Ioan-Aurel POP: Mică lecție de istorie

Am primit un mesaj prin poșta electronică, pe care îl reproduc aici:  „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România! Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.! Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?). Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)! Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă! Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi ! Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici). Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.

P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.

Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare. În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor! Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări. De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România. Atunci, românii erau – mai exact, trebuiau – să fie slavi. În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român. Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.

Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996: „Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2]. „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3]. „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4]. Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor. Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc. În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat. Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?

Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta? Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria. Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.

Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice. Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.

Aceste dificultăți – dar și altele – fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze. Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază. Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor. Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută. Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni. Întâmplările din trecut – ca și cele din viață, în general – sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice. Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).

Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor. Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc. Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut – cum ar dori o parte a publicului – au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor. Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.

Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc. Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.). Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.

Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian: „Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.

– Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.

– Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.

– Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”

Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente. Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc: „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”. Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.

Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr. Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras). Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori. De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Mică lecție de istorie”

Alexandru NEMOIANU: Mărturia lui Josephus Flavius

Unul dintre istoricii de seamă ai lumii antice a fost Josephus Flavius.

Josephus Flavius s-a născut în 37 d.Chr. la Ierusalim și a purtat numele, la naștere, de Joseph ben Matthias. Era descendent din o ilustră familie israelita având înaintași preoți și rudenii regești. El a studiat cu sadduchei, esenieni și farisei și finalmente, s-a alăturat fariseilor. În anul 62 d.Chr. el a mers la Roma unde a negociat eliberarea unor prizonieri Israeliti. Misiunea lui a reușit cu ajutorul soției lui Nero, Poppaea. Josephus revine la Ierusalim în 65 d.Chr. și găsește Ierusalimul și întreagă țară în revoltă deschisă împotriva Romei.

Deși Josephus personal avea serioase îndoieli privind oportunitatea revoltei, el s-a alăturat răsculaților. În 66 dd. Chr. Cei mai radicali dintre răsculați, ”zelotii”, au ocupat puternica cetata Massada și revolta a devenit deschisă.În același an Josephus a fost numit comandant al provinciei Galilea și tot atunci legiunile Romei au intrat în război deschis cu Evreii.

Revolta Evreilor a fost provocată de ocupația Romei dar și de circulația unor curente “mesianice” violente. În aceste condiții Josephus a fost însărcinat cu guvernarea Galileeii și el s-a așezat în puternica cetate Jotapata. Asediul cetății a fost condus de către Titus, fiul lui Vespasian, comandantul trupelor Romei însărcinate cu distrugerea revoltei. Josephus a condus cu dibăcie apărarea cetății dar finalmente, ea a fost ocupată. Împreună cu un număr de conducători Josephus s-a ascuns într-o peștera și acolo, cei adunați, au făcut un pact de sinucidere. Josephus a reușit să îi amăgească pe toți ceilalți și s-a predat lui Titus. Înfățișat lui Vespasian, Josephus a făcut o interpretare a profețiilor mesianice în sensul că Vespasian va ajunge Caesar al Romei. În acest fel el și-a salvat viața. În urma acestui fapt Titus îl numește consultant al sau și îl va folosi ca intermediar între trupele Romei și răsculați.

Josephus nu a reușit să îi convingă pe răsculați să accepte condițiile Romei și astfel a asistat la ocuparea Ierusalimului și distrugerea celui de al doilea templu.

Foarte curând,în 69 d.Chr. “profeția” lui Josephus s-a împlinit, Nero s-a sinucis și după scurte convulsiuni sociale și trecerea rapidă a trei Caesari (Otto, Galba, Vitelius), Vespasian a devenit Caesar al Romei și a întemeiat o nouă dinastie, cea a Flaviilor.

După ce Titus a supus pe Evrei, el a revenit la Roma unde l-a adus și pe Josephus. Acesta din urmă a primit cetățenia Romei și cu ea a adăugat numele Flaviilor,devenind Josephus Flavius.

Aici la Roma, din comanda lui Titus și apoi a fratelui lui Titus, care a urmat ca și Caesar al Romei, Domițian, Josephus a scris cele două lucrări fundamentale ale sale: “Bellum Judaicum” (Războaiele Idaice), în 78 d.Chr., și “Antiquitates Judaica” (Antichitățile Iudaice) în 93 d.Chr.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Mărturia lui Josephus Flavius”

Lia RUSE: Pentru Mihai Eminescu

PENTRU MIHAI EMINESCU

 

Opera ta, Mihai, e-o măreţie!

Parcă-i o pictură desăvârşită

Şi din culoarea ei neliniştită

Ar susura -suav- o simfonie…

 

În versul tău pluteşte veşnicie,

-Aşa- ca-n,.. iubirile mari. Pitită,

Prin strofe, trece-o undă răzvrătită,

Fiorul-vânt porneşte să adie…

 

Rima prinde iute să ne-nfioare,

Emoţii cresc în clipa următoare!

În poezie, doina prinde viaţă…

 

Scrierea ta, Mihai, vibrant-sonoră

În stihuri geniale se răsfaţă

Şi,.. sufletele noastre le adoră…

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

14 ianuarie 2020

 

Marilena ION-CRISTEA: Lui Eminescu (poeme)

Te caut…

 

Printre păduri sau la un țărm de mare,

Te caut pe sub cerul instelat,

Si-mi pun mereu aceeasi intrebare,

De ce-ai plecat, oare, de ce-ai plecat?

 

Te-am căutat pe lacuri, printre nuferi,

Ce mult doream să te fi regăsit,

Să-ți mângâi fruntea, ca să nu mai suferi,

Pentru un neam atât de chinuit!

 

Pe lângă plopii fără soț te-am cautat,

Si-am întrebat vecinii, unde esti?

De ce atât de repede-ai plecat,

Si ne-ai lăsat doar cartea de povesti?

 

Și tu erai în cautare de iubiri,

Iar plopii nu te-au ajutat deloc,

Dar ai avut iubirea in priviri,

Și ne-ai transmis si nouă cate-un strop!

 

Tu ai ramas prea mult în contemplare,

Și cine trebuia n-a înțeles,

Că geniul tău este atât de mare,

Căci la izvor mergeai atat de des!

 

De-acolo unde ești, dă-ne o rază,

Ca să putem spera că intr-o zi,

Chiar prin deșerturi vom găsi o oază,

Și ochii lumii altfel ne-or privi!

 

 

Te naști din nou…

 

Mereu la o răscruce de vremuri și de drumuri,

Aștept să se ridice din nou albastre fumuri,

Și-ntr-o aureolă de melodii divine,

S-aud doar dulci cuvinte în fluviul care vine..

 

Te-ai ridicat pe-o boltă de litere-n vibrații,

Și ai parcurs un drum brodat cu revelații,

Un sentiment aparte, privind spre un apus,

L-ai transformat în vise, l-ai ridicat mai sus..

 

De-acolo, dintre stele, cuvintele tot curg,

Într-o lumină nouă în vers de demiurg,

Și se revarsă-n lume și dincolo de timpuri,

Ca zile nesfârșite în vaste anotimpuri..

 

Ai pus cuvinte-n stihuri și pline de contraste,

Le-ai cuibărit în inimi și-n sufletele noastre,

Și-n iarna cea de astăzi, mai mult ca niciodată,

Te naști din nou, în zboruri, cu fulgii de zăpadă !

 

 

Scrisoare către Eminescu 

 

Deși, încerc, atât, nu reușesc,

Să scriu astă scrisoare pentru tine,

Am plicul pregătit dar nu-mi găsesc

Cuvintele, să le așez în rime!

 

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Lui Eminescu (poeme)”

Eugenia BUCUR: Sâmbăta

Sâmbăta

 

Casa noastră azi tremură de friguri

Ea în plină iarnă nu mai are cuşmă

Pe cărarea veche lată dinspre drum

Nu mai e zăpadă nu mai este urmă

 

Doar un animal tremură-n ogradă

Cu singurătatea strânsă în fânețe

Nu mai vine-un om sau o pasăre

Să îl necăjească ori să-i dea binețe

 

De pe coşul casei greu nu mai colindă

Fum curat de iarnă spre alba grădină

Prin văzduhul curții ce de el mă leagă

Şi de mâna mamei astăzi în odihnă

 

Zilele se duc azi îmi pleacă satul

Cu tâmpla albită de lipsa lui mâine

Un ascet ce-n rugă azi se stinge gol

Fără să mai ceară dreptul lui la pâine

 

La icoana veche în casa încuiată

Şade busuiocul aşteptând de ani

Sub ştergarul mare gălbejit de viață

Iisus în genunchi tot la Ghetsimani

 

Mă întoarce gândul astăzi într-o casă

Ce-mi pare străină ce-mi pare a mea

O zăresc adesea pe mama prin curte

Dar mai des în rugă Mi-e inima grea

 

Tremură în curte o viață de câine

Tot mai singur astăzi şi mai pedepsit

N-are el în curte un om să-i arunce

O coajă de pâine şi-un cuvânt răstit

 

Poarta se deschide scârțâind cu jale

Nimeni n-o izbeşte în mersu-i grăbit

O rugină veche mărunt mărunt îi cade

Ea abia se mişcă şi cred că a surzit

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

11 ianuarie 2020

 

Emilia-Paula ZAGAVEI: Rugă către Eminescu

    Astăzi îndrăznesc a-ți scrie, prieten drag. Tu vei citi în stele ale mele rânduri, care poate te vor îmbuna și te vor motiva să trimiți peste lume dorința de frumos, dragostea de poezie, setea de iubire, nevoia de bunătate. „Cu amândouă mâinile inima ți-o ții” peste lume, presărând cu zgârcenie din pefecțiunea ta peste ale noastre suflete nevolnice și însetate de frumos cuvânt. Liniștea-ți neliniștită tresare sub tăcerea glasului din gând, așteptând înfăptuirea unei minuni, o răsărire „din umbra vremilor, încoace”.

   Ridică-ți geana ce se lasă grea peste a mea existență, doinește peste mine muze aducătoare de frumos, binecuvântează-mă cu ale tale trăiri. Iartă-mi greșeala condeiul stângaci, pana incultă ce scrijelește foaia cuminte, cuvântul așezat pe malul soarelui. Iartă-mi gândul obraznic și iubirile abstracte oglindite printre galbenii nuferi ce stau îmbrățișați a sfârșit. Iartă-mi stângăcia iubirii și mă călăuzește spre perfecțiunea sentimentului curgător de nectar, prin al meu trup și suflet.

   Respiră odată cu mine și învață-mă a trăi, transformă-mă într-un fir de praf ce șade pe al tău pantof pentru a-ți însoți pașii prin timp. Învață-mă să cunosc patima iubirii transformată în extaz, să-mi găsesc îngerul ce râde cu o albă veselie, să îmbrac ale mele grădini în „râuri de cântec cu flori de iubire”.

   Învață-mă să trec peste neputința oamenilor de a iubi și ajută-mă să alung săracia de trăiri și zgârcenia de sentimente.
Ajută-mă să dau strălucire cuvântului și nemurire iubirii. Atât te rog, ajută-mă!

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

14 ianuarie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: ÎNCHINĂCIUNE EMINESCULUI

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre nesfârșita veşnicie. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ,  sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat,  smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

           Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el  ca să răzbim împreună în  a schimba lumea.

            Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

           Neegalat încă în rostita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al  iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

          Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc. Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ÎNCHINĂCIUNE EMINESCULUI”

Liana HERMAN: Despărțirea de un mare muzician și prieten – Peter WERTHEIMER

Peter Wertheimer

Muzician israeliano-român

Născut la 21 Iulie 1947, Satu Mare, România

Decedat la 6 Ianuarie 2020, Israel

Când eram studentă la conservatorul din Bucureşti, în curtea acestei instituţii se învârtea un student mai mare decât noi care nu putea trece neobservat. Avea o coama blondă ca de leu, o figura rotundă cu băbuță şi nişte ochi verzi care exprimau blândeţe şi poftă de ghiduşii. Mi s-a spus că asta e Peter Wertheimer, un mare talent al jazz-ului la saxofon şi clarinet. Ne-am cunoscut tangenţial şi ne-am revăzut, după câţiva ani, în Israel.

Aici a devenit unul din cei mai cunoscuţi şi apreciaţi maeştri ai saxofonului din toate timpurile şi a fost cooptat în toate orchestrele de estradă şi formaţiile de muzica hasidimă. A colaborat cu muzicieni de prestigiu ca Avram Frid, Ishai Lapidot, Shlomit Aharoni, Nansy Brandes, Rafi Kadishson. A colindat țara şi lumea cu saxofonul şi clarinetul său care scoteau sunete fermecate! A jucat în două filme regizate de Zeev Revach.

S-a căsătorit cu actriţă Ady Lev talentată şi superbă, care ne-a părăsit în 2006, ucisă de aceeaşi  boala care încă face ravagii în secolul tuturor descoperirilor „supranaturale”. Perechea a avut doi copii, Alon şi Shirley, frumoşi şi reuşiţi ca şi părinţii lor.
După plecarea dintre noi a lui Ady, Petrică şi-a continuat cariera cu zâmbetul lui jovial, sufletul mare şi cald, gata în orice moment să-şi ajute semenii, şi spiritul sau de ştrengar fără vârstă.

Duminică, Petrică ne-a părăsit! A plecat în stele, cum zice actorul Florin Piersic. Va redau comentarii primite azi de la doi dintre artiştii români cu care a  împărţit scenă:

Horia Moculescu:

„Peter a cântat pentru ultima dată pe scena românească împreună cu mine în spectacolul „Ca la Boema”. Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui ales…”

Sergiu Cioiu:

„Ce veste tristă. Sunt în lacrimi, draga mea Liana! I-am telefonat de sărbători, dorea să ne vedem. Speram într-un miracol… Cine nu spera? Fie-i somnul lin şi drumul uşor însoţit de îngeri spre neştiutele tărâmuri de unde nimeni nu s-a întors. Peter a fost un mare artist şi un spirit veşnic tânăr. Va trăi în amintirea noastră. Să-l pomenim mereu…” Continue reading „Liana HERMAN: Despărțirea de un mare muzician și prieten – Peter WERTHEIMER”

Laura OPARIUC: Poetul etern

POETUL ETERN

 

De când ai plecat din al lumii hău

pe scara dreaptă spre cerești citadele,

străzile poartă în veci numele tău,

sunt pavate cu aur, cu pietre din stele.

Țin cartea lui Eminescu în mână

ca pe Însuși Domnul Dumnezeu,

ușor ca un fulg și greu ca o stâncă,

veche magie în vers și nouă mereu…

Din ea se trezesc bătrâne povești,

Feți Frumoși, Cosânzene, chipuri crăiești,

versul tău strigă și cântă,

femeia înger și demon iubești,

dușmanul de moarte în Doină alungă…

Îți văd chiar acum umbra trecând

peste zidul domului cel sfânt,

culori din rai, nevăzute de noi

plăsmuiesc chipul tău, luminând,

tânăr frumos, așezat între eroi,

blând și senin, magnific maestru,

visul nostru din rugi de români,

poetul nostru etern, Eminescu…

—————————-

Laura OPARIUC

 12 ianuarie 2020

(Sursa foto, Lumea Poeziilor)

George ROCA: SINOPTICA UNEI CĂRȚI TRIDIMENSIONALE

Mi-a căzut în faţa ochilor o lucrare atât de interesantă încât am clipit de mai multe ori când am „răsfoit-o”! Trimisă prin email, în PDF desigur, de la Slatina la Sydney! Căci eu locuiesc la Antipozi. Noroc că Internetul mă ajută să nu fiu izolat de restul lumii. Super, am zis! Excelentă! La început m-au fascinat imaginile. Fotografie de artă, de mare clasă. De fapt asta te atrage mai întâi când deschizi volumul. Pe fiecare pagină o fotografie alb-negru demnă de un concurs internaţional. Fotografii alb-negru, căci aşa arata calitatea fotografiei moderne! Când îţi apare în obiectivul ocular o imagine alb-negru te opreşti, te uiţi şi pui frâna altor treburi. Dacă este de calitate cauţi să o admiri, să o penetrezi cu privirea, să încerci să o descifrezi să o compari chiar, să o înţelegi, să ajungi chiar până la rădăcina amintirilor tale.

În această lucrare prima imagine care merită să o privești cu atenție este chiar un portret al autorului… O fotografie tridimensională parcă, în care distinsul domn Valeru Ciurea, parcă te salută şi te îmbie să pătrunzi în universul cărţii domnie sale, să-i descifrezi tainele, semnificaţia imaginilor şi a scrisului prezent în paginile sale. Migălos cum sunt din fire am numărat în cele 126 de pagini ale cărţii 44 de imagini excluzând coperta. Patruzeci și patru de imagini care îţi vorbesc, patruzeci și patru de imagini care te fascinează înainte de a citi măcar o literă din textele ataşate. Crucea de la pagina 24 parcă dispare acoperită de zăpezile veșnice ale uitării. La pagina 42 ne salută parcă o Frida Kahlo modernă, însprâncenată, în brațe cu un ursuleț de pluș care are buzele date parcă cu ruj…! O combinație între picturile vestitei mexicane cu sprânceană „Niña con máscara de la muerta” și „Yo y mis pericos”. Imaginea de la pagina 66 îmi sugestionează organul facerii lumii unde globul pământesc din fundal este ovulul care trebuie fecundat pentru a se ajunge la crearea unei noi dimensiuni cosmice. Sau mai simplu, un fel de luminiță de la capătul tunelului! Legătura creată de căsătorie o reprezintă fotografia de la pagina 74 unde simbolurile sunt și mai relevante. Aici, sfoara reprezintă inelul de logodnă, iar cele două crăcuțe sunt, cea din stanga „El”, iar cea din dreapta, cu scorburica, „Ea”. Adam și Eva în regnul vegetal. La pagina 78 m-a surpris o mână încleștată. O mână care vorbește parcă, o mână expresiva, o mână simbol… O mână care pare un prunc agățat de brațul mamei sale.

Spunea cineva că o fotografie face cât 1000 de cuvinte! Așa o fi? Eu zic că da! Deci 44 de fotografii fac cât 44.000 de cuvinte care, transformate în text, ar mai adăuga încă multe pagini la consistența cărții!

Trecând la analiza poeziilor rămâi plăcut impresionat de claritatea lor, de mesajul care vor să îl transmită, dar şi de subtilitatea metaforelor folosite, de versificaţie, de eleganța prezentării! Parcă am aterizat pe un tărâm literar japonez. Versurile pure par un mixaj intre haiku, senryū şi tanka! Cine ştie să le definească!? Poate numai un cercetător sau un specialist în asemenea gen de poezie!? Simbolurile predomină şi aici!

Poetul ne face o demonstrație de afecțiune: „Dincolo/ de cioburile visului meu/ eşti tu/ respirând liniştit/ nemărginirea…//” (Dincolo – pg. 33) și una de iubire: „Însetat,/ pe muntele iubirii,/ mă răcoresc/ în norul sufletului tău/ întins peste mine/ ca o ploaie…//” (Însetat – pg. 35). Imagini sensibile si sugestive contopite în corpul poeziei moderne.

La pagina 53 întâlnesc o poezie care farmecă bizar. Parcă ar fi „sarea și piperul” dintr-o combinație a versurilor lui Heine și Eminescu!? O poezie mai lungă decât cele întâlnite în paginile anterioare, dar de data asta cu rimă adevărată. Citind-o, îți vine să mângâi pagina scrisă: „Și-n lacrimă/ și-n dor de dor,// Cu gândul tău mă înconjor…/ Și-n timp incert,/ nemuritor,// Cu gândul meu te înconjor…/ Și doru-ți port/ dar portu-i gol.// Doar marea vine ca un sol/ Cu-n val-năframă,/ Alb, bizar,/ Mă scaldă iar… și iar… și iar,/ până-n amurg de felinar/ murdar și spart/ din vechiul far…//” (Timp).

În poemul „Tărâmul de niciodată” autorul propagă dragoste, încearcă să facă oamenii (mai) buni, să creeze armonie cu universul vegetal, cu florile, cu trandafirii: „Hai să ne imaginăm/ că trandafirii/ sunt tot prietenii noştri,/ că sufletul meu/ şi sufletul tău/ se abat/ din când în când/ acolo unde nu ne găsim/ niciodată…//”. În poezia „Curriculum Vitae” (pg. 75) poetul își încleștează pumnii patriotici și își face un autoportret exploziv „Sunt român/ get-beget,/ Robul miriapodului/ get-buget./ Sunt stafia/ motociclistului/ alergând/ plictisit/ la zidul morţii./ De câte ori/ clipesc/ sunt în acelaşi loc,/ Chiar dacă alerg/ Cu peste o viață/ pe oră…//”.

Interesantă lira cu care a fost dotat poetul Valeru Ciurea… Trebuie să fii calm când îi citești poemele, să încerci să-l înțelegi, să vibrezi alături de el… Iți garantez cititorule că te vei simți bine. Poezia place, fascinează, iar proza care urmează în a doua jumătate a volumului pare interesantă și atrăgătoare. Autorul, printr-o notă scrisă la pagina 79 ne avertizează direct: „Viața noastră nu este însă poezie. Prozaicul ne îmbracă zilnic cu ternele-i haine, ne acoperă în așa fel încât să nu mai poată pătrunde în noi lumina frumosului, a artisticului, a dragostei fără de care devenim altceva decât oameni.”

Continue reading „George ROCA: SINOPTICA UNEI CĂRȚI TRIDIMENSIONALE”