Simon JACK: Frânturi lirice…

Haihui

 

Prășesc din matca albinelor de mai
cioburi de cărăbusi uitați
prin mofturi la Susai,
muntele acela și zgomotul lui
ca un leș de adormire vacantă, îmi curge
prin vene Vinerea Mare
cu crucile la poarta pomenilor,
duc noaptea imbălsămarilor cu îngeri
în Minele străpuns
de mătragune,
prin ziua nopții dintre bălți
tu, te legeni în leagănul udării cu mirese
și toată agheasma din vinul roșu
de la agapa spânzuratilor de lună
se face fântână într-un mire viclean…

5 august 2019

 

 

Întrebări din exil…

 

exilul este o formă de a trăi închis intr-o
libertate cu care nu știi ce să faci.

de ce plânge salcia la mal
și nu la cingătoarea unui dac?

florile de lumină înfloresc doar după
urechea orbului…

cum să faci vântul morilor din soare
să scoată mălaiul pâinii dospite
in călcâiul pietrei din ciutura
flămândului?

ca să treci puntea dintre două ape
cu ochi,
trebuie să aflii snoavele pădurii.

unde se ascunde ciocârlia încercărilor
de a cânta pământul ospețelor cu
melci mamut?

acolo unde răsare iarbă nouă
un mort a înviat!

pot oare oamenii să-și împrumute aripile
ce le visară atunci când s-au născut?

la malul pustiu să nu-ți pui crucea ochiului
de la spate, mai lesne fă-te una
cu apa și rastignește-te pe oglinda
ei.

5 august 2019

 

 

Travestiri

 

După amiezile mele sparg semințe
de ambrozie la o masă cu tăcerea
scaunului de w.c-eu,
gravidă cu băiatul străzilor întortocheate
ora își face programare la ginecologul
sfertului de ceas ce sună pe masa
impiegaților de sevraje butaforice,
apucă-ma de talpă
când deasupra ta iti număr stelele
din jurnalul de noapte,
poate așa cerul nostru infirm de îngeri
ne va face un lanț pe glezna vorbitoare
a cuvântului cu nimb,
stiți , acasă la mine îndoiala nimicului
umblă în halatul de baie al vecinului
ce locuiește la mansardă,
intre mine și el este un ascensor
care seamănă leit cu portmoneul
aurolacilor ce dorm în vagoane
de clasa întâi,
pe trotuarul de vizavi cu spitalul de nebuni
gurile de canalizare
ziua în amiaza mare, poartă frac și pălărie
ca la un concert de la ateneul
minunilor de joi,
atâta miros de rahat și politică de șanț
că până când si galoșii bunicului
au nevoie de o resetare și ochelari de
șireturi reflectorizante,

foarte lungă după amiaza asta!…

5 august 2019

 

 

Încoronare

 

Din două păsări
pot să-mi fac mâini cu pene pe spinare
și bucăți din cerul lor sub ochi
pleoape albastre
de însingurare,

din colțuri de ziduri din aer
pisici negre îmi fac,
să-mi dau pasul înapoi când oi trece
infrigurarea tălpilor în lumea celor
drepți de orizontalul gravitației
de mine,
eu sunt sperietorul negrului din amănunte
astrale,

la marginea unor tăceri în kimonouri
carmin,
o procesiune din corola copacilor
luminii, aprinde făclii pe coama
cailor albi,
junii pădurilor ies la cosit de potcoave
din iarbă și eu printre ei nevăzut,
gol pușcă de tot ce e-mprejur
port coroana unui fulger pe două capete
inrămate în abstinența pământului.

6 august 2019

Continue reading „Simon JACK: Frânturi lirice…”

Magdalena ALBU: Aero-poetica. Visul unui prinț și umbrela japoneză de hârtie…

„Am vrut să cuceresc aerul…”

George Valentin Bibescu

(fondatorul Aeroclubului României)

 

Personalitatea prințului George Valentin Bibescu este una fascinantă și complexă, însă, aproape deloc inclusă, de-a lungul istoriei, în paradigma potrivită , cât, mai degrabă, într-una a spectacolului și a spectaculozității, a controverselor de tot felul și a spiritului de aventură pe toate laturile vieții sale. Prințul Bibescu a vrut, cu orice preț, să scrie istorie pentru țară și pentru el însuși. A dorit să fie primul și, parțial, i-a reușit, fără accente adversativ-dubitative, acest lucru, fiindcă descendentul împăratului Napoleon nici nu putea să fie altfel decât un luptător înnăscut și un cuceritor, aidoma străbunicului său celebru, semnând, cu o tușă demnă de marile stirpe aristocratice din care provenea, spațiul gol din josul primelor pagini de istorie a aviației civile autohtone și internaționale. Cu alte cuvinte, George Valentin Bibescu a reprezentat, o lungă perioadă de timp, cea mai bună interfață a României în teatrul mondial al marilor puteri aviatice ale vremii, ilustrând, din perspectivă publică, prin imaginea continuu creată și mediatizată a activităților sale aeriene diverse, valoarea „aripilor românești”.

Strănepot, pe linia mamei, al lui Napoleon Bonaparte, și nepot, după ramura paternă, al domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei sale soții – Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu -, precum și al primului elev român absolvent al Școlii speciale miliare de la Saint-Cyr (Franța) – Grigore Gheorghe Bibescu-Brâcoveanu (fratele tatălui său) -, prințul-aviator George Valentin Bibescu (la fel ca și surorile sale – Marcella și Nadejda – ori fratele George, mort, la scurt timp de la nașterea sa) este copilul unei mari iubiri, o iubire, care a tulburat extrem de puternic mentalitățile sociale din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Căci, la acea vreme, pentru inima frumoasei Valentine de Bauffremont, lângă Paris, în pădurea de la Celle-Saint-Cloud, aveau să se dueleze, cu binecunoscutele consecințe, doi bărbați puternici: tânărul prinț român Gheorghe George Bibescu și soțul de atunci al contesei de Caraman-Chimay, militar de carieră, prințul francez Paul de Bauffremont. Triumful dragostei dintre Valentine și prințul Bibescu nu s-a instaurat, însă, atât de simplu și de repede, pe cât se poate crede în ziua de azi, lupta în instanță a contesei cu fostul său soț implicând și o mare pierdere pentru aceasta – una dintre cele mai importante proprietăți ale familiei Caraman-Chimay, castelul din Ménars, castel situat pe Valea Loirei, între Tours și Orléans, în apropierea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” și a Pieței „Prince de Chimay” din localitate (unde, azi, două străzi poartă numele Emilliei-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra (Rue Emille Pellapra) și a prințesei Valentine de Chimay-Bibescu (Rue Princesse de Bibesco), fiica Emilliei și a împăratului Napoleon). Trecând peste toate obstacolele apărute în cale, ziua de 3 aprilie a anului 1880 s-a anunțat a fi una fericită pentru familie, contesei Marie Henriette Valentine de Caraman-Chimay și prințului Gheorghe George Bibescu – devenit, șapte ani mai târziu, membru de onoare al Academiei de Arme din Paris -, născându-li-se, la București, cel de-al patrulea copil – George Valentin -, căruia tatăl său îi va dedica una dintre lucrările reprezentative, anume, „Neofit, Métropolite de Hongro-Valachie”.

Copilul George Valentin – despre care mama sa, contesa Marie-Valentine de Caraman-Chimay, spunea că este „Foarte inteligent, vioi, interesat de jocuri și pasionat, nu-i pasă deloc de lectură, ci doar de calculul matematic; geografia și științele îl interesează și, în primul rând, mașinile!”- s-a întâlnit cu destinul, pentru prima dată, la Paris, când, alături de părinții săi, a asistat la o coborâre cu parașuta, de la o înălțime de aproximativ 500 m, a francezului Lateman. Din acea secundă, dorința de a zbura i-a încolțit definitiv în minte, motiv pentru care, la revenirea familiei în țară, a căutat prin toată casa de pe strada Mercur un obiect asemănător cu parașuta aeronautului din capitala Franței cu care să încerce, la rându-i, același lucru. Cotrobăiala nu i-a fost în zadar, căci, la un moment dat, printre toate lucrurile scotocite, a găsit, așezată cuminte într-un colț, o… umbrelă japoneză de hârtie. Inventivitatea copilului de opt ani și-a spus din plin cuvântul, astfel că, după câteva săptămâni de refugiu și meșterit în podul locuinței sale, în aprilie 1888, George Valentin Bibescu își invită familia în grădină, ca să asiste la marea sa ispravă. Iată mărturia lui, peste timp, referitoare la acest moment unic și plin de haz din copilăria sa: „Mă urc cu aparatul în biroul tatălui meu, la etaj, deschid fereastra și, înainte  ca părinții mei să aibă timp să se gândească, deschid umbrela și sar! Eu, fiind ușor și umbrela mare, mă ține de minune și scobor foarte dulce! În clipa aterizajului, când mândru mă așteptam la entuziasmul spectatorilor și la felicitările bine meritate, primesc, de la mama, cea mai strașnică palmă, palmă dată cu mâna întoarsă.”

Dar nu numai umbrela japoneză de hârtie a reprezentat clipa decisivă pentru nașterea iubirii de zbor a copilului George Valentin, ci și „Zborul păsărilor ca bază a aviației”, un volum descoperit, la vârsta de 12 ani, într-una dintre librăriile situate în Place Neuve, carte ce-l avea drept autor pe germanul Lilienthal, despre care cunoscutul dramaturg român Victor Ion Popa spunea atât de frumos că „și-a făcut aripi, le ia în mâini, fuge la vale și se aruncă în aer, plutind….” A fost momentul când, după desenele din reviste ale unor aparate de zbor, micul Bibescu a reușit să construiască un planor mic care „este azvârlit în aer, zboară șaizeci de metri, apoi se dă de mai multe ori  peste cap, ca o frunză și se face țăndări”, conform descrierii aceluiași V.I. Popa, în lucrarea „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui Vlaicu”.

Pasiunea din tinerețe pentru automobile a prințului Bibescu va aduce un beneficiu de imagine uriaș României, deoarece, în incinta Hotelului Bulevard din București, pe data de 5 aprilie 1904, este semnat actul de constituire al primului club al automobiliștilor din țară și cel de-al zecelea de pe continentul european, sub denumirea de Automobil Club Român, al cărui președinte a devenit, desigur, George Valentin Bibescu. Din componența Comitetului provizoriu de conducere al ACR – care va căpăta calitatea de persoană morală, prin legea cu articol unic, ce apare în Monitorul Oficial la 13 martie 1909 -, făceau parte nume cunoscute ale momentului, precum: Mihai Șuțu (președinte onorific), George Assan (vicepreședinte), Alexandru Darvari (secretar-casier). Un pas necesar spre modernitate și progres, anticipat de multă vreme de prinț, motiv pentru care va și edita, în 800 de exemplare, primul anuar al Automobil Clubului Român, anuar distribuit, la dorința sa, pe tot mapamondul, spre a face cunoscută la nivel global existența primei societăți automobilistice românești.

Prieteniile legate cu aeronauții francezi (în special, cu contele de la Vaulx și contele dˊOultremont), dar și prima iubire din copilărie legată de zbor îl determină pe George Valentin Bibescu să se apropie tot mai mult de zona activității aerocluburilor Franței, Italiei, Germaniei și Belgiei. Pentru că România nu avea o asemenea instituție cu profil aeronautic la acea vreme – prin urmare, nici nu putea figura printre fondatorii unei asociații internaționale coordonatoare -, prințul Bibescu va lua hotărârea de a achiziționa de la fabrica Reidigen din Ausburg  un balon, pe care-l va denumi „România” și cu care va efectua primul său zbor, în anul 1904, avându-i alături pe directorul Marinei militare Koslinschi, locotenenții Asache și Moruzi. În „Revista Automobilă” (organul oficial al ACR), din martie 1906, va apărea prima informație publică despre acțiunea de strângere de fonduri a lui George Valentin Bibescu cu scopul înființării unui aeroclub în țară, după ce, un an mai devreme, la Paris, s-au întâlnit, la o întrunire prietenească, dar decisivă, toți aeronauții activi la acel moment în Europa, concursul de baloane libere pentru Cupa Gordon-Bennet devenind, atunci, motorul principal al actului de naștere a viitoarei Federații aeronautice internaționale. Bibescu însuși va contribui la împlinirea propriului său vis, în care nu foarte mulți credeau – înființarea unui aeroclub -, cu suma de 4000 lei, după cum stă scris, în revista anterior amintită. Progresul avea nevoie de oameni providențiali…

Începutul de an 1907 îl găsește pe George Valentin Bibescu, ginerele ministrului Lahovari, pe terenurile pariziene de zbor, unde se va întâlni cu Traian Vuia, căruia îi propune să vină în țară spre a-și pune în aplicare invenția chiar în atelierele prințului. Numai că Vuia îl refuză, motiv pentru care Bibescu achiziționează de la frații Voisin un planor biplan cu care zboară pe teritoriul francez, în localitatea Le Touquet, și pe care, ulterior, îl va aduce în România. „Eu cu planorul începeam să urc, întocmai ca zmeul cu care se joacă copiii.”, își amintea el. Un an mai târziu, pe 9 noiembrie 1908, după cum scrie Ghislain de Diesbach în volumul „Prințesa Bibescu – Ultima orhidee”, soții Martha și George Valentin Bibescu participă la încercările de zbor ale fraților Wilbur și Orvil Wrigt, pe terenul militar de la Auvours. Dacă prințul înțelegea pasul revoluționar pentru care se pregătea lumea în privința zborului, Martha privea numai către tabloul incitant al pestriței societăți mondene din jurul său. Însă, avea să recunoască, în același timp, faptul că aeronautica deținea rolul principal în viața soțului ei…

George Valentin Bibescu află că prietenul său, inventatorul francez Louis Blériot, a devenit primul pilot din lume care, la data de 25 iulie 1909, a traversat în zbor Canalul Mânecii, motiv întemeiat pentru prinț să îi adreseze acestuia o invitație spre a efectua o demonstrație de zbor, la București. Francezul acceptă, iar mitingul aviatic inițiat de Bibescu va face din România cea de a treia țară, după Austria și Franța, care desfășura, la început de secol XX, o asemenea manifestare publică. Așadar, pe 13 octombrie 1909, când așteptările populației atinseseră cote maxime, Louis Blériot sosește în capitala României, împreună cu soția sa, Alice, fiind întâmpinat, la Gara de Nord, de soții Martha și George Valentin Bibescu, precum și de un public numeros. Iată ce scria, la acea vreme, poetul Ion Minulescu despre mult așteptatul și îndelung mediatizatul eveniment aeronautic al Bucureștiului: „Să sperăm însă că, în ziua când Blériot își va ține cuvântul dat, bucureștenii vor ști să se ridice, ca întotdeauna, la înălțimea – nu a aeroplanului lui – ci la aceea la care au dat probe că o pot atinge, de câte ori simpatiile lor i-au îndemnat să-și sărbătorească, în mod deosebit, anume oaspeți.”

Deși programat pe data de 15 octombrie 1909, pe hipodromul de la Băneasa, mitingul aviatic va avea loc, din cauza unor probleme tehnice ale motorului, trei zile mai târziu, pe 18 octombrie, în prezența prințului moștenitor Ferdinand, dar în lipsa Regelui Carol I al României. Louis Blériot avea să rămână în istoria aeronauticii românești cu efectuarea a trei zboruri succesive, la București, în acea zi de mijloc de toamnă a anului 1909, totul culminând cu un banchet, pe care Automobil Clubul Român l-a oferit, în sala de marmură a Hotelului Bulevard, pilotului francez, unde, alături de prințul Ferdinand, au sosit diplomatul și ministrul Franței în Capitala noastră – Camille Blondel -, ministrul Industriei de atunci – Alexandru Darvari -, Al. Prager, Yvonne Blondel, fiica ministrului francez, Jean Cămărășescu ș.a. Louis Blériot pleacă din România pe 20 octombrie, nu înainte ca Regele Carol I să semneze decretul regal prin care aeronautul francez a devenit Comandor al Ordinului „Coroana României”.

Câteva luni mai târziu, pe 9 decembrie 1909, la Pau, are loc întâlnirea aeronautică, legată de inaugurarea Școlii de pilotaj de la Caubios a celebrului Blériot,la care prințul participă, iar, pe data de 6 ianuarie 1910, George Valentin Bibescu devine pilotul cu numărul 20 din Aeroclubul Franței, după ce își susținuse probele, printre alții, pentru a intra în posesia cărții de pilot-aviator, în fața ministrului de Război al Franței. Din momentul revenirii în România, Prințul Bibescu va începe o bătălie fățișă, la nivel politico-mediatic, atât pentru fondurile guvernamentale, cât și în ceea ce privește supremația în domeniul aeronauticii cu avocatul Mihail Cerchez, care construia o școală de pilotaj la Chitila, și cu inginerul Aurel Vlaicu (pilot brevetat al Aeroclubului din Austria și comparat de public cu Louis Blériot însuși), cu care Ministerul de Război român încheiase, de altfel, un contract în vederea realizării avionului proiectat de el chiar în atelierele Arsenalului Armatei. Influența, însă, și sprijinul politicienilor, de care se bucura George Valentin Bibescu, mai ales că, din decembrie 1910, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu va fi înlocuit de guvernul conservator diriguit de P.P. Carp, își vor spune extrem de rapid cuvântul, deoarece nici Aurel Vlaicu și nici avocatul Cerchez nu stăpâneau asemenea vectori ai puterii de moment.

Câteva luni mai târziu, în iulie 1911, prințul-aviator Bibescu va deschide, la Cotroceni, a doua Școală de pilotaj din țară, după cea de la Chitila, a avocatului Mihail Cerchez, unde vor fi repartizați de către Ministerul de Război, ca instructori în tehnica pilotajului, sublocotenenții Ion Istrate și Nicolae Capșa, iar, ca instructor de zbor, locotenentul Mircea Zorileanu, un renumit pilot cu brevetul obținut în Franța, ca și George Valentin Bibescu. La manevrele militare din toamna lui 1911, Școala de pilotaj de la Chitila a lui Mihail Cerchez participă cu un număr de șase biplane Farman, cu motoare rotative Gnome de 50 CP, pe când Școala de la Cotroceni a lui Bibescu cu trei monoplane Blériot Continue reading „Magdalena ALBU: Aero-poetica. Visul unui prinț și umbrela japoneză de hârtie…”

Cezarina ADAMESCU: O răsplată pe măsura înfăptuirilor vieții – arta de a menține aprinsă lumina

Virginia Vini Popescu

„Imagini din holograma gândurilor”

Editura Dandes-Press

Drobeta Turnu-Severin, 2019

 

O carte deosebit de complexă, un corolar al creațiilor literare semnate Virginia Vini Popescu, într-un bilanț provizoriu, necesar, retrospectiv, despre lucrurile și ființele importante din viața autoarei, menite să dea mărturie despre personalitatea sa copleșitoare, înclinată spre descoperirea și cultivarea frumosului sub toate aspectele sale. Și într-adevăr, cartea cuprinde, de la interviuri, în care o cunoaștem mai bine, la prezentări și recenzii de cărți, la evenimente cultural-artistice presărate cu multă, multă poezie. Ea este dedicată venerabilei sale mame, Eugenia Alexandrescu, cu lacrima recunoștinței, a iubirii și a venerației față de ființa care i-a dat viață. Ei i-a închinat autoarea primul poem omagial: „MAMĂ, UNIVERS DE DOR…”: „Mamă, univers de dor,/ Rădăcina mea cea tare, Mă străpunge un fior/ Când spun mamă şi mă doare.// Galaxia mi se-nchide,/ Dacă tu mă laşi cu dor,/ Nu ceda morţii perfide,/ Fiindcă  mamele nu mor.// Fă, tu, Doamne, o minune,/ Ca toţi fiii şi nepoţii/ Lângă ea să se adune/ Şi s-o ia din gheara morţii!// Pentru faptele ei bune,/ Să faci, Doamne, din vis floare,/ Să rămână-n astă lume,/ O mamă nemuritoare!”

 

Și care poet sensibil, nu i-a dedicat, măcar un poem mamei sale, nemurind-o în acest chip minunat? Mama e menită să trăiască veșnic prin cuvintele lor mișcătoare, ba, să-i sensibilizeze și pe alții cu acest subiect delicat. Mergând pe firul gândurilor autoarei, apărute instant, ca într-o hologramă, intrăm direct, în Capitolul I, intitulat: „Gânduri mărturisite”, mai precis, „În dialog cu inima…” – un strălucit interviu realizat de Gheorghe A. Stroia, din colecția „Interviuri cu scriitori români contemporani”. Și aici pătrundem neauziți, în intimitatea scriitoarei, o dată cu realizatorul interviului. Universul real și cel al gândurilor, ne primește în chip prietenesc, de parcă am face parte din familia numeroasă a creatorilor de sublim din totdeauna. Se știe că în prezent, datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare, aproape nimic nu rămâne tainic, decât dacă dorește autorul. În rest, toate datele identitare sunt puse la dispoziție, ca într-un uriaș dicționar al lumii, cu adăugare de imagini, cuprinzând întreaga suflare scriitoricească și poeticească trecută, prezentă și viitoare. Înscriși aici, ca în Cartea Vieții alcătuită de Scriitorul și Istoricul Suprem – Dumnezeu, suntem și noi, cei care pregustăm cu reală plăcere, fărâme de gânduri, vitralii din templul fiecărui om, cu tot ce are el mai prețios: meleag natal, strămoși, părinți, familie, limbă, tradiții, domenii predilecte, pasiuni și realizări ale vieții, care-i marchează personalitatea și care au căpătat, așa cum specifică Gheorghe A. Stroia, „conotații sacre”.

Astfel aflăm că, din localitatea Scurtu-Mare, Județul Teleorman, s-a ridicat viitoarea scriitoare și dascăl de excepție, Virginia Vini Popescu, o persoană emblematică pentru aceste locuri, a cărei notorietate nu mai poate fi pusă la îndoială, nu numai prin părțile locului, dar în întreaga țară, ba și, grație realizărilor profesionale, depășind granițele țării.

Ca o convenție absolut necesară, în acest interviu, condiția esențială este sinceritatea și discuția se desfășoară sub auspiciile unei superbe colegialități și colaborări literare. Autoarea a primit din partea familiei o educație cu principii sănătoase și valori morale, în spirit creștin, având exemplul părinților și al altor membri ai familiei, mediu sănătos în care ea s-a dezvoltat armonios din toate punctele de vedere. În acest mediu ocrotitor, a primit multă dragoste, putând astfel înțelege, rosturile vieții. Și tot în acest mediu a învățat ce este spiritul de sacrificiu pentru familie, pentru descoperirile științifice și, îndeosebi, pentru copii, dar și alte virtuți morale pe care le-a cultivat toată viața.

În confesiunea sa, autoarea strecoară și unele texte sugestive prin care-și ilustrează afirmațiile, întărind convingerea cititorului că avem de-a face cu o persoană foarte sinceră, dedicată adevărului. Ideea e că scrisul trebuie să exprime personalitatea autorului și să-i dezvăluie în mare măsură, sufletul. Cu îndreptățită melancolie, Virginia Vini Popescu citează poemul: „Mângâiere”, din volumul „Între porți de Univers”, în care spune totul: „Mă cheamă florile din curte,/ M-aşteaptă mama să revin,/ Mă regăsesc în doruri multe,/ Şi orice dor e un suspin.// Miros de iarbă nou tăiată,/ Visez în nopţi de feerie,/ Şi mă trezesc nemângâiată,/ Cu gândul la copilărie.// Rămâne visul meu sublim,/ Să am părinţi şi mângâiere,/ Să am la cine să revin,/ Şi ce să mângâi cu plăcere”. În anii de școală a marcat-o personalitatea învățătoarei sale, al cărei portret l-a evocat în eseul: „După o jumătate de veac”, publicat în volumul de proză scurtă „Faţete de cristal”. Și iată cum și-a formulat Crezul personal, legat de această ființă remarcabilă care i-a fost un viu exemplu: „Trecerea vremii, rosturile vieţii şi fărăderosturile ei au făcut să uit uneori multe, poate de existenţa mea, dar niciodată n-am uitat de credinţă, de cinste, de caracter, de demnitate, de carte, de pământ, de oameni şi omenie, de toate valorile pe care le-am primit de la «doamna» şi părinţii mei şi pentru care mi-am jurat să le păstrez frumoase şi pure spre dăruire. În numele celor pe care i-am iubit mă urmăreşte permanent o grijă a negreşirii faptelor mele, pentru răsplata liniştii lor în infinit. Ştiu că din raiul oamenilor buni, cu ochii îngăduitori şi blânzi, mă urmăreşte «doamna». Eu nu vreau să-i umezesc ochii, am vrut, doar, să-mi spun cuvântul întru nemurirea ei!”

Poeta dezvăluie mai apoi, la întrebarea jurnalistului, cum a apărut în viața sa, „scânteia scrisului”. Despre dorința imperioasă a scrisului, ca și despre înclinațiile și preferințele sale, Virginia-Vini Popescu afirmă: „Scriu de plăcere şi numai atunci când simt că am ceva de spus. Motivaţia este internă. O idee, o situaţie impresionantă, o amintire, un sentiment profund faţă de cineva/ ceva, o experienţă de viaţă, o înţelepciune, dorinţa de a lăsa în urmă un gând, toate acestea pot fi în egală măsură motive de creaţie pentru mine. În problema literaturii pentru copii, nu uit niciodată aspectul educativ al scrierilor. Ca fiică de veteran, care a trăit într-o atmosferă de simţire patriotică autentică, am o mare înclinaţie spre poezia patriotică. Cunoscând istoria unor evenimente, versurile mi se leagă şi le trăiesc profund. Simt această poezie, mai mult decât altele, îmi  vine de la sine, o scriu repede, cu drag,  pe nerăsuflate… Acest lucru nu a trecut neobservat de cei care mi-au citit cărţile. Dar, din ce spun criticii care mi-au parcurs scrierile, noutăţile aduse de mine ţin de problemele universului, din tainele căruia prezint câte ceva în versuri, ca o consecinţă a faptului că sunt de formaţiune profesor de fizică”.

Despre nevoia de lectură actuală, autoarea se exprimă astfel: „Nevoia de lectură a existat şi nu va muri niciodată, dar are variaţiile ei în timp, în funcţie de mulţi factori. În etapa actuală, cred că, avalanşa de surse şi mijloace electronice de informare, duce cartea tipărită pe un loc care nu mai este al premiului I ci al menţiunii. Aceasta nu înseamnă că nu se citeşte. Cred că ambele părţi trebuie să micşoreze spaţiile: bibliotecile să se informatizeze, autorii să devină interesaţi de abordarea temelor de actualitate şi de realizarea lor prin mijloacele artistice care să le dea valoare deosebită şi tineretul să fie stimulat prin educaţia din şcoli spre lectură şi cunoaştere, în general”.

Din punct de vedere profesional, autoarea este membră a Societăţii  Române de Fizică şi a Societăţii Europene de Fizică și în această calitate este pusă în temă cu noutăţile ştiinţifice, cu publicaţiile fizicienilor, participând în această calitate cu lucrări ştiinţifice la diferite activităţi naţionale şi internaţionale, conferinţe, simpozioane, colocvii, în urma cărora au apărut volume cu lucrările prezentate, etc.

Dialogul cu scriitorul, poetul și publicistul Gheorghe A. Stroia a fost unul viu, dinamic, sincer și de mare impact, întrucât a răspuns la multe întrebări privind aspecte mai puțin cunoscute din viața acestei autoare prodigioase. Interviul este cuprins în volumul: „În dialog cu inima… Virginia Vini Popescu- Interviuri cu scriitori români contemporani”, vol 4, Editura Armonii Culturale, 2018, alcătuit de Gheorghe A. Stroia. E salutar că a fost inclus și în acest volum memorialistic semnat Virginia Vini Popescu. Cartea de față cuprinde și reportaje de la unele manifestări culturale cu lansări de cărți sau întâlniri cu scriitori cunoscuți din țară ori români stabiliți peste hotare. Un astfel de eseu-reportaj este intitulat: „Ziua relansării în larg”, care relatează despre o manifestare desfășurată în perioada 16-18 noiembrie 2016, în cadrul Zilelor Bibliotecii Județene „Marin Preda” din Alexandria, și anume lansarea cărții de poezie „Între porți de Univers”, autoare Virginia Vini Popescu. Prezența în număr apreciabil a cititorilor la această sărbătoare a cărții este „unitatea de măsură a trăirilor deosebite pe care le-am încercat”, a spus autoarea. Dar și a interesului de care încă se bucură cartea pe suport de hârtie. Autoarea menționează și personalitățile care au ajutat-o la editarea acestei cărți, scriitorul român din Australia – George Roca, scriitoarea româno-americană Elena Buică, editoarea Rodica Elena Lupu, scriitoarea Cezarina Adamescu – prefațatoarea acestui frumos volum. Frumoase gânduri despre arta de a scrie și mai ales, despre necesitatea așternerii gândurilor, ultimul fiind un fel de panseu: „Scriu pentru că-i iubesc pe cei care se străduiesc să aprindă lumina!”

 

„Supraviețuitorii tranșeelor” este un eseu inedit despre moștenirea patriotică pe care i-a lăsat-o autoarei, tatăl ei, veteran de război. Eseul începe abrupt, cu următoarea frază care-și declină apartenența: „-Sunt fiică de veteran!” Poeta mărturisește în acest sens: „Cu ochii umezi şi inima zbătându-se de emoție am retrăit, de sute de ori, alături de familie, scene ale celui de-Al Doilea Război Mondial, prezentate cu un talent deosebit şi cu detaliile care au rămas întipărite pe veci în mintea şi inima tatălui meu, Anton Alexandrescu, soldat al armatei române, participant la ceea ce a fost şi a rămas, până la ultima-i clipă, evenimentul terifiant, marcându-i întreaga existență. Plecarea la cele veşnice mi-a rănit sufletul şi mi l-a sărăcit. Am rămas fără amintirile pe care numai el avea puterea şi răbdarea să mi le țină vii. Poate că le tălmăceşte şi acum cu leatul şi cu frații sosiți la cer înaintea sa, grăbiți de schijele cu care s-au întors la vatră. A luat cu el pentru vecie, printre altele, şi povara luptelor din tranşee”.

Tot aici, autoarea face referință la un scriitor teleormănean care a avut înțelepciunea și puterea de a aduna amintirile supraviețuitorilor războiului, în mai multe cărți. Numele lui este Gheorghe Olteanu. „Amintiri din tranșee” constituie prilejul pentru a-i menționa pe autori: Gheorghe Olteanu și Gheorghe Pietreanu, care s-au întâlnit cu alți veterani de război şi  și-au depănat amintirile. O întoarcere emoționantă în timp, la amintirile din copilărie și povestirile tatei din războiul sus-amintit. Autoarea le dedică autorilor cărții, dar și veteranilor cunoscuți și necunoscuți, poezia:”S-a întors c-o stea, ranița ta!”

Următorul text este tot despre opera scriitorului Gheorghe Olteanu,”Ambasadorii Alexandriei”, și o lansare de carte care a avut loc cu prilejul Zilelor Alexandriei. Sunt cuprinse în carte o sută de personalități din toate domeniile, care s-au afirmat prin lucrările și activitățile lor, chiar și generațiile tinere, care au un capitol special, intitulat:”Generația digitală”. De menționat că Virginia Vini Popescu și-a ilustrat cartea aceasta cu o serie de coperți ale cărților prezentate, iar la sfârșit, a adăugat un capitol de iconografie, așa cum se obișnuiește, cu imagini și instantanee de la manifestările despre care face vorbire în texte. Următoarea intervenție este o surpriză. Este vorba de eseul: „Chemarea sufletului – sonetul” – cu referire la volumul de sonete al Emiliei Stroe Țena, volum intitulat „Destin românesc”. Virginia Vini Popescu încearcă o pătrundere în substanța acestor sonete meditative despre marile teme ale poeziei noastre patriotice: Patria, Istoria, vetrele străbune, credința, iubirea, sufletul și plaiul, care nu pot fi separate.

În spiritul marilor apropieri între suflete, Virginia Vini Popescu își continuă hologramele gândurilor cu un portret al scriitoarei româno-canadiene Elena Buică. Din Toronto la Alexandria, doar ce treci oceanul și parcurgi câteva țări, scriitoarea Elena Buică face anual naveta estivală, pentru a-și lansa cărțile în Teleormanul ei natal, la Țigănești, locul pe care îl iubește atât încât nu poate sta mai mult de un an, fără a-l vedea, de obicei de Ziua Limbii Române. Și cum spiritele gemene se întâlnesc oricum și empatizează, în pofida miilor de kilometri care le despart, în pofida oceanului-zid, care nu are putere în fața Cuvântului scris, cele două scriitoare se văd, cu vederea interioară, se aud cu auzul perfect, se întâlnesc în timp real și-și fac daruri de cuvinte cu mijloacele tehnicii moderne, astfel încât, Departele devine Aproape și chiar dispare în fața ardorii și intensității Cuvântului, pe care-l slujesc cu credință, fiecare. Este povestea prieteniei a două scriitoare românce, Virginia Vini Popescu și Elena Buică, amândouă teleormănence, amândouă îndrăgostite de cultură, pe care o promovează pe toate căile, devotate locurilor unde au văzut lumina, cu deschidere largă spre cei care cultivă literatura, fie autori, fie cititori.

Se știe că scrisul are această fantastică putere de a micşora distanţa dintre gând şi cuvânt. Cuvântul leagă, întărește, unește, (uneori și desparte!), vivifică, induce o stare de bine, cheamă, înalță, edifică. Dar poate și nărui, în același timp, dacă nu e folosit cu socotință. Despre scris, Elena Buică afirmă: „Scrisul solicită autorului un efort mare de gândire şi o sensibilitătate deosebită, presupune o lungă şi dramatică încleştare cu cuvântul menit să ducă la înfăţişarea obiectivă a resorturilor sufleteşti şi a faptelor ce constituie obiectul transformării artistice. E o muncă sisifică în încercarea de a uni semnificaţia cuvântului cu taina existenţială, de a da naştere unor trăiri limpezi în mersul demiurgic al firii umane”. Dar și al transfigurării artistice a creatorului.

La rândul său, Virginia Vini Popescu spune despre prietena ei de peste ocean: „Doamna Elena Buică, om cu o alcătuire interioară specială, are aplecarea îndemnului spre bine, spre frumos, are vocaţia prieteniei, se apropie cu înţelegere de oameni  şi când crede că a găsit un filon al creaţiei, îi îndeamnă să scrie susţinându-i cu generozitate. Aşa s-a clădit „Tărâmul mirific al întâlnirii” noastre şi pe el s-a născut legătura de litere, prin care „ne vedem, ne auzim, ne simţim” aproape zilnic, mulţumită internetului”. Și adaugă:”…a devenit o tradiţie prezenţa domniei sale, în  preajma marii sărbători a limbii române, când are loc „întoarcerea spre obârşii”.

„Între arginți și iertare – Speranța” – se numește  prezentarea poetului și cărții lui, Gheorghe A. Stroia, „Restul la 30 de arginți”, un regal poeticesc al unui împătimit iubitor de cultură și de oameni, în aceeași măsură. Un titlu emblematic, cu referire la trădarea lui Iuda. Poetul își radiografiază sufletul, de atâtea ori încercat, și ne invită în raiul său lăuntric, ca să-i ducem mai departe mesajul său zguduitor, strigătul mut dindărătul cuvântului, ca să ne facă să înțelegem mai bine natura omenească, în raport cu natura dumnezeiască. Orice încercare venită de la Dumnezeu trebuie depășită prin rugăciune. Virginia Vini Popescu ilustrează cu un citat edificator, acest strigăt, din rugăciunea poetului: „Tu, Doamne, gând al candelei curat,/ precum tot undelemnul de fecioare,/ Tu ești Lumina, Calea, Viaţa,/ Tu ești Puterea ce în veci nu moare.// Tu, Doamne, Facătorule a Toate,/ plin de Luceferi şi de stelele cuminţi,/ Tu dăruieşte-mi dalba mea fărâmă,/ din raiul Tău cu heruvimi şi sfinţi”. Gheorghe A. Stroia călătorește melancolic prin țara copilăriei sale,”La margine de pădure”, proiectându-și amintirile pe ecranul întoarcerii. El pune deasupra deasuprelor, Iubirea sub toate chipurile ei, dar mai ales, iubirea de Dumnezeu care pe toate le-a rânduit pentru om, foarte bine. Cartea este o destăinuire curată, simplă, așa cum numai în fața confesorului o poți face.

Următorul eseu este dedicat unei personalități marcante a științei, profesorul Gheorghe Boja, și se intitulează:”Noblețea gândului format de matematică”. Autoarea subliniază, o dată în plus, rolul matematicii în viața omului, cu următoarele cuvinte:”Această ştiinţă are un rol important în cunoaştere, în formarea gândirii logice, în ordonarea priorităţilor, în construirea unei imagini reale asupra problemelor vieţii precum şi în distingerea şi aprecierea calităţii”. Și în cadrul generos al acestei științe, figura profesorului Gheorghe Boja strălucește precum lumina candelei. El este cel care: „îndemnat de neliniştea aşezării valorilor teleormănene la locul cuvenit, a pornit pe drumul cunoaşterii şi recunoaşterii lor, aşezându-le în cărți muncite cu migală, documentate, în monografii şi dicţionare. Astfel că, printre cărţile publicate în ultima perioadă se numără şi dicționarele: „Oameni de şcoală publicişti născuţi în Judeţul Teleorman- Dicționar biobibliografic“ şi „Publicişti suhăieni- Dicționar biobibliografic”. Instrumente de referință utile, oricărui om care dorește să aprofundeze știința matematicii și s-o ducă pe cotele înalte ale preciziei spiritului uman. Despre acesta, Virginia Vini Popescu mai precizează: „A publicat peste 30 de cărţi. Unele sunt despre învăţământ şi viitorul lui, văzut din postura de profesor de matematică şi de inspector şcolar, altele sunt culegeri de probleme cu soluţii metodice, adevărate ghiduri utile elevilor de gimnaziu şi profesorilor de matematică, altele sunt sfaturi şi destăinuiri pentru urmaşi. Toate sunt cu sufletul la vedere, pentru că, aşa cum recunoaşte, a trăit „O viaţă în şcoală”.

Un veritabil „Dialog tomnatic” „Între dor și împlinire” referitor la cartea de versuri a Elenei Maria Duță, cu titlul inspirat, „Dialog tomnatic”. Cuvintele ei,”strânse în cămara sufletului” – înveșmântate în straie metaforice, așa cum specifică Virginia Vini Popescu, au ca temă principală Dorul sub toate aspectele sale, „Dorul din dor”, „Dor primăvăratic”, „Dor iernatic”, „Dor înghețat”, „Dor dezghețat”, „De dorul tău”, „Logodna dorurilor”, care oglindesc stările poetei, dezvăluind un suflet sensibil, înclinat spre melancolie, meditație, contemplare. Poeta ia confidenți ai acestor stări, pârâul, adierea vântului, stropii de ploaie, răsăritul și apusul soarelui, întreaga natură, care sunt uimite de puterea de transfigurare în vers a sentimentelor. Poeta se oprește la definiția neasemuită a acelei dimensiuni care poartă numele de „Acasă”: „Acasă, înseamnă munții ce încă-s neclintiți,/ Cu multe văi, în care susură pârâuri cristaline,/ Înseamnă lupta, doinele și hora celor adormiți,/ Lăsate toate ca avere sfântă, neamului ce vine.” (Acasă). Ea face și o mărturisire neașteptată: „Mărturisesc!/ Sunt zile în care sufletul mi-l învelesc/ într-o pânză invizibilă țesută de îngeri!”(Mărturisire).

O carte interesantă, sensibilă, confesivă, nostalgică, dacă ar fi să ne luăm (și ne luăm!) după aprecierile Virginiei Vini Popescu, despre colega de scris și pătimire prin cuvânt, Elena Maria Duță, de vreme ce i-a găsit, pe bună dreptate, un loc însemnat în cartea sa, alături de mari personalități ale culturii românești. Dar, iată că nu numai autorii sunt vrednici de gânduri în holograme, ci și publicațiile internaționale, așa cum este „Observatorul” din Toronto-Canada, căruia Virginia Vini Popescu îi închină  Gânduri la sfârșit de an – 2018.

Virginia Vini Popescu face un bilanț provizoriu la finele acestui an, enumerându-și bucuriile și împlinirile pe plan profesional, social și cultural. Dar și: „Colaborarea cu multe reviste culturale, edituri, scriitori, prieteni, participarea la evenimente culturale deosebite, sunt alte repere ale anului 2018. Recunoaşterile lor prin diverse articole, dicţionare, primirea în Liga Scriitorilor Români, au reprezentat o apropiere în plus. Observatorul de Toronto şi colectivul său de conducere ocupă un loc aparte în sufletul meu prin faptul că nu m-au uitat, mi-au trimis periodic imagini şi veşti privind evenimentele importante desfăşurate în spirit românesc în îndepărtata Canadă şi au publicat secvenţe din opera mea literară precum şi critici referitoare la ea”.

Cartea unui alt fiu al Teleormanului, colonel Viorel Ciobanu: „Sunt fiu al Teleormanului Alexăndrean”, este subiectul următorului eseu așezat frumos în cartea cu hologramele gândului. Autoarea îl prezintă, încă din primele fraze, cu multă căldură, astfel:”De un patriotism demn de cele mai strălucitoare stele și un interes deosebit pentru cultura locală și națională, colonelul Viorel Ciobanu, mândru de locul în care s-a format și a profesat vreme de patru decenii, este un intelectual deplin, care și-a făcut judeţul mândru, cunoscut și recunoscut prin activitatea sa. Militar de carieră şi licențiat în științe matematice, colonelul Viorel Ciobanu și-a organizat mintea, și-a desăvârșit gândirea și logica, în clasele primare la Școala Generală nr.1 Turnu-Măgurele și Școala Generală nr. 2 din Alexandria, și-a conturat apoi personalitatea la Liceul Militar «Dimitrie Cantemir» din Breaza și Școala de Artilerie de la Sibiu şi a pornit ulterior pe drumul cunoaşterii avansate prin munca de cercetare științifică”. Și mai adaugă: „Domeniile la care face referire sunt deosebit de multe, opera sa fiind o adevărată incursiune în lumea fascinantă a culturii”.   Continue reading „Cezarina ADAMESCU: O răsplată pe măsura înfăptuirilor vieții – arta de a menține aprinsă lumina”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a III-a)

„Se spune despre sufletul desăvârşit că este,

într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor.”

                (Sf. Ier. THEOTIM I Filosoful)

 

   „Aduceţi-vă mereu aminte de învăţătorul şi

    părintele vostru, la al cărui sân şi în ale

   cărui braţe aţi crescut”. (Sf. IOAN CASSIAN)

  

 Şcoala de la Tomis purtătoare a spiritualităţii milenare a înţelepciunii pelasgo-thraco-geto-dace s-a impus prin teologia, filosofia şi literatura sa ortodoxă în mod imperios în Pantheonul Culturii Creştine Universale, prin autorii ei de un colosal prestigiu, care i-au dăruit opere geniale, capodopere, prin abundenţa semnificaţiilor religios-spirituale, prin revelarea cunoaşterii ştiinţifice, dar şi prin încântarea şi frumuseţea valorilor estetice care le-a conturat cu desăvârşire sublimul în imanenţa şi transcendenţa moştenirii lor nemuritoare.

Secţiunea I-a:Personalităţi teologico-literare ale vestitei Şcoli a Pontului Euxin.

 

  1. Sf. BRETANION de TOMIS.

 

   Sursele privind biografia sa atestă două variante: prima afirmă că viitorul ierarh s-ar fi născut în prima parte a veaculului al IV-lea, undeva în Dobrogea şi că ar fi plecat la Domnul pe la începutul secolului al V-lea. Cea de-a doua variantă atestă că ar fi venit pe lume în Capadocia thracă, iar la Tomis a ajuns cu unii coloni sau funcţionari imperiali.

 

   Istoricul thrac Sozomen face referire la personalitatea ierarhului dobrogean de excepţie BETRANION – VETRANION – VRETANION, prezentându-l ca pe „un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi.”  (Sozomen, Istoria Bisericească )

   Când Sozomen prezintă campania împăratului Valens, de erezie ariană, împotriva goţilor situaţi în nordul Dunării de Jos, relatează şi confruntările religioase de la Tomis. În drumul său de la Noviodunum – Isaccea – Tulcea, Valens s-a oprit la Tomis încercând să-l convertească pe ilustrul ierarh, care nu numai că nu s-a înclinat în faţa imperatorului, dar l-a mustrat aspru pentru rătăcirea sa. În faţa represaliilor ereticului Valens, ierarhul Betranion s-a retras cu poporul său credincios. Împăratul a cedat însă permiţându-i ierarhului să revină în scaunul de la Tomis, de frica revoltei dobrogenilor, „ştiind că ei sunt viteji, iar prin părţile locului, necesari Imperiului Roman, fiind aşezaţi ca un zid de apărare în faţa năvălirilor barbare.” (idem)

   Ierarhului dobrogean îi aduce venerare şi istoricul bisericesc Teodoret al Cirului (392-458), pe care îl găseşte „plin de credinţă…, a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegilor săvârşite de Valens împotriva sfinţilor”, (creştinilor ortodocşi).

   În Ierarhia Spiritualităţii episcopul dobrogean urcă de la măsura erudită înspre culmile Teologiei până la Corola Sfinţilor ortodocşi dacoromâni şi universali.

  1. Sf. THEOTIM I FILOSOFUL – episcopul Tomisului.

 

   Isvoarele istorice consemnează prin acelaşi reputat istoric Sozomen, faptul că Sfântul Theotim I, s-a născut undeva între Dunăre şi Mare, pe la mijlocul veacului al IV-lea şi a murit la Tomis în 403. Istoricul îl numea Scitul, şi păstorea peste Tomis şi toată Scythia Minor, remarcându-se prin profunda smerenie, prin asceza regulilor monahale, prin mistica înţelepciunii teologice, prin cunoaşterea învăţăturilor filosofice, prin purtarea părului lung, kometes, prin îmblânzirea hunilor: „În această zi, 20 Aprilie, se face pomenirea lui Theotim Scitul, care conducea Biserica de la Tomis şi din restul Scythiei, bărbat cultivat în filosofie (s.n.), pe care barbarii huni care locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor (Theon Romaion onomaton).” (Istoria Bisericească, VII, 27)

   Informaţia este confirmată şi de Nichifor Calist care susţine că Sfântul Theotim I „era bărbat de neam scit.” (Istoria Bisericească XII, 45)

   Fericitul Ieronim (347-420) l-a apreciat într-un mod cu totul de excepţie pe confratele său, dobrogeanul ortodox pentru autoritatea şi înţelepciunea în semnificativa sa lucrare De viris illustribus…, <<Theotimus Scythiae Tomorum episcopus>> – „Theotim, Episcop de Tomis în Scythia”.

 

   Istoricul Socrate, la fel avea numai cuvinte de laudă despre personalitatea, diplomaţia, înţelepciunea şi cultura filosofului ierarh. (Istorie bisericească VI)

   În Corola admiratorilor s-a numărat şi Sfântul Ioan Damaschin (650-789), care prin vasta sa operă a îmbrăţişat teologia dogmatică, logica, liturgica, imnologia, muzicologia, iar în Sacra Parallela – Sfintele paralele, îl preţuieşte foarte mult pe marele filosof, ierarh de Tomis, citându-i caracterul etic şi moral: „În mintea tulburată şi plină de griji, nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce, şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.” (Matei VI, 28-29; Cuvintele unui Sfânt român, în Scara, Revistă de Oceanografie Ortodoxă, Bucureşti, an. II, Febr. 1998)

    Cu privire la Sinodul de la Stejar – Calcedon, unde mitropolitul Epifanie Pentaglotos de Constantia Salamina – Cipru, instigat de patriarhul Teofil al Alexandriei care dorea Scaunul patriarhal al imperiului, l-a acuzat public pe patriarhul Constantinopolului Sf. IOAN GURĂ de AUR (398-404), de origenism. Cel care l-a apărat ferm prin adevărul dogmatic, după sfinţii Vasile cel Mare (329-379), Grigorie de Nazianz (335-390), Evgarie Ponticul (346-399), Didim cel Orb (313-398), Rufin (345-410), Ioan II de Ierusalim (386-417), Ieronim (342-420), Eusebiu de Cezareea (263-340), a fost filosoful nostru Sfântul Theotim I : „Eu, Epifanie, nu vreau să necinstesc pe acela care a adormit de mult (Origen) în chip frumos şi nu îndrăznesc să săvârşesc o blasfemie, condamnând lucruri pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat, mai ales că ştiu că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.A scos apoi o lucrare a savantului teolog Origen şi a lecturat-o, fluturând-o în faţa celorlalţi confraţi, continuînd: Cei ce insultă acestea uită că insultă chiar acele lucruri (textele biblice) despre care tratează aceste cărţi.” (Socrate, Istoria Bisericească VI, 12)

Se cuvine o precizare tulburătoare, dar apa care nu se tulbură nu se limpezeşte. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Universale, nefiind infailibili ca vicarii lui Hristos, catolicii au comis o serie de fără de legi religioase, condamnând post mortem Titani ai Ortodoxiei, cum a fost cazul marelui savant teolog Origen, dar şi pe confraţii lui care l-au venerat pentru integritatea scrierilor lui deosebit de profunde.

   Cine era Origen? Origen era fiu de martir, cel mai de seamă şi cel mai original gânditor teolog-filosof al Şcolii Creştine din Alexandria, a cărui strălucire nu s-a întins până astăzi şi chiar mai departe, dincolo de hotarele imanenţei. Episcopul Demetriu al Alexandriei îl numeşte decanul Şcolii din Alexandria la vârsta de 18 ani, şi-l supranumeşte, graţiei culturii şi vieţii ascetice, Adamantius – „Omul de oţel”, dar mai târziu tot el îl cateriseşte, fiindcă a fost hirotonit preot de către ierarhii Alexandru de Ierusalim şi Teoctist de Cezareea. Eusebiu de Cezareea îl reabilitează încredinţându-i timp de 20 de ani noua Şcoală din Cezareea. Este persecutat, prigonit, închis şi torturat sub tiranul Decius. Origen a scris capodoperele: Hexapla, Tetrapla, Enneapla, Filocalia, Despre Principii sau Despre lucrurile fundamentale, a conceput şi impus veşniciei termenul homoousios, adică deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi naşterea Fiului din Tatăl deîndată, denumirea lui Hristos ca Dumnezeu-Om, precum şi comunicarea atributelor, communicatio idiomatum. Termeni exclusiv divini. Dacă anumite argumente sunt conceptele sale proprii, fără a le impune Bisericii, cum a fost apocatastaza – adică restaurarea universală a tuturor lucrurilor la starea lor originară pur spirituală sau preeexistenţa sufletelor, el s-a străduit să dea o explicaţie raţională a elementelor doctrinare creştine, dar subliniază cu deplină autoritată evanghelică, faptul că , „Numai acel lucru trebuie acceptat ca adevăr, care nu se deosebeşte în nici o privinţă de tradiţia bisericească şi apostolească.” (J. A. Robinson, The Philocalia of Origen, Cambridge-1893, trad. de T. Bodogae, N. Neaga, Z. Laţcu, C. Galeriu în P.S.B. vol. 6,7,8,9; H. Crouzel, Theologie de l’mage de Dieu chez Origene, Paris-1956)

   Origen a scris peste 6000 de suluri de lucrări.

 

   – De fapt de ce a fost excomunicat Origen, la câteva secole de la urcarea sa la ceruri alături de Prietenii lui Hristos?!

   Şi de către cine? De către micimea reprezentanţilor Ortodoxiei şi de către Anastasie, pontiful Bulă, printr-o epistolă bulimică-pascală.

   BISERICA este în primul rând trupul mistic al lui Hristos, apoi soborul creştinilor, corola Sfinţilor şi doar ierarhia coslujitoare şi coslăvitoare a lui Dumnezeu, a Maicii Sale şi a Ierarhiilor cereşti.

 

   Pericolul Origen de fapt, nu erau Apocatastaza sau predestinarea sufletelor, ci aşezarea textelor vechi testamentare pe şase coloane, faţă către faţă, în cele şase limbi sacre: aramaica, protodaca, sanscrita, hebraica, greaca, protolatina, în capodopera sa HEXAPLA, care reflectau întocmai originalul, evitând pericolul falsificării ulterioare a creaţiei biblice, după o versiune pământeană, aparţinând chiar ultrarabinilor, reprezentanţii fideli ai „poporului ales”.

 

   Excomunicarea dată de anumiţi ierarhi ortodocşi este un fel de ardere pe rug spirituală. Deci un nou model de Inchiziţie.

   Cine erau amicii anatematizaţi ai marelui savant Origen?

   Îi aflăm printr-o prezentare pe scurt:

   Didim cel Orb (313-398), şi-a pierdut vederea la 4 ani, dar ajunge unul dintre cei mai mari văzători cu duhul ai lui Dumnezeu, alături de erudiţia şi enciclopedia sa în aritmetică, filosofie, geometrie, gramatică, logică, muzică, retorică, teologie. Rufin îl considera profet, bărbat apostolic, compunând numeroase opere nobile, plura et nobilia, Despre Sf. Treime, Despre Sfântul Duh, Împotriva maniheilor etc (cf. Ieronim; Istoria Lausiacă 4) Sf. Atanasie cel Mare l-a apreciat şi l-a numit decanul Şcolii catehetice din Alexandria. Didim cel Văzător a fost anatematizat de orbii Sinodului V, ecumenic de la Constantinopol din anul 553.

   Eusebiu de Cezareea (263-340), episcop, supranumit Părintele istoriei bisericeşti. Graţie culturii şi preocupării ştiinţifice dobândită sub îndrumarea magistrului Pamfil, Eusebiu a devenit favoritul împăratului Constantin cel Mare, onorând cu mare cinste domeniile filosofiei, teologiei, istoriei, geografiei, filologiei, exegezei, paleografiei, dovedindu-se a fi după cum îl aprecia savantul Fotie, patriarhul de Constantinopol, un mare om de cultură. Opera sa vastă cuprinde: lucrări istorice (Istoria bisericească fiind capodopera sa), panegirice (Viaţa lui Constantin, Cuvântul împăratului Constantin către adunarea sfinţilor, Laudele lui Constantin ş.a.), apologetice, biblice şi exegetice, dogmatice, oratorice, corespondenţa.

  Evgarie Ponticul (346-399), geto-dac get beget, a fost unul dintre cei mai vestiţi asceţi, conturat într-o personalitate complexă de excepţie. A fost un apropiat al sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz şi colaborator al patriarhului Nectarie de Constantinopol. Are o aventură cu o frumoasă aristocrată, apoi exilul la Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a III-a)”

Ionuț ȚENE: În chestiunea unirii, „pro-europenii” de la Chişinău susţin teoria stalinistă a moldovenismului

La Chişinău, „revoluţia europeană” de pe hârtie continuă teoria stalinistă a moldovenismului. Premierul Maia Sandu şi dandy-ul europenismului, parcă au făcut şcoala la Moscova, nu la Bucureşti sau în UE. Aşa cum m-am aşteptat la Chişinău în problema unirii Republicii Moldova cu România nu s-a produs nicio modificare. Căderea oligarhului Plahotniuc care sugea specific la două ţâţe bugetare: Rusia şi România, nu a modificat geopolitic şi geo-economic situaţia. Aceeaşi nomenklatură rapace cu rădăcini leniniste din vremea RSS Moldovenească şi brejnevista RSS Moldova continuă să conducă la Chişinău. Privilegiile politico-economice: preşedinţie, parlament, guvern, ministere, ambasade, servicii speciale sunt mai dragi pentru oligarhii basarabeni decât unirea cu fraţii români. Să fim sinceri, nomenklatura cripto-comunistă, filo-rusă şi coruptă nu va dori niciodată unirea cu România pentru a nu pierde deliciile economice ale puterii. Aşa că se joacă la două capete. Luăm bani şi resurse de la verişorii ruşi şi finanţări europene şi burse de la fraţii români de la Bucureşti. Ne folosim de paşaportul european emis de România ca să muncim şi să ne plimbăm liberi în UE, dar le închidem uşa în nas românilor care doresc unirea, iar lui George Simion îi interzicem să intre în Rep. Moldova. La Chişinău, firmele ruseşti, ucrainene şi poloneze prosperă, cele româneşti mai aşteaptă.

Recent, prin iulie, premierul „pro-european” Maia Sandu a vorbit în Germania că nu e nevoie de un referendum pentru unirea cu România, iar către presa rusă a oferit un interviu în care continuă edulcorat tezele staliniste privind teoria moldovenismului a lui Lartiom Lazaraev din anii 1960: altă limbă şi un alt popor la stânga Prutului. Generalii ruşi de la 1812 şi IV Stalin ar fi fericiţi să o audă pe Maia Sandu? Le-a reuşit schema dezbinării poporului român şi creearea unei alte identităţi, dincolo de Prut. În interviul acordat unei agenţii moscovite, Maia Sandu, cea care s-a pupat politic pe bot cu rusofilul preşedinte Igor Dodon afirmă că trupele ruse nu trebuie retrase din Transnistria, ele fiind considerate de fapt trupe de pace ONU. Întrebată de unire, Maia Sandu a vorbit ca şi IV Lenin: „Cu România ne leagă istoria comună, cultura, legăturile strânse de rudenie şi altele. Dar cu întrebarea despre unificarea a două ţări politicienii deseori speculează, ce provoacă dezbinarea societăţii“. În traducere liberă ar înseamna. conform LARICS: Am revenit la momentul Snegur, când teza oficială era „să ne ţinem de neamuri“, în sensul de „rude“, nu de membrii asumaţi ai aceleiaşi naţiuni. „Istorie comună, cultură, legături strânse de rudenie“ au moldovenii şi cu Rusia sau cu Continue reading „Ionuț ȚENE: În chestiunea unirii, „pro-europenii” de la Chişinău susţin teoria stalinistă a moldovenismului”

Dorel Octavian RUSU: Cuvânt înainte la „Cartea Sabinei”

Ajunsă la statura interioară și temporală a deplinei maturități, scriitoarea, editoarea și omul de cultură cu multiple valențe, Sabina Măduța, se revelează cititorilor și tuturor celor care știu să prețuiască arta cuvântului și trăirile spirituale adânci printr-un nou volum, făcându-și pe filele lui un amplu portret literar, căruia i-a pus un nume semnificativ: „Cartea Sabinei” și în care a așternut unele din cele mai valoroase sedimente ale operei sale scriitoricești. Drept preambul, ilustrează cartea cu un splendid tablou în care se străvede pe sine, realizat de prof. Cristian Petru Bălan, ce pune în lumină o frumoasă tânără care lecturează cu trăire adâncă un volum, încadrată de splendide flori suave, precum este și mesajul ce-l transmite privitorilor.

Mare și constantă iubitoare de carte încă din copilărie și tinerețe, devoratoare de literatură beletristică și de poezie, chiar din vremurile pe care le-a prins când iluminatul caselor se făcea cu lampă, Sabina Măduța și-a pus în turnul de fildeș al sufletului său și i-a idealizat pe scriitorii preferați, lectura devenindu-i cea mai însemnată hrană spirituală. A citit cu pasiune și voluptate cele mai însemnate volume din literatura românească și străină, care i-au fost călăuzitoare cu prisosință destinului său literar. Textele alese de autoare pentru această antologie n-au fost selectate la întâmplare, ci vin să înfățișeze cele mai îndrăgite personalități literare și culturale asupra cărora Sabina Măduța s-a aplecat cu cinstire și uneori chiar cu venerație, pentru a le evidenția strălucirile diamantine ale spiritualității și creațiilor lor. Într-una din poeziile sale, autoarea ne destăinue obârșia numelui său, de care a fost mândră întotdeauna; „Am fost botezată Sabina/ așa-i plăcea preotului/ să le dea nou-născuților/ Nume latine./ Dar când el s-a trezit/ Înflorit pe buzele dragostei/ Și-n inima iubiri de Țară/ Am înțeles gândul părintelui Vasile Goldiș/ Când m-a botezat Sabina” (din poezia „Nomen”)

Străbătând cu prioritate itinerariile regretatului Vasile Voiculescu, scriitoarea îi închină acestuia un doxologic Acatist de dragoste eternă, prin care luminează nimbul sacru al poetului îngerilor, precum și evocarea într-un alt volum a luminii și dogoarei „Rugului Aprins” în care s-a mistuit și s-a transfigurat conștiința, credința și atitudinea civică a lui Vasile Voiculescu. Aceeași admirație a avut-o și pentru marea personalitate literară și ecleziastică a lui Bartolomeu Valeriu Anania, căruia i-a găzduit în editura „Florile Dalbe!, pe care a întemeiat-o și a condus-o în București, reeditarea valorosului volum memorialistic

Rotonda plopilor aprinși, în anul 1995.

În interviul plin de miez și de strălucire ce i l-a luat energicului scriitor și sacerdot la Mânăstirea Văratec, în anul 1992, Sabina Măduța îl conduce pe venerabilul interlocutor pe potecile unor tulburătoare destăinuiri despre unele momente esențiale din viața și trăirea sa tumultoasă ca și cleric, scriitor de elită, ca întemnițat politic în ocnele Jilavei și Aiudului, unde a înmagazinat în memoria sa prodigioasă paginile așternute mai târziu, după eliberare, ale unor opere reprezentative, precum poemele dramatice „Steaua Zimbrului” și „Meșterul Manole”, cu peste douăsprezece mii de versuri, apoi și ca observator lucid al vieții sociale și al orientărilor tinerilor în perioada postdecembristă de la noi.

În finalul interviului, Sabina Măduța îi potrivește neîntrecutului retraducător într-o frumoasă limbă românească al Vechiului și Noului Testament versul blagian Nici o larmă nu fac stelele în cer, mulțumindu-i astfel pentru lumina învierilor din cărțile sale. Dorința fierbinte de a-l readuce pe Vasile Voiculescu în memoria și conștiința contemporanilor și urmașilor a urmărit-o necontenit pe Sabina Măduța.

În volumul său „Acatist”, dedicat cu dragoste eternă lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră un sfânt al poeziei românești, prezentat în aureola sacrului și martiriului, mărturisește: „Biserică îmi ești,/ Icoană,/ Legendă deodată și mit,/ De când slova ta/ Mi-este hrană./ Sunt cer,/ Sunt pământ regăsit,/ Chipul tău mă veghează din rană.//”. Continue reading „Dorel Octavian RUSU: Cuvânt înainte la „Cartea Sabinei””

Nicoleta NICOLAE: Radio ProDiaspora – De la virtual la real

Duminică 14 iulie 2019, Mangalia a fost în sărbătoare. Prietenii postului de radio ProDiaspora s-au întâlnit la Clubul Callatis, venind din multe părți pentru a participa, în direct, la emisiunea „Artă, Ştiinţa și Religie’’ realizată de doamna Mioara Gram din Texas, evenimentul fiind intitulat: „De la virtual, la real!”. Și pentru că mulți v-ați întrebat cum a fost aceea întâlnire, vă vom descrie evenimentul, cu speranța că veți simți vibrația acelei zile.

Ritmurile sonore care anunțau fiecare emisiune a Mioarei Gram – „Artă, Știința și Religie” – de data aceasta au răsunat foarte aproape de noi, nu din studio, ci direct din sală. „V-aţi dorit vreodată să deveniţi arhitectul iscusit al propriului suflet, să înţelegeţi de ce uneori 1+1 fac mai mult decât 2, sau să pătrundeţi şi mai adânc în tainele universului ca să-i atrageţi forţele în favoarea împlinirii lucrării vieţii dvs.? Ei bine, Radio ProDiaspora va pune la dispoziţie o nouă emisiune săptămânală, în care muzica şi valorile universal umane îşi vor da mâna armonios, ca într-un dans simbiotic al vieţii. Veţi putea audia, participa şi contribui în direct la emisiunea «Artă, Ştiinţa şi Religie – În Căutarea Drumului Comun», o emisiune, realizată de Mioara Gram, în care fiecare voce contează. Oricât de învăţat poate fi un om, există întotdeauna un altul şi mai învăţat.’’ 

Mioara Gram a fost o gazdă perfectă pentru noi, toţi cei care am venit cu cea mai mare plăcere şi dorință de a o întâlni. A fost un eveniment creat pentru ascultătorii și simpatizanții noștri, şi colaboratorii săi, pentru bucuria de a ne cunoaşte și de a fi împreună.

De la venirea Mioarei Gram în țară au avut loc o serie de întâlniri prietenești şi legături care au culminat cu acest frumos eveniment. Fiecare zi a fost o zi semnificativă unde au avut loc dialoguri şi conversații în cadrul intim familial, sau pe malul mării sau chiar la prieteni acasă. Dorința vădită a prietenilor de socializare și comunicare, a fost un contrast net față de apatia şi înstrăinarea accentuată care există în societate. Noi, împreună am cunoscut partea frumoasă din noi, prin intermediul acestui cadru propice de exprimare. Idealul de frumos şi de mai bine pentru omenire a fost concluzia la care fiecare am ajuns. Aspirațiile și idealurile fiecăruia au fost la unison ca o voce comună. Am ajuns la concluzia că oamenii îşi doresc o mare schimbare, și în acest moment societatea îşi caută modele noi la care să adereze din toată inima, Radio Prodiaspora este privit ca un simbol al conexiunii şi iubirii între oameni. Cum să nu fie? Cât suflet s-a depus în acest Radio, numai Ecaterina Câmpean știe, de-a lungul a zece ani de eforturi consecvente.

Doresc să menționez prezența prietenilor care au îmbogățit acest eveniment: Daniela și Florin Căprar, care ne-au copleșit cu surprizele și darurile pregătite pentru fiecare dintre noi, poeta Mihaela Borzea și soțul ei Ștefan, care au filmat şi înregistrat evenimentul, domnul Vincențiu și doamna Adriana Andreescu, Rennee Lucas, Virginia Parvu, Constantin Mariana şi alţi prieteni. Momentele artistice au fost oferite de Anisa şi Alma Roshanian care au cântat la vioară și au recitat pe versurile lui Eminescu, opera de Tatiana Mironov – artistă lirică, scenetă comică despre unitatea ființei, interpretată de Cathy Câmpean, Lili Lazăr, Vlad (fiul lui Val Răzeșu) și Ciprian Siminea de numai 8 anișori care ne-a povestit într-un mod fabulos și delicios cum să recunoaștem semnele divine. Onoarea cea mai mare a fost dată de prezența doamnei Ecaterina Câmpean, directoarea postului de Radio Prodiaspora, lansarea unui nou volum de poezii de către distinsul poet Val Răzeșu și susținerea unui discurs despre „Prosperitatea Omenirii”, oferit de Nicolae Țetcu.

Vă redăm mai jos contribuția fiecăruia la această minunată emisiune:

 

Ecaterina Câmpean: „Sunteți oameni deosebiţi. Din 2009 de când a fost fondat acest post de radio și până acum, 22.000 de români ne ascultă din lumea întreagă. Radio Prodiaspora are 26 de oameni în echipă, toți voluntari; așa cum spun eu întotdeauna: «Voluntarii nu sunt plătiţi… pentru că nu valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!» Să știți că sunt mandră de echipa Radio ProDiaspora, de colegii care emit din Texas, California, Canada, Australia, Germania, Spania, Olanda și multe alte țări. Foarte mulți au impresia că Radio ProDiaspora  este un radio cu foarte mulți bani fiind finanțat de guvern, ministere, etc. Dar nu este aşa! Să știți că la emisiunile mele mă simt mult mai bine, nu am emoţiile pe care le am acum, dar îmi place că în jurul nostru au venit oameni din țară și din diaspora. Ce vrem noi de fapt? Este foarte simplu: vrem să dovedim că românul în diaspora nu este numai hoț ci în diaspora sunt oameni de o foarte mare valoare. Iar Radio ProDiaspora în cei 10 ani a reușit să adune în jurul său oameni deosebit de valoroși, fiind mandră de ascultătorii noștri fideli și sper ca și dumneavoastră cei care sunteți din zonă, într-o bună zi să deveniți ascultători ai postului de radio. Vă mulțumesc și vă felicit pentru orașul superb pe care îl aveți!”

Nicoleta Nicolae: Doresc să-mi exprim recunoştinţa față de Mioara Gram, în a cărui emisiune am crezut încă de la început și care m-a introdus în marea familie a Radio ProDiaspora. Pe această cale doresc să le mulțumesc lui Robert Landmann și Ecaterinei Câmpean, directorii postului de Radio, pentru oportunitatea de a fi parte din această mare echipă. Astăzi ne-am adunat aici cu o conștiință de grup, care are o motivaţie… Indiferent de motivaţie – grupurile de oameni care se formează în jurul anumitor idealuri sau obiective, la un moment dat descoperă forța unității. Așa s-a întâmplat și cu noi. Noi am devenit conștienți de această forță, iar când am început să ne bazăm pe forța unității lucrurile au devenit mai bune și ușor realizabile. Ca să realizezi o emisiune îţi trebuie foarte mult timp. Pentru un singur om este epuizant, dar dacă ai oameni alături de tine, totul devine mult mai frumos. Doresc să subliniez în ce a constat forța unității în grupul nostru. Fiecare emisiune are la bază o fază de cercetare şi analiză a informației, după care, ne consultăm între noi, reflectăm la implicațiile temei, după care acționam și implicăm cât mai mulți ascultători să contribuie cu expresia lor.De fapt, fiecare ascultător contribuie cu ceva la bogăţia emisiunii, astfel că grupul de colaboratori este mult mai mare în realitate, dar are la bază un nucleu format din 6 persoane. Totuși cea mai grea parte este partea realizatorului, a Mioarei Gram, care orchestrează atât de frumos totul încât să iasă emisiuni foarte apreciate. Și celelalte emisiuni sunt la fel de calitative, dar aici diferă abordarea și numărul de forțe implicate. Astfel simțim că s-a creat o comunitate de interes pentru această emisiune. Cu ajutorul ciberneticii, spaţiile sociale s-au extins și s-au transformat. Astăzi oricine poate să interacționeze în funcție de interesele pe care le are cu parteneri de discuție, poate să-și aleagă grupul de discuţie și interacțiune, să stabilească diferite contacte, să dialogheze după bunul plac, poate renunța în orice moment la grup, se poate subscrie în mai multe grupuri în acelaşi timp. Este o realitate pe care o condividem cu toţii, o cunoaştem şi pe care o acceptăm.

Modul de comunicare s-a transformat cu ajutorul calculatoarelor, conexiunile sunt nelimitate în timp real, internetul devenind un instrument perfect pentru a uni oamenii prin comunicare; comunicare care nu mai are limite sau hotare.În acest sens hotarele între ţări. Naţiuni şi rase au fost eliminate. Însă această comunicare a pornit din real şi s-a exprimat în virtual, generând un cyberspaţiu. William Gibson descrie acest concept de cyberspaţiu: «O halucinație consensuală experimentată zilnic de milioane de operatori legitimați, în toate națiunile… O reprezentare grafică de date abstracte receptate de la toate computerele conexate. O inimaginabilă complexitate. Linii de lumină înșiruite în nonspațiul minții, mănunchiuri de constelaţii de date. Ca luminile unui oraș aprinzându-se…» Și continui eu, fiecare dintre voi, este o lumină a acelui oraș.

Într-un astfel de spaţiu ne-am cunoscut şi noi în care fiecare dintre noi este o luminiţă, o scânteie. Acum facem un pas în sens invers, invitându-vă dintr-un spațiu virtual într-un spațiu real, pentru a aprinde aceea scânteie. Înainte de a încheia aș dori să subliniez faptul că beneficiile noilor tehnologii aplicate pe larg presupune perfecționarea caracterului, la nivel individual și colectiv. Amploarea acestui fapt ar duce fără îndoială la maturizarea omenirii, şi ar însemna asumarea responsabilității.În momentul de față, aceasta este cea mai mare provocare.

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că cine ești trebuie să coincidă cu cu ce spui că ești, și cu ce faci, astfel vei avea o identitate clară, transparentă, oferind încredere celorlalți. Numai așa o persoană poate demonstra integritate de caracter, când la aceste trei nivele de conștiință omul își aliniază cele trei cerințe:, a spune, a face și a fi. Vorbim de atingerea unui prim nivel de unitate, care este un nivel individual, unde omul este coerent cu ele însuşi. La un nivel superior, putem crea o unitate mai mare, cu cei din jurul nostru, cu familia, prietenii, colegii, vecinii, dar doar dacă și ei sunt angrenați în acest proces de creștere având dorința de aliniere a conștiinței, inspirând încredere. Vedeți și aici liantul de legătura este tot încrederea, pentru ca pe aceasta se bazează relațiile dintre oameni, pe încredere și respect reciproc. Și chiar și mai departe de noi, de grupul nostru restrâns, la nivel de grupuri mai mari, de comunitate sau naţiuni, se poate ajunge la unitate și colaborare, tot prin încredere. Iată noua frontieră a omenirii de cucerit. Continue reading „Nicoleta NICOLAE: Radio ProDiaspora – De la virtual la real”

Corneliu NEAGU: Hanul dintre meri

De sus de pe deal coboram în derivă,

tăiam serpentinele-n curbe pieziș,

nimic nu părea să îmi stea împotrivă,

scrâșnea anvelopa rulând în pietriș.

Zăream acareturi urcând dintre meri,

cu turlele-ntoarse-n apusul târziu,

și râul curgând printre plopii stingheri

cu unde pictate în mov sidefiu.

E hanul – șoptea din adâncuri o voce,

te-așteaptă s-ajungi la masă bogată –

creștea dinlăuntru o foame precoce,

iar drumul părea mai lung, dintr-odată.

Vedeam cum se-ntinde alene în zare

orașul în care cândva m-am născut,

părea, dintre meri, în apusul de soare,

doar umbra rămasă din visul pierdut.

Pun capul pe masă și gândul mă duce

spre casa străbună, în zbor neoprit,

mă simt readus peste timp la răscruce,

privesc înapoi și rămân împietrit.

Copilul timid, ce pornise în viață,

renaște în mine, venind din trecut,

vrăjit de mirajul apus se agață,

dar moare-n prezentul complet neștiut.

O lacrimă grea îmi atârnă pe geană,

părinții și frații plecat-au demult,

din ceruri renasc, prea sfântă icoană,

voi duce-o în suflet cât încă mai sunt.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

6 august 2019

Adina POPESCU: Zboruri în Lumina (poeme)

Nu se întorc ploile din drum, aripa Frigului împietrește în pragul luminii,
se răzvrătesc apele veștejite,
nu e margine la frunze, nici țărm la frig florile și leagăn în culori,
melodiile triste, plâng păpădiile,
rugăciunile în pragul bisericii în zi de duminică,
ard tăcute Izvoarele lumini în altare,
fulgere sunt lame de coase, franjuri peste cerul despovărat de coroane regale,
din toate petalele ploii iarba-i smarald,
vântul tulburat apleacă în genunchi corole,
în grinzi se ascunde ciocârliile, tac,
înfrigurate soapte vatra le ascunde
în boabele jarului ,lemnul înfrunzind!
crengi, rubine saltă în hore peste pereți de întuneric ,pe lângă icoane, ca întru-n leru-i ler tăinuit,
rugăciunea iubirii ascunse în priviri mă arde,

Dumnezeu al iubirii !
înflorește-mi în mâini floarea de mir!
nu mi-e primăvara strai,
luna verii-i o coroană peste plâns vechi de miei, pietre, piatre,,,,
toată bruma e poiană îngerilor alungați din cer,
numai înfloritul tei te amăgește între pânze de arome,
să îți vezi chipul dragostei împodobindu-mi ochii cu fragedă ninsoare,
lumina mi-e dar, podoabă în privirile tale ,

o, de nu te-aș iubi!
Hotarele ploii aruncă hotare,
te voi pierde între cioburi de ploi
frângând aripile?
atinge-mi Inima topindu- se într- o clipă rătăcită în cântecul măiestriei
și îți va fi floare de stâncă, mătase învingând Viscolul,
atinge-mi inima,
cu blândă rouă,înflorește-o în flori pelinului,
o, de plumb topit se învelesc potecile în frig ,
o pânză de întuneric, tăios veșmânt copacilor ,
se frâng!
duminică în raiul ploilor,
în plâns de flori, deschide poarta Raiului ,
un curcubeu între culori s-ar limpezi
și aerul ,firmituri senine descătușate în umbrele subțiri ar trece Vadul către Tine !

Gândește- te ca o frumusețe a unui zbor ,
ca un dans al singurătății în care se ascund ciocârlii ,
ca un zbor al fluturilor
în jurul jarului colorându-si cu vise culorile, dăruind timpului tăcerile ,
cuib crengilor viscolite ,
Dorul argintiu să ți se închine cum floare apusului înflorind pe stânca seninului pentru Dorul înaltului!
de a săruta nesfârșitul?
dorul ,dorul cheie întristărilor să deschidă Porțile Raiului înflorite în țesături de lacrimi ,,,

și îngerii plâng!
și frunze cad!
slăvită dragoste,
ca unda clară în lumini
ți se cuvine limpezind tăcerile pietrei ,
în strai subțire stelele te îmbracă
și noaptea te cuprinde în catifele,
ghirlande luna îți așterne pe drum ,
pasărea -luceafăr îți dă ocol să nu te rătăcești de adevăr ,alesul,tu!
singurul Ales al sufletului meu ,
gânduri astrale îmi porunceau vindecare inimii, câmp în vânt ?
Unde este iubirea ?
Graal plin de cer,prea greu mâinilor mele ,
cu toate umbrele te cer,
însoritele bucurii abia se descoperă ochilor mei, te simt înfrigurat ,
te voi atinge ,nu lângă tine tot ce voi atinge aripa caldă va fi ?
vietățile ale așteptărilor ce le -am strâns în atâtea secetoase singurătăți ,,,
mă vei iubi ?
vei schimba chipul nopților pe flacăra binecuvântată dragostei ?
frunze vii mi s-au zbătut pe inimă ,
fluturii, aripi ale nesomnului,
greierii prin toate toate cotloanele sufletului așteptându-te să cânte ,
cer pictat, fulgere în vitralii prinse curcubeul rupt din ploi ,
fi- vor toate în izvoare,
cioburi cristaline în duminici,
clopote în argint chemând de slavă curgerea râului, ce mi se știe întreg zbuciumul ,

Doamne, cum se stinge chipul vântului pe pragul bisericii !
mă întreabă rouă unde mi -am rătăcit lacrima
Izvorului,
zâmbesc icoanele, zâmbesc sub o licărire de soare,
Speranța nu este mereu bobul de lumina ?
arde, se destramă în fire ,păienjeniș de iubire, noaptea în trenă de stele învelește pădurea, candelabre fosforescente să îți lumineze Calea spre inimă,
ziua își trimite licuricii să te aștepte pe țărmul cu fluturi ,

floarea e dragostea!

Continue reading „Adina POPESCU: Zboruri în Lumina (poeme)”

Dorel SCHOR: Telefon la psihiatrie

Vreau să vă povestesc, foarte indignat, ce mi s-a întâmplat recent, adică azi dimineaţă, când am telefonat la Casa de sănătate „Mensana” şi am cerut să mi se facă legătura cu doctorul Cucu cu care vroiam să discut într-o chestiune particulară. Mai bine zis, chestiunea particulară era a lui, nu a mea, pentru că omul avea nevoie de mine şi nu eu de el. Aşa că am telefonat la spital şi am cerut să vorbesc cu el.

– Doctorul Cucu nu e la lucru, m-a informat centralista, pentru că s-a mutat şi şi-a luat câteva zile libere ca să mai aranjeze casa, să mai dea un var, să mai bată un cui, ştiţi cum vine chestia, într-o casă nouă sunt un milion de treburi fără de sfârşit şi fără de început.

– Bine, am spus, atunci vă rog să-mi daţi noul număr de telefon, că la cel vechi răspunde altcineva….

– Asta e foarte normal, a fost de părere centralista, când te muţi la o adresă nouă, laşi vechiul număr de telefon la adresa veche, mai ales că nici nu era al lui, el stătea acolo cu chirie, adică provizoriu.

– Bine, domnişoară, voi suna la adresa nouă, numai fii matale bună şi dă-mi numărul cel nou.

– Nu vă supăraţi că vă spun, dar nu am voie să dau numărul de telefon la niciun pacient şi, în general să dau relaţii. Telefonul mobil îl aveţi?

– Nu… Mi-l dai dumneata?

– Nu vi-l dau, doar v-am explicat că nu am voie să-l dau la pacienţi…

– Înţeleg, e foarte normal, numai că eu nu sunt pacient. Sunt un coleg de-al lui, tot medic, dar nu psihiatru. Aşa că nu e cazul să nu fie voie…

– Indicaţia este că e interzis, nimeni nu poate să ştie dacă la telefon e un Napoleon adevărat sau fals.

Fata avea dreptate, cel puţin teoretic, aşa că i-am spus:

– Ai dreptate… O să te rog altceva. Eu sunt acum la policlinică, în cabinetul meu. Telefonează dumneata la centralista noastră, colega matale, şi cere să vorbeşti cu mine. Aşa vei fi sigură că nimeni nu vrea să te păcălească. Şi comunică-mi numărul lui de telefon. Bine?

– Nu e bine… N-avem voie să înteţinem convorbiri particulare cu persoane străine sau bolnave. E strict interzis!

Continue reading „Dorel SCHOR: Telefon la psihiatrie”