Prin vibrații dansează, tăcerea în vuiet
Și-o cădere de stele-n amar potcovite,
Nesfârșită trăire prin fragede clipe
Hârjonite de fluturi, în trup istovite,
Infidelă privire, pe vale un șuiet.
Fără scopuri anume, bezmetică-n gânduri
Sub granitul din munte, cu răni desfăcute,
Pare-un plâns de fecioară,cu fața lividă,
Pe trup, ușor albăstrit, curg bucle plăcute,
Dintr-un Azur despletit, sclipirea-i din prunduri.
Aer fals mai respiră în zbor către seară
Și cu-n glas ca de fiară ce curge la vale,
Urlă a disperare, nimic să-nțeleagă
Adună legendele ce îi stau în cale.
Clocotite izvoare se strâng în cascadă
Ca un voal de mireasă ce lunecă-n hăuri,
Spulberat în cădere de vânturi rebele,
Vrea să spun-o poveste adusă de vremuri,
Cu o fată săracă… prin timp o arcadă.
*****
Vântul tresare timid… în loc se oprește
S-asculte râul doinind legenda miresei…
-Tare de mult a trăit… o fată cuminte
In pădurea de cetini,o fiic-a metresei
Ce-a slujit pe la curte… și singur-o crește!
Se-ascunde de vremuri în ceasuri absente,
De săteni prigonită-n trăiri ologite,
Pe sub creasta de munte și-aduce pe lume,
O mândrețe de fată ce-avea să agite
Ape repezi de munte, cascade-n torente.
În credință și patimi își creste copila,
Mângâiată-i de stele,scăldată de râuri,
Alintată de frasini și poiene cu flori,
Cămășuță-nflorată la mijloc cu brâuri,
Peste umeri curg bucle… i-a pădurii pupilă.
Cât e ziua de lungă, desculță-i prin iarbă
Și-apoi mierla ascultă și-o-ntrece în triluri,
Rozmarin și lavandă, măicuței culege…
Când soarele scapătă, aruncă din voaluri
Mai sus… spre izvoare, de-ncep ca să fiarbă!
Pași de zei nu mai sunt
Trec alene gânduri, gânduri
Soarele, supărat de supărarea mea,
„Mai lasă-mă un minut,
Să mă-nvăț… a neiubi, câte-n viață le mai pot…
Când am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.
Parcurgând paginile volumului „Vocile umbrei”, apărut în 2017, la Editura „Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea, printre rânduri m-a urmărit chipul autoarei, Emilia Dănescu, rămas același din timpul când am cunoscut-o. Tonalități diferite i-au învăluit întreaga ființă, dar a rămas aceeași față îndreptată spre soare, același zâmbet cald și plin de cordialitate, ca o promisiune că e gata să se dăruiască dacă am nevoie, așa cum a făcut-o de atâtea ori. De atunci, cam de zece ani, i-am păstrat un gând curat pentru acea rază de soare care o însoțeşte și pe care, mai apoi i-am zărit-o și în poeziile sale, chiar dacă uneori se aud și ecouri ale tristeții subterane: „Dă-mi un semn de prietenie,/ ori o jumătate de lună./ Hai să împărțim în două/ singurătatea,/ într-o zi bună.// Și mai dă-mi un sâmbure/ de speranță,/ să-l sădesc în inima mea.// Poate va încolți la primăvară,/ poate va înflori la vară/ și va rodi în toamna mea/ târzie,/ într-o altă carte/ de poezie.// Pentru tine, prietene” (Pentru tine, prietene).