Motto:
,,Tot trecând cu veşnicia prin milenii şi istorii
Şi-ngroşând de-apururi glia cu-a lor nume în pomelnic,
Moşii şi străbunii noştri, poleindu-se cu glorii,
Ne-au lăsat de-nvăţătură timpul lor, în toate vrednic.’’
În cuibarul veşniciei semănatu-ne-a Măritul
Când ne-a dat scânteia vieţii pe aici să veşnicim,
Să-nvăţăm, că mama noastră e de-apururea pământul,
Iară cerul ne e tatăl, şi în veci să-l preamărim.
Noi ne-am înmulţit ca spicul pe moşia strămoşească
Şi de-aici în larga lume prin-prejururi ne-am întins,
Lăsând numele şi fala peste veacuri să ne crească
Ca să ştie următorii că suntem de neînvins.
Mai apoi, prelinşi prin lume tot născut-am la popoare
Până-n margine de zare şi de-acolo mai departe,
Întinzându-ne hotarul peste munţi şi peste mare
Să rămânem preamărire, într-o pagină de carte.
Au trecut de-atunci milenii şi în scurgerea de timpuri
Au venit din fundul lumii roi de neamuri mişcătoare,
Ne-au călcat ţărâna sfântă în rotiri de anotimpuri
Şi s-au dus pe mai departe înegrind a lumii zare.
Noi, răriţi de coasa morţii, lăcrimând într-o durere
Am luat-o de la capăt iar şi iar de-atâtea ori,
Cu speranţa şi nădejdea că doar Domnul cu-a lui vrere
Ocroti-va neamul nostru, să nu piară sub nevoi.
Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,
Pradă încă mult dorită de vecini ce ne-nconjoară,
Înrăiţi şi cu păcate, doar o biată linguşire
Din ce-am fost cândva mărire pe aici, odinioară.
Nu mai sunt bărbaţi destoinici ce să ţină-n a lor mână
Vrerea ţării, iar în suflet aivă dor de libertate,
De mărire, şi de câte veşnicite-s în ţărână
Cu străbunii laolatltă, c-o s-avem de ele parte.
Nici pe vremea ta Zamolxes n-am fost robi la vreo mărire
Cum suntem acum de-o vreme chiar aici la noi acasă,
Cumpăraţi cu-arginţii Iudei, revânduţi aşa-nneştire
Am ajuns a fi nimicuri, şi nicicui de noi nu-i pasă.
Numai moşii noştri încă din istorii de-or să vină
Vor trezi în noi virtutea adormită-n amorţeală,
Doar aşa ne-or pune iară să ieşim în spre lumină
Iar iubirea de moşie, să ne-nalţe-n a sa fală.
De-asta ei ne stau modele pentru vremuri sorocite
Ce le trece neamul nostru când îşi cată-un viitor,
Ei sunt sfintele troiţe ce la timpuri încâlcite
Ne arată care-i cale ce-au urmat-o dumnealor.
Căutaţi-i în istorii! când s-a stins în voi nădejdea
Că pieri-veţi până mâine sub durere şi nevoi,
Şi-ţi avea, cum mai avut-aţi şi tăria şi puterea
Să-mi mai fiți cum încă fost-ați, glorioşii mei eroi.
ÎNVĂŢAŢI DIN CARTEA SFÂNTĂ
La un muc de lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,
Îngânându-se cu noaptea, un călugăr ostenit,
Tot citeşte să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă
Adevărurile-ascunse, în cuvântul cumpănit.
El, deşi citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte
Tot găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,
Ce-n iuţeala tinereţii i-au trecut neobservate
Că pe-atuncea alte gânduri luminau a vremii mersuri.
Astăzi anii îl apasă, dară mintea-i e uşoară
C-a păstrat din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,
Iar de-ar fi ca după moarte să învie-a doua oară
Doamne câte n-ar mai face, din făcute-le pe dos.
***
Aşa-i omul, la-nceputuri se-ndulceşte în păcate,
Mai apoi se oboseşte şi o lasă mai domol,
Ca la urmă-n coada vieţii, din greşelile-adunate
Înţelept se face-n toate şi ce-i greu, pare uşor.
FRUMOASELE POVEȘTI
Încet, încet uita-voi de-acum pe Mama Tână,
Cu vorba ei frumoasă, din vremea cea bătrână,
Ce îmi spunea adesea povești cu împărați
Cu Feți-Frumoși, cu zâne, cu zmei și vârcolaci,
Cu mândre tinerele Ilene-Cosânzene,
Cu Harap-Alb, Setilă, Lungilă și Moș Ene,
Cu reua Baba-Cloanța și buna Sfânta Vineri,
Cu fii de crai de-aiurea, frumoși cu toți și tineri,
Cu cai înaripați ce îmi mâncau jăratic,
Cu merele de aur din codrul cel sălbatic,
Cu apa ce învie pe cei care-mi sunt morți,
Pădurea fermecată, piticii Barbă Coți.
*
Azi nu mai spune nimeni nepoților povești,
S-au înierbat de-acuma acele căi cerești
Pe unde Feți-Frumoșii călătoreau pe-aripe,
Bucăți de timp cât anii, în câteva clipite.
S-au prăpădit de-asemeni și caii-naripați,
Ruine-s prăbușite palate de-mpărați,
Livezile de taină cu merele de aur
Uscate-mi-s de-acuma, ca frunzele de laur.
**
De mult prea mult uitat-am cărarea spre pădure,
Unde copil de-o șchioapă, cătam cu alți mure,
Cu frica-n sân cu toții ca nu cumva s-apară
Vre-un zmeu de prin umbrare ca să ne fure dară.
***
Cu Buna se gatat-a frumoasa ceia lume,
Cu preumblatu-n codru visările nebune,
Cu-a ei povești de-atuncea înfiorata taină,
Că vremea ceia încă, am dat-o vieții vamă.
POATE VINE VARA
S-au pornit din ‘nalte ceruri,
arșițe să-mi pârjolească,
Colb pe drumuri să îmi facă,
florile să-mi ofilească,
Vâna la izvor s-o sece
și de-acum, în sfânta noapte
Doar o undă de răcoare
să ne fâlfâie, ca-n șoapte.
Ei, de-acum și-o face treaba
pentru care e plătită,
Coace grâul și porumbul
și cea poamă pârguită,
Și dulceață-mi pune-n struguri,
în frăguțe și în mure,
Și în zmeura-nroșită
de la poală de pădure.
Lasă-mi Doamne, steie-mi vara
cât mai mult prin asta loc,
Fie-mi soare, fie-mi ploaie,
fie-mi zile cu noroc,
Că destul îmi sta-vom iară
tremurând în cea răcoare
Vreme lungă, înădită,
pân’ la vara viitoare.
Pune foc, suflă-n tăciune,
nu lăsa să stingă spuza,
Că de-acum mi se trezește
din visare iară muza,
Și-am să scriu vre-o două versuri
sub o umbră răcoroasă,
Îmbiat de-un măr și-o prună
și-o codană preafrumoasă.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iulie 2020