală de a urma școli mai pretențioase, să poată învăța undeva, pentru a ajunge, printr-o formă de școlarizare, să-și însușească o meserie utilă în societate. Și nu e vorba doar de școli de meserii, ci și de școli mai puțin pretențioase chiar și decât acestea.

Vasilica GRIGORAȘ: O altă problemă exptrem de importantă pentru România este faptul că inteligența românească a luat drumul emigrării, din varii motive. Este o pierdere incomensurabilă pentru țară, neam, economie, cultură… Exportăm inteligență și nu câștigăm nimic, din start este o „afacere proastă” și extrem de neispirat gestionată. Ce ar trebui să facă factorii de decizie pentru a determina revenirea acestora în țară?

Dr. Daniela GÎFU: Cred că majoritatea celor care emigrează nu o fac luând în considerare doar câștigurile mai bune de afară. Motivul principal este, cred eu, că la noi nu au condiții bune pentru a desfășura o activitate cu adevărat creativă, cu rezultate pe măsură, nu au echipamente tehnice de ultimă generație, sprijin material, înțelegere, susținere, o recunoaștere pe măsură a rezultatelor lor bune. De multe ori, șefi obtuzi, nepricepuți dar plini de sine îi umilesc. Cei care studiază în străinătate, cu rezultate bune și foarte bune și care vor să se întoarcă în țară, să aplice cunoștințele în folosul țării originare, sunt primiți, de cele mai multe ori, cu ostilitate. Cei mediocri, aflați în funcții de decizie, nu îi vor aici pentru că le-ar deveni concurenți redutabili. Rezolvarea constă în crearea unui alt climat, de susținere, prin toate mijloacele, a performanței.

Vasilica GRIGORAȘ: De ce vă este cel mai dor din Moldova (Bârlad, Iași)? Ce este acolo deosebit și nu ați regăsit la Cluj?

Dr. Daniela GÎFU: Moldova are pentru mine, și e normal să fie așa!, un farmec aparte. Este un tărâm care mustește de tihnă… Timpul pare că își încetinește curgerea, ritmul activităților zilnice devine mai domol, oferindu-ți răgaz să auzi cum crește iarba sau cum cântă păsările… Moldovenii au ceva din vigoarea sufletească a oamenilor din vechime. Se bucură, se ceartă, dansează, se luptă… Pun suflet în tot ceea ce întreprind! Uneori, am impresia că sunt suflete cu o pojghiță mai fină ca pergamentul de carne. Este un lucru bun, dar în lumea dură de azi, acest dar se poate transforma într-un viciu. Suferința trăită intens dă naștere unei furii zgomotoase! Noroc că trece repede, aducând după o perioadă tulbure, din nou, acalmia. Ceva din liniștea codrilor seculari în care colindau zimbrii, mai vibrează în sufletul moldoveanului. De aici și filonul poetic inepuizabil și vitalitatea ce răsună din muzica populară cântată cu orchestră de fanfară!

Vasilica GRIGORAȘ: Ce are Clujul în plus față de Iași? Ce v-a atras, ce v-a determinat să decideți a fi ardeleancă adoptată de Cluj?

Dr. Daniela GÎFU: Clujul are un climat și un civism aparte care, chiar dacă nu e chiar perfect, este, totuși, mult superior celor din alte orașe. Și apoi, eu fiind în primul rând om de știință și cadru universitar, nu pot să nu fiu atrasă de faptul că UBB-ul este singura universitate din România aflată în Top 1000 al celor mai bine cotate universități din lume. Candidând la funcția de primar îmi doresc ca, în timpul mandatului meu, colaborarea între mediul universitar și cel antreprenorial clujean să devină mai consistentă, mai vizibilă. Vreau să încurajez crearea de parteneriate între acestea, pentru realizarea de proiecte și obținerea de finanțări care să conducă la creșterea nivelului calității vieții, culturii și educației în municipiul Cluj-Napoca.

Vasilica GRIGORAȘ: Din întreaga evoluție de până acum, este limpede determinarea dvs. de a merge întotdeauna la esența lucrurilor; ați avut nenumărate împliniri. Ați avut și neîmpliniri? Poate, și dezamăgiri… Ce ne puteți mărturisi în acest sens?

Dr. Daniela GÎFU: Neîmplinirile, dezamăgirile… au fost acel imbold de a continua cu și mai multă dârzenie. E o zicală la noi, pe cât de lipsit de eleganță, pe atât de adevărată. Și uite așa, din șut în șut, putem face pași importanți mai în față. Preferabil, mai înspre bine.

Vasilica GRIGORAȘ: Realizările obținute vă aduc bucurie, vă relaxează, vă încântă, vă încarcă sufletul… Cu atât de multe preocupări, implicări, mai aveți timp personal, privat? Ce hobby aveți?

Dr. Daniela GÎFU: Am foarte puțin timp doar pentru tihna mea. Îmi place să ascult muzică, să vizitez locuri deosebite. Când mă duc în străinătate, la conferințe și alte evenimente științifice, încerc să iau contact cu cât mai multe din valorile acelei civilizații, valori artistice și istorice. Vizitez muzee, expoziții, biserici, cartiere vechi, cu aer traditional și încerc să le imortalizez cu sufletul și cu camera foto. Când am două-trei zile libere mă duc să văd sau să revăd o mânăstire, un castel, o cetate, un oraș istoric cum e, de pildă, Sighișoara. Iar șofatul mă relaxează inimaginabil. Nu în ultimul rând, îmi face plăcere să-mi întâlnesc prieteni și să vorbim „câte-n lună și în stele”.

Vasilica GRIGORAȘ: Ce vă supără, deranjează, întristează?

Dr. Daniela GÎFU: Cândva răspundeam că mă supără minciuna, laşitatea şi snobismul. Odată cu trecerea anilor, am învățat să trec peste ele, dar nu și peste autosuficiență. Autosuficiența este un fel de negare tacită a utilității personale în folosul altora sau a utilității altora în folosul personal. Sună a comportament național, așa-i? De asemenea, mă supără faptul că avem atât de puțini oameni politici de valoare și de mare anvergură. Mă întristează faptul că majoritatea celor cinstiți, bine intenționați și bine pregătiți, care ar putea face multe pentru țară, refuză să se implice, iar cei care totuși o fac sunt atât de puțini încât fie sunt izolați, fie cad pradă jocurilor politice. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: CONVORBIRE CU DR. DANIELA GÎFU CANDITAT LA PRIMĂRIA CLUJ-NAPOCA”

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (22) – Johann Gottlieb Fichte

„Nu ceea ce te face fericit este bine, ci numai ceea ce este bine te face fericit. Fără moralitate nu este posibilă nici o fericire.” – J. G. Fichte

   Johann Gottlieb Fichte a fost un filozof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant. El a precedat atât pe Schelling (1775-1854) care a fost considerat discipolul său, cât și pe Hegel.

   De pe la mijlocul secolului al XIX-lea până la începutul secolului XX Fichte a fost considerat ca o simplă figură de tranziție care ducea de la Kant la Hegel; prin urmare, el nu a fost studiat de unul singur și, de cele mai multe ori, au fost luate în considerație doar scrierile sale din așa-numita perioadă Jena (1794-1799). Cu timpul însă, studii importante au oferit o imagine completă și importantă, asupra gândirii lui Fichte.

   Doctorul în Filozofie Marius Dumitrescu, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, într-o lucrare recentă, din 2019, redă o vedere de ansamblu cu privire la nașterea Psihanalizei, atribuindu-i un rol deosebit lui Freud (1856-1939): La începutul secolului al XIX-lea, Schiller, Schelling și Hegel, apoi, mai târziu, Nietzsche anunțau, imperativ, întoarcerea la idealul estetic grec, considerându-l poarta regală spre împlinirea moralității și înțelegerea complexității ființei umane. Pornind de la principiul a trăi frumos înseamnă a trăi moral, estetismul german a intuit că paradigma fondată pe morala puritană intra într-un conflict evident cu natura umană, ce are și o parte obscură, irațională…” Cu toate acestea, Freud a fost învinuit pentru faptul de a fi acordat o prea mare însemnătate rolului impulsurilor sexuale în viața psihică („pansexualismul”). Se consideră, menționează Doctorul în filozofie, că Friedrich Engels (1820-1895), unul dintre teoreticienii comunismului, a afirmat că „Munca l-a creat pe om”, iar la câteva decenii distanță, Sigmund Freud a construit o operă care ar putea fi rezumată în cuvintele „Sexul l-a creat pe om”. Ideea și conceptul de inconștient, frământată de către Freud, apăruse totuși înaintea lui, deci înainte de apariția psihanalizei, și printre cei care vorbiseră despre acest inconștient, a relațiilor lui cu conștientul, extinzându-se la explicarea fenomenelor socioculturale, a fost și Fichte.

   Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) s-a născut la Rammenau, o comună din landul Saxonia, Germania, într-o familie de țesători. Un om înstărit a remarcat inteligența nativă a băiețelului care, la vremea aceea păștea gâștele pe islaz, și l-a trimis la studii. După terminarea învățământului secundar și-a continuat studiile întreținându-se din ocupația de perceptor. În continuare a studiat teologia la Jena și Leipzig. În 1792 scrierea sa „Versuch einer Kritik aller Offenbarung” (Încercarea unei critici a oricărei revelații), din eroare a apărut fără numele autorului. Recenzenții, crezând că este o lucrare a lui Kant, au lăudat-o foarte mult. Fichte a devenit celebru peste noapte în clipa în care s-a aflat că este autorul cărții cu pricina. În 1794 a fost numit profesor de filozofie la Universitatea din Jena.

   Într-o vreme când era foarte strâmtorat cu banii, l-a vizitat pe Kant la Konigsberg, pentru a-i solicita un împrumut, cerându-i totodată și sfaturi cu privire la filozofie. Kant, extrem de organizat, ordonat și rațional, a ignorat apelul sentimental al tânărului Fichte, așa încât acesta nu s-a ales decât cu sfaturi.

   Opiniile sale politice și religioase nonconformiste i-au creat numeroși inamici în rândurile puterii. Acești inamici au încercat în 1799 să-l elimine din viața publică, înscenând o acțiune de dezinformare, lansând zvonul că Fichte este autorul unei scrieri anonime în care era atacat creștinismul, apoi l-au acuzat de ateism. În contextul gândirii din epocă, Fichte a fost concediat de la Jena.

   Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind pentru puțină vreme, succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filozofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral). A continuat să-și țină cursurile în Berlinul ocupat de trupele lui Napoleon, ba mai mult, tematica lor a fost adaptată la împrejurări. Din aceste cursuri a ieșit scrierea „Reden an die deutsche Nation” (Cuvântări către națiunea germană), în care a încercat să trezească sentimentele patriotice ale germanilor, paralel cu spusele lui Napoleon: „Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat”.

   Fichte s-a stins din viață în 1814, răpus de friguri contractate prin soția sa, de la răniții căzuți în lupta pentru patria pe care atât de mult o iubise.

   A avut o înclinație spre speculații abstracte și o dorință de învingător, concepându-și viața ca pe o datorie, munca de a continua și defini principiul autonomiei sferelor conștiinței elaborat de Kant. Această dârzenie care-l caracteriza a făcut din el unul dintre reprezentanții cei mai de seamă care au redeșteptat menirea poporului german, Germania în vremea sa construindu-și o patrie spirituală proprie, originală, în sânul poeziei și al filozofiei.

Principalele scrieri ale lui Fichte:

Versuch einer Kritik aller Offenbarung (Încercare de critică a oricărei revelații (1792);

Wissenschaftslehre (Doctrina știintei, 1794);

Sittenlehre (Etica, 1798);

Die Bestimmung des Menschen (Menirea omului, (1800);

Reden an die deutsche Nation (Cuvântări către națiunea germană, (1808).

   Pentru Fichte lumea este eul și dincolo de eu nu există nimic; totul se află în conștiință, eul fiind punctul de plecare a oricărei reflexiuni filozofice. Scopul principal al lui Fichte a fost cel de a transforma filozofia într-o știință riguroasă. În 1794 a început să dezvolte ceea ce el numea „Știința Cunoașterii”. A propus, de-a lungul timpului, versiuni noi ale acestei Științe a Cunoașterii, insistând prin repetarea titlului, asupra permanenței motivației sale inițiale: de a găsi o bază absolută pentru cunoaștere. Versiunile Științei Cunoașterii, la Fichte, reflectă cel mai general și mai abstract nivel al gândirii filozofice. Acest prim nivel de filozofie este denumit de Fichte „prima filozofie”. Al doilea nivel corespunde filozofiei teoretice (sau filozofiei naturii) și filozofiei practice (sau eticii dezvoltate, de exemplu, în Sistemele sale de etică, în 1798). Al treilea nivel reprezintă „științele particulare”, care studiază domenii mai specifice și concrete, inclusiv sub-discipline precum biologia și fizica sau „dreptul natural” (adică „teoria dreptului”) și filozofia religiei. În cele din urmă, un al patrulea nivel este constituit din așa-numitele scrieri populare, destinate unui public al ne-filozofilor, de exemplu: Vocația omului, Calea către viața binecuvântată și adresele către națiunea germană. Mulți afirmă că gândirea lui Fichte a evoluat de-a lungul vieții lui, altfel nu s-ar fi putut explica schimbările produse, precum trecerea de la o doctrină a ceea ce este finit (subiectul, „Sinele”) la o filozofie a absolutului (Dumnezeu, Ființa). Problema acestei evoluții a devenit unul dintre cele mai dificile aspecte ale interpretării gândirii lui Fichte.

   Conform vederii lui, filozofia este produsul personalității libere: „Ce filozofie alege cineva, atârnă de ce fel de om este el”, două filozofii fiind îndreptățite: cea dogmatică (materialismul) și spiritualismul – filozofia lui Spinoza. Drumul său a fost spre idealism, vrând să continue gândirea lui Kant, în care vedea o bază temeinică, dar care i se părea a fi fost înțeleasă mai ales prin prisma amănuntelor ce nu arătau adevărata intenție a lui Kant și pe care acesta nu a știut să le pună în adevărata lor lumină. Fichte a încercat să deducă din spirit atât formele cât și conținutul cunoașterii, lumea din afară. De aceea punctul lui de plecare a fost conștiința eului. Existența absolută este aceea a eului pur, supra individual, infinit, care este spirit, rațiune și în ultimă esență activitate.

   Eul, datorită esenței sale spirituale, care este activitate, își manifestă această esență printr-o acțiune, afirmându-și existența. „Eul se afirmă pe sine însuși, ceea ce înseamnă „Eu sunt”. Prin afirmație eul își opune totodată și lumea înconjurătoare, Non-eul – Antiteza. Trebuie gândite ca mărginindu-se reciproc. Non-eul devine o creație a eului. Toată această operație este produsul inconștient al principiului activ ce constituie esența universului – principiu care este de natură spirituală, care este activitatea. Eul fiind activitate, are nevoie de libertate, de autonomie, pentru manifestarea sa. Impulsurile și instinctele din om, le armonizează știința dreptului.

   Etica lui Fichte este prin esență o etică a efortului și progresului uman: „Desăvârșirea este scopul suprem și inaccesibil omului; acțiunea infinită de a se desăvârși este menirea sa”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (22) – Johann Gottlieb Fichte”