To be, or not to be: that is the question:
„A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.
Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,
Săgeți și praștii ale-ursitei rele,
Sau apucând o armă tu să curmi al
Restriștilor noian? Să mori, să dormi…
Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi
Că pui sfârșit durerii sufletești
Și-atâtor mii de alte suferințe
Ce sunt a cărnii parte. E-o-ncheiere
Chiar foarte de dorit. Să mori, să dormi.”
……………………………………………….
De n-ar fi groază tainei ce urmează
Și-acel hotar necunoscut de unde
Nu-i călător să se fi-ntors vreodată,
Și care zdruncină voința noastră,
Făcându-ne să suferim mai lesne
Urgiile de-aici decât să tindem
Spre altele pe care nu le știm.
………………………………………………..
(Fragment din actul III al piesei “Hamlet”)
Am ales „Hamlet” dintre toate piesele lui Shakespeare, deoarece, la un moment dat, se referă la ceea ce se întâmplă peste tot în zilele noastre. Hamlet este personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de William Shakespeare, prinț al Danemarcei, fiu al răposatului rege și al reginei Gertrude. Hamlet a fascinat cititorii și auditorii timp de secole, preocupându-l întrebările existențiale cu privință la viața după moarte, sinuciderea, soarta corpului uman după trecerea în neființă.
Cea mai importantă întrebare existențială a lui Martin Heidegger (26/9/1889 – 26/5/1976 filozof german ) este despre sensul lumii, destinația Omului și sensul vieții ! Potrivit lui Heidegger, omul este acea ființă, singura, care pune problema sensului Ființei. Omul este diferit de celelalte ființe ale regnului animal, nu numai pentru că el există, ci și pentru că are capacitatea de a înțelege ce înseamnă să existe și ce înseamna să intre în inexistență, acea treaptă tragică pe care doar omul o poate conștientiza și de aici și marea problemă care îl preocupă, „ a fi sau a nu fi ”… precum și marea tragedie. Martin Heidegger a fost una dintre cele mai importante și controversate figuri ale secolului XX. Pe de o parte, rolul său activ de rector și consilier în educație în Germania nazistă, cu percepțiile lui rasiste și, pe de altă parte, gravitatea operei sale filozofice, care a influențat unul dintre cele mai importante curente filosofice ale timpurilor moderne, EXISTENȚIALISMUL.
Cu toate ca știința a cunoscut o mare dezvoltare, întrebările esențiale continuă să preocupe omul, fără a putea ajunge la un răspuns, confirmându-se zicala marelui filozof grec Socrate, carea spus că: ” un singur lucru cunosc, că nu cunosc nimic, spre deosebire de voi, care nu cunoașteți că nu cunoașteți !” Cum, când, de cine, de ce, a fost creată lumea, ce a fost înainte de creare, care este scopul și sensul existenței, sunt întrebări care din vechime l-a preocupat pe OM. Formarea lumii a fost programata sau totul a fost întâmplător, hazardul îndeplinind la un moment dat rolul de CREATOR ? CINE ESTE CREATORUL ? De-am face o experiență punând într-un recipient piesele unui ceas și le-am zbate bine, va exista posibilitate să rezulte un ceas întreg, care sa și funcționeze perfect, ca de exemplu organismul uman, al celorlalte vietăți, a tot ce există pe scară microscopică și macroscopică ?
Martin Heidegger a reînnoit întrebarea „a fi”, dându-i alte interpretări, căutând răspunsuri iar această metodă a fost caracterizată de savanții de mai târziu drept „violență interpretativă” susținând că a reușit să perceapă „ființa” ca o existență directă. Heidegger s-a bazat pe conceptiile lui Schopenhauer și Nietzsche, ocupându-se în principal de natura „ființei” și-n special de ceea ce înseamnă a fi ființă umană. Heidegger leagă existența umană de noțiunea de timp că, trăind cu trecutul, prezentul și viitorul, ele ar determina ceea ce suntem. Suntem în procesul de a ne îndrepta către viitor iar viața noastră este modelată de alegerile noastre, de circumstanțele în care ne-am născut și de factorii mediului înconjurător, la care ne-am adaptat și continuăm să ne adaptăm, având ca rezultat perfecționarea speciei noastre.
Psihologul Irvin David Yalom, născut pe13 iunie 1931, psihoterapeut american, autor, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii de psihoterapie. În 1981, a identificat patru preocupări existențiale absolute, importante: libertatea, izolarea, lipsa de voință și sens în viață și… moartea. Fiecare dintre aceste preocupări determină conflicte interne în cadrul existențial, MOARTEA fiind cea mai evidentă preocupare absolută, care a dominat omul din cele mai vechi timpuri si până azi. Este un sentiment înfricoșător pentru toată lumea, inevitabil, cunoscând că mai devreme sau mai târziu va bate orologiul ultimul gong. Este un adevăr teribil care terorizează oamenii, afectându-le în mare măsură caracterul în căutarea lor de-a se apăra, de-a găsi mijloace de evitare a fenomenului ce le va pune sfârșit existenței. De la o vârstă încă fragedă, copilul este preocupat de ideea morții și-l va preocupa pe om pe toată durata vieții într-o anume măsură, având ca urmare o stare depresivă cu cât pășește spre sfârșitul vieții fiziologice, simțind că existența poate lua sfârșit oricând, de la o zi la alta, stare denumită ca fiind depresia omului în vârstă. Deseori simptomele psihopatologice se datorează incapacității de a depăși teama de moarte. LIBERTATEA: în mod normal, nu am considera-o ca fiind o sursă de îngrijorarea ci, dimpotrivă, ar fi un concept pozitiv și-n istoria civilizațiilor a fost marcată de dorul și lupta pentru libertate, dar în contextul existențial, noțiunea de libertate este un factor de stres, referindu-se la faptul că omul este responsabil de alegerile sale, de faptele și acțiunile sale, devenind autorul propriului plan de viață, creatorul propriei lumi ce-l va înconjura. Creându-ne Sinele și lumea noastră, după cum ne dictează instinctul și propria conștiință, avem senzația că nu pășim pe un sol solid, pe-o cărare cunoscută dinainte ci, noi o descoperim pas cu pas, cu un sentiment de incertiudine și teamă, ca și cum am păși ca acrobatul pe-o frânghie, la fiecare pas având senzația că vom pierde echilibrul și că sub noi există un abis, NIMICUL. Avem sentimentul că suntem efemeri, veniți și plecați dintr-un și într-un Univers care nu pare coerent ci, ca o ecuație cu mai multe necunoscute, în care nu știm lucruri de bază: de ce, cum și când, rolul și menirea.
Exercitarea libertății deschide calea pentru apariția responsabilității, indivizii diferind semnificativ unii de alții în ceea ce privește gradul de responsabilitate pe care îl pot asuma în viața lor, trezind deseori sentimente de vinovăție față de ei și de ceilalți dependenți de faptele lor. Unii o neagă complet, considerându-se victime nevinovate ale evenimentelor externe, chiar de au avut sau nu vreo implicație, iar alți reacționează ca și cum nu ar fi responsabili pentru comportamentul lor.
Un alt aspect al libertății este VOINȚA. Voința trece de la dorință, la decizie și în final la acțiune. Mulți oameni au mari dificultăți în exprimarea dorințelor, unii fiind extrem de siguri de sine pentru ceea ce își doresc, dar au mare dificultate în a decide și acționa, intrând imediat în panică, așteptând ca altcineva să-și asume responsabilitatea în locul lor.Trecerea de la libertate la dorință, la decizie, la acțiune este pentru multe persoane un proces dureros, pe care preferă să-l evite. O altă preocupare absolută este IZOLAREA. Izolarea interpersonală se referă la decalajul dintre „Sine” și alte persoane, din cauza neintegrării sociale și a unei psihopatologii în materie de intimitate. Izolarea existențială este un termen creat prima dată de Freud și se referă la faptul că suntem izolați de părți din noi înșine, experiențele, sentimentele și dorințele, sunt rupte de conștiință și nu știm că există. Cu toate acestea, ele lucrează în subteran și ne tulbură viața fără ca noi să ne dăm seama.
Scopul psihoterapiei în aceste cazuri este de a ajuta acești indivizi să-și recapete și să-și reunească părțile detașate. Mulți încearcă să facă față izolării minimalizându-și dorințele și trăind viața unei alte persoane. Și-acum, preocuparea finală este dacă exista vreun SENS in viață sau nu. Dacă fiecare persoană este singură, trăind în propria-i lume creată după standardele sale, într-un univers indiferent cu care nu se găsește în corelație, nu interacționează, atunci care este sensul vieții ? Ce rol îndeplinim? Ce menire avem ? Întrebarea „ a fi sau, a nu fi ” vine de la sine ! De ce trăim? Dacă nu există o viață predeterminată, atunci fiecare trebuie să-și construiască propriul sens în viață. Într-o lume dezordonată ne simțim instabili și căutăm un plan de acțiune și de supraviețuire. Rezulta întrebarea: cum poate o Ființă care necesită sens să găsească sensul într-un univers fără… sens? Dar UNIVERSUL poate fi fără sens ? Nici într-un caz ! Toate par într-o așa perfectă organizare, după un model standard și divin, de la mic la mare, precum sus, MACROKOSMIC așa și jos, MICROCOSMIC și noi, nu cred ca am fost plămădiți la întâmplare, suntem făcuți pentru „ a fi ” și nu pentru „a nu fi ” ! Ce trebuie însă de făcut ?
Trebuie să urmărim fenomenele, să coborâm în profunzimea conștiinței și să ne armonizăm SINELE cu ritmul universal… Deci, trebuie sa facem o incursiune înlăuntrul nostru, o călătorie anevoioasă, lungă și chinuitoare deseori, pentru că fiecare intră în contact cu sentimentele sale, cu gândurile și crezul lui, pe care înainte nu le știa ca există ! Nu-i întâmplător că dintre cele trei clasice întrebări: cine ești, de unde vii, unde te duci, cunoașterea de sine, identitatea este pe primul loc, pentru că cel ce nu se autocunoaște, destul de greu e să conștientizeze ceea ce a lăsat în urmă și ce are de îndeplinit ! Încearcă fiecare să răspundă întrebării „ cine sunt ? ”, explicând automat ce meserie are, cu ce se ocupă, ce a creat de-a lungul vieții, ce păreri politice are etc, însă toate acestea sunt îndeajuns pentru a răspunde întrebării ? Prin asta doar ne deosebim unii de alții ? Sau, există și-alte laturi care diferențiază oamenii, cum ar fi sensibilitatea, sentimentele, aportul personal al fiecăruia, unicitatea contribuției la binele umanității ? Cu siguranță că toate acestea înseamnă existența de-o viață-ntreagă și chiar numai încercarea permite fiecăruia să știe direcția unde merge ! Firește ca drumul existențial de multe ori este anevoios, nu-i presărat cu petale de roze ci, cu obstacole ce trebuie învinse, care ne pun în alertă, într-o continua lupta, epuizantă de multe ori, producându-ne temeri existențiale, manifestate prin frică, anxietate, nesiguranță, tendința de-a alerga la siguranța trecutului sau în căutarea unor așa-ziși „salvatori”. FRICA ! Cei mai mulți dintre noi suntem speriați. Bărbați, femei, copii, oameni de toate vârstele, nivelurile sociale, educaționale sau economice se tem. Peste tot în jurul nostru se pare că pândesc amenințări evidente sau invizibile. Ne temem aproape de orice: pentru sănătatea celor din familie și-a noastră, pentru singurătate, pentru orice fel de teroriști reali și inexistenți, de-orice posibilă excludere socială sau personală, o așa numită „cultură a fricii”. În timp ce viața, educația, bunăstarea financiară, sănătatea și speranța medie de viață s-au îmbunătățit semnificativ, la fel și frica, nesiguranța, diferitele dileme existențiale ale oamenilor au crescut, într-o măsură paralizantă până la punctul în care mulți nu se pot bucura de realizarea tuturor acestor cuceriri importante.
Un rol important îl joacă Mass-media căutând să insufle teama, să atragă și să influiențeze cât mai mulți oameni, știindu-se că știrile, cu cât sunt mai înfricoșătoare, cu atât sunt mai atrăgătoare, pentru ca majoritatea oamenilor, oricât de îngrijorați sau speriați ar fi, sunt atrași mult mai mult de știrile negative ce provoacă senzație, exemplu fiind evenimentele schimbării de mileniu din 2000, „boala vacilor nebune”, boala păsărilor, sindromul respirator SARS, Ebola care, după ce au terorizat, „s-au vândut” bine, au monopolizat interesul și au jucat ani de zile o scenă de groază bine pusă la punct, cultivată astfel încât să se poată exercita puterea, a se îmblânzi masele formând noi conștiințe și impunând alegeri și logici. Astăzi, în această perioadă a anului, frica de COVID, ne atacă psihicul, ne dezvăluie vulnerabilitatea și scoate la suprafață agonia bolilor grave.
Temerile noastre existențiale vin și ne bat la ușă mai tare ca niciodată. În această etapă, sentimentul de-a ne pierde controlul asupra vieții noastre de zi cu zi, ne crește nesiguranța și dă naștere la manifestări depresive, tulburări psihice și somatice ce pot conduce chiar la amenințare existențială. Astăzi, când este necesară o atenție deosebită pentru distanțare și igienă personală, apar fenomene de hipocondrie și comportamente compulsive pentru a ne simți în siguranță. Mințile noastre pot supraestima riscul și capacitatea noastră de a face față. La unele persoane cu un fond adecvat, pandemia poate fi cea care va provoca mai întâi o tulburare obsesiv-compulsivă, după care vor urma fobiile și tulburările de comportament. Cu alte cuvinte, când se creează senzația de teamă de infecție, aceasta poate duce la „ritualuri” excesive de curățare a domiciliului sau a corpului, dar fără descărcarea energetică mentală paralelă ajungându-se la hipocondrie, o afecțiune psihologică în care disconfortul fizic și frica de sănătate apar într-o măsură mult mai ridicată și obsedantă, ce ne paralizează simțurile afectându-ne existența. Frica pare să ne colonizeze visele, sentimentele, valorile și viețile în general. Ne subminează sentimentul de libertate, ne aruncă într-o fază de suspiciune, nesiguranță, neputință, resemnare, întorcându-ne spre trecut – idealizat – în loc să ne îndreptăm spre viitor. Într-un climat de frică, orice fel de schimbare fiind simțită ca o amenințare, oamenii caută să-și depună încrederea în diverși salvatori, „experți” în vânzare de promisiuni, de speranțe și soluționări. Așadar, există politicieni care vin să salveze chipurile diverse situații, lideri religioși care promit sau dau mângâiere și speranță într-o viață de apoi, precum și mulți alții importanți pentru noi din nevoia de a-i crede!
Credința în Dumnezeu și perspectiva unei vieți care nu se termină cu moartea oferă omului un sentiment de securitate, ușurare, continuitate, speranță și iubire, viața căpătând un sens existențial. Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: „A fi sau a nu fi ?” și temerile noastre existențiale” →
Transformarea bisericii bizantine Sfânta Sofia din muzeu în moschee de către regimul islamist al lui Erdogan poate fi considerată ”A doua cădere a Constantinopolului”, care nu este un film de comedie românesc cu Arșinel și Jean Constantin din anii 90, ci o tragedie care surprinde ca o hârtie de turnesol falimentul spiritual și ideologic al Europei dez-unite în fața agresiunii totalitarsmului și islamului. În 1453, Constantinopolul cădea sub sabia lui Mahomed al II-lea, în primul rând ca urmare a ignoranței Occidentului și ipocriziei statului papal, care nu au reușit să sprijine ultimul bastion creștin din Asia Mică, deoarece era un simbol de confesiune ortodoxă, nu romano-catolică. Și atunci, preocuparea creștinilor europeni era despre sexul îngerilor, masculin, feminin, neutru, ca și acum despre fluiditatea genului. Europa repetă azi greșeala primei căderi a Constantinopolului, prin dezbinare, zavistie, lipsa valorilor și mai ales a credinței. Erdogan și-a permis să-și bată joc de o Europă întreagă pentru că la ora actuală U.E. este o palidă copie a imperiului romeilor de la 1453, o diluare a fundamentelor iudeo-creștine și greco-romane, pe care s-a construit, căzând în anarhie ideologică între neo-marxism și un ateism agresiv, fără repere, care se prăbușește în fața agresiunii sau determinării islamiste și a incursiunii totalitarismului. Europa și-a pierdut încrederea și credința, neo-marxismul și ateismul sunt un vid ideologic care pregătește invazia islamistă și fermentul dictaturii.
Întrebat într-un interviu de către domnul Menuț Maximinian, asupra stării literaturii române de după anul 1989, comparativ cu anii epocii comuniste, domnul Al. Florin Țene răspunde că literatura exprimă epoca în care este creată, subliniind responsabil: „Este vai și amar dacă exprimă numai epoca respectivă”. Aceasta deoarece, adaugă domnia sa „Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om”.
Melancolie cosmică
Activă în mediul online, poeta Dorina Carp Nenici a publicat în anul 2019 volumul „Cu timpul de mână” la Editura Scripta manent, din Napier, Noua Zeelandă și tipărit la Editura PIM, Iași. Acum, trudește la alcătuirea unui nou volum de poeme, inspirat intitulat „Ecoul strigătului mut”, al cărui manuscris l-am primit de curând. Prin titlul celui de-al doilea volum se situează cu ușurință în spiritul epocii actuale. Implicată emoțional în contemporaneitate, poemele sale sunt proiecții ale trăirilor omului zilelor noastre. Întâlnim la Dorina Nenici o poezie cu evidente derapaje spre tristețe și neliniște. Textul multor poeme evocă o stare de spirit încețoșată, iar lirica sa poate fi considerată povestea unei vieți tulburate de timpul probabil, incert. Trecerea timpului prin vene, asemenea sevei prin trunchiuri și ramuri verzi, dă naștere la așteptări, la bună rodire din zori până în asfințit. Însă, în tot acest timp alternează stările de discreție, de tăcere și de răbufniri zgomotoase, care se propagă în timp și spațiu cu mare viteză și intensitate: „Eu mă ascund de mine mult,/ și-n văzul lumii adormite/ mă strig, cât pot de tare, s-aud măcar șoptit/ ecoul strigătului… mut!” (Ecoul strigătului mut)
Întotdeauna am fost fascinat de vânători. M-au atras mereu datorită alurii lor, a felului în care vorbeau cam stăpânit, a seriozității cu care abordau problemele însă, pot spune că, primii pași adevărați spre vânătoare i-am făcut când m-au acceptat în grupa de bătăiași în care erau și copii și adulți printre care și câțiva bătrâni pe lângă care mă cam fofilam eu deoarece, unul dintre ei pe nume Fătu, era tare sfătos și cu orice prilej ne povestea câte-n lună și-n stele până ce vânătorii aflați prin apropiere îl luau peste picior numindu-l vrăjitor iar astfel, râzând și de el și de noi pentru că îi ascultam pe nerăsuflate toate povestirile, din care, unele ni le povestea a nu mai știu câta oară deoarece uita că ne-o mai spusese însă în noua versiune părea ceva mai interesantă decât cea anterioară.
Carmen DÖNN: Deși mulți artiști în aceasta perioadă au o situație mai specială pianista Corina Ungureanu-Kiss ne mărturisește că „muzica nu ne părăsește niciodată”. De aceea dorim să știm cum își petrece timpul o artistă în perioada crizei – CORONA?
Iubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă, pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.