Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Nu uitați de noi la bătrânețe

Situația actuală, printre altele datorată pandemiei de CORONA 19 a redeschis o problemă care atrăgea atenția într-o măsură mai mică: situația oamenilor vârstnici. Vârsta a treia. Bătrânii.

De fapt, această problemă a existat dintotdeauna, în orice societate. În ultimii ani, în toate țările lumii se vorbea despre ea, făcându-se calcule. Dacă speranța de viață crește, iar natalitatea scade, ce consecințe economice vor urma? Cine va munci? Cum vor fi plătite pensiile de bătrânețe? Oare nu ar trebui să fie avansată vârsta de pensionare? Pe scurt, ce e de făcut?

De fapt, vârsta de pensionare a fost deja avansată în multe țări. Dau ca exemplu Israelul, țară în care trăiesc. Vârsta de pensionare este de 62 de ani pentru femei și de 67 de ani pentru bărbați. Dacă femeile ajunse la 62 de ani vor să lucreze în continuare, pot să facă acest lucru, având dreptul de a se pensiona la fel ca bărbații, la 67 de ani. Aceasta este pensionarea pentru limită de vârstă. Desigur, există și cazuri de pensionare din alte motive, anticipată. După cum, există țări în care pensionarea pentru limită  de vârstă nu este obligatorie. Precum și cazuri în care unii oameni refuză pensia și continuă să lucreze. Motivul este insuficiența venitului bazat pe pensie. Dar nu numai acest motiv. Sunt și oameni care, odată pensionați, revin la locurile lor de muncă voluntar, fără salariu, mulțumindu-se cu pensia. Ei vor să nu-și întrerupă cariera sau, cel puțin, să aibă o ocupație și o viață socială. Oameni care își iubesc munca și instituția în care au lucrat mulți ani din viață. Alții se duc să lucreze voluntar în altă parte, sau își găsesc preocupări diferite, în domeniile care îl pasionează. În asemenea cazuri, se spune că ei se bucură de pensie. Pronosticurile făcute de serviciile sociale ale diferitelor țări, deși includ elemente reale, totuși includ și aspecte problematice. Desigur, dificultățile apar atunci când vârstnicii, ajunși ”pensionari cu vechime”, încep să aibă nevoie de ajutor social sau medical. Mai ales în cadrul vârstnicilor singuri, fără familie, ajunși dintr-o dată și fără ocupație.

Cu ce a contribuit pandemia la agravarea situației vârstnicilor? Răspunsul este, în primul rând, sanitar și medical. Epidemia a afectat cel mai mult persoane de vârsta a treia. Această categorie a fost considerată ”grupul în pericol”, în funcție de vârstă. Nu pot analiza situația din punct de vedere medical. Pot doar să menționez că mulți oameni contaminați și dintre ei mulți decedați erau vârstnici, locatari ai caselor de bătrâni. Fenomen existent în întreaga lume. A apărut teama de a veni în contact cu vârstnicii din categoria celor aflați în pericol de a se îmbolnăvi, pentru a nu-i îmbolnăvi, Deci, în favoarea lor. S-a ajuns a nu se permite contactul cu acești vârstnici, a-i ține izolați pentru a-i proteja. Medical, da. Dar social? Faptul în sine s-a dovedit a fi primejdios pentru ei și din punct de vedere social: acești oameni s-au pomenit izolați. Deci, două aspecte grave, unul legat și dependent de celălalt. Au circulat (spre regretul tuturor) și interpretări vulgare, după care lumea ar căuta să se echilibreze prin ea însăși din punct de vedere demografic. Brr, ce îngrozitor! Am citit un articol apărut într-o publicație românească on-line, care sesiza acest pericol și adăuga că o țară care nu are bătrâni trebuie să și-i aducă, să și-i importe! Pe lângă că sunt oameni care trebuie respectați fiindcă au muncit o viață, au construit, au crescut copii și nepoți, vârstnicii sunt oameni cu experiență, care pot contribui cu mult la dezvoltarea societății contemporane și mulți dintre ei s-au adaptat atmosferei acestei societăți. Alt aspect grav este că dintre oamenii intrați în șomaj din cauza pandemiei, sunt mulți vârstnici. Fapt care influențează nu numai asupra situației lor financiare, ci și asupra situației lor sociale și psihologice.

Un fapt deosebit de grav este izolarea. Mă refer la Israel, pentru că aici cunosc situația, dar sunt convins că aceeași situație este și în România, și în alte țări. Poate în toate țările lumii. Un program prezentat la unul dintre canalele de televiziune a prezentat situația în mod tragica. Au fost constatate mai multe cazuri de vârstnici decedați la ei acasă, fără ca nimeni să știe. Oameni singuri, uitați. Nimeni nu le mai trecea pragul. După un timp, s-a simțit de către vecini un miros ciudat din locuința în care trăia un bătrân singur sau o bătrână singură. Neînțelegând ce se întâmplă, vecinii au chemat poliția, care a spart ușa și l-au găsit pe decedat sau au găsit-o pe decedată în casă. Dumnezeule! Ce este de făcut? Îmi amintesc de cazul fostului meu coleg de liceu, scriitorul și inginerul Horia Pană din Galați, stabilit la București. Deși nu era încă bătrân și putea avea în continuare un rol social și intelectual, acest om deosebit, valoros, și-a încheiat viața astfel în toamna anului trecut… Dumnezeu să-l odihnească!

Același post de televiziune (canalul 20 din Israel)  a organizat o emisiune ”pe teren”. După ce a discutat cu o persoană cu o funcție de răspundere din domeniul social, reporterul a început să intervieveze trecători, la bazarul din Ierusalim, fără o selecție prealabilă. Atât tineri, cât și vârstnici. Vârstnicii erau întrebați ce nevoi au, cu ce ar putea fi ajutați dacă s-ar pomeni într-o asemenea situație. Alte întrebări care le erau puse se refereau la situația lor materială, familială, la starea lor de sănătate. Unii au răspuns că sunt ajutați de familie, că au copii, nepoți, chiar și strănepoți. Că starea lor de sănătate este relativ bună, că oricum copiii și nepoții îi vizitează și mențin contactul cu ei tot timpul prin telefon. Alții au răspuns că e greu, că sunt singuri, dar totuși, slavă Domnului, sunt sănătoși și activi și că păstrează legătura cu o instituție care se interesează de situația persoanelor de vârsta a treia care sunt înregistrate în acest cadru. Alții, că încă mai lucrează. Desigur, vârstnicii intervievați pe stradă, în bazar, erau oameni activi, care se pot gospodări singuri și pot ieși pe stradă singuri. Dar ce se întâmplă cu alții, bolnavi? Ferească Dumnezeu!

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Nu uitați de noi la bătrânețe”

Voichița Tulcan Macovei: Proza lui Al.Florin Țene ca mesaj social*

„Cred că o receptare corectă a unei opere literare presupune existența unui public atent și interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent și așezat pe baze solide de tradiție și profesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în șir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situații sunt palme pe obrazul celor care își exercită liniștita somnolență pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudați, iar în altele se plătesc polițe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor, le cunosc și mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătățească”. (Al. Florin Țene – Autoritatea valorii morale)

Ni se pare esențial ceea ce afirmă dl Țene în articolul citat. Un element de care ar trebui să țină seama toți scriitorii, ori în ce țară ar crea! Trecând peste factorul „critică literară” care, s-a constat că, de regulă, este tendențioasă, supunându-se anumitor factori (nu dorim să-i numim), ce-i rămâne scriitorului? „Un public atent și interesat” de creația lui. Problemele sunt, totuși, mult mai ample și mai profunde, dar, adevărul este că scriitorul ar trebui să țină cont atunci când creează, de un anumit grup țintă căruia îi dedică propria creație!

Nu se întâmplă întotdeauna așa, deoarece scriitorul, în general, este pasionat de un anumit mesaj pe care, pur și simplu vrea să-l comunice.

Îmi aduc aminte că, imediat după Revoluția din 1989, Eugen Ionescu, reprezentatul absurdului, a fost întrebat ce anume a vrut să transmită prin ideea rinocenizării oamenilor din piesa „Rinocerii”. Maestrul a răspuns sincer: „Eu… nimic. Este problema cititorului să decodifice mesajul.”

Al. Florin Țene este, cu siguranță, un mare prozator al Literaturii Române. A scris 12 volume de proză scurtă și romane, altele decât cele din ciclul „Viața scriitorilor români între realitate și poveste|”. Mărturisirile autorului, reflecțiile și aducerile aminte despre anii în care spiritul său s-a deschis și s-a format spre literatură ca artă, vorbesc despre esența scriiturii sale. Al. Florin Țene nu s-a avântat niciodată către o „artă pentru artă” ci, mai degrabă, către o „artă cu tendință”. De fapt, uitându-ne în profunzime, dacă acceptăm că arta are un creator care așază în colțul creat „dorirea” sa, va trebui să acceptăm volens-nolens, tendința.

Așa s-a întâmplat și în cazul scriitorului Al. Florin Țene. Domnia sa mărturisește, de multe ori, care i-au fost izvoarele ce l-au format, modelele pe care le-a urmat și momentele existențiale ce și-au pus amprenta asupra gândirii sale ca viitor scriitor. Familia (părinții), școlile pe unde a umblat, dascălii, jurnaliștii de renume pe care i-a citit analizându-le ideile și mentalitatea, viața și opera lui Gib Mihăescu – evident, oamenii – românii pe care i-a iubit dintotdeauna, bibliotecile cu sursele lor inepuizabile. Dar, după cum subliniază, seva, ca om și artist, a rămas întreaga viață, orașul natal: Drăgășaniul (Cu picioarele desculțe pe prundișul unei străzi din Drăgășani)

La terminarea facultății, tânăr profesor repartizat în localitatea Tarna Mare (după modelul timpului), avea s-o întâlnească pe cea care îi va deveni soție, prietenă, mama a doi copii, tovarășa perfectă într-o viață de scriitor, ea însăși cu talent creator. „După absolvirea facultății, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la granița cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Țene, care era învățătoare acolo… la școala condusă de fratele ei, Ion. Ca o coincidență, soția mea își trăgea rădăcinile din Ușurei, un sat de lângă Drăgășani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureșeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal prețios era monitorizat de comuniști?! Țin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică și am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranțe și vise. Era perioada când Poezia ținea de foame. Îmi amintesc…”.

„Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?” spusese, atât de nemuritor, Eminescu!

Scriitorul Al. Florin Țene nu a „lepădat” niciodată clipa. Toate trăirile care au constituit încărcătura sufletească și de idei se vor regăsi în operele sale.

Proza domnului Al Florin Țene conține romanele: „Răzbunarea Gemenelor”, „Un ocean de deșert”, „Inelul de iarbă”, „Geamănul din oglindă”, „Orbul din Muzeul Satului”, „Insula viscolului”, „Chipul din oglindă”, alături de volumele de proză scurtă „Vârcolacii” și „Pe când poezia ținea de foame” „Cărticica de dat în leagăn gândul”.

„Volumul «Un ocean de deșert» creează o remarcabilă saga a traiectoriei intelectualității românești, continuând seria «Chipul din oglindă», «Insula viscolului» și «Orbul din Muzeul Satului», «o frescă a societății românești din secolul XX, un secol al experiențelor umane triste, dureroase și ucigașe… » – după cum însuși autorul afirmă în paginile noii apariții editoriale”. (Mariana Cristescu)

Cititorii vor descoperi faptul că frumosul din proza domnului Al. Florin Țene întruchipează viața trăită de autor, conturează în cuvinte și imagini, valorile eterne ale vieții unui om, ale unei societăți. Iar aceste lucruri îl așază pe Al Florin Țene între prozatorii realiști ai literaturii noastre, mai exact în latura tradițională, proza oglindind în același timp, trăsăturile curentului proglobmodern. Dar, scriitoarea și cronicarul Voichița Pălăcean Vereș atrage atenția: „…așa cum ne-a obișnuit Al. Florin Țene, romanul său realist este ficțiune. Ficțiune pură, în ciuda faptului că, atras în universul artistic, cititorul are senzația, nu o dată, că realitatea obiectivă a invadat spațiul imaginarului și că recunoaște – camuflate sub masca eroilor din carte și în umbra narațiunilor semnate– persoane, întâmplări, dialoguri ce s-au petrecut cu adevărat… „

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Proza lui Al.Florin Țene ca mesaj social*”

Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cărțile nu au fost sechestrate în captivitatea carantinei

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România recomandă

Universitatea Hyperion pentru anul universitar 2020/2021

„Given the circumstances, there’s never been a better, or more urgent, time to pick up a book. Within its pages, you can slip into another reality. For the price of a book, you can find a time machine to the distant past; portals to alternate dimensions; airplanes to faraway lands.”  (All news about reading,  14 may2020, Euronews TV)

În captivitatea virusului Covid-19, devenit atât de rapid și imprevizibil pandemie socială (cu efectele cunoscute de enclavizare, claustrare, financiare, o proiecție a întregii vieți în online), magia comunicării culturale rămâne un raport de egalitate activ între lume și individ. Fără a face digresiuni sau agresiuni culturale, narativizare persuasivă sau un act de răzvrătire împotriva bolii sociale, subliniez imprevizibilul unei ecuații simple: proiectul didactic ca summa multiculturală.

În media culture, produsul cultural-educativ construiește identități. Conceptul de universitate postmodernă definește, mai ales în paradigma americană (postmodern university apare în nu mai puțin de 21.500.000 postari pe Google), o reconfigurare conformă spiritului contemporan al educației.

Despre postmodernitate (în sensul experimentului hi-tech), menționăm studiile și inovația excepțională, în domeniul IoT, Internet of Things, http://bpuh.hyperion.ro/proiecte-hi-tech-realizate-de-studentii-universitatii-hyperion/), datorate domnului profesor universitar doctor Sever Spânulescu, rectorul Universității Hyperion: „25 mai 2020 este ziua în care celebrăm  cea de a 30-a aniversare a Universităţii Hyperion şi putem privi cu îndreptăţită mândrie, la paginile de istorie academică pe care această instituţie cu nume de astru le-a scris în acest interval. Atât pentru ansamblul ideilor de progres colectiv, cât şi pentru fiecare dintre noi, Universitatea Hyperion a fost permanent o sursă de mari satisfacţii intelectuale, o zonă a împlinirilor şi un context integrator al pasiunilor. O atmosferă de colegialitate, înţelegere şi prietenie, pe care cei din exterior o invidiază dar care aici ni se pare firească, a contribuit în mod sigur la toate succesele comunităţii academice Hyperion şi ale fiecărui membru al acesteia. S-a întâmplat ca această aniversare să coincidă cu un moment de sporire a încrederii în viitor, în care devine certă ieşirea cu succes din situaţia de criză mondială a anului 2020, care ne-a adus o mai mare aplecare spre meditaţie şi seriozitate fiecăruia dintre noi.

Principiile de bază ale promovării ştiinţei şi culturii, competenţei și talentului au rămas impenetrabile acţiunilor corozive fireşti ale unui context istoric complex şi frământat. Iar Universitatea Hyperion a dovedit de-a lungul acestor trei decenii o stabilitate remarcabilă, probată în numeroasele încercări pe care le-a traversat.

In imaginile de arhivă ale diverselor evenimente care au marcat această istorie academică putem vedea mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii care şi-au adus contribuţia la evoluţia Universităţii, care ni s-au alăturat în diverse momente sau permanent şi a căror încredere în noi ne-a impulsionat în elita intelectualităţii. Poate nici o altă universitate din ţară nu prezintă o paletă atât de completă de specializari şi competenţe, iar alăturarea acestora creează permanent oportunităţi de progres interdisciplinar, atât ştiinţific cât şi didactic. Poate de aceea zecile de mii de absolvenţi ai Universităţii Hyperion alcătuiesc deja o comunitate solidă, vizibilă şi cu un cuvânt important în cele mai diverse domenii.

Nu întâmplător această aniversare coincide cu aniversarea celui care a canalizat toate energiile, idealurile şi entuziasmul  atât de multor personalităţi – profesorul Ion Spânulescu, Preşedintele Universităţii Hyperion. El este cel care a reuşit să convingă, în momente de început sau de cumpănă, prin propria convigere, toate forţele capabile să obţină pentru această universitate realizările remarcabile pe care le contemplăm astăzi. Cu toţii am simţit permanent prezenţa sa, în vâltoarea evenimentelor, ca un punct fix, de sprijin hotărât şi sigur, care a dat forţa şi impulsul permanentei evoluţii a Universităţii Hyperion.

La mulţi ani Universităţii Hyperion, la mulţi ani fondatorului său şi tuturor care poartă în inimă aceasta universitate!”

Prof. univ.dr. Sever Spânulescu

Rectorul Universității Hyperion

Universitatea Hyperion, 30 de ani de EXCELENȚĂ

***

Promovând tinerețea și avangarda educației, Universitatea Hyperion își păstrează, denominativ, amprenta eminesciană a tradiției. Studenții – it-iști, filologi, jurnaliști, actori în devenire – prin vervă și entuziasm, în continuă căutare a identității, demonstrează că blocajul social în care se află societatea românească de azi – pulsiunile politice, criza financiară, kitschul “monden” care invadează excesiv România (cum scrie Eminescu în Timpul, într-un număr din decembrie 1878, “toate acestea, trecătoare, ce formează luxul istoric al existenței noastre”), sunt un simplu Much Ado About Nothing shakespearian.

Folosiți acești ani să învățați!

Educația este cea mai importantă investiție.  Este atât de simplu să alegi ceea ce ți se potrivește! Universitatea Hyperion este o ȘCOALĂ – în cel mai complex-modern creativ sens al termenului, specializat și cu rost!

Lector univ. dr. Grațiela POPESCU – GIUVARA

Critic literar, Asociația Scriitorilor din București

Jurnalist, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România 

Iulie 2020      

http://bpuh.hyperion.ro/admitere-online-2020-la-universitatea-hyperion-si-colegiul-hyperion/http://bpuh.hyperion.ro/mediatizare-admitere-2020-la-universitatea-hyperion-si-colegiul-hyperion/

http://bpuh.hyperion.ro/proiecte-hi-tech-realizate-de-studentii-universitatii-hyperion/

http://bpuh.hyperion.ro/cursuri-online-automatica-prof-univ-dr-sever-spanulescu/ http://bpuh.hyperion.ro/universitatea-hyperion-organizeaza-cursuri-de-pilotare-drona/

ttps://newsnow.ro/article/view/889553-universitatea-hyperion-30-de-ani-de%20′

https://www.romaniatv.net/oferta-educationala-2020-a-universitatii-hyperion_523034.html

https://www.romaniatv.net/universitatea-hyperion-30-de-ani-de-excelenta_523033.html Continue reading „Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cărțile nu au fost sechestrate în captivitatea carantinei”

Ben TODICĂ: Infernul din dosul curții (SF 5)

Cum controlezi masele împotriva emoțiilor și reacțiilor naturale?

Puteți să le considerați conspirații, însă în armata română unde serviciul era obligatoriu circula zvonul că ni se pune bromură în cafea ca să nu umblăm după fete. În vest se spune că în lacurile de acumulare, în apa potabilă se pun chimicale care să calmeze populația, în altele se folosește ciomagul și așa mai departe.

După cum vedeți, guvernele folosesc tot felul de rețete pentru control și înrobire a maselor cu scopul exploatării muncii lor. Cel mai lacom și necruțător dintre ele acaparează țările mai slabe pentru resursele și potențialul de stăpânire și cotropire pe mai departe. Astăzi se dă o luptă între America și China pentru supremația economică și militară a pământului. Amândouă folosesc strategii diferite de împlinire a acestui țel.

De la terminarea celui de-al doilea război mondial încoace spune Chomsky, strategia americană aleasă e una militară, bazată pe frică, adică confecționare de inamici, îndreptând întreaga supraviețuire și profit economic spre industria de război. Trăind în acest mod de existență, americanii au devenit incapabili de empatie pentru aproapele – spun cei din afară. Nu cred că este adevărat, însă, observația mea este că există în istoria acestei perioade un tren scăpat fără frâne, nu doar în industria de război, ci și în America corporativă și ambele formează o forță extrem de puternică. Se pare că în secolele al XX-lea și al XXI-lea ei, cei din umbră și-au creat un mediu care să-i aducă (pe cei de pe scara sociopatică – aproximativ 25% din populație) într-un loc și timp, ca niciodată din istoria umană, în care toate sunt motivate, înrudite și atrase de bogăție și putere. La fel ca o vale în care boala numită lăcomie este amplificată precum ecoul din munți, toate aceste trăsături exclud aproape orice altceva, decât bogăția și puterea și își măresc efectul distilat continuu. Cu alte cuvinte, o mulțime de „nesimțiți față de aproapele”, veniți din toată lumea care lucrează împreună în cel mai puternic imperiu al lumii, nu pot merge decât într-o singură direcție – exterminarea prin sinucidere a speciei.

Deși bolnavii (că numai așa îi pot numi) și legați i-aș interna la un sanatoriu, Jebel sau Gataia sunt minoritari, trăsăturile lor sunt astfel încât sunt foarte hotărâți, iar cei dintre noi, cu mai puține dintre aceste trăsături operează pe agende foarte diferite și, în cele mai multe cazuri, renunțăm sau îi urmăm. Așa începe trenul care tot accelerează și a ajuns atât de departe. Cred cu tărie că a apărut încet de-a lungul acestui timp un sistem care le permite să se adune, să se izoleze de majoritate și să se bată pe umeri, să se premieze unii pe alții și să se recompenseze pentru faptele lor. Lucru care este mai periculos decât bomba atomică sau schimbarea climei dacă nu-i oprim. Internarea lor, aș spune că trebuie s-o înțelegem ca pe o știință biologică și că trebuie să tratăm problema ca atare, creând un fel de mecanism și mijloc de intimidare a comportamentului lor, în loc să-i recompensăm.

Azi, lupta care se dă între America și China pentru instalarea sistemului 5G nu este numai una comercială cum se lasă a se înțelges, ci mult mai adâncă. Această boală după control poate duce la un război nuclear și nu e necesar mai mult decât doar dacă una din puteri lansează bombe nucleare și e îndeajuns să ne extermine. După cum știm, frecvența semnalului de comunicare a noului sistem telefonic 5G este apropiat cu cel al descărcărilor electrice dintre neuronii din creier și asta poate influența comunicarea din gândirea umană.

Deci, dacă, să zicem că America care vrea să introducă 5G pe scară globală prin sateliți, dorește să îi agite pe români împotriva rușilor o poate face prin transmiterea unor frecvente, „să zicem” care transmit informații de speriat națiunea la frica unui atac din partea rușilor și atunci îi privim cu repulsie pe ruși. Rușii vor primi același semnal, însă cu privire la un atac din partea românilor și în această situație foarte ușor ne vom război. Ce vrea China să facă cu 5G este că ei vor să vândă sistemul statelor, independent, ca ele singure să contracareze semnalul vitriolic a altor forțe dinafară și să-și condiționeze țara la liniște și pace sau să urască și ei la rândul lor pe un inamic oarecare ales. Inamicul ales dacă are și el 5G se condiționează să nu îți vadă semnalul vicios și în felul ăsta nu va fi conflict sau ură între state. Deci, imperiul american dorește ca numai ei să fie în controlul unui astfel de sistem și atunci îi demonizează pe Chinezi ca să renunțe să mai vândă și altora…. E o ipoteză. Dacă vreți să știți exact adevărul, atunci studiați literatura de specialitate și concluziționați singuri.

Despre viitorul care ni se pregătește, fuzionarea creierului uman cu inteligența artificială.

Ca să înțelegem această evoluție a civilizației, a lumii în care trăim am s-o împart în 5 trepte:

Prima: Comuna primitivă. O etapă în care omul a apărut și a început să se cunoască pe el însuși și raportarea sa la mediul înconjurător, apoi s-a adaptat și s-a modernizat.

A doua treaptă a fost cunoașterea anatomică. Din ce suntem formați și cum funcționam ca specie, defecțiuni și reparații și chiar îmbunătățirea elementelor fizice. Deci, cei de langă noi știu totul despre starea noastră fizică, despre cultura și filozofiile noastre și aici suntem azi.

A treia care urmează acum prin fuzionarea dintre știința naturală și cea artificială este pătrunderea în conștientul nostru, unde ne vom pierde libertatea gândirii și a simțămintelor. Prin 5G ei vor ști ce gândești și ce hotărâri iei în gânduri, ei vor fi în stare să-ți creeze stări și acțiuni pe care tu nu vei fi capabil să le înțelegi, nefiind generate de tine. Vei crede că tu dorești să-ți sugrumi vecinul, nu că ți s-a dictat.

Etapa a patra, dacă până azi am avut libertatea gândirii, de acum, că ei o văd ca singura libertate care a mai rămas în vis, în subconștient unde va trebui să te antrenezi ca să citești și să comunici prin simbolurile create de energiile universului, energii la care omul fizic dinafară nu va avea acces. Este posibil să mai apară alte trepte în evoluția omului înainte de a intra în a cincea.

Iar a cincea treaptă este când vei deveni energie și vei putea să călătorești prin univers. Vei putea să te reîntorci în corpul tău (dacă va mai fi în viață), sau chiar vei putea să te întorci în alte forme de viață. Se numește și întoarcerea la origine, la locul de unde am venit.

Cine a organizat experiența acestei civilizații ne va introduce cât de curând fără drept și poate în treapta fuziunii inteligenței umane cu cele artificiale. Vor fi rebeliuni și opuneri, însă ne vom obișnui și vom descoperi și în această lume o identitate și un „eu” pentru care se va merita să trăim și să luptăm, și asta în așa măsură încât vom ajunge la aceleași rebeliuni și opuneri la următorul capitol, când vom fi transferați în treapta subconștientului. Până atunci vom învăța multe despre limbajul simbolurilor și secretele călătoriei prin aceasă lume.

Deocamdată, la mine trăirea din subconștient se produce în alb/negru, încă nu mi-am dezvoltat senzorii culorilor, nu am învățat să-i văd încă. Așa că sunt în această vale adâncă a unui pârâiaș mic dintre dealurile Ciudanoviței, între copaci înalți de fag prin care de foarte de sus pătrunde lumina cerului. Simt sursurul apei și mirosul mâlos și putred din pătura groasă de frunze uscate adunate de ani de zile. Câteodată îmi scufundam picioarele până deasupra gleznelor când pășeam prin ele, iar casa în care locuiesc acum e formată doar din bârne negre și învechite de sute de ani. E doar scheletul casei, dar eu sunt fericit în ea. Mă simt ca între perine cu puf și o dună caldă din pene de gâscă ca la mama acasă.

Când deodată apar din susul văii trei stafii celebre dând din mâini și alergând luptându-se cu mine, o biată muscă amețită care aleargă nebunatic să nu fiu prins, și mă gonesc în sus pe lângă gardul grădinii de porumb în care cocenii au rămas în picioare uscați cu știuleți cu tot. Ajung în curtea casei principale din piatră. Un gard și o poartă înaltă din lemn greu oprește vederea la șoseaua principală. Porumbul era cules. Se vede că e curte de oameni gospodari, cu lemne tăiate și stivuite, o covată cu porumb și o secure pe un butuc mare pe care cineva chiar s-a oprit din a tăia varză la rațe, găleți de lapte în așteptare. Probabil vacile or fi la păscut în afară. O fântână cu roată de căruță și lanț, cu o galeată din tablă galvanizată. Îi știu pe aștia trei – stafiile: Carrey crede ca e suficient să fii canadian, Tom e fericit cu veteranii la defilare chiar dacă ei pretend a fi fericiți. Cum să fii fericit când toate sufletele morților vin peste tine noaptea și te strigă: Eroule! Iar Nicol e fericită că e frumoasă și că e australiancă. Dar la urma urmei e casa mea chiar așa în paragină cum e și trebuie să mă întorc și să-i dau afară. Am mai trecut de câteva ori prin acest circuit al visului. Am făcut armată la grăniceri și am învățat să intru și să ies din vis la comandă. E ca un joc, și de fiecare dată înveți ceva nou și acumulezi punctaj, experimentezi și înveți până câștigi.

Am ieșit din tarlaua de porumbi prin dreapta și ca să ajung în vale, va trebui să intru din deal prin spatele casei unde tarlaua, pe o lungine de un kilometru se pierde în valea întunecată, în pădurea de fagi asa cum au făcut-o și ei când m-au atacat. Desigur e drum de căruță și după un kilometru intru în pădure și o iau la dreapta, pe cărare, și mă opresc surprins într-un depozit mare. Când naiba a fost construit? Mă întreb. E compania Ali Baba sau Amazon? Subconștientul confirmă. Norocul meu e că e închis azi. E duminică și nu se lucrează. Și ca să scurtez drumul, cobor în depozit și după ce îl traversez, mă îndrept prin curte spre ieșire unde îl desparte de stradă un gard și o poartă de grădină veche și săracă, cu scânduri negre și decolorate de soare. Între mine și poartă sunt vreo 30 de metri și un monument artizanal, gărduleț în mijlocul curții de vreo 5 metri lungime decorat cu ghiveciuri de flori atârnate de sus până jos. E o tăcere deplină. Privirea îmi este atrasă de o căsuță cu două nivele din afară de gardul din dreapta. E veche și cu balcon. O căsuță mică de o cameră de 2 pe 3 metri. Privesc curios dacă nu cumva e după fereastră cineva să mă vadă și să cheme poliția. Am intrat aici ilegal.

Apare o femeie cu o cotăriță în mână și mă ascund după gardul ornamentat, urmărind-o atent. Merge să strângă rufele de pe sârma întinsă din curtea depozitului între doi pari. Nu m-a văzut. Aștept. Se întoarce cu cotărița plină de rufe. Se uită către gărdulețul cu flori. Cred că nu m-a văzut, deși pare că m-ar fi văzut dar se face că nu mă vede, gândesc eu suspicios de parcă ar ști că misiunea mea e importantă și ea e de acord cu mine, adică să le dau americanilor un picior în spate și să-i scot afară din casa părinților mei ocupată. Seamană cu Arundhati Roy, scriitoarea indiană. Are privirea serioasă. Am ieșit tiptil pe poartă și m-am trezit pe coridorul de la etajul doi al universității de filozofie din Viena, la o serbare, din secolul al XVIII-lea.

Continue reading „Ben TODICĂ: Infernul din dosul curții (SF 5)”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 425(1 –15 Iulie)

Dragii mei enoriași!

Nil Dorobanțu(1920-1977) și vocația lui profetică(II). E greu să faci o analiză a scrierilor lui Nil Dorobanțu. Ele nu se încadrează unei singure teme, ci abordează o gamă tematică vastă, așa cum era și cultura autorului. Încercăm, totuși, să grupăm cărțile lui în raport cu învățământul teologic superior, care l-a influențat în tot ceea ce a scris. El s-a axat pe Secțiunea Sistematică, unde dorea să-și dea și doctoratul, dar abordează discipline și teme și de la celelalte secțiuni. Așadar, avem:

            I. Secțiunea Biblică este reprezentată, din câte cunoaștem, de câteva exegeze la unele părți din Biblie sau chiar la cărți întregi. E vorba de Tâlcuiri la Tatăl nostru și Psalmul 50(2016, 102 pag.), cât și Apocalipsa(vol. I, 2018, 518 pag; vol. II, 2018, 522 pag.). Nil ia fiecare capitol și fiecare verset în parte din ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, și argumentează că vremurile pe care le parcurgea omenirea la jumătatea veacului trecut sunt vremuri specifice apropiatului sfârșit al lumii, comunismul nefiind altceva decât fiara apocaliptică. Persecutarea creștinilor, a preoților și monahilor care nu și-au trădat credința, dezmățul moral, nedreptățile, abuzurile de tot felul, însemnele comuniste, lupta fățișă și înverșunată cu Hristos și învățătura Lui se regăsesc descrise cu amănunte în ultima carte a Sfintei Scripturi. Erau vremuri de grele încercări, iar adevărații creștini le parcurgeau cu convingerea că răul este tolerat atât cât îi permite Dumnezeu, fiind spre încercarea, înălțarea sau prăbușirea multora. Așa cum tratatul lui Dimitrie Cantemir, Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman reda speranța popoarelor oprimate sau amenințate de colosul turcesc și în același timp era clopotul ce suna începutul sfârșitului pentru imperiu, așa este și lucrarea lui Nil Dorobanțu din punct de vedere religios.

           II. Secțiunea Sistematică cuprinde acele scrieri în care se aprofundează adevărul revelat în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sunt grupate la această secțiune discipline precum: Teologia Dogmatică, Teologia fundamentală, Teologia Morală, Filozofia creștină..

Nil  Dorobanțu abordează în toate scrierile sale teme de Dogmatică, dar  în Apologetica(vol. I, 2017, 490 pag și vol. II, 2017, 400 pag.) el pune în paralel tezele materialismului dialectic și istoric cu învățăturile dogmatice. Fiecare argument al lui este fondat biblic, patristic, științific și rațional, astfel încât la sfârșitul argumentației sale teza ateistă este desființată, spulberată. Nu am întâlnit până acum un rechizitoriu atât de competent și documentat la adresa materialismului și ateismului. Nil nu aruncă vorbe în vânt, afirmații gratuite, ci totul e bazat pe dovezi. Folosește un limbaj științific, dovedește că a lecturat numeroase lucrări de propagandă ateistă, marxistă, dar și de teologie. Am putea spune că argumentația lui are aspectul de teză, antiteză și, în final, sinteză. Nil nu tratează pe autorii atei, materialiști, ca pe niște dușmani, ci ca pe niște prieteni căzuți, înșelați, pe care ar vrea să-i recupereze, după principiul mesianic: ,,Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!”

Din capitolele dogmatice mari abordează cosmologia prin Dumnezeu în natură(2016, 326 pag.), argumentând justețea învățăturii creștine privind creația și Creatorul, cât și șubrezenia teoriilor materialiste privind originile lumii materiale.  Argumentul cosmologic privind existența lui Dumnezeu este pe larg dezvoltat. Dumnezeu se revelează lumii și prin creația Sa, lumea materială și lumea spirituală, pe care a adus-o la viață și pe care o ocrotește și o conduce. Abordează, de asemenea, antropologia, în exegeza pe care o face în lucrarea Omul – ființă necunoscută(2019, 186 pag.). Se sprijină pe referatul biblic, pe exegezele patristice, dar și pe scrierile medicului francez Alexis Carrel. Scoate în evidență cu lux de amănunte măreția originii omului, sensul divin al existenței umane în contextul creației, tainele insondabile pe care le ascunde ființa umană, ajungând apoi să ia în discuție teoriile darwiniste și ale materialismului dialectic și istoric și să demonstreze cât de copilărești și fără de temei sunt. Sentința e drastică: ,,Ați degradat și ați contrafăcut civilizația, cultura, știința, arta și ați degenerat prin antagonismul între dezvoltarea fizică și mintală. Nu mai aveți nici încordarea spiritului și nici voință, nu sunteți capabili să ajungeți o elită înzestrată cu imaginație, curaj, înțelepciune și frică de Dumnezeu, ci niște lași și monștri”.

           Teologia fundamentală este reprezentată de Mistica(2016, 220 pag.). Este disciplina cea mai profundă a teologiei, care studiază momentele de înălțare ale omului și întâlnire cu Dumnezeu în rugăciune, extaz și teofanie(arătare a lui Dumnezeu). Nil Dorobanțu îi dă și o definiție: ,,Mistica, drept știință, este bazată pe observație, experiment, introspecție, discuție, analiza și sinteza operelor marilor mistici”. El încearcă să ridice Mistica ,,la rangul de adevărată știință, ba încă cea mai înaltă dintre științe, centrul și baza teologiei fundamentale, împărăteasa științei…” Din biografia lui Nil aflăm că încă din copilărie i s-a arătat Dumnezeu, iar după ce s-a dedicat în întregime, trup și suflet, slujirii și propovăduirii învățăturii creștine, a avut nenumărate momente de revelație și teofanie. Vorbește mai puțin de aceste momente pe care le-a trăit el însuși, dar vorbește pe larg de teofania lui Petrache Lupu de la Maglavit, apărând memoria unor astfel de oameni. A se vedea în acest sens Petru de la Maglavit. Teofanie(2016, 76 pag.). Vorbește de teofaniile Veronicăi, vezi Veronica de la Vladimirești. Teofanie(2017, 180 pag.). Dedică un volum special fenomenului teofaniei. Vezi Teofania(2016, 142 pag.). Pentru a dovedi că aceste momente de maximă înălțare spirituală au trăit-o și alți creștini, fie laici, fie preoți sau călugări,  scrie Teofaniile din Pateric(2016, 296 pag.).

           Teologia Morală este reprezentată de o lucrare de mare valoare: Etica(2017, 150 pag.), în care face o amplă și pertinentă paralelă între morala creștină bazată pe învățătura Mântuitorului și Sfinților  Apostoli, pe scrierile Sfinților Părinți cu etica diferitelor sisteme filozofice, dar mai ales cu cea materialistă. Concluzia finală la care ajunge este aceea că etica materialistă este o caricatură de sistem moral, fără fundamente solide. Rămâne valabilă Morala creștină, care are drept menire de a implanta în viața societății și a individului virtuțile creștine, trăirea în spiritul învățăturilor creștine, în vederea obținerii mântuirii sufletului și vieții veșnice.

             Tot la acest capitol putem încadra și Sociologia(2017, 316 pag.).  Această lucrare este o pertinentă analiză a conceptului de societate în filozofia materialistă și în învățătura creștină.  Sunt citați numeroși autori români și străini de prima mână, iar lucrarea capătă consistență. De la un capăt la altul se urmărește demascarea sociologiei oficiale și preamărirea principiilor care stau la baza societății creștine. ,,De la început, sociologia este eronată, plagiind minciuna paleontologiei, biogeneticii și fiziologiei. Vreți să falsificați societatea, făcându-o comună, într-o nefastă experiență, pe spinarea ființelor omenești vii, de parcă ar fi toți cobai și buni de morgă. Încă susțineți că oamenii s-au asociat pe bază economică și cu asta înșelați și azi, întinzând arterele urii și ale comerțului în tot globul(…).”

             În spiritul învățăturii creștine, Părintele Nil Dorobanțu susține  – și pe bună dreptate – că mântuirea este posibilă chiar și pentru cei mai păcătoși, inclusiv pentru atei. Toată zbaterea și căutarea omului de a cunoaște tainele universului se dovedesc a fi ,,vânare de vânt”, dacă el este lipsit de credință și nu face știința spre slava lui Dumnezeu, creatorul și conducătorul lumii. Tema este dezbătură pe larg în Faust – ateul mântuit.

 Filozofia creștină este reprezentată de Logica(vol. I, 2020, 380 pag.; vol. II, 2020, 360 pag). Folosind o terminologie savantă, specifică disciplinei, Nil demolează cu argumente logice preceptele materialismului dialectic în domeniu, ajungând la concluzia amuzantă: ,,De ce vă pierdeți vremea cu labirinturi de paralogisme fără pic de logică și fără rezultate practice? O, voi logicieni modaliști și cazuiști scrupuloși, de ce nu puneți atâta râvnă și pentru Logosul divin? Vă găsiți să demonstrați negația cu toată rigoarea necesară, precum și alte moduri silogistice, când voi nu le aplicați și nu le știți nici pe cele clasice, ca să puteți găsi pe Hristos, Adevăratul Logos.” Tot aici putem să încadrăm o altă lucrare de mare valoare, Psihologia(2019, 360 pag.), în care se face o amplă  comparație între Psihologia creștină care este net superioară celei predate în școlile ateiste, deoarece are un obiect de studiu cunoscut, sufletul, creație a lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu în om, pe când Psihologia ateistă își caută bâjbâind domeniul de cercetare. Este chiar hilar să susțină pe de parte că sufletul nu există, iar pe de alta să instituie o știință care să studieze sufletul, adică ceea ce nu există.

  • Secțiunea practică este reprezentată prin discipline precum: Dreptul canonic, Liturgica, Omiletica, Catehetica, Muzica, Pedagogia și Sectologia.

Nici de această secțiune Nil Dorobanțu nu este străin. Scrie două volume pentru Drptul canonic: Tâlcuiri la canoane(vol. I, 2016, 360 pag.; vol. II, 320 pag.). În ele analizează fiecare canon emis de sinoadele ecumenice și urmărește felul în care acel canon a fost pus în practică de ierarhi, preoți, călugări și laici. Este o lucrare unicat, adevărată frescă a societății românești de la jumătatea veacului trecut. Uneori este prea aspru cu anumite categorii, fiindcă pleacă de la aspecte și cazuri particulare, pe care le cunoștea bine și generalizează. Acuză întreaga ierarhie în frunte cu patriarhul, că nu au apărat mănăstirile și au permis epurările unor călugări, că au caterisit, dislocat, eliminat o serie de clerici și călugări pentru că au desfășurat o intensă activitate pastoral-misionară, pentru că au colaborat într-un fel sau altul cu puterea politică și cu instituțiile statului. Nil se dovedește a fi de o intransigență ieșită din comun și nu admite nici cel mai mic compromis. Citind aceste volume, ai impresia că cei din pușcării sunt sfinți, iar cei rămași afară sunt antihriști, demoni întruchipați etc. Adevărul nu este așa. Ierarhii în frunte cu patriarhul au colaborat cu puterea politică, fiindcă nu se putea altfel ca Biserica să rămână în cadrul legii. Nu toți preoții care au fost întemnițați au fost învinuiți doar de activitate pastoral-misionară intensă. Unii au fost condamnați politic pentru activități politice. Au fost și preoți cinstiți, care nu au fost condamnați sau dislocați. Situația lor s-a datorat în mare parte și raporturilor pe care le-au avut cu localnicii. În măsura în care aceștia nu i-au reclamat, preoții au fost lăsați în pace. Poate tocmai aici este punctul slab al lui Nil Dorobanțu. El se erijează în judecător al tuturor categoriilor sociale, oamenilor și instituțiilor. Întrebarea firească pe care ne-o punem este : Cu ce drept? Poate tocmai aceasta va face ca Nil Dorobanțu să fie acuzat de ,,cădere în sus”, cum se numește în morala creștină lipsa de smerenie. Dacă însă a avut în vedere zugrăvirea unei fresce de epocă cât mai fidelă adevărului, a reușit cu prisosință.

Liturgica este reprezentată de două lucrări deosebit de laborioase: Tâlcuiri la Molitfelnic(2019, 344 pag.) și Tâlcuiri la acatiste(2019, 136 pag.). Analizând cu atenție cele două cărți de slujbă, autorul scoate în evidență importanța pe care Biserica o dă Omului și căile și mijloacele pe care le folosește pentru a reabilita omul înaintea lui Dumnezeu, pentru a-l sfinți și înnobila spiritual.

La acestea se adaugă Rugăciuni în prigoană(2016, 112 pag.), un volum care cuprinde  rugăciuni compuse de părintele Nil, cutremurătoare, în care se regăsește orice suflet îndurerat, persecutat și nedreptățit. Se pare că sunt scrise în majoritatea lor în vremea când el ședea ascuns în satul natal, fără posibilitatea de a merge la biserică sau la mănăstire. Nu poți să rămâi indiferent la cuvinte de foc ca acestea: ,,Te iubesc veșnic, Iisuse dulce. Plânge cerul peste pământul însetat și gol și-l îmbracă în flori și hrană. E soare și sunt flori înlăcrimate. Au venit păsări străine și au înverzit grădina și codrul. Cât de slăvit ești, Doamne, pentru toate câte lucrezi. A tunat. Se desfac pecețile tunetului. Te iubesc, Iisuse. Ai milă de mine, Doamne, nu mă lăsa. Că sunt considerat nebun pentru iubirea Ta eternă. Slavă Ție! E toată lumea la Sfânta Biserică, dar numai eu zac ascuns în dureri!” Și sunt câteva sute de astfel de rugăciuni, adevărate bijuterii ale sufletului zbuciumat.

Nu putem să nu amintim Acatistierul(2018, 414 pag.), în care sunt cuprinse numeroase acatiste alcătuite de Nil Dorobanțu. Unele sunt dedicate unor persoane ale Sfintei Treimi, altele unor evenimente cruciale din istoria mântuirii neamului omenesc, unele Sfinților Apostoli, altele – și cele mai multe – sfinților. Sunt sfinți cunoscuți și sfinți mai puțin cunoscuți. Este respectat modelul acatistelor clasice înscrise în cărțile de cult.

Omiletica și Catehetica sunt reprezentate de trei volume de Cuvinte cerești(vol. I, 2016, 160 pag.; vol. II, 2016, 140 pag.; vol. III, 2017, 100 pag.). Ele sunt alcătuite din poeme adresate de Dumnezeu unor mănăstiri, cât și Institutului Teologic din București. În ele destinatarii sunt certați pentru aspectele negative pe care  cunoștea Părintele Nil că se petrec în cadrul lor, în care li se reamintea acestora menirea pe care o au în contextul unei lumi secularizate, în care ateii  Îl hăituiesc pe Hristos și pe mărturisitorii Lui. Probabil că predicile propriu-zise vor apare în curând.

Pedagogia este reprezentată prin lucrarea Hristos în Școală. Aici prezintă superioritatea învățăturii creștine în opera de formare a copilului. Pedagogia creștină dă un sens vieții, formează un viitor om, menit să facă față greutăților și hățișurilor vieții pământești și care să știe să folosească viața aceasta pentru câștigarea mântuirii și a vieții veșnice. Scoaterea Religiei din școală, introducerea unor obiecte menite să-l îndoctrineze pe copil în spiritul filozofiei materialismului istoric și dialectic sunt adevărate atentate la sănătatea morală și religioasă a societății.

Sectologia nu este nici ea absentă din preocupările părintelui Nil Dorobanțu, ci este reprezentată de o lucrare specială, Stil(2017, 106 pag.), în care combate pe cei ce au rămas pe stil vechi, după calendarul iulian, scindând astfel Biserica. Pentru aceasta face o amplă incursiune în istoria calendarelor lumii, cu imagini și schițe astronomice, ca un adevărat specialist în domeniu. Concluziile lui privind superioritatea noului calendar creștin ortodox sunt bine întemeiate, iar argumentele imbatabile.

Am putea încheia prezentarea noastră cu o carte autobiografică, Nebun pentru Hristos(2015, 190 pag.). Aici își povestește viața și faptele lui, mai bine-zis o parte din ele, insistând pe vremea detenției, chinurilor la care a fost supus în temniță. Partea a doua a lucrării cuprinde mărturii ale unor contemporani ai săi despre el. Sunt aici relatări impresionante privind capacitățile, uneori supraomenești, de care se bucura Părintele Nil Dorobanțu.

Toate cărțile prezentate mai sus, cu excepția ultimei, care a apărut la Editura Babilon, sunt editate de către Editura ,,Floare de april”. Editarea continuă și cu siguranță că vom avea multe surprize de aici înainte legate de opera Părintelui Nil Dorobanțu. Editorii au găsit potrivit să adauge la fiecare lucrare câte un set de fotografii legate de viața și activitatea Părintelui Nil, acte personale, documente oficiale, multe note informative și  referate ale organelor de securitate. Întâlnim, de asemenea, și corespondență oficială purtată de instituțiile bisericești, ba chiar și declarații pe care el însuși le dă în fața organelor de anchetă.  E interesantă și cuprinzătoare afirmația care se face într-o adresă a episcopului Teofil Herineanu al Clujului către episcopul Romanului și Hușilor: ,, … ar putea fi caracterizat în termeni biblici: are foarte mult din iscusința porumbelului și prea puțin din prudența șarpelui. Totuși, supravegheat îndeaproape și nepermițându-i-se să facă nimic fără avizul superiorilor, poate fi de mare folos Bisericii prin cultura ce o posedă…”

*

Nil Dorobanțu rămâne o personalitate magistrală a Bisericii Ortodoxe Române prin viața și opera sa. Nu am întâlnit o singură afirmație contrară învățăturii creștine ortodoxe în cărțile lui. Adâncește învățătura creștină și toate afirmațiile sale sunt bazate pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Scrierile sale dogmatice și nu numai urmăresc câteva repere: hristocentrismul, eclesiocentrismul și soteriologia. Propovăduiește cu mare putere de convingere intensificarea slujbelor liturgice, a activităților pastoral-misionare. Cere oficierea Sfintei Liturghii zilnic de către ierarhi și preoți și împărtășirea zilnică a preoților și enoriașilor. Folosește, asemenea Sfinților Părinți capadocieni, învățătura laică, pe care a căpătat-o în școlile laice ca să cunoască și să combată sistemele filozofice și religioase străine învățăturii creștine. Sunt pagini în lucrările lui Nil Dorobanțu, care, citindu-le, te duc cu gândul la scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae. Zecile de cărți care au apărut până acum și, probabil, cele care vor apărea în continuare, sunt capitole din Operă. Dovadă, că fiecare, indiferent câte pagini ar avea, nu este împărțită pe capitole și subcapitole, așa cum suntem obișnuiți. De la un capăt la altul, dintr-o copertă în alta, lui Nil Dorobanțu abia de-i sunt destule sutele de pagini să-și dezvolte o idee, o temă. O scrie dintr-o răsuflare și te atrage și pe tine ca cititor să nu întrerupi lectura.

Ceea ce i se poate imputa astăzi lui Nil Dorobanțu este faptul că, plecând de la cazurile negative de persoane și situații pe care le-a cunoscut el însuși ori le-a auzit de la alții, trece la generalizări dureroase, care aduc prejudicii memoriei unor ierarhi, preoți și monahi, dar și Bisericii în general. El nu critică și nu demască în spirit dușmănos, răzbunător, ci se consideră pe sine însăși conștiința Bisericii întregi martirizate atât de puterea politică, cât și de oameni oportuniști, nepotriviți pentru vremurile ce le traversau.

Nil Dorobanțu este un puritan al vieții religios-morale. Era complet dezinteresat de bunurile materiale, de funcții și demnități publice, de plăceri lumești. Umbla îmbrăcat foarte sărăcăcios, postea perioade îndelungate, se ruga aproape permanent, predica cu timp și fără timp, era dedicat trup și suflet misiunii sale în lume de propovăduitor și liturghisitor. Era înzestrat cu o inteligență sclipitoare, cu o memorie debordantă, cu o capacitate de sinteză rar întâlnită. Avea daruri supraomenești, precum capacitatea de a se ridica de la pământ, de a se deplasa fără să atingă pământul, de a cunoaște oamenii și sufletul lor doar la simpla privire, de a vindeca bolnavi. Primea cu bucurie nedreptățile, bătăile, torturile, temnița și toate celelalte, cu convingerea că în felul acesta Îl slujește pe Domnul Hristos. Avea permanent senzația că n-a făcut tot ce trebuia să facă pentru Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său.  Suferea mai mult decât pentru propriile sale răni la vederea suferinței celor mulți, la vederea nedreptăților și abuzurilor ce se făceau de către noul sistem politic. Suferea că ierarhii și preoții nu se ridică la înălțimea misiunii lor în acele vremuri de grea încercare, că mereu caută un ,,modus vivendi” în relațiile cu autoritățile politice. Citindu-i cărțile, îi dai dreptate, dar, ca om sub  vremuri, te întrebi: Puteau, oare, să facă altfel? Poate tocmai datorită acestei tactici a răbdării au putut să salveze  Biserica, să evite multe alte nenorociri și pierderi. Nil Dorobanțu scria din grajdul de acasă și judeca pe toți, de la vlădică la opincă, fiind convins, probabil, că manuscrisele sale vor fi găsite peste mulți ani, când persoanele incriminate nu mai sunt în viață. Nu putem să fim de acord cu această judecată atât de dură ce o face clerului în totalitatea lui, fără a lua în considerare vremurile pe care le traversau în perioada stalinistă.

Glasul lui Nil Dorobanțu era asemenea glasului marilor profeți, precum Isaia, Ieremia, Iezechiel, Ilie Tesviteanul, Ioan Botezătorul și alții, care își asumau riscul de a critica în public autoritățile politice și religioase pentru derapajele morale și religioase pe care acestea le făceau. Asemenea marilor profeți, Nil Dorobanțu îndemna în toate predicile și scrierile sale la pocăință, fiindcă ,,s-a apropiat împărăția cerurilor”.

Nil Dorobanțu poate fi pus în șirul marilor apologeți creștini, care, începând din primele veacuri, când persecuțiile creștinilor nu se mai sfârșeau, apărau credința creștină și demascau religiile și ideologiile păgâne

Indiferent când va fi reabilitat și, eventual, canonizat Nil Dorobanțu, dar scrierile lui rămân un document de epocă, poate cel mai virulent atac la adresa unui sistem politic, unei ideologii ateiste. Nu cunosc alte scrieri mai dure, mai combative, mai implicate în viața socială ca ale lui.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 425(1 –15 Iulie)”

Alexandru NEMOIANU: Despre Ernst Junger și actualitatea lui

Ernst Junger (1895-1998) este una dintre cele mai de seama personalităţi ale culturii europene şi în mai toate chipurile, un simbol al destinului german în veacul al XX-lea.

Născut la sfârşitul veacului al XIX-lea în Hanovra el a crescut în amurgul frumuseţii ultimului veac normal, care s-a sfârşit în 1914. El a cunoscut normalitatea şi bogăţia unei lumi care apunea. Caracter aprig şi neobişnuit a căutat situaţiile limita de foarte tânăr. A fugit de acasă şi s-a înrolat în “Legiunea Străină”, de unde a fost adus înapoi de părintele lui. Izbucnirea Primului Război Mondial a făcut ca intrarea lui sub arme să nu mai poată fi oprită. Ernst Junger participa la lupte crâncene şi se distinge prin vitejie personală la nivelul de a primi Ordinul “Poure le Merite”, cea mai de seama distincţie militară germană. Era cel mai tânăr dintre cei doar optsprezece Germani sub arme care au fost onoraţi cu această decoraţie pe toată durata războiului. De fapt primirea acestei decoraţii i-a marcat destinul definitiv. Ernst Junger trebuia să se comporte exemplar şi asta a şi făcut.

A făcut serioase studii în entomologie şi câteva specii îi poartă numele. În acelaşi timp devine unul dintre cei mai de seama eseişti şi publicişti ai vremii. Patriot autentic el a slujit cu devotament interesele ţării lui pentru care nu şovăise să îşi dea sângele. Ernst Junger a ştiut că ruşinoasa pace impusă Germaniei va aduce dezastru dar în acelaşi timp în chip activ s-a opus regimului nazist pe care îl diprețuia aristocratic. Prestigiul sau a făcut cu neputinţă arestarea lui. (În mod ciudat Hitler personal a interzis arestarea lui. Este una dintre ocaziile în care putem întrezări o taină, felul în care oameni aleşi sunt ocrotiţi…La fel ca în interdicţia de persecuţie dictată de Stalin pentru Mihail Bulgakov.). Enrst Junger se căsătoreşte cu Gretha von Jeisen (pe care atâta de emoţionant în” Jurnalele” sale o numeşte,”Perpetua”) şi a avut doi feciori, Ernstel şi Alexander. În vremea celui de al doilea Război Mondial a servit sub arme pe frontal de West, în Caucaz şi la Statul Major din Paris. În Septembrie 1944, în urmă complotului împotriva lui Hitler, este înlăturat din armata ca “nedemn de a purta uniforma germană” şi se retrage la casă să din Kirchhorst unde va trăi până la mijlocul anilor 50. Pe durata ocupației (1945-1949) nu va avea dreptul să publice şi va suferi mari privaţiuni. Apoi devine una dintre cele mai de seama personalităţi ale culturii germane postbelice şi la împlinirea vârstei de o sută de ani va fi cinstit cu onoruri naţionale. A fost ultimul purtător la ordinului “Pour le Merite” şi chiar acest lucru, în sine, este simbolic.

Despre Ernst Junger şi opera lui s-au scris tomuri nesfârşite. A fost lăudat şi insultat. Nu este rostul acestor rânduri să adauge ceva ci doar de a înfăţişa câteva gânduri despre o personalitate exemplară.

În anii interbelici el a căutat să opună tiraniilor promovate de ideologiile extremiste personalitatea umană. A făcut aceasta în lucrarea sa „Muncitorul”(Der Arbeiter).

Din cât am înțeles “Muncitorul” este o încercare de a răspunde la avansul impersonal și necruțător al tehnicii și la cele doua sisteme care se ofereau; plutocrație sau totalitarism ideologic. Pe amândouă EJ le disprețuia și considera nedemne. El oferea o soluție în care “omul” mobilizat putea să aibă un rol, prin spirit de corp și prin calitate. În anume fel el lua drept model cea mai pozitivă imagine a armatei germane. În chip limpede EJ vedea și necesitatea unei decente distribuirii a bunurilor.

În anii de maturitate EJ vedea rezolvarea problemelor lumii într-un sistem de guvernare “mondiala”, din nou prin oameni de mare calitate.

Cred ca acest lucru era în bună măsură influențat de ceea ce el percepuse ca limitele “statului national”, respectiv distrugerea Germaniei prin două războaie. În același timp era conștient ca Germania se afla sub o ocupație militară nemiloasă al cărei scop era perpetua ei umilire și “reeducare”. Anume speranțe, probabil, vedea în tratatele încheiate de Adenauer, De Gaulle, de Gasperi. Într-un asemenea sistem EJ credea ca “omul” poate rămâne liber ca “anarh”. Ulterior s-a văzut că acest “proiect mondial” s-a înfundat în “globalism” și în locul unor oameni ca cei pomeniți mai devreme, au apărut Kagan, Victoria Nuland, Soros și eiusdem farinae. Rezultatele le vedem. La acest eșec al “globalismului” a contribuit și incapacitatea anglo-saxona sau, mai exact, anglo-americană, de a trata cu minimal respect pe adversarii lor și încă mai vârtos pe adversarii înfrânți. Un lucru pe care EJ îl detesta cavalerește și nobiliar.

Cred că măsura personalităţii sale a dat-o deplin Ernst Junger în anii 1944-1949 când, simultan, a fost prigonit de către regimul nazist muribund şi apoi de către autorităţile de ocupaţie. În acei ani a pierdut şi pe fiul sau Ernstel, trimis cu un batalion de pedepsire (pentru opinii anti-naziste) în Italia. Acea perioada din viaţă lui Ernst Junger se poate desluşi din paginile uluitoarelor lui “Jurnale”(cele dedicate perioadei în cauza sunt,”Pagini din Kirchhorst” şi “Coliba din Vie”.)

În Kirchhorst şi împreună cu locuitorii din jur ,Ernst Junger a trecut prin marele examen al persecuţiei şi suferinţei. El a trecut acest suprem examen de caracter în chip exemplar, aristocratic şi fără îndoială meritând din nou ceea ce primise în anii Primului Război Mondial, ordinul “Pour le Merite”.Ceeace Ernst Junger a demonstrate a fost că valoarea şi semnificaţia existenței umane nu este dată de suma “realizărilor” ci de consecvenţa de caracter a persoanei.

Sfârşitul războiului, ”capitularea necondiţionată”, Ernst Junger o primeşte uluitor, ”poţi să vezi, să înţelegi, să vrei şi chiar să iubeşti ceea ce este necesar şi totuşi să fii pătruns de o durere uriaşă”. A înţeles imediat esenţa demonică a conceptului de “capitulare necondiţionată” care înseamnă continuarea războiului prin pace. Tratarea unor oameni fără apărare ca inamici de război. (În acest fel cu mult înainte el a intuit şi demonstrate esenţă demonică a sistemului american). Nu se sfieşte să îi caracterizeze pe ocupanţi (adică trupele americane),”..necunoscând limbile vechi, mitul grecesc, dreptul roman, Biblia şi etica creştină, moraliştii francezi, metafizica germană, poezia din întreaga lume. Pitici în ce priveşte viaţa adevărată, goliați în tehnică-de aceea uriaşi în critică, în distrugere, misiune ce le revine fără că ei să ştie…Titani cu un singur ochi, spirite ale întunericului. ”În acei ani Ernst Junger, care atunci citeşte pentru a două oară integral Biblia, a dat dovadă măsurii lui umane.

Fără teamă ajută cu vorba şi fapta pe cei din jur. Trăieşte mai mult decât modest, din rodul grădinii pe care o îngrijea şi din mici daruri primite de la prieteni. Multi dintre cei care l-au ajutat fuseseră adversari direcți, ofițeri britanici din tranșeea din față, care au admirat curajul și cavalerismul ofițerului german Ernst Junger. Aceste activităţi îl fac să scrie în Jurnalele pe care le ţine (“Pagini din Kirchhorst” şi “Colibă din Vie”), “munca este sfinţită de ceea ce nu poate fi plătit în ea. Din această câtime divină se revarsă asupra oamenilor fericirea şi sănătatea…Valoarea muncii se orientează după măsura dragostei ascunsă în ea.”

Ştie să asculte şi să sfătuiască pe toţi cei cu care intră în contact şi nu îşi ascunde simpatia pentru ţăranii din jur. Ernst Junger descoperă că “Veşnicia nu e o mărime, ci o calitate. Din acest motiv, nu mileniile şi milioanele de ani sunt mai aproape de ea, ci clipă este”. Iar , consecvent: ” În situaţia lumii moderne,care se standardizează şi în care persoană devine număr, în care cei mai deştepţi eşuează şi cei curajoşi caută o soluţie, putem vedea cum cineva da liniştit un sfat bun sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă.”

În acei ani, când cu uşurinţă ar fi putut deveni un profitor, Ernst Junger refuză să se prezinte în faţă “tribunalului de denazificare” (o nouă manifestare a obsesiei pentru “reeducare” a celor care încă mai sunt stăpânii lumi şi mai ales, a celor care îi manevrează) căci acest lucru îl făcuse, punându-şi viaţă în pericol şi jertfind un fecior. Dar probabil cel mai important lucru este faptul că Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre Ernst Junger și actualitatea lui”

Anatol COVALI: Încep un alt destin

Încep un alt destin

 

Încep să sper că norii din destin
se risipesc şi că va fi senin
în sentimente,
iar viaţa mea se va muta pe-alt drum
uitând că mi-au fost visurile lente
până acum.
*
Vreau să trăiesc din plin ce mi-a rămas
chiar de-am să merg mereu numai la pas.
Altă menire
parcurg spre a preface-n împliniri
speranţele ce vor nouă rodire
în noi trăiri.
*
Nu mai suport regrete şi tristeţi.
Sper c-am să dau alt sens acestei vieţi.
Cred în noi visuri,
care să aibă aripi pentru zbor.
M-am săturat de prea multe abisuri
şi bezna lor.
*
Încep un alt destin, fără trecut,
care-i mai scurt decât cel ce-a trecut,
dar în el are
un miez fierbinte ce îmi dă fiori
sculptând în orice clipă trecătoare
altfel de zori.

———————————–

Anatol COVALI

București

28 iulie 2020

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Aripi arse (poeme)

Într-o zi, de va fi

umblu, ca o apă sub ape
atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii
vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea
vom lega apoi cuvintele în lanțuri
poate a fost o zi începută prea devreme
soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă
dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului
v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi
într-o zi, de va mai fi…

 

 

Ultima frunză

un amurg se scurge
în plecări ce dor
mai stau în cerdac tot privind la cer
este atât de trist, e atât de gol
geamul este spart, privirea absentă
doar istorii curg la fără frecvență
deocamdată timpul s-a oprit
câmpia era arsă de cuvântul dintâi
căutând bezmetic cărarea
treceam lăsând în urmă pași
uitând de lume, de noi
în palme adunam stele pitice
într-o noapte, printre vise uitate
eram statui sfârâmate
rătăcite prin înghețul total
magici, ilogici, pe tărâm ireal
mai cânta o vioară în port
mă ascundeam elementar într-o femeie
tot căutând o floare printre flori
este frig și uit
umila existență a unui poet rătăcit între poeți
ce partitură dureroasă
tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând
despre acuta mea absență
știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte
mă apropiam în verb de tine
uitând adverbul la final
tot căutam în efemera existență
un început, la un sfârșit de drum
îți scriu femeie acum ultima prezență
plouă și este atât de frig în viață
la poartă timpul bate-bate
iar clipa asta nu mai tace
mereu oprit într-o plecare
scriam femeie, printre stropi de ceață, viața
am vrut să plec, să fug de de aici și totuși am rămas
se stinge ultima țigară și timpul ăsta amputat
a curs femeie iar ca altădată
o zi a fost și a trecut
atâta mi-a fost dat
să cânt în vers femeia ce astăzi a plecat
a căzut o frunză, ai plecat murind
printre versuri sânge
doar o frunză a rămas în urmă
și te scriu femeie cu aripi de înger

 

 

Aripi arse

eu sunt nebunul lumii
azi râd și plâng pe cioturi goale
între gânduri infern, în cuvinte catren
pe chipul sorții înfloresc magnolii
mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou
între perfecte și imperfecte clipe
născute într-o noapte pe rugul rațiunii
mi’s aripe arse și zborul e absent
eu sunt nebunul
rănit pe drum de jugul sorții
mai trec nepăsător printre orbite goale
satanici ochi mai curg în cale
mă descompun la fiecare pas
trecut, rămas
și ce-a rămas, femeie
dintre iubirea celor doi
doi nebuni pe o plajă
când moare ea, mai mor și eu
că n-am putut să fiu un fiu de zeu
e lumea oarbă și iubirea crudă
pe chipul meu, demoni înfloresc
azi dorm la masa sorții
stilou cade pe o coală răsucită
întrebător cu noi
sărut a fost sau nu a fost
pe aleile de tei trece nepăsătoare noaptea
se scuturau și plopii a întrebare
femeia mea
eu am plecat pe jos
aicea toate nu mai au vreun rost
pe drum mai picur stranii picături de ploaie
din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții

 

 

Vioara

cântă o vioară pe țărm
mă ascund obosit în tăceri
aștept în neștire un gând pe pământ
e ger afară și ninge în cer

 

Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Aripi arse (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Trecut-a vremea (poeme)

CE  VARĂ-I  ASTA?

 

Ce vară-i asta?

meritată, la câte încă am făcut,

Ce vară-i asta?

amploiată, ce o tot ia de la-nceput,

Nu tu cea arșiță să coacă

o roșie, un măr, o prună,

O ziuă dacă-mi este soare,

îmi plouă iar o săptămână.

 

Ne-am săturat de așa vară

ce încă nu ne-a încălzit,

Mai mult îmi seamănă a toamnă,

cu nori ce-mi țin un cer umbrit,

În loc de colb e sfânta tină,

în loc de secetă doar ploaie,

De-abia s-au copt frăguțe-n iarbă,

iar colilia se despoaie.

 

Așa-i și omul, ca și vara,

urât la suflet, întristat,

Așa-i poetu-n aste timpuri,

tot amărât, neinspirat.

O vară slabă totu-mi schimbă

înnebunindu-ne pe toți,

O molimă ne mai lipsește,

să fim ca mâine mai toți morți.

 

Bacoviană, scurtă vară,

ce de pe-acum ne-a săturat,

O lună de așa mi-o ține,

mă duc în lume, v-am lăsat.

Mă-ntorc la toamna care vine,

poate atunci îmi fi-va vară,

Că ce-i pe-aicea dragă Doamne,

i-o glumă proastă, rea, amară.

 

 

CONVIEȚUIRE

 

Nu virusul pandemic ne-o omorâ pe noi,

Ci frica ce-o lățește și care intră-n  voi,

Că el, nimicul cela, ce ochiul nu mi-l vede

Îmi poate fi oriunde, pe unde nici n-ai crede.

 

Apoi, intrat în tine te macină, te roade,

Te stoarce de putere, visezi doar eșafoade,

Te fierbie ca-n cazanul de smoală din cel iad

Și-așa de azi pe mâine, puterile îți scad.

 

Poți tu să fii oricine în lumea asta mare,

Cu cel nimic n-ai șanse, el poa’ să te doboare

Și râde-apoi de tine cum el te-a nimicit,

Iar tu ce-i fost mărire, te-ai dus în veșnicit.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Trecut-a vremea (poeme)”

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,postul uitat”

În momentul istoric prezent ofensiva „globalizării”, a uniformității degradante, se face cu violență, cu mijloace colosale, statale și cu o anume disperare. Disperarea este rezultatul împrejurării că această uniformizare este un eșec lamentabil și având consecințe teribile.

„Globalizarea” și „uniformizarea” eșuează în fața oamenilor „locului” care refuză să își piardă limba, portul și mai ales modul de a înțelege rostul vieții. Rezistența oamenilor, încăpățânarea lor de a își apăra și păstra identitatea și personalitatea sunt cu adevărat eroice .

Cred că cel care a intuit aceste tip de rezistență și la și conceptualizat, a fost Ernst Junger, probabil cea mai remarcabilă personalitate a culturii germane în veacul XX.

Ernst Junger vorbea de acei soldați consemnați unui post (post care, în cursul luptelor era fie uitat, fie abandonat de eșaloanele superioare) dar, care soldați, își făceau datoria până la capăt, neînfricați, neînfrânți, fără șovăială. Actul lor de eroism individual stătea cu mult peste planurile strategice alcătuite prin state majore. Acei soldați își făcea datoria supremă, respectau locul lor dintr-un plan și mărturiseau despre credință și loialitate. Acei soldați nu mai țineau de “istorie”, ei treceau în “meta istorie”, în veșnicie și într-un plan superior. Tot Ernst Junger definea și conceptualiza „omul” care apară, „postul uitat” ca pe omul cu adevărat liber, cel care acționează conform cu ordinea conștiinței sale. Pe acel fel de om Ernst Junger îl definea drept: „anarhul”, cel care nu are stăpân. (Deci a nu se confundă cu “anarhistul” care înseamnă cu totul altceva).

„Anarhul” nu are nimica de a face cu „anarhistul”. „Anarhul” este eminamente pozitiv dar refuză să își abdice condiția umană superioară, zestrea lui morală și de conștiință, indiferent care vor fi fiind circumstanțele sau consecințele. „Anarhul” este eminamente omul liber. Omul care nu poate fi condiționat nelimitat, omul care nu ia ca litera de evanghelie cutare administrație vremelnică.

Atașamentul de loc, loialitatea (la bine și rău) cu cei din comunitatea căreia îi aparține, mai răspicat satului căruia îi aparține din neam în neam, sunt parte din zestrea morală a „anarhului”. Ca un singur exemplu.

„Anarhul” nu va spune că „locurile” unde l-a lăsat Dumnezeu sunt „cele mai frumoase din lume”, dar va spune răspicat că „sunt la fel de frumoase că cele mai frumoase locuri din lume” și că pentru el, pentru inima lui, chiar sunt cele mai frumoase din lume. (Personal cred din toată inima că „cele mai frumoase locuri din lume” sunt în hotarul satului Borlovenii-Vechi.).

Aici nu are loc „obiectivitatea cuminte”. Din partea mea să fie „obiectiv cuminte” cine va vrea. Ce vreau să spun este că pentru mine oamenii din Almăj, care prin trudă de zi cu zi, prin asociații culturale, prin publicare de monografii, prin promovarea dragostei de loc și identitate, ei bine acești oameni, sunt cei mai frumoși, sunt fără egal. Nu este loc aici să îi enumăr pe toți. Dar toți au contribuit și contribuie la Renașterea Almăjana, la promovarea bunului nume al Văii Almăjului. Mă gândesc la “dascălii” care au învățat și învață în Valea Almăjului, mă gândesc la slujitorii Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,postul uitat””