Lună: ianuarie 2019

Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi, Anul XVIII(2018), nr. 388(16 –31 Decembrie)

Dragii mei enoriași!

        Slăvitul Praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și celelalte Sărbători să vă aducă binecuvântare în tot lucrul cel bun, spor duhovnicesc, bucurie în suflet, iar Anul Nou care vine să ne găsească în pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească!

               Sfintele Sărbători cu sănătate și fericire! La mulți ani!

*

,,Palatele” din noi. An de an sărbătorim Nașterea Domnului Iisus Hristos. Unii ne bucurăm sincer și trăim cu evlavie creștinească momentul, folosindu-l pentru îmbunătățirea noastră sufletească, pentru a ne apropia mai mult de obiectivul cel mai înalt pe care-l poate avea un creștin, acela de mântuire a sufletului său. Pentru aceasta, postim, participăm la Sfintele Slujbe, ne spovedim, ne împărtășim, facem daruri celor nevoiași, celor mai amărâți decât noi, citim cărți ziditoare de suflet, cântăm colinde pentru a vesti și altora bucuria Nașterii Domnului. Sufletele unor astfel de credincioși se deschid asemenea peșterii de lângă Betleem și în ele se naște din nou Împăratul Lumii.

Există și o altă categorie de creștini, care, din păcate, sunt creștini doar cu numele. În sufletele lor nu are loc să se nască Domnul Hristos. În sufletele lor e prea multă hărmălae, prea multă îmbulzeală, prea mult gunoi. Aceștia sunt prea ocupați ca să se mai oprească la popas de sărbătoare creștinească. Ei au afaceri de tot felul, griji, contracte, marfă de dus și de adus, facturi de încasat, drumuri de făcut, datorii etc. Ei organizează sau participă la tot felul de festivaluri și zaiafeturi culinare, cu carne multă și preparate din carne, cu lăutari și cu dansuri cât mai deșucheate, fiindcă… așa e moda. În centrul tuturor acestor forme de manifestare ale unei superficialități spirituale cum rar întâlnești, se lăfăie, nici mai mult, nici mai puțin, decât pomana porcului. Pentru ei la această ,,pomană” se reduc tradițiile românești de Crăciun, din ea sunt în stare să facă brand-ul României. În fumul grătarelor și afumați de băuturi puternice, petrec mai abitir decât păgânii de altădată, care oficiau jertfe de animale în cinstea zeităților lor, cu dansuri ritualice, cu scălâmbăieli și muzică pe măsură. Nimic creștinesc în desfășurarea acestor manifestări, care se vor puse sub semnul ,,tradiției românești”. Poate doar vreun aparat difuzează vreo colindă, dar cine s-o asculte și care suflet să mai vibreze de frumusețea și de sinceritatea ei, cine să se mai impresioneze de mesajul ei?!

Tot sub semnul ,,tradiției românești” se desfășoară și un alt ritual în curtea multor gospodării: tăierea porcului. Aceasta începe de pe la sfârșitul lui noiembrie și se duce până în Ajunul Crăciunului. Fiecare sacrificiu de acest fel este urmat de o masă copioasă cu carne de porc. Iarăși revine în discuție renumita ,,pomană a porcului”. Puțini sunt cei care se abțin și nu pângăresc postul. Mulți sunt din cei care sărută  Sfânta Icoană sau Sfânta Cruce la venirea preotului cu colindul cu gura plină de carne și buzele mustind de untură. Trec prin multe gospodării și aud pe mulți dintre enoriașii noștri înjurând birjărește cu ce este în cer și pe pământ câinii care dau năvală. Vin apoi, își fac un fel de cruce, care numai cruce nu este și sărută Sfânta Icoană sau Sfânta Cruce, fără teamă, fără remușcări, ca pe un firesc al lucrurilor.

În casele altora e scandal și despărțiri între soți, între părinți și copii, între frați. Procese și garduri bine sudate îi separă, vorbe grele își aruncă, tocmai în preajma și în timpul acestei Sărbători a purității și curățeniei, a dragostei și duioșiei, a împăcării și a iertării.

Mai sunt unii, – din păcate, nu puțini -,  care în această perioadă premergătoare a Nașterii Domnului, organizează nunți și botezuri, întâlniri, petreceri, spectacole deșucheate, în care jocurile, cântecele și mesele copioase sunt la ele acasă.

Pentru zilele Crăciunului, Anului Nou, Botezul Domnului, când la biserică se oficiază Sfânta Liturghie și toate celelalte slujbe care marchează Marile Evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, întâlnim tot pe cei dintâi, rareori pe cei din categoria a doua. Aceia abia așteaptă asemenea prilejuri; aceștia sunt prea obosiți, prea ocupați, prea sus, prea sătui, ca să-și sacrifice câteva ceasuri pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Sufletul acestora seamănă cu palatele Betleemului, în care nu s-a găsit un locșor cât de mic, ca să se nască în condiții omenești normale Împăratul Veacurilor.  Pentru aceștia, Sărbătorile trec va vântul și ca ploaia, fără să-i atingă, fără să-i ude, fără să lase urme. Idealul lor este plăcerea, averea, puterea, în nici un caz mântuirea.

*

Poveste de Crăciun. O splendidă povestire am găsit pe internet dedicată Sfintelor Sărbători. Ne pare rău că autorul a uitat să se semneze. O redăm mai jos.

,,Cu doar o săptămână înainte de Crăciun, am avut un musafir neobișnuit. Iată cum s-a întâmplat. Tocmai îmi terminasem treburile gospodărești specifice pregătirilor de Crăciun și mă pregăteam să mă duc la culcare, când am auzit un zgomot ce venea din fața casei. Am deschis ușa holului și, spre uriașa mea surprindere, era Moș Crăciun în persoană, care abia se vedea în spatele unui brad frumos. Și-a pus degetul la gură, semn să nu strig. ,,– Ce faci aici?”, mă pregăteam să îl întreb. Cuvintele mi s-au oprit în gât, când am văzut că avea lacrimi în ochi. Alura veselă, cu care suntem obișnuiți să îl vedem pe Moș Crăciun, dispăruse. Apoi el mi-a spus, simplu și convingător: ,,- Învață-i pe copii!” Eram contrariată. Ce voia să spună cu aceste cuvinte? El mi-a anticipat întrebarea și, cu o mișcare rapidă, a scos un sac mic de jucării din spatele bradului adus de el. În timp ce eu stăteam acolo, complet uluită, Moș Crăciun mi-a repetat:
,,– Învață-i pe copii! Învață-i, învățați-i adevărata semnificație a Crăciunului, cea veche, care acum s-a uitat cu desăvârșire! Prea puțini copii din ziua de azi știu cu adevărat ce înseamnă Crăciunul…!” Moș Crăciun s-a întins spre sacul său și a scos de acolo un brad verde proaspăt.

,,– Învățați-i pe copii că verdele proaspăt al bradului de Crăciun rămâne așa, verde, tot anul, simbolizând speranța omenirii, ce nu piere niciodată. Toate acele bradului sunt îndreptate spre exterior, adică spre Cer, semn că gândurile omului se îndreaptă toate, cu speranță, spre divinitate!” A scos apoi din  sac o stea strălucitoare, pe care a pus-o în vârful bradului. ,,– Învață-i pe copii că steaua se pune în vârf de brad, ca simbol al promisiunilor pe care noi, oamenii, le-am făcut – către noi înșine și către semenii noștri – și pe care ni le reamintim, privind-o, exact așa cum Dumnezeu a promis să salveze lumea, iar steaua e simbol că El s-a ținut de cuvânt!” Apoi a scos din sac o lumânare frumoasă de Crăciun, din cele cu care suntem obișnuiți sa ornăm casa, în seara de Ajun.

,,– Învățați-i pe copii că lumânările simbolizează faptul că Iisus a luminat lumea prin nașterea Sa pe acest Pământ și, când vedem o flacără arzând de Crăciun, să ne reamintim că este un simbol al Luminii prin care El ne arată drumul prin întuneric!” Încă o dată s-a aplecat spre sacul lui și a scos globuri roșii.,,– Învață-i pe copii că globurile roșii care ornează bradul simbolizează natura eternă a iubirii. Adevărata iubire supraviețuiește mereu. Iubirea este ca un glob de afecțiune, iar ea strălucește de Crăciun, precum globurile în bradul frumos împodobit!” Apoi Moșul a scos din sac un ornament decorativ cu poza lui.

,,– Învață-i pe copii că Moș Crăciun simbolizează generozitatea și binele pe care îl simțim pe durata lunii decembrie, atunci când dăruim și le aducem bucurie oamenilor!” A scos apoi o frunză din planta sfântă a Crăciunului. ,,– Învață-i pe copii că planta aceasta sfântă semnifică nemurirea. Ea reprezintă coroana de spini purtată de Iisus, iar bobițele roșii ale plantei reprezintă picături de sânge vărsate de El.” Apoi, a scos din sac un cadou împachetat frumos și a spus: ,,– Învață-i pe copii că Dumnezeu a iubit atât de mult oamenii și lumea, încât ni l-a dăruit pe singurul său Fiu, exact în ziua de Crăciun, atunci când s-a născut Iisus. Să-I mulțumim în fiecare an, de Crăciun, lui Dumnezeu pentru acest dar neprețuit. Învață-i pe copii că magii cei înțelepți s-au închinat în fața pruncului sfânt și i-au dăruit aur, smirnă și tămâie. Și noi trebuie să facem cadouri, ca magii înțelepți!” Când a scos din sacul său un îngeraș simbol, de agățat în brad, a completat, oftând: ,,– Învață-i pe copii că îngerii au fost cei care au vestit, cu trompetele lor, vestea minunată a nașterii Mântuitorului!”

Deodată, am auzit un sunet cristalin și curat, scos de un clopoțel, iar Moș Crăciun a luat din sacul său ultimul simbol și anume, clopoțelul auriu. ,,– Învață-i pe copii că, precum oaia rătăcită care a fost găsită cu ajutorul sunetului de clopoțel, la fel acest sunet îi va reuni pe oameni în jurul său. Clopoțelul simbolizează îndrumarea, ghidarea și reîntoarcerea acasă, la matcă, la suflet!” Moș Crăciun s-a uitat la bradul împodobit și chipul i s-a luminat. S-a uitat spre mine și i-am întrezărit din nou sclipirea în ochi. El spuse: ,,– Ține minte și transmite-le tuturor părinților să îi învețe pe copiii lor adevărata semnificație a sărbătorii Crăciunului – aceea a Naşterii Domnului Iisus Hristos – și să nu mai fiu eu pus mereu în centrul atenției, pentru ca eu am fost creat ca un simbol pentru a le reaminti oamenilor, an de an, prin tot ce aduce atmosfera acestei luni, să Îl purtăm în inimă, în gând, în vorbe și în fapte, pe Cel de la care totul a început cândva. Stați puțin departe de agitația orașului ca să îi mulțumiți pentru toate binecuvântările pe care vi le-a dăruit. Unii dintre voi sunt norocoși că pot sărbători încă un Crăciun frumos, alături de familie și prieteni, în timp ce alți oameni, care s-au bucurat anul trecut de Crăciun, nu au reușit să ajungă și la acesta. Fiți recunoscători, mulțumiți și numărați-vă motivele de bucurie din viața voastră , în seara sfântă de Crăciun. Dăruiți și nu vă mai enervați pentru toate motivele care vă solicită în aceste zile. Bucurați-vă că aveți pentru cine pregăti, alerga, împărți!”

În timp ce Moșul vorbea cu o voce blândă și șoptită, eu mă uitam la bradul împodobit și la lumânare, iar când am întors capul să-l mai văd o dată… dispăruse…Mulțumesc, Moș Crăciun… Nu voi uita niciodată și îți promit că îi voi învăța pe copii. Crăciun fericit!

*

               Starea parohiei.  La sfârșit de an, fiecare om și fiecare instituție își fac bilanțul. Își analizează fiecare succesele și poticnirile, trage concluziile necesare și încearcă să privească spre viitor cu speranță de mai bine. Așa se întâmplă și în viața unei parohii. Așa am procedat în fiecare an, având grijă să nu lăsăm ,,corabia” să se lovească de stânci, să nu se scufunde, ci să plutească mai departe, împlinindu-și astfel rostul.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2018! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, atât la Crăciun, cât şi la Bobotează, după datina străbună, ca nişte adevărate  familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-ați avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte!

Au fost şi momente fericite şi mai puţin prielnice, dar le-am depăşit cu bine. Făcând un scurt bilanţ, putem spune că activitatea s-a desfășurat pe mai multe planuri, astfel :

  • În domeniul liturgic: Am oficiat Sf. Liturghie în duminici și sărbători, toate celelalte servicii religioase după rânduială, cât și cele solicitate de credincioși. Nu cunosc vreo nemulțumire din partea vreunui enoriaș de-al nostru și nu s-a înregistrat vreo reclamație din partea cuiva în acest sens. Am avut frecvență bună la biserică. Starea morală a credincioșilor noștri este bună, cu unele mici excepții, în special din domeniul alcoolismului. Am înregistrat mai multe cununii ale unor familii care trăiseră în concubinaj. Sărbătorile au fost respectate în cea mai mare măsură. Sectarii au avut mai multe tentative de a se infiltra în parohia noastră, dar s-au lovit de rezistența Dvs. și n-au avut succes. Mai sunt două familii, una aparținând cultului baptist și alta martorilor lui Iehova, dar nu desfășoară activități prozelite. Am oficiat, în 2018,  15 botezuri; dintre acestea, 10 au fost din Malovăț, 1 din Austria, 1 din Anglia, 1 din Danemarca și 2 din Tr. Severin! Am oficiat 11 cununii; dintre acestea, 6 au fost din Malovăț, 1 din Austria, 1 din Italia, 1 din Franța și 2 din Tr. Severin. Am oficiat  23  înmormântări; dintre acestea, 14 au fost din Malovăț și 9 din Bârda.  Este alarmantă situația din Bârda. Satul se depopulează an de an. Cu aproape fiecare înmormântare rămâne și o casă pustie! Din 1978, când am venit preot în Bârda, până la  31 decembrie 2018, au rămas pustii peste 90 de case! Cu prilejul celor patru Posturi Mari din timpul anului, am spovedit și împărtășit 277+52+147+95=571 enoriași de toate vârstele. Nu socotim aici pe acei enoriași care au solicitat preotul pentru a-i spovedi și împărtăși în restul timpului, unii făcând aceasta din șase în șase săptămâni.
  • În domeniul economic și administrativ, putem spune că a fost un an dificil, iar criza economică din țară și din lume s-a făcut simțită. Am reușit să menținem contribuția de cult la aprecierea credincioșilor, după principiul ,,fiecare dacă vrea și cât vrea să dea, serviciile religioase fiind gratuite”. În Malovăț au achitat 96,68%, iar în Bârda au achitat 90,91%. La nivel de parohie au achitat 94,87%. Cea mai mică a fost de 5 lei(Bârda), iar cea mai mare de 518 lei (Doamna Ionașcu Maria din Malovăț). Preotul a fost la dispoziția tuturor, indiferent dacă solicitantul a achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult. Am putut să menținem și anul acesta serviciile religioase gratuite. Am primit ajutoare bănești de la credincioși din afara parohiei, culminând cu Doamna Dr.  Ionescu Mihaela-Aritina  din Curtea de Argeș(AG), care a donat 290 lei, cât și din partea unor fii ai parohiei noastre  din afara parohiei, sau oameni de bine complet străini de parohia noastră. Ne-am achitat la timp toate subvențiile și datoriile față de instituțiile bisericești superioare și de stat, cât și altele cu care am avut relații(tipografia, spre exemplu). Am vândut 372 kg. lumânări, 500 calendare, numeroase icoane diverse, 10 kg. tămâie  și sute de cărți diferite. Am predat fabricii de lumânări 190 kg. resturi topite. Am curățit  și erbicidat cimitirele din Malovăț și Bârda în primăvară și  în toamnă. Am văruit exteriorul și am vopsit acoperișul la amândouă bisericile, iar la biserica de la Bârda am făcut racordarea la rețeaua de apă și am construit o cișmea în curtea bisericii. De asemenea, am racordat cimitirul de la Bârda la rețeaua de apă și am construit și acolo o cișmea. Am făcut curățenie generală după Paști la amândouă bisericile. Am dotat biserica de la Malovăț cu un rând veșminte prin bunăvoința  Domnișoarei Ecaterina-Rodica Bordeiașu din București și familiei sale. Domnul Deputat Alexandru Bălănescu a donat bisericii de la Malovăț Sf. Evanghelie iar bisericii de la Bârda Sf. Cruce. În curtea bisericii din Malovăț am construit o magazie, care poate fi transformată  în capelă la nevoie. Mai trebuie finisată. Salarizarea e la zi, impozitele și toate celelalte datorii achitate. Vânzarea de cărți a fost foarte deficitară. Am avut câteva comenzi mai mari din partea patriarhiei, unor eparhii și unor mânăstiri. Reușim să trecem în 2019 cu un sold de  30.243,22 lei, ceva mai mic decât cel din 2018! Nu e mare, dar e bun de sămânță!
  • În plan caritabil și social a fost un an bun. Am reușit să donăm la majoritatea slujbelor din duminici și sărbători credincioșilor participanți la slujbe și unor bolnavi și bătrâni din parohie câte trei pâini. Nu am putut să donăm pâine în marile sărbători, din cauză că brutăria n-a lucrat în acele zile. Am reușit, așadar, să donăm în 2019 pâine astfel: Ian.: 967 pâini; Febr.: 848 pâini; Mart. 908 pâini;: 1.376 pâini; Mai: 1.204 pâini; Iun.: 896 pâini; Iul.: 1.020 pâini; Aug.: 1.122 pâini; Sept.: 1.128 pâini; Oct.: 982 pâini; Nov.: 1.149 pâini; Dec.: 1.500  pâini. Așadar, în anul 2018 s-au donat 13.100 pâini, cu 1.480 pâini mai  mult decât în 2017.  Vom continua și în 2019 această activitate. Dacă nu vom reuși să mai donăm câte trei pâini, vom da câte patru! Copiilor prezenți la slujbe li s-a donat și ciocolată(350 buc.). Menționăm, că, începând din luna iunie 2016, de când am început colaborarea cu firma ,,Vyos” din Tr. Severin, am comandat mai multă pâine și pe cele nedonate le-am vândut enoriașilor noștri cu prețul de achiziție de 0,70 lei/buc., ceea ce a însemnat un avantaj enorm pentru multe familii. În aceste condiții, am vândut astfel: ian.: 2.333 pâini; febr.: 2.152 pâini; mart.: 1.692 pâini; apr.: 1.524 pâini; mai: 1.796 pâini; iun.: 1.404 pâini; iul.: 2.480 pâini;   august: 1.478 pâini; sept.: 1.822 pâini; oct.: 1.718 pâini; nov.: 1.551 pâini; dec.: 1.400 pâini. Așadar, în anul 2018 s-au vândut la preț redus 21.350 pâini, cu 8.855 pâini mai puțin decât în 2017. La acestea se adaugă 2.920 colindeți, vânduți la prețul de achiziție de 0,50 lei.  În 2018 am donat bani unor enoriași și familii din parohie și din afara parohiei aflate în situații de dificultate, cu prilejul Sf. Paști și Crăciunului, dar și în timpul anului. Aceste ajutoare bănești au totalizat 2.280 lei, la care se adaugă 2.000 lei ajutorul acordat Parohiei Valea Plopului din jud. Prahova. V-am ținut la curent în ,,Scrisoarea pastorală”, de fiecare dată, cu numele persoanelor care au primit ajutoare și valoarea acestor ajutoare. Până la 1 mai am donat din cartea Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. I  336 exemplare  fiecărei familii din parohie şi acelor familii şi persoane din afara parohiei, care ne-au ajutat cu cel puţin 50 lei în cursul anului. Din cartea Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. II,  pe care am tipărit-o anul acesta, s-au donat până 31 dec.  2018  244 exemplare. Dintre acestea, 125 ex. le-am trimis în afara parohiei, în țară și străinătate. Așteptăm pe ceilalți enoriași să-și ia cartea.

               În ziua de 12 apr. am făcut o deplasare cu mai mulți enoriași ai parohiei noastre la Orfelinatul de copii handicapați din Tr. Severin și le-am dus câteva sute de kilograme de alimente  și haine, iar  în toamnă am trimis 2.000 lei Parohiei Valea Plopului din jud. Prahova pentru cei peste 400 copii pe care-i are în îngrijire..

  • În plan cultural a fost un an bun şi 2018. Am continuat să publicăm ,,Scrisoarea pastorală” din două în două săptămâni şi s-o răspândim gratuit în parohie şi în afara parohiei pe suport hârtie, dar şi pe internet. În momentul de faţă, publicaţia noastră are un tiraj de 000 ex. şi tirajul creşte, existând solicitări în acest sens din ţară şi din străinătate.  ,,Scrisoarea pastorală” a fost preluată și republicată, parțial sau în întregime, de diferite publicații din țară și străinătate. Menționăm în acest sens ,,Bibliotheca Septentrionalis” din Baia Mare(MM), ,,Armonii culturale” din Adjud(VN), ,,Observatorul” din Toronto (Canada), ,,Omniscop” din Craiova, ,,Națiunea” din București și altele. Am publicat sau reeditat următoarele cărţi: Prof. Sofia Dobrescu, Justiția supremă; Pr. D. Bălașa, Țara Soarelui; Pr. D. Bălașa, Dacii de-a lungul mileniilor; Pr. D. Bălașa, Marele atentat papal; Ing. Melania Caragioiu(Canada), Prin urzici și bruscălani; Prof. Eugenia Bordeiașu, Cugetări și nostalgii; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Stat și Biserică în Banat; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Nicolae Iorga – așa cum l-au cunoscut;  Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri despre Titani; Gh. Duncea, Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut; Prof. C. Negreanu, Istoria proverbului românesc; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Popas aniversar – 65; I. Bratu, Activitatea Preotului Gh. Paschia; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României, vol. III, Banatul; Pr. S. Desrobitu, Dumnezeu, îngeri și demoni; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Călăuză biblică; Pr. Cătălin-Sebastian Hogea, Strachina cu gânduri; Pr. S. Zoican, Popas aniversar – 75; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda,  Amintiri din paradis; Pr. Cătălin-Sebastian Hogea,  Gândurile unui preot pribeag; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Folclor din Mehedinți; vol. Iisus Hristos – documente secrete; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. I; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. II; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Bibliografia revistei ,,Mitropolia Olteniei”(1848-2008), vol. I; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008), vol. II; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Unirea dintotdeauna.

Aşadar, 27 cărţi în 12 luni. Mai mult n-am putut! Oricum, nici chiar un pușcăriaș n-ar fi putut să scrie și să publice atât! Am răspândit numeroase exemplare din aceste cărţi și din cele publicate în anii anteriori în ţară şi străinătate, în ţări precum: Moldova, Germania, Olanda, Italia, Spania, Belgia, Canada, S.U.A., Australia etc. Taxele poștale au devenit însă aproape insuportabile. Am reușit să publicăm numeroase articole și studii în reviste și volume apărute în țară și străinătate. Preotul Dumneavoastră a continuat să predea Religia la  Liceul ,,Domnul Tudor”  din Tr. Severin până în iunie 2018 la cca. 100 elevi de clasele IX-XI, cât și la cca. 120 elevi de clasele IX-XI de la Colegiul Național Economic ,,Th. Costescu” din Tr. Severin.  Din septembrie a predat numai la Colegiul Național Economic ,,Th. Costescu”. A participat la câteva simpozioane în județ și în ţară, cât și la emisiuni televizate. O fi mult, o fi puțin, Dumnezeu știe! Atât am putut face!

Am reușit să facem câteva excursii-pelerinaj cu enoriași din parohie și din afara parohiei, astfel: 26 apr. la Mânăstirile Lainici(GJ), Prislop(HD) și Teiuș(CS); 31 mai. la Mânăstirile Horezu, Bistrița(VL),  Curtea de Argeș(AG); 25 iul. la Mânăstirea Orșova(MH); 29 aug. la Mânăstirea Schitul Topolnița(MH). La excursiile din  25 iul. și 29 aug., parohia a suportat cheltuielile de transport.

Tot meritul pentru aceste realizări vă revine Dvs., cei care ați contribuit cu mult sau puțin la fondurile parohiei.  Fără banii Dvs., preotul ar fi fost ca o mașină fără benzină! Vă mulțumim frumos ! Dumnezeu să vă răsplătească! Slavă Domnului pentru tot și pentru toate!

În numărul viitor vom vedea ce avem de făcut pentru 2019.

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afara parohiei, astfel: Fii ai satului Malovăț: D-na Ing. Teșilă Doina(Tr. Severin), Dl. Gogoașe Marian(Tr. Severin): câte 200 lei; D-na Ploștinaru Mihaela(Caransebeș-CS): 150 lei; D-na Iordache Sevastița(Tr. Severin), Dl. Paulețu Iancu(Balotești-MH), Dl. Boncioc Mircea(Italia), D-na Pleșan Luminița(Tr. Severin), D-na Pera Măriuca(Tr. Severin), Dl. Crumpei Ion(Tr. Severin), D-ra Baltac Cosmina (Timișoara): câte 100 lei; D-na Prof. Natalia Vlăduț(Valea Boierească-MH), Dl. Nistor Gheorghe(Tr. Severin): câte 50 lei;  

            Fii ai satului Bârda: D-na Rădulescu Gica(Tr. Severin): 200 lei; Dl. Adoch Jozsef(Timișoara), Dl. Motreanu Constantin(Timișoara), D-na Arhire Lili(Tr. Severin), Dl.  Rolea Gh. Aurel(Schela-MH), : câte 100 lei; D-na Gaiță Rodica(Tr. Severin), D-na Chircu Ramona(Tr. Severin), Dl. Stănciulescu Gheorghe (Tr. Severin), Dl. Mucioniu Ilie(Tr. Severin): câte 50 lei; 

            Credincioși din afara parohiei: D-na Mătuș Natalia(Timișoara): 500 lei; D-ra Bordeiașu Rodica-Ecaterina(București): 200 lei; Pr. Hogea Cătălin –Sebastian(Craiova), D-ra Avoc. Olteanu Marina (Caransebeș-CS), D-na Procuror Ana Călin(Galați), D-na Prof. Univ. Dr. Zamfira Mihail(București): câte 100 lei; Dl. Marian Felea(Ploiești-PH), Dl. Ichim Laurențiu-Ionel(Moinești-BC), D-na Toma Valentina(București): câte 70 lei;

              Pentru gardul bisericii de la Bârda, fiul satului Bârda, care dorește să-și păstreze anonimatul, a mai achitat suma de 700 lei pentru a cumpăra o diferență de material, totalizând până acum 4.700 lei. Nu s-a făcut apel la enoriașii din sat, dar unii, de bună voie și nesiliți de nimeni, au achitat, în noiembrie 450 lei, iar  în decembrie 130 lei, așadar 580 lei în total. Îi vom folosi la achiziționarea materialului pentru zidărie.

         Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Așa cum am spus și în numărul trecut, conform hotărârii Consiliului Parohial, am acordat și anul acesta ajutoare bănești unor enoriași cu situații grele în valoare de 1.140 lei.

*

În cursul lunii decembrie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 2 dec.(Bârda): 156 pâini; 6 dec.(Bârda): 110 pâini; 9 dec.(Malovăț): 190 pâini; 17 dec. (Malovăț): 372 pâini; 23 dec.(Malovăț): 108 pâini; 25 dec.(Bârda): 183 pâini; 26 dec.(Malovăț): 169 pâini; 27 dec. (Bârda): 90 pâini; 30 dec.(Bârda): 122 pâini. Așadar, în luna decembrie s-au donat 1500 pâini. Totodată, s-au vândut la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc. astfel: 2 dec.(Bârda): 544 pâini; 6 dec.(Bârda): 190 pâini; 9 dec.(Malovăț): 110 pâini; 25 dec.(Bârda): 117 pâini; 26 dec.(Malovăț): 60 pâini; 27 dec. (Bârda): 210 pâini; 30 dec.(Bârda): 169 pâini. Așadar, s-au vândut cu prețul de achiziție 1.400 pâini.

Copiilor prezenți la slujbă li s-au dăruit și ciocolate.

Am adus și vândut enoriașilor noștri colindeți, la prețul de achiziție de 0,50 lei/buc., astfel: în Malovăț 1.720 colindeți, iar în Bârda 1.200 colindeți, așadar, în total 2.920 colindeți.

*

Până în prezent am donat din Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. II, un număr de 244 exemplare. Unele au fost donate direct, altele au fost trimise prin poștă celor ce ne-au ajutat cu mai mult de 100 lei în perioada 1 dec. 2017- 30 nov. 2018. Încă îi mai așteptăm și pe cei care nu și-au luat până acum aceste cărți să vină la biserică și să le ridice.

*

           Contribuția de cult. Până la închiderea acestei ediții, situația contribuției de cult pe 2019 se prezintă astfel: în Bârda au achitat 90,07%; în Malovăț au achitat 84,46%, iar la nivel de parohie au achitat 86,22%. E un procent bun. Contribuția de cult se știe că e la aprecierea fiecăruia, dacă vrea și cât vrea să dea, iar serviciile religioase sunt gratuite, indiferent dacă enoriașul respectiv a achitat ceva pentru contribuția de cult. Astfel, pentru 2019, contribuția cea mai mică achitată a fost de 5 lei în Malovăț și de 10 lei în Bârda. Contribuția cea mai mare achitată în Malovăț și la nivel de parohie a venit de la Domnul Ilinca Alexandru(482 lei), iar în Bârda de la Doamna Popescu Valeria(265 lei). În numărul viitor al ,,Scrisorii pastorale” vom da lista fruntașilor. Cu siguranță că și acele familii care au dat foarte puțin își vor reveni pe parcurs din criza financiară prin care trec și vor mai adăuga la sumele respective. Oricum, umblând cu colindul, am sfătuit pe fiecare să dea mai puțin, dar nimeni nu a vrut să mă asculte! Asta e!  Le mulțumim  cordial tuturor, Îl rugăm pe Dumnezeu să le împlinească cererile și ne angajăm să le fim la dispoziție cu tot devotamentul.

*

            Plăți. În această perioadă am făcut câteva plăți mai mari, astfel: 3.424 lei brutăriei pentru pâinea donată și vândută în decembrie, cât și pentru colindeții vânduți; 2.950 lei tipografiei pentru cărți; 1.140 lei ajutoare de Crăciun(ajutoare plus taxe poștale); 690 lei pentru restul de materiale necesare gardului bisericii de la Bârda(partea fieroasă); 577 lei impozit; 450 lei protoieriei pentru chitanțiere; 400 lei timbre poștale; 320 lei poștei pentru colete; 273 lei hârtie de scris; 200 lei transport cărți de la Craiova; 190 lei ciocolată pentru copii; 150 lei cartușe și toner pentru imprimantă; 72 lei curentul electric; 70 lei abonamente; 50 lei internetul și altele mai mici.

*

           Spovediri. Împărtășiri. Cu prilejul Nașterii Domnului, în timpul postului premergător, în zilele rânduite și nu numai au fost spovediți și împărtășiți: 36+56+2+1=95 enoriași. Nu au fost cazuri de reținere de la Sf. Împărtășanie.

*

           Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: Verigile Neamului, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIX(2019), nr. 7265(4 ian), p. 3; în ,,Omniscop”, Craiova, 8 ian. 2019, ediție on-line(http://www.omniscop.ro); în ,,Obiectiv Mehedințean”, Tr. Severin, an. XXI(2019), nr. 960(3 ian.), p. 10;  ,,Scrisoare pastorală” – 387, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 29 dec. 2019, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 30 dec. 2018, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro/category/scrisoare-pastorala); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 31 dec. 2018, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/ category/ biserica);

*

Concert de colinde. La inițiativa Domnului Primar Ing. Ion Michescu, am solicitat Prea Sfințitului Episcop Nicodim să aprobe deplasarea Corului Kinonia al episcopiei ca să susțină un concert de colinde în parohia noastră. Prea Sfințitul a primit cu bucurie această solicitare și, cu toate că în luna decembrie corul avea un program foarte încărcat, s-a găsit posibilitatea, – și pentru anul acesta -, să fie repartizată seara de 17 decembrie pentru Parohia Malovăț. Au fost tipărite afișe personalizate și s-au răspândit prin satele comunei Malovăț. În seara programată, corul s-a prezentat cu 25 de membrii, la care s-a adăugat personalul auxiliar. Din păcate, prezența enoriașilor noștri nu a fost pe măsura așteptărilor. Concertul a fost filmat. Pentru coriști și pentru toți cei prezenți parohia a adus 600 pâini, iar pentru copii s-au adăugat ciocolate. Parohia a oferit fiecărui corist câte un exemplar din cărțile preotului Dvs. Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. II și Popas aniversar – 65. Sperăm să le fie de folos. Compătimim pe enoriașii noștri, care nu au fost prezenți la acest concert de zile mari. Mulțumim cordial  Prea Sfințitului Episcop Nicodim pentru aprobare și coriștilor conduși de părintele Pr. Iulian Pruiu pentru efortul depus. Sperăm să nu fie unicul moment de acest gen.

*

Botezuri. Înmormântări. În ziua de 29 dec. am oficiat Taina Sfântului Botez pentru Orodan Alberto-Cristi, fiul Domnului Orodan Dumitru-Claudiu și al Doamnei Orodan Cristina-Mihaela. Să le trăiască! În ziua de 30 dec. am oficiat slujba înmormântării pentru Gheran Pantelie(83 ani) din Bârda. Dumnezeu să-l ierte!

*

Program. În cursul lunii ianuarie avem următorul program de slujbe:  1 Ian. (pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 2 Ian.(colindul cu Botezul în Bârda); 3, 4, 5 Ian.(colindul cu Botezul în Malovăț); 6 Ian. (slujbă la Bârda de la 8,30; slujbă la Malovăț de la 10,30); 7 Ian.(pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 12 Ian. (Malovăț-Bârda); 13 Ian.(Bârda); 16 Ian.(Malovăț-Bârda); 17 Ian. (Malovăț); 19 Ian.(Malovăț-Bârda); 20 Ian.(Malovăț); 25 Ian.(Malovăț-Bârda); 26 Ian.(Malovăț-Bârda); 27 Ian.(Bârda); 30 Ian.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la 12.30). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la școală, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Sfintele Sărbători să le petreceți cu sănătate, pace și bucurii!  La mulți ani!

————————————–

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

Valeriu CÎMPEANU: Cuvintele

CUVINTELE

 

Frânturi de lumină sunt cuvintele
rod al luminii dintr-un pom negustat
de foamea timpului prea des întâmplat
Trupuri de aer ,de gând spânzurat
fără de ele timpul s-ar preface în munte tăcut
în imperiul Prea Marelui Durut…

Ruguri în așteptare sunt cuvintele
văpăi în templul globulelor mele
descărnate de timp și de spațiu
neostoită sete de Dor și Nesațiu
Vedere a vederii din mine în Sine
auz ne-nceput dintr-un viitor trecut
al unui dumnezeu mereu nenăscut…

Stau lungit pe-o rază de soare
și privesc cum oști de cuvinte
mă încolțesc ostile,rebele
nici nu-și mai aduc aminte
că le-am fost și sclav și împărat
și fiu și părinte…
Că le-am condus în lupte grele
mă țintesc și mă lovesc
drept în inima globulelor mele…

Uf, Doamne, de nu m-or lovi și-n văzul
în care mereu încolțesc
măcar atât, măcar atât să-mi rămână
din tot infernul trupului ce-l locuiesc…

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

11 ianuarie 2019

Dorel SCHOR: Tudor Banuş, asocierea realității cu fantezia

Cu puţin timp în urmă am primit un articol despre o expoziţie  itinerantă a artistului Tudor Banuş care urma, după Viena, să se deschidă la Lisabona. Pictoriţa Liana Saxone Horodi îl recomanda pe autor cu multă căldură: “Un artist care merită toată atenţia! Şi un om minunat!”

   Tudor Banuş este arhitect ca formaţie şi este fiul poetei Maria Banuş.  Considerat un artist internaţional datorită creaţiei sale deosebite şi numeroaselor colaborări la reviste de mare prestigiu, el este pictor, gravor şi ilustrator, sculptor şi grafician.

E solicitat de New York Times, de le Mond, Die Zeit şi dacă adăugăm cele peste şaptezeci de expoziţii personale prezentate în Franţa, Statele Unite, Elveţia, Austria, Germania, Belgia, Anglia, Suedia, Portugalia ş.a. înţelegem această apreciere.

 Tudor Banuş este autorul unor desene cu viziuni terifiante, cu detalii infinite, cu obsesii, aspecte onirice şi magice… Exegeţii au afirmat că de la Durer la suprarealişti şi până la postmodernism – totul poate fi regăsit în creaţia sa. El asociază o realitate dură cu fantezia, cu spiritul ludic şi contextele apocaliptice. Nu lipsesc nici notele de umor, revelaţiile artistice, delirul controlat. Din pânzele sale ne privesc făpturi reale dar şi altele fabuloase, prezentate într-un stil baroc, care naşte un subiect fantastic ce aminteşte uneori de Bosch, alteori de Bruegel şi de marii suprarealişti. Ca şi peisajele antropomorfice care nu te pot lăsa indiferent. Acest tandem care se dovedeşte poetic justifică pe deplin şi caracterizarea de realism fantastic atribuită artei acestui artist prolific şi multifacial.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

12 ianuarie, 2019

Doina MEISELES: Eveniment cultural de excepție la I.C.R. Tel Aviv – Lansare de carte „Reporter, angajatul nimănui” de Roni Căciularu

Recentul eveniment cultural de mare pres­tigiu de la I.C.R. Tel Aviv, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, eveniment în cadrul căruia conf. univ.  Răzvan Voncu, redactor șef al prestigioasei publi­cații „România Literară” și director de programe externe al Uniunii Scrii­torilor din România a prezentat noua carte a neprețui­tului nostru co­laborator Roni Căciu­laru (cunos­cut și apreciat scriitor și ziarist) s-a bucurat de un enorm succes!

Joia trecută, în fru­moasa sală de primire a I.C.R. Tel Aviv, un public extrem de numeros umplea până la refuz spațiul în care nu găseai nici măcar un colțișor rămas liber… Invitatul de onoare, Răzvan Voncu, sosit special de la București pentru a lansa excepționala și emoționanta nouă carte a colabo­ra­torului nostru s-a decla­rat foarte plăcut impre­sionat, chiar uimit  de prezența a peste 100 de persoane (scriitori, zia­riști, oameni de cultură) veniți din toate colțurile țării dornici să-l asculte și extrem de interesați de noua realizare literară, în limba română, a lui Roni Căciularu.

Prestigiosul eveniment s-a transformat într-un adevărat triumf pentru organizatori și a fost moderat cu competență, profesio­nalism și grație de direc­torul  adjunct al I.C.R. Tel Aviv, doamna Cleo­patra Lorințiu. Despre personalitatea deosebită s scriitorului Roni Căciularu și despre interesanta și incitanta sa nouă carte, a vorbit în cuvinte extrem de calde, cu sinceră prietenie, dar și cu o mare competență profesională, criticul Răzvan Voncu. El a subliniat că în ciu­da realei afecțiuni care-l leagă de autorul cărții reușește totuși să se de­ta­șeze și să aprecieze cu obiectivitate, la justa sa valoare calitatea deo­se­bită a cărții prezentate… „Sunt încântat și vreau să vă felicit că ați venit în număr atât de mare la acest eveniment literar, dar trebui să vă deza­măgesc probabil, mărtu­risindu-vă că la Bucu­rești o astfel de lansare ar fi întrunit mult mai puțină lume, poate 20 – 30 de persoane. Numai în provincie, la Iași, la Alba Iulia sau Cluj mai poți aduna atâta lume la un eveniment literar” a afirmat cu regret Răzvan Voncu adăugând: „Roni Căciularu este un uma­nist în sensul clasic al termenului, respectiv cineva care pune în centru omul și pro­ble­mele sale. Și… omul este o problemă a gazetăriei, a artei, amprenta pe care o lasă el în lume fiind importantă și demnă de relevat”.

Editorul cărții ziaristul, scriitorul, poetul Adrian Graunfels a vorbit la rândul său cu multă înțelegere, admirație și afecțiune atât despre cartea publicată recent „Reporter, angajatul ni­mănui”, dar și despre personalitatea complexă și ieșită din comun a autorului. De altfel cartea apărută într-o bună prezentare grafică în editura „Saga”, s-a bucurat de un enorm succes de public, fiind aproape epuizată încă de la lansare. La rândul său jur­nalistul și poetul Nando Mario Varga, fost redac­tor șef al legendarului cotidian „Viața Noastră” și proprietarul singurei agenții de știri „on line”  în limba română „Anima News” din Israel, a evocat cu nos­talgie perioada din urmă cu mulți ani, când fascinat de prospețimea articolelor lui Roni Că­ciularu, l-a îndemnat pe acesta cu multă insis­tență și persuasiune să se dedice adevăratei sale vocații: scrisul!

Deasemenea, vorbi­to­rul a atins o coardă sensibilă aducând în centrul discuției dragos­tea și profunda legătură sufletească, care îl leagă pe autor de minunata sa soție Fany. O adevărată senza]ie în rândurile publicului pre­zent în sală a fost apa­riția după o lungă ab­sență a marelui ziarist, scri­itor, cineast, critic lite­rar, filozof de o rară profun­zime, Zoltan Ter­ner, și el un colaborator prețios și iubit al ziarului nostru, „Jurnalul Săptă­mânii”. În momentul intră­rii sale în sala I.C.R. Tel Aviv întregul public s-a ridicat în picioare aplau­dându-l minute în șir…

Mărturisesc că am avut lacrimi de emoție în ochi (și nu numai eu) căci Zol­tan Terner, prieten drag, neprețuit, nu mai apăruse în public de ani de zile, suferind de di­verse afecțiuni deloc ușoa­­­re. În urma unei vi­zite pe care i-am făcut-o cu câteva zile înainte am reușit să-l conving, că apariția sa în mijlocul unor oameni care îl iu­besc, îl admiră sincer și-i prețuiesc talentul, imen­sa lui cultură și deo­sebita sa per­sonalitate îi va face bine. Sunt fericită că am avut dreptate și că Zoltan Terner a vorbit despre miraculoasa sa revenire la viață și activitate și despre bu­curia pe care i-o face noua carte a prietenului său Roni Căciularu.

O interven]ie extrem de caldă, prietenoasă și sinceră a fost cea a marii pictorițe și artiste plas­tice, doamna Liana Sa­xo­ne Horodi, venită cu so­țul ing. Mirel Horodi din Haifa, pentru a-și mani­festa afecțiunea și apre­cierea față de pu­blicistul și scriitorul Roni Căciu­laru. Talen­tata pic­toriță l-a felicitat cu sin­ceritate atât pe auto­rul cărții „Reporter, anga­jatul ni­mă­nui”, cât și pe Zoltan Terner, care a revenit la viață și acti­vitate.

La rândul meu, extrem de emoționată și de ce să n-o spunem, fericită de reușita deplină a serii – care păruse la un mo­ment dat periclitată de intrigi în manieră co­munist-sovietică – l-am felicitat pe Roni pentru reușita lan­sării, pentru extraor­dinara prezentare făcută de criticul literar Răzvan Voncu, i-am mulțumit cu căldură pentru faptul că a fost și este alături de mine și îmbogățește paginile ziarului  „Jurna­lul Săptămânii” cu arti­colele sale.

În continuare am citit mesajul de caldă amiciție și apreciere profesională pentru Roni Căciularu, trimis din par­tea unui vechi prieten: dl. Miha Hariș pre­șe­din­tele organizației A.M.I.R.- a evreilor originari din România, care s-a scuzat că obli­ga­ții contractate anterior, l-au împiedicat să ia par­te la festivitatea de la I.C.R. Dealtfel și din partea organizației H.O.R. a vorbit purtătoarea de cuvânt, doamna Sanda Feller, care a subliniat că îl cunoaște și-l apreciază pe Roni Căciularu încă de pe vre­mea când era Secretar General al organizației… „Apreciez și admir fap­tul că atât de multă lume este prezentă la această lansare” a accentuat Sanda Feller.

Seria vorbitorilor a fost încheiată de purtătorul unui nume legendar, în lumea jurnaliștilor de limbă română din Israel, vestitul Jean Steiger de la Europa Liberă, fostul redactor șef al marilor cotidiane „Viața Noas­tră” și „Ultima Oră”. Născut în același oraș cu Roni Căciularu,  la Bacău, Jean Steiger a evocat cu nostalgie vechile străzi și locuri  de întâlnire din urbea natală, emoționându-i în mod deosebit pe toți ori­ginarii din Bacău aflați în sală (și aceștia nu erau deloc puțini). Evident emoționat de elogiile și căldura cu care a fost primită recenta sa carte, Roni Căciularu a mulțumit tuturor și a primit din mâinile criti­cului literar Răzvan Voncu, di­rec­tor de programe ex­terne al Uniunii Scriito­rilor din România, presti­giosul carnet de membru al USR.

În aplauzele prelungite ale publicului, această seară fermecată, plină de căldură și de înțelegere s-a terminat cu… multi­tudinea de autografe acor­date de Roni Căciu­laru tuturor celor care i-au solicitat cărți. A urmat un bogat bufet și toți cei de față și-au promis unii altora că astfel de seri minunate  vor mai avea loc.

————————

Doina MEISELES

Directorul publicațiilor: „Jurnalul săptămânii” și „Magazin Expres”

Tel Aviv, Israel

Decembrie 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a x-a)

    „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu

    nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”

                            ( MIHAIL EMINESCU) 

 

   Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

   Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)

   Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

   Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea, hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.

   Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a scris despre Fecioara Curata aceste proorociri:

   „Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina. Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.

   Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul, căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi.”

 

   Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt, a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu, laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.

   Iar, Sibila Numeea prezicea în acest fel: „De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă. Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa în stat drept.

   Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.

   Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea.”

    Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle), „soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi.”

   (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec. II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu, Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura „Meta”, 1994)

   Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace.

   „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!

   Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”                (Luca 1, 28-29)

   Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se putea întrupa Logosul dumnezeesc.

   Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită Vlaherna Eleusa!

   Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin.

   „Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”

                           (Luca 1, 46-48)

   Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului.

   Bunavestire este Darul binecuvântat de Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.

   Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.

   Luceafărul POEZIEI româneşti Mihail Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu FEMEII, i-a închinat celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm.

   Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI SERAFICE de PROFEŢI-MARIA este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din afară.

   Mihail Eminescu era un bun cunoscător al limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului.

   Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac.

   Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui serafic Cer.

   „Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!

   Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc, adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al Cosmosului:

   „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (RUGĂCIUNE)

 

   Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei, picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus.

   Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise.

   Profetul nostru este conştient şi bucuros că FECIOARA MARIA este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MILOSÂRDĂ, de NĂDEJDE, de ÎMPLINIRE a Omenirii creştine  şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin CRĂIASA nostră e Calea cea mai sigură.

   Lumina Cuvântului întrupată în cea mai Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de dumnezeire, devenind OMUL îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le împlinesc.

   În mesajul său poetul-profet nu-şi arată necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în Ocrotitoarea CRĂIASĂ, Fiinţa pururea copleşită de LUMINA dumnezeiască:

   „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (RĂSAI ASUPRA MEA)

   Pentru  epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare, dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?!

 

   Harul se pogoară cu o graţie aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic, primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului, odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!

   „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”( La Bucovina-14/ 26 August 1868)

 

   Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.

   Gânditorul creştin ortodox dacoromân copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

                 (Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)

   Drumul ales spre buna cunoaştere întru spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.

   Numai căutând Adevărul în veşmântul celest al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti.

   Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele ROMÂNILOR frumoşi spiritual.

   Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt, fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri, fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări, fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet, scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.

      „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot…/De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline…” (Călin, 1 Nov.1876)

 

Toată această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie princiară, filosofică.

   Naraţiunea literară a Profetului Mihail Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist.

   Artistul creştin ortodox dac priveşte, pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte, finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină, împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează, compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi imperativ şi sublim.

   Poezia adevărată, pură, angelică, poezia creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină.

   „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd./ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer…” (Venere şi Madonă, 15 Aprilie 1870)

Profetul nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale româneşti.

   Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis, sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti, se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate, deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori iubito… Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă Luceafărul, după care S-a dus amorul…, atunci Cînd amintirile…

   Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără soţ…, împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase păsărele ce se leagănă La mijloc de codru… Singurul dor răsună Seara pe deal, sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii…

   Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn ŞTEFAN .

   Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.

   Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire.

   Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.

   Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”

 

   Acesta este de fapt Testamentul dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”

 

   La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a.

   Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă.

   Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna.

   De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: <<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)

   Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii.

   Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului.

   Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.

   Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.

   Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul  lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)

   Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.

   Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)

   Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan.

   Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.

   În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.

   În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.

   Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit!

   Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.

   Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.

   Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5 în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.

   Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.

   O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa  15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.

   Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.

   Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

   „Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit.”

 

   Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol.

   Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”

 

   Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui!…

   Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”

                    („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)

   Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc.

   „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?”

                                      (Acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian)

   Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi.

   „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12)

   Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.

 

Eminescu nu trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles.

El trebuie numai şi doar iubit!

El trebuie trăit !

 

Plecăciune, Bădie Mihai!

 

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 12 Ianuarie 2019

Vavila POPOVICI: Zborul minunat al gândului

„Gândul este energie pură.” – Neale Donald Walsch

 

 

   Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat, de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții. Întrebările despre ființă, lume, cunoaștere, mișcare și om, sensul existenței umane la început au fost mai timide, după care gândirea a evoluat curajos, ideile constituind atenția cea mai mare. Omul cade pe gânduri și atunci mintea-i „zboară”, din prezent în trecut sau la un viitor pe care și-l imaginează a fi mai bun. Și-n timp ce lumina călătorește cu circa 300.000 de kilometri pe secundă, gândurile zboară cu o viteză uimitoare, ele ajungând în doar o clipă într-un alt loc depărtat.

Mintea – expresia subtilă a corpului fizic – caută și rătăcește pe unde numai ea știe, gândurile zboară desprinzându-se de lumea din jur, lângă care erau cu o clipă mai înainte, într-o activitate pe care o desfășurau și care necesita atenția, concentrarea. Uneori încercăm să gândim, să descoperim la ce se poate gândi un om din preajma noastră, chiar și la un animal care ne privește sau privește în depărtare. Nu putem, dar presupunem făcând niște legături. Mintea este cea care generează gânduri și emoții nu numai în contact cu stimuli externi, ci și fără nici o legătură cu ce este în jur. Zborul sau călătoria minții în locuri și momente de ea alese, include abilitatea minții de a folosi evenimente din trecut, legate de memorie. Această călătorie a minții noastre în timp, în imaginar și uneori chiar în mintea altora, oamenii au dorit-o și o doresc pentru reamintirea unor întâmplări, a unor oameni, și pentru liniștirea sufletelor lor, dar și a celor din jur, creându-se astfel, în urmă, legături între oameni, între ideile lor. După unele calcule „astăzi se crede că aproximativ jumătate din timpul cât îl petrecem făcând ceva, mintea noastră este altundeva! Cantitatea aceasta depinde și de natura activității, variază de la individ la individ și de circumstanțele momentului în care mintea se hotărăște să se ducă… ”. Există un univers al gândurilor; absorbim și emitem gânduri, ele plutesc un timp, și în final iau drumul marelui ocean al Minții Cosmice. De curând, fizica cuantică afirmă că trupul nostru este o aglomerație de mingiuțe din materie care reacționează cu „oceanul undelor”, iar apele oceanului sunt compuse din gândurile tuturor oamenilor – visuri și dorințe, temeri și dubii. Cât suntem în viață gândurile se dispersează, plutesc haotic, atrag altele întâlnite în drum, se întorc focalizate asupra unei idei, și în acest caz se transformă în materie – cuvânt sau acțiune/faptă. Ele impresionează în mod pozitiv sau negativ ființa noastră.
Omenirea are o lungă și vastă istorie a gândului, datorită oamenilor care și-au dăruit o parte a vieții meditației asupra temelor majore de care s-au ocupat. Asta facem și atunci când recitim anumite cărți, în primul rând Sfânta Scriptură, reamintim ce au gândit sfinții și este revigorant pentru noi, este o foarte bună mângâiere. Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu. Putem gândi la locuri foarte îndepărtate, la momente apropiate sau foarte îndepărtate față de punctul zero al abscisei în care se află gândul la pornirea lui spre zborul înalt și depărtat. Nu suntem stăpânii gândului, fiindcă el nu este materie pe care s-o putem modela… Gândul aprinde automat niște beculețe în mintea noastră și ele mișcă sufletul, trezesc inima din somn, o fac să vibreze, să comunice cu gândul, să-l dirijeze, și în acest mod devine activ.

 În casa minții trebuie să păstrăm gândurile cele mai bune, gânduri de pace și armonie, pentru ca sufletul nostru să se liniștească. Acest lucru îl putem face, decelând gândurile bune de cele rele, punând la treabă simțirea și voința noastră. Pentru evitarea conflictelor conștiinței. Și în acel moment mintea se odihnește, gândurile dominante sunt cele bune, liniștitoare, ele se derulează ca un film frumos, iar tu meditezi asupra lor, analizezi, tragi concluzii, mintea-și face loc pentru noi idei, imaginația – pentru vise. Se obține un repaus al minții. Dacă mintea nu ar avea aceste momente de zbor, considerate ca un repaos, ea ar rămâne prizoniera timpului prezent încărcat de o mulțime de probleme, activități și nu s-ar putea odihni/relaxa și, ar fi incapabilă de a analiza momente trecute, de a visa un viitor, nu ar putea să-și imagineze curgerea vieții, nu ar putea reflecta la propriul său rost în viață.

   Când Mântuitorul spunea că având credință puternică putem muta munții din loc, se referea la puterea unui gând care poate schimba situații care par imposibil de schimbat.
Să ne amintim ce spuneau liderii comuniști: „Nu le lăsați oamenilor timp liber pentru a se gândi, dați-le de lucru, măriți orele de lucru!” O spuneau de teama gândurilor oamenilor, fiindcă de la gând se trece cu ușurință la materie, la cuvinte și de la cuvinte la fapte. În străfundul sufletului lor era teama, și „pepenii trebuiau păziți!”

   Astăzi mintea călătoare este privită ca un fenomen esențial al cogniției umane și al repausului necesar minții, zborul ei spre alte „lumi”, o pregătire pentru o activitate mai performantă, în scopul îmbunătățirii vieții.

Ștefan Odobleja (1902-1978), inventatorul ciberneticii, spunea că „Primul gând al gândului e gândirea s-o-ntâlnească”. Ar fi bine, conform zicalei, ca numai gândurile bune să se adune, cele rele să se spele!

   Gândul cunoaște adevărata libertate și limita sa este funcție de dotarea spirituală dată de Divinitate, fiecăruia. Omul intră în grădina cunoștințelor și vede atâta cât ochiul minții lui îi permite. Gândurile-i sunt ordonate sau haotice, după gradul de înzestrare și bunăvoință a Îngerului care îl însoțește. El are grijă de multele sale gânduri, și devine extrem de îngrijorat și fără putința de a-l ajuta, la dispariția totală a gândurilor…

   Ca să ne putem înțelege empatic unii pe alții, ar trebui mai întâi să ne acordăm pe frecvența vibrațiilor mentale ale celuilalt, renunțând pe moment la propria noastră frecvență. Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile. Cum am spus, este energie pură, este spirit, este viață.

   Ieri, 10 ianuarie 2019, gândurile tuturor românilor au fost îndreptate spre Ceremonia dedicată preluării de către România a Președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene, care avea să aibă loc la Ateneul Român din Capitala țării noastre – România.

   Principalii lideri politici europeni și români, au sosit și au ocupat locurile în minunata sală a Ateneului. Președintele țării – Klaus Iohannis – a susținut primul discurs la ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE: „La 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România preia un rol de prim-plan la nivel european. Dacă privim puțin în urmă, întoarcerea țării noastre în familia europeană a reprezentat un deziderat de o importanță aparte, pentru care am depus toate eforturile la nivel național și pentru care am lucrat cu dedicație și profesionalism, având convingerea fermă că proiectul european este o construcție unică în lume de pace și prosperitate și singura cale de a asigura progresul comun al statelor europene. Astăzi, cu aceeași convingere preluăm exercitarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, cu obiectivul principal de a contribui la consolidarea unei Europe mai coezive, mai unite și mai puternice”, a declarat președintele Klaus Iohannis.

   Șeful statului a vorbit și despre provocările României, menționând că primul semestru al anului 2019 va fi definitoriu pentru dinamica viitoare a Uniunii Europene, iar printre probleme sunt migrația și Brexit. De asemeni a specificat că Uniunea se confruntă în prezent cu diverse provocări, atât interne, cât și externe.

   Au urmat cuvântările altor lideri români și europeni. Președintelui Senatului României a fost singurul care a rostit discursul în limba engleză, făcând o notă discordantă față de ceilalți care din respect față de țara noastră, au rostit discursurile în limba română. El a precizat, pentru a se arăta drept reformator, că în România există unele instituții ale căror metode sunt „trecute și care își păstrează obiceiurile”. Este vorba de Tăriceanu, numit „scutier al lui Dragnea în bătălia acestuia cu « dușmanul de rasă și de clasă » – statul paralel”.

   Sigur pe el, mascându-și trufia, Președintele comisiei parlamentare speciale pentru legile justiției, Florin Iordache – politician remarcat prin inițiative menite să slăbească justiția, a subliniat: „Accentele electorale exprimate contondent se vor resimți și în următoarele 6 luni”, asigurând totodată liderii europeni, că ele nu vor afecta mandatul. Adică, să fiți siguri că vom zice ca voi și vom face ca noi. În același spirit a demarat câteva lozinci și penibilul prim ministru al României: „România merită statutul de partener egal”; „România e pregătită să stea cu fruntea sus” și, obișnuită cu discursurile politicienilor din vremea comunismului, terminând cu angajamente, de genul: „Vom demonstra… Vom demonstra…” Lipsa adevăratei modestii, a competenței și a dotării intelectuale ale guvernanților îi face să uite care le sunt limitele, comportându-se sfidător, atotcunoscători, inovatori, față de colaboratorii străini și față de popor.
Dintre reprezentanții europeni s-a remarcat, în mod deosebit, Donald Tusk a cărui figură impresionează prin modestie, sinceritate și echilibru, și rostirea căruia „a picurat balsam pe inimile rănite ale românilor” – cum scrie talentatul jurnalist de la DW, Petre Iancu. Donald Tusk este de profesie istoric, cunoaște istoria Europei, cunoaște cultura și literatura țărilor europene, inclusiv cultura și literatura României. A dovedit acest lucru inclusiv joi seară, la Ceremonia de lansare a Președinției române la Consiliul UE de la Ateneul Român, prin invocarea unor scriitori, sportivi și muzicieni români, fiind îndelung aplaudat.

   Donald Tusk este un lider politic remarcabil care a câștigat două alegeri parlamentare, a fost singurul prim-ministru al Poloniei reales după 1989. Ca președinte de partid, a câștigat, în plus, două rânduri de alegeri europarlamentare, două rânduri de alegeri locale și este la al doilea mandat de președinte al Consiliului European. „Democrația, statul de drept și respectul pentru demnitatea fiecăruia sunt valori pe care le împărtășim.”

   Am rămas cu încurajările din finalul discursului dumnealui: „Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea și drepturile noastre, le spun: continuați lupta! Nu uitați că provocări vor exista întotdeauna…” „România are puterea de a fascina și de a încânta.” „Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept şi constituția.”  „Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”

   Au urmat discursurile președintelui parlamentului European Antonio Tajani: „România a avut mereu o vocație europeană. În urmă cu peste 2000 de ani, strămoșii noștri romani au traversat Dunărea și au ajuns pe aceste pământuri (…) Această epopee a schimbat cursul istoriei. Frumoasa dumneavoastră țară își trage numele de la puternica prezență romană. Și cum sunt născut la Roma, mă simt aici ca acasă”. La final, președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker care a declarat că instituția pe care o conduce se opune tuturor atingerilor aduse statului de drept și că există îngrijorări în privința evoluțiilor în acest sens, din unele state membre: „UE este o comunitate a legii și respectarea deciziilor curții nu este o opțiune, ci o obligație”.
În concluzie, discursurile au fost deosebit de clare, politicoase, afectuoase și încurajatoare din partea reprezentanților europeni, și oarecum echilibrate dar cu o notă ascuns-subversivă, din partea guvernanților români.

   Cât timp trăim, suntem datori să sperăm că totul va fi bine! Și cum am mai spus: Speranța se construiește!

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 ianuarie 2019

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Filozofia – conform dicționarului – este știința constituită dintr-un ansamblu coerent de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. S-a născut din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, iar filosofia – la judecăți și raționamente. Filosofia a apărut în sec. VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană a fost și este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea cu mediul exterior.

De-a lungul vremii au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate aveau aceleași întrebări, și răspunsuri din ce în ce mai înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului.

Oamenii filosofează, uneori inconștient și frânturile de filozofie se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei și alegerii celor mai bune căi de viețuire între oameni. Filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961), în „Despre conștiința filosofică” scrie: „Omul de știință  se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi care rămâne ținta demersurilor sale […]  Pentru omul de știință, experiența în totalitatea ei devine un prilej de diviziune a muncii; el se situează într-un sector al experienței…[…] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale  cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.

 

Filosoful, eseistul, poetul Constantin Noica (1909- 1987), în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” spune că: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea”. După unii, filosofia ar fi știința lucrurilor inteligibile, știința lucrurilor în sine, știința entităților raționale. Numele ei de metafizică, ce i s-a atribuit atât de des, în trecut și se mai dă încă și azi, este explicat de către  filosoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) în „Problema ontologică”, metafizica  însemnând: „Știința a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa şi experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simțurile”.

Dar dacă admitem că filosofia, înțeleasă ca metafizică, este știință și că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm și metodele ei specifice, întrucât se știe că orice știință se autorizează prin obiectul său de activitate și prin metodele sale de căutare și aflare a adevărului.

Iată, însă, că filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică. Unii consideră că întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina științelor propriu-zise, iar filosofiei – în cadrul așa numitei teorii a cunoașterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minții omenești de a depăși limitele experienței. Privită cu acest înțeles, filosofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă. După alții, scopul filosofiei ar fi să studieze legăturile dintre științele pozitive şi să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepțiune, filosofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a științelor.

Ieri, 10 ianuarie 2019, principalii lideri politici europeni și români, au participat  la Ateneul Român din Capitală, la ceremoniile dedicate preluării de către România, a Președenției rotative a Consiliului Uniunii Europene.   Președintele țării Klaus Iohannis a avut primul discurs la ceremonia de deschidere a preşedinţiei Consiliului UEȘ „La 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România preia un rol de prim-plan la nivel european. Dacă privim puţin în urmă, întoarcerea ţării noastre în familia europeană a reprezentat un deziderat de o importanţă aparte, pentru care am depus toate eforturile la nivel naţional şi pentru care am lucrat cu dedicaţie şi profesionalism, având convingerea fermă că proiectul european este o construcţie unică în lume de pace şi prosperitate şi singura cale de a asigura progresul comun al statelor europene. Astăzi, cu aceeaşi convingere preluăm exercitarea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, cu obiectivul principal de a contribui la consolidarea unei Europe mai coezive, mai unite şi mai puternice”, a declarat preşedintele Klaus Iohannis.

Şeful statului a vorbit şi despre provocările României, , menționând că primul semestru al anului 2019 va fi definitoriu pentru dinamica viitoare a Uniunii Europene, iar printre probleme sunt migraţia şi Brexit. De asemeni a specificat că Uniunea se confruntă în prezent cu diverse provocări, atât interne, cât şi externe.

Au urmat cuvântările altor lideri români și europeni. Discursul Președintelui Senatului a fost rostit în limba engleză, deși nu era cazul. El a precizat, pentru a se arăta drept reformator, că sunt însă în România unele instituţii ale căror metode sunt „trecute” şi „care îşi păstrează obiceiurile”.

Sigur pe el și mascând o trufie nejustificată,  Iordache: Accentele electorale exprimate contondent se vor resimţi şi în următoarele 6 luni , însă a asigurat liderii europeni că nu vor afecta mandatul. Adică, vom zice ca voi și vom face ca noi. În același spirit a demarat câteva lozonci și penibilul prim ministru al României, obișnuită cu discursurile politicienilor din vremea comunismului, terminând cu angajamenteȘ ȚVom demonstra… Vom demnestra…Ț

Dintre reprezentanții europeni s-a remarcat, în mod deosebit,  Donald Tusk a cărui figură impresionează prin modestie, sinceritate și echilibru, și rostirea căruia Ța picurat balsam pe inimile rănite ale românilorțȚ – cum scrie talentatul jurnalist de la DW, Petre Iancu. Donald Tusk este de profesie istoric, cunoaște istoria Europei, cunoaște cultura și literatura țărilor europene, inclusiv cultura și literatura României. A dovedit acest lucru inclusiv joi seară, la Ceremonia de lansare a Președinției române la Consiliul UE de la Ateneul Român, amintind de figuri remarcabile ale țării, precum Cioran, George Enescu, Tristan Tzara, Nichita Stănescu sau Eugen Ionescu…

Donald Tusk este un lider politic remarcabil care a câștigat două alegeri parlamentare, a fost singurul prim-ministru al Poloniei reales după 1989. Ca președinte de partid, a câștigat, în plus, două rânduri de alegeri europarlamentare, două rânduri de alegeri locale și este la al doilea mandat de președinte al Consiliului European.

Am rămas cu încurajările de la finalul discursuluiȘ „Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea şi drepturile noastre, le spun: continuaţi lupta! Nu uitaţi că provocări vor exista întotdeauna…” „România are puterea de a fascina şi de a încânta.” „Şi aş vrea să fac un apel la toţi românii, să apere, în România şi în Europa, fundamentele civilizaţiei noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viaţa publică, statul de drept şi constituţia.”  „Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”

 

 

FILOSOFIA LUI DAVID HUME

 

„Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră.” – David Hume

 

Scoțianul David Hume (1711-1776) a fost un filosof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică.  După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el.  Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică.  Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum).  În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei !754- 1761).

Cunoaștem că Socrates a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accidente de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal în tr-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de a muri, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat,  își așteptat răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit, a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Și că, a murit liniștit și fericit.

Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, si nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele si efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare, pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen, el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

De-a lungul timpului poziția, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Acum câțiva ani, au fost întrebați mii de filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Chiar oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că filosofii sunt „foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel” face o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a si îndrăgostit de el.

Iata cun scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filosofice ale lumii, și aceasta pentru că a lovit în punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune. Acesta este, la un anumit nivel, o mare insultă pentru imaginea noastră de sine, dar Hume credea că dacă am putea învăța să facem față acestei realități surprinzătoare, am putea fi (individual și colectiv) mult mai calmi și mai fericiți decât dacă am nega-o.

   „Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filosofia noastră, Hume este religia noastră” –  este afirmația filozofului James Hutchison Stirling din secolul al XIX-lea, care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filosofului scoțian David Hume.

O parte din faima și importanța lui Hume se datorează abordării sale curajoase sceptice față de o serie de subiecte filosofice. În epistemologie, el a pus la îndoială noțiunile comune despre identitatea personală și a susținut că nu există nici un „sine” permanent care să continue în timp. El a respins considerațiile standard legate de cauzalitate și a susținut că concepțiile noastre despre relațiile cauză-efect sunt bazate pe obiceiurile de gândire, nu pe percepția forțelor cauzale din lumea exterioară, în sine. El a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filosofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugerează că ar trebui să respingem religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Împotriva convingerii comune a timpului în care existența lui Dumnezeu ar putea fi dovedită printr-un argument sau un argument cauzal,……….. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator că guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie.

Cu privire la originea percepțiilor mintale, ele sunt prezentate în următoarea schemă: Percepțiile constau din idei si impresii. Ideile: din memorie, imaginație, fantezie, înțelegere (implicarea relațiilor de idei și implicarea problemelor de fapt); impresiile sunt de senzație (externe) și reflecții (interne). Concepția empiristă a lui Hume se bazează pe o dublă distincție: a) Distincția dintre impresii și idei; b) Distincția dintre relații între idei și fapte.

Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat  existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclavul pasiunilor”. Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă căreia Hume a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiectivele corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea că oamenii au o concepție reală despre sine, poziționând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

Definind moralitatea ca acele calități care sunt aprobate de oricine, se întâmplă să fie și practic de către toată lumea, el stabilește să descopere cele mai largi motive ale aprobărilor. El le găsește, pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”. Deciziile morale sunt bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru agreabilitatea lor (un fel de abilitate de a fi plăcute celor din jur). Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și  fericirea sinelui. Dar respectul față de ceilalți reprezintă cea mai mare parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretinde că le găsește în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. El a considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Teoria morală a lui Hume apare în Cartea 3 a tratatului și într-o anchetă privitoare la principiile moralei (1751).  Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: „examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analizează diferite teorii morale, Hume susține că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce înseamnă consimțământul moral? Este un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase.

Pentru Hume, virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Acolo, „stăpânul a 30.000 de volume”, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. Istoria sa a Angliei, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume, patru între 1754 și 1762, precedată de Discursurile politice (1752). Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă cunoscut, atât în ​​străinătate, cât și acasă. De asemenea, el a scris Patru Disertații (1757), pe care le-a considerat ca fiind un lucru minunat, deși a inclus o rescriere a Cartei a II-a a Tratatului (completarea revizuirii pură a acestei lucrări) și un studiu strălucit al „istoriei naturale a religiei”. 1762 James Boswell, biograful lui Samuel Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filosofice și literare.

A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldura de toți.

În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou o reședință în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă – de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și revizuirea textul scrierilor sale.

Petre P. Negulescu aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm  că avem atâtea filosofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.

Pe măsură ce cercetările avansează şi se pătrunde mai adânc în tainele materiei vii şi ale celei moarte, în spațiile nesfârșite ale macrocosmosului ori în derutantele profunzimi ale microcosmosului, filozofia este necesara științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.

Hume a avut încă din timpul vieții admiratori şi apărători de-un mare prestigiu intelectual, Immanuel Kant fiind unul dintre aceștia. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filosofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 ianuarie 2019

 

Monah IUSTIN T.: Milostenia ca puls al vieţii

Se spune că iarna mintea e mai liniştită. Mai ales după ce au trecut Sărbătorile. Mai puţin împrăştiată. Şi mai capabilă pentru exerciţii sufleteşti.

Iată unul, care ar putea să ne dea energie pentru restul anului. Şi – de ce nu? – pentru restul vieţii…

Milostenia. Care este rolul milosteniei în viaţa noastră? Ce valoare are ea, ce primim în schimbul ei, ajutând oameni care nu ne pot răsplăti în vreun fel? Sau care nici nu apucă să cunoască pe cel ce a făcut darul.

S-ar părea că toţi o ştim, dar nu avem răgazul să o formulăm.

Cu un fel al milosteniei, cel material, suntem obişnuiţi. A da un ban unui sărac, a hrăni un nevoiaş, a îngriji un bolnav, a da o haină de pomană – e cumva de înţeles. Mai există însă şi un altfel de milostenie, mai adânc, care ţine de viaţa însăşi. Ceea ce se cheamă „milostenie sufletească”, cum o numea părintele Cleopa. A învăţa pe cel neştiutor, a mângâia pe cel îndurerat de pierderea cuiva, a scoate din singurătate pe cel singur, a încuraja pe cel deznădăjduit, descurajat de viaţă, a alina gândurile negre ale unui bolnav, a cânta colinde într-un penitenciar etc. Adică – într-un fel minunat – a încuraja şi a susţine viaţa în toate formele ei care se zbat, acelea mai slabe şi mai vulnerabile.

Dar de ce să ajuţi fiinţe mai slabe când viaţa ta trebuie să fie puternică, să munceşti să o susţii, să o promovezi, într-un cuvânt – să o afirmi? Într-o logică devenită foarte familiară nouă, de ce să susţii proiecte de vieţi de „nesucces” – vieţi de sărăcie, de boală, de depresie, de bătrâneţe sau de singurătate – când ai alte proiecte de succes, alte vieţi drept exemplu, şi, mai ales, propria ta viaţă? Pe care-l vezi ca cel mai de succes şi mai meritoriu proiect dintre toate.
Şi aici ajungem la punctul cel mai adânc al fiinţei noastre. De ce? De ce să laşi vieţile să se zbată? De ce să încurajezi sărăcia şi boala? Dacă o lumânare abia mai pâlpâie, de ce să n-o stingi? Dacă a rămas o frunză singură într-un copac, de ce să n-o faci să cadă? De ce să susţii viaţa pe muchea ei cea mai fragilă şi mai vulnerabilă? Nu este o prefăcută cruzime?

Din acest punct, nu poţi să coteşti decât în două direcţii.

Poţi să coteşti la stânga. Şi să te iei după „umanismul” noii lumi fără Dumnezeu. Suferinţa, sărăcia, boala, handicapul nu au ce căuta într-o lume viabilă, „de succes”. Şi atunci, „alinăm” aceste suferinţe în cel mai „uman” mod posibil: eutanasiem bătrânii sau bolnavii, avortăm copii „fără şanse”, pe cei cu sindrom Down sau pe cei care ne complică existenţa în oricare alte feluri… Răsplata acestui drum la stânga, acestei logici, este una teribilă! Ireversibilă. Dar să n-o formulăm până nu vedem răsplata celuilalt drum…

Căci, din acelaşi punct, putem să cotim la dreapta. Spre mila care susţine existenţa. În toate formele ei şi – mai ales – în cele mai neajutorate. Spre acea dispoziţie a inimii cu care Dumnezeu însuşi creează şi susţine lumea. Căci nu El a creat un mediu ostil vieţii, ci excesele şi natura căzută a omului au făcut-o. Dumnezeu însă dă şanse vieţii tocmai în acest mediu ostil, oricât de ostil. Cum anunţa într-un mod minunat proorocul Isaia despre Mântuitorul. Când va veni, El „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge” (Matei 12, 20). Cine putea concepe atâta blândeţe, atâta gingăşie, tocmai din partea celei mai puternice Fiinţe? Aşa înţelegem de ce, în zilele noastre, copii care se zbat să se nască, cu şanse medicale minime, ajung să vadă lumina vieţii. Sau de ce unii oameni duc o boală cronică toată viaţa, sau un handicap sau o dizabilitate cu care străbat lumea până în ultima clipă. Înţelegem astfel de ce trebuie să trăiască şi oamenii săraci, oamenii bolnavi sau singuri. De parcă le dă Cineva mereu şanse… Pentru că avem un Dumnezeu minunat, care „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge”. Care susţine viaţa până când toate şansele ei au fost actualizate. Sau chiar şi singura: şansa de exista şi de a trăi, pe pământ, măcar o singură clipă.

Răsplata acestei cotituri la dreapta este una incredibilă. Să încurajezi, chiar şi cu gândul, venirea-limită a unui copil pe lume, să întăreşti acel fir de viaţă de care se agaţă un bolnav, să scoţi o şansă în faţă celui deprimat şi care a epuizat propriile şanse date vieţii, să dai o mână acelei „trestii strivite” sau „feştile fumegânde” – înseamnă să primeşti înapoi ceva extraordinar. Primeşti înapoi sentimentul valorii vieţii. Al oricărei vieţi, al vieţii celei mai fragile, şi, în cele din urmă, al vieţii tale. Care stă dincolo de reuşita oricărui proiect, dincolo de bogăţie sau sărăcie, de sănătate sau boală, dincolo de orice circumstanţe favorabile sau nefavorabile. Ca fericitul Iov, care a primit lecţia valorii universale a vieţii tocmai când rămăsese sărac, bolnav, şi singur. Fiindcă într-un mod minunat – aparent fără legătură cu subiectul durerii lui –, Dumnezeu îl întreabă: „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu? Ştii tu când nasc caprele sălbatice? Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor? Numeri tu lunile sarcinii lor şi ştii tu când le vine ceasul să nască?” (Iov 38,41; 39, 1-2). A da valoare altor vieţi fragile, mai slabe decât a ta, înseamnă să gândeşti ca Dumnezeu însuşi – care a creat o viaţă mai slabă decât El – şi să recapeţi acel sentiment al valorii şi al puterii adevărate care vine din ocrotirea vieţilor altora. Şi mai înseamnă să-ţi asiguri o bătrâneţe liniştită. Şi un somn uşor, când pui capul pe pernă.

De cealaltă parte, alternativa e teribilă. Negarea valorii intrinsece a altor vieţi mai slabe, mai vulnerabile, epurarea lumii de (viitori) copii cu dizabilităţi, de bătrâni şi de bolnavi, naşte o moştenire otrăvită. Propovăduind îndestul timp că viaţa în suferinţă nu are valoare, vei primi înapoi aceeaşi răsplată toxică – sentimentul lipsei de valoare, de sens a propriei tale vieţi. Nu va trece mult până la prima boală, prima suferinţă sau singurătate, când vei descoperi, parcă de nicăieri, că viaţa ta nu mai are valoare. Iar banii şi medicamentele nu ne vor mai ajuta cu nimic. Pentru că ne-am tăiat punţile umane, de la inimă la inimă, de unde ne-ar fi putut veni valoarea. Şi rămânem pradă singurătăţii şi depresiei terminale, şi unei viitoare bătrâneţi chinuită din urmă de nihilismul tinereţii ei. De care nu s-a căit.

Aşa că să cotim la dreapta. Spre milostenie. Şi nu doar din aceea materială, care e mai uşoară, ci spre aceea sufletească, care presupune schimbarea minţii. Şi a inimii. Şi vieţile săracilor au valoare. Şi vieţilor bolnavilor au valoare. Şi vieţile copiilor cu dizabilităţi au valoare. Orice viaţă are o valoare dată de Dumnezeu, neştirbită de fragilitatea ei. Orice viaţă are puls. Oricât de slab. Şi ori de câte ori simţim acel fior de energie caldă în noi, acel zâmbet interior care se trezeşte când ajutăm pe cineva, când dăm o şansă cuiva – acela e însuşi zâmbetul Duhului Sfânt, care mărturiseşte valoarea vieţii din noi, ca şi din toţi ceilalţi. Valoare care stă ascunsă în cele mai minunate moduri în toate fiinţele, în „trestiile strivite” ale acestei lumi.

Şi ce mod mai bun de-a scăpa de iadul unei vieţi egoiste decât să simţi că ai valoare între toate aceste fiinţe?

Avem puls.

Deci… exerciţii frumoase. O iarnă liniştită. Şi o viaţă binecuvântată!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

11 ianuarie 2019

Dr. Geo STROE: Din nou despre dacoromânistică și dacoromânism în DacoRomânia

DIN NOU DESPRE DACOROMÂNISTICĂ

ȘI DACOROMÂNISM ÎN DACOROMÂNIA

      

  1. Geo Stroe

 

Este cunoscut faptul că limba noastră este română. Denumirea științifică este cea de limbă dacoromână. Între Dacia și România nu este nici o diferență de conținut. Dacia de atunci este România de azi, numai că este ceva mai mică. De aceea nu încape nici măcar o liniuță de despărțire/cratimă între ele: se scrie corect DacoRomânia – licența ne aparține. Este un endonim, pentru că este acordat din interiorul națiunii dacoromâne, d`aci – de aici, adică, nu exonim precum cele pe care ni le acordau vecini (exonimul get este dat de greci, dac dat de romani, goți după ce structurile papale au interzis cuvintele dac, get și pe Zamolse din istorie – bătălia dîndu-se contra credinței și cunoașterii zamolsiene, după 362 d.Chr., iar rumîni este dat de către slavi etc.) cînd de fapt (fiecare națiune are dreptul de a se autodefini) suntem ramani, rumuni, rumoni – oamenii apelor din Munții Carpați și ai Balcanilor, ai Dunării, Tisei, Nistrului și Bugului pînă dincolo de Nipru, ai Mării Negre pînă la Caspica).  De altfel, chiar și Academia Română o numește limba dacoromână cu referire la limba locuitorilor de la nordul Dunării.

Dacă limba este dacoromână, atunci și națiunea este dacoromână, pentru că denumirea limbii dă identitatea unei națiuni, ca denumire eternă. Tot astfel și Academia Națiunii DacoRomâne este DacoRomână. La Academia DacoRomână este sediul materiei, științei fundamentale a națiunii: dacoromânistica, iar manifestarea ei în acțiune este dacoromânismul – naționalismul secolului XXI.

  1. Dacoromânistica. Dacoromânistica este cunoscută ca ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile naţiunii dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria, cultura şi civilizaţia dacoromânilor (a atlanţilor, pelasgilor, valahilor, ramanilor, rumunilor, rumanilor, etruscilor, troienilor, latinilor, romanilor, euroindienilor, traco-geto-dacilor, moesilor, ilirilor, sciţilor, sarmaților, goţilor (vizi-ostro-), macedoromânilor, moldovlahilor, românilor etc.) vieţuitori de peste douăsprezece milenii în vatră.

În concepţia A.D.R. curentă termenul de dacoromân surprinde în realitatea obiectivă tot ce este românesc, dac, începînd de la atlanţi, pelasgi, ramani, etrusci, latini, romani, iliri, traci, geto-daci, macedoneni, sciţi, sarmați, goţi, moldovlahi cu extensiile lor binecunoscute. Romanitatea este o extensie a dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea. Tot astfel și toate populaţiile străvechi din Balcani şi imediata vecinătate (mai puțin bulgarii și maghiarii veniți de dincolo de Volga), de la izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările existenţiale primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel conceptual-identitar prea mult pe românii de ieri, la nivel academic oficial, sub presiunile occidental-papale, dar nevoia de identitate naţională în vremuri de criză creşte. Statul român, prin instituţiile sale emblematice anchilozate, este tributar concepţiei latiniste, romaniste. Deschiderile sunt făcute de cercetători independenţi, de unele dintre societăţile culturale ale societăţii civile care au diseminat multe idei care privesc ipoteza culturală dacică pe linia Densuşianu, Hasdeu, Eminescu şi ceilalţi.

Academia DacoRomână, ca instituţie independentă cu profil de cercetare ştiinţifică fundamentală, a aprofundat ipoteza de lucru pornind de la românistică (Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, a fost denumirea iniţială, întemeiat la 1 Decembrie 1990 la sediul Societăţii Vatra Românească din Bucureşti, pînă în 1995 cînd s-a transformat în Academie DacoRomână, cînd majoritatea membrilor au structurat cercetările aprofundate în acest sens. În paralel, Fundaţia Tempus constituită de subsemnatul în comuna Traian-Ialomiţa la 23 noiembrie 1991, cu care INPROROM  a fuzionat recent, a devenit Fundaţia Academia DacoRomână T.D.C.).

Ea cuprinde teoria dacoromânisticii (sau ideatica ei), metodologia, tehnologia acesteia, iar problematica este diferită de la un mileniu la altul, de la o epocă sau perioadă istorică la alta. Pe axa timpului, dacoromânistica însumează toată istoria, cultura şi civilizaţia naţiunii. Toate acestea apar în istorie în diferite ipostaze, în cazul nostru, cea dacoromână. Consider că naţiunea dacoromână a apărut de îndată ce teritoriul a fost ocupat în întregime, compact și continuu, de către populaţia străveche statornică în vatra etnogenezei, vorbitoarea unei singure limbi, cea veche, originară. Ea a avut conştiinţa proprietăţii sale asupra locului de baştină, că este de aici, că aparțin locului natal, precum și conștiința temporală că sunt contemporani și aparțin unor comunități care conviețuiesc, produc, se apără, au credințe comune, spiritualitate specifică și se educă împreună, care s-a organizat politic într-un stat corespunzător vremii și conștiinței lor social-cultural-spirituale, întemeiat pentru apărarea drepturilor istorice autohtone, strămoșești, la identitate, continuitate, permanență și la o viaţă liberă şi independentă, comunități care au o voință politică și identitară comună și suverană. Viaţa economică a fost organizată astfel încît naţiunea primă, matcă, îşi asigura tot necesarul pentru un trai neîntrerupt pe acelaşi teritoriu, cu resurse proprii provenite din resurse naturale specifice, cu unele obiceiuri şi tradiţii proprii împlinite constant, permanent şi de către toate generaţiile succesoare, neîntrerupt trăitoare pe aceste meleaguri. Dacă la alte naţiuni există niponistică, iudaistică, hungaristică, germanistică etc. şi specialişti în domeniu, la români nu părea să captiveze prea mult pe înaintași, oarecum nici pe contemporani, dacoromânistica la nivel conceptual. Formal academic ea nu apare distinctă, ca o conștiință temporală națională, pînă nu demult. Fragmentarea identitară, indusă, întreținută istoric de cei care intenționau să ne înlocuiască în propria noastră vatră a continuat și tinde să continue. Confuzia transmisă prin secoli ca urmare a agresiunii identitare permanente pune în dificultate cercetarea științifică obiectivă. Întrucît secole de-a rîndul alogenii au avut acces la deciziile suverane, perpetuarea unor identități impuse a fost o armă de subjugare și adormire a spiritului național. Ca dovadă că astfel de cercetări au pornit la nivel individual, în unele asociații libere cu perspective istorice și literare. Curentul identitar în cheie dacoromână nu are deocamdată decît mărunte finanţări individuale, private, în jurul A.D.R. și al altor cîteva societăți care sunt mai vizibile în imaginea publică. Unele dintre ele sunt deja penetrate de alogeni care se infiltrează în substanța suverană cu multă viclenie și tupeu. Statul nu încurajează oficial astfel de cercetări, încă. Cercetările trenează, deşi nevoia de identitate naţională în vremurile de criză de azi creşte exponenţial. Puţini cercetători rezistă, unii dintre cei cu care am pornit la drum au trecut în alte tabere, deși inițial au fost entuziaști și sinceri, iar noi nu am incurajat cercetările de acest gen indiferent de naționalitatea celor care ni s-au alăturat. Cercetarea identitar-preistorică și istorică nu aduce nici bani, nici glorie. Dar fără dacoromânistică am fi orfani și orbi și am rămîne așa pentru totdeauna.

Cu mai mult timp în urmă am publicat DacoRomânia nemuritoare, apoi lucrarea intitulată Ştiinţa dacoromânisticii pe înțelesul tuturor. Mai jos voi prezenta cîteva aspecte de interes general privind dacoromânistica, azi. Ea reprezintă în România una dintre cele mai noi ştiinţe sociale. Unii cercetători afirmă că este o ştiinţă  fundamentală, tot aşa cum este ştiinţa matematicii, fizicii, chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia mea, pentru că, din punct de vedere naţional şi internaţional, fiecare naţiune, respectiv comunitate de naţiuni, decisă să pună în acord propriile valori îşi are sau îşi creează propria ei ştiinţă a existenţei sale perene, unite. Ea este şi rămîne o ştiinţă socială şi, ca orice altă ştiinţă socială, dacoromânistica are particularitatea de a opera cu elemente de relativitate. Ea pune la dispoziţia societăţilor româneşti şi europene actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece rezolvarea problemelor sociale nu se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de cercetători, şi pentru naţiune, şi pentru europenitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd universul umanului, al omului concret, român european, transpunerea lui „a şti” în „a face” şi a lui „a avea” în „a putea.” Dacoromânitatea, ca şi europenitatea, ca realităţi obiective, nu se pot importa, nici exporta precum o marfă, maşină sau o instalaţie oarecare.

Cred că locul, sediul materiei dacoromânisticii se află la Academia Română, prin înfiinţarea unei secţii de cercetare a dacoromânisticii esențială în acest domeniu al cunoaşterii. Cu ceva timp în urmă, am trimis, oficial – eram cercetător la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române, o adresă scrisă cu antetul instituţiei Academia DacoRomână către Academia Română cu propunerea de a se înfiinţa o secţie de dacoromânistică la Academia Română. Nici pînă acum nu am primit răspuns oficial, scris. Mai mult decît atît, în locul din registrul oficial în care era consemnat numărul de înregistrare apare numele unui coleg de la alt institut care cerea cu totul altceva, iar la rubrica observaţii se consemna răspunsul negativ.

Pînă se vor clarifica toate cercetările, Fundaţia Academia DacoRomână continuă să fie ceea ce este.

Ştiinţa dacoromânisticii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării, identificarea reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social-istorică, prin acţiuni concrete pe plan naţional şi internaţional.

Viitorul unor politici ştiinţifice naţionale şi europene depinde de alianţa politicilor naţionale şi europene cu ştiinţa dacoromânisticii şi a europenisticii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea politică a societăţii.

Obiectul de studiu al ştiinţei dacoromânisticii îl constituie fenomenul dacoromânesc în ansamblu, dacoromânitatea ca realitate socială, relaţiile sociale, politice, cultural-ştiinţifice şi de conducere din sistemele economico-sociale trecute sau prezente, folosite pentru promovarea valorilor creatoare româneşti. Tot astfel, descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi teorii, metodologii, metode şi tehnologii de conducere pentru prezervarea identităţii naţionale şi europene, de natură să asigure eternizarea valorilor naţionale şi europene, mai ales dacoromâneşti şi perfecţionarea continuă a funcţionării sistemului de conducere al societăţii româneşti şi europene prin ele înșile, dar ancorată la promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa dacoromânisticii.

În sfera cercetărilor acestei ştiinţe sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate activităţile umane, toate laturile vieţii sociale, toate domeniile societăţii dacoromâneşti, în întreaga lor complexitate şi în strînsa lor interdependenţă. Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt cele macro-social, mezo şi micro-social, cuprind întreaga dacoromânitate, tot ce-i românesc, din Europa şi din lume. Există o abordare globală a dacoromânisticii ca răspuns la provocările mondializării (globalizării, în limbajul convenţional A.D.R. – comterrizării) care este ea însăşi un proces obiectiv, relativ dirijat de anumite forţe, faţă de care dacoromânitatea îşi promovează propriile valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume a creaţiei  tuturor şi benefică pentru toți. Subiectul ştiinţei dacoromânisticii este dacoromânitatea, ca realitate şi existenţă istorică națională și europeană, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca dacoromân, ca dacoromân european, creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele ei în practică, conștientă de sine și de simbolistica pe care o poartă.

Scopul acestei ştiinţe este de a înarma dacoromânitatea, pe fiecare dacoromân, cu elaborările teoretice, metodologice şi tehnologice creatoare, necesare în vederea dezvoltării unei autoconduceri ştiinţifice în activitatea practică, de a fi contemporani mereu cu propriul lor timp.

Dacoromânitatea este suportul biologic și social-cultural, tot ea trebuie să fie garantul conştiinţei vii, al prezervării şi eternizării valorilor temporale dacoromâneşti în ţară şi în lume. Metoda de cercetare este o logică dialectică, elevată, bazată pe istoria reală şi pe raţiune, împreună cu metoda sociologică, combinate cu cea informaţională, sistemică, holistă. Fundamentul este, evident, logica matematică. Nu sunt excluse şi alte metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care dacoromânistica are părţi comune. Mai amintim metoda cronologic-istorică-temporală, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare, cele comparative, dar nu sunt excluse nici cele bazate pe proferenţă, credinţă, pe intuiţie, pe reprezentările transcendentale etc.

Părţile componente ale ştiinţei dacoromânisticii în componenţa conducerii sunt: teoria (ideatica), metodologia şi tehnologia.

Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social, ştiința dacoromânisticii avînd în vedere dacoromânitatea din întreaga lume – cea mai vastă şi mai complexă; ştiinţa dacoromânisticii în domeniul conducerii social-politice, statului şi dreptului – ca filosofie politică şi juridică a dacoromânităţii din România şi din fiecare dintre statele ai căror cetăţeni sunt cei de identitate dacoromână; axiologia dacoromânisticii creatoare de valori; dacoromânistica economică – în domeniul economic în care obiectivul principal îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei entităților economice sau unei ramuri economice, a unui grup de firme, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată, în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină ştiinţifică). În domeniile culturii, al artelor, al tehnicii, al comunicării, al limbii dacoromâne, al sănătăţii se manifestă ca sociologie, psiho-sociologie, în plan tehnic, tehnologic, militar, folcloric, filozofic, religios, medical, al tradiţiilor, al mentalităţilor, obiceiurilor etc. Există opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar dacoromânistica ar fi doar o reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării comunităţii de naţiuni europene, inclusiv a naţiunii dacoromâne în plan istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc. Totodată, sunt şi opinii pe baza cărora se urmăreşte ca prin globalizare să se realizeze o conducere conştientă a comunităţii de naţiuni, iar extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică (dacoromânistica de tip comterrist), exprimă conştiinţa ştiinţifică a lumii, adică a comunităţii naţiunilor libere ale lumii, pe Terra noastră comună faţă de lumea care ne înconjoară, abordare specifică, în cheie dacoromânească. Cercetările contemporane degajă, de aceea, noi discipline ale ştiinţei  dacoromânisticii, cum ar fi cele ale europenisticii, comterristicii (globalisticii), cele ale instituţiei, ale organizaţiei, ale credinţelor religioase, ale comunităţilor naţionale europene, regionale, cele ale relaţiilor internaţionale, ale familiei, ale obştei locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, microgrupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a organizaţiilor internaţionale etc. Continue reading „Dr. Geo STROE: Din nou despre dacoromânistică și dacoromânism în DacoRomânia” →

Galina MARTEA: Mihai Eminescu – identitate literară universală cu rădăcini spirituale românești

Luând în consideraţie cuvintele lui Tudor Arghezi „Fiind foarte român, Eminescu este universal”, aş spune că universalitatea eminesciană şi universalitatea operei lui Mihai Eminescu este o realitate plină de valori ce are la bază spiritul românesc inedit. Universalitatea eminesciană, cu rădăcini spirituale româneşti, este cuprinsul prin care poetul a reuşit să descrie cu multă pasiune şi inteligenţă procesele afective, intelectuale, morale şi voliționale ale omului. Corespunzător, prin procesele trăirilor spirituale, Eminescu a reușit să atingă realitatea care a desemnat tot ceea ce există efectiv în existența ființei umane. Eminescu, spirit din spiritul românesc, prin inteligenţa sa şi, respectiv, prin intermediul ideilor sale originale a promovat nespus de intens cultura neamului românesc, aceasta devenind parte componentă a culturii universale. Astfel, opera eminesciană corelată la cultura universală a format un întreg autentic, în consecință, definind atât identitatea universală, cât și identitatea marelui Eminescu. Prin prezenta formulă putem confirma de mii şi sute de mii de ori, la nesfârșit, faptul că Eminescu este identitatea literară universală, cu opera eminesciană universală, iar identitatea română este inima spiritului românesc al unui poet/ scriitor de mare valoare. În acest context, marele scriitor român Vladimir Streinu, critic şi istoric literar, menţionează că opera lui Eminescu este „actul de identitate universală al neamului nostru”. Susținem, acestea sunt cuvinte extrem de preţioase în adresa neamului român!

Prin personalitatea Omului/ Poetului/ Scriitorului/ Jurnalistului Mihai Eminescu s-a întemeiat modelul autentic de creaţie literară, în mod aparte, poezia originală care a îmbogăţit literatura română şi cea universală la cele mai înalte valori. Valori, care vor fi mereu autentice atât pentru poezia şi literatura clasică, cât şi pentru poezia şi literatura contemporană. Așadar, personalitatea poetului Mihai Eminescu face parte din personalitatea omului Mihai Eminescu, identitate individuală şi socială. Deci, omul-poetul-scriitorul Eminescu este aceeaşi identitate şi personalitate universală. Totul se corelează prin definiţia personalităţii şi identităţii, ca expresie şi valoare în existenţa umană. Așa fiind, este firesc să corelăm personalitatea Eminescu cu identitatea scriitorului/ poetului Eminescu. Prin personalitatea şi identitatea respectivă, Eminescu este simbolul distinct al poporului român, căruia, în timp, i s-a atribuit cea mai frumoasă imagine în literatura universală. Eminescu va fi și va rămâne veşnic „un rege al poeziei şi un model autentic al creaţiei literare; un rege al scrisului care a îmbogățit atât cultura și literatura română, cât şi cultura și literatura universală”. Iar pentru generaţia de astăzi și cea de mâine, Eminescu trebuie să fie paradigma ce reprezintă integritatea şi bogăţia spirituală a naţiunii române. Astfel, Eminescu, personalitate și identitate nobilă a neamului românesc, trebuie să fie comemorat etern ca cea mai distinsă şi integră personalitate literară a poporului român, iar opera eminesciană urmează a fi citită şi studiată de toate generaţiile în creştere.

Pentru poporul român de pretutindeni ziua de 15 ianuarie a fiecărui an este intervalul de timp prin care se sărbatoreşte aniversarea marelui poet Mihai Eminescu – expresie și valoare a culturii naţionale româneşti, mândrie naţională pentru identitatea eminesciană şi pentru identitatea universală a operei eminesciene. Această zi pentru poporul român este un eveniment nu numai de sărbătoare, dar, în același timp, este o zi a meditaţiei privind problemele actuale cu care se confruntă naţiunea română, poporul român din Basarabia, precum şi toţi românii de pretutindeni; privind factorii ce ţin de reîntregirea poporului român care mai continuă să existe ca naţiune divizată, nemijlocit, cu referire la ținutul basarabean care este în mare dificultate; privind faptul cum trebuie să fie construită identitatea reală a neamului românesc, care ar urma să fie centrată integral pe valori autentice morale şi spirituale. Totodată, această zi – 15 ianuarie – trebuie să fie un moment de adâncă cugetare, axată pe valori identitare şi conştiinţă naţională, procese atât de importante în dezvoltarea omului şi a societăţii, toate fiind valori ce formează centrul de referinţă în cultura oricărei naţiuni.

 ––––––––––––-

Dr., acad., scriitoare Galina MARTEA,

Olanda

11 ianuarie, 2019

 

 

Dr. Viorel ROMAN: Teocraţia ortodoxă moldo-valahă (66)

Imperiul Sf. Andrei, Moscova, Lagărul ortodox-comunist, în luptă cu Imperiul Sf. Petru, Roma, Lumea liberă, occidentală, se încheie revoluționar în 1989, în ciuda eliberării exploatării omului de către om a clasei muncitoare si îndobitocirii ei, cu larg caracter de masă, în spatele Cortinei de Fier.

Fără refacerea unității de credință dintre ortodocși și catolici, se instalează însă treptat o nemulțumire generală, lehamite, atât în Est cât și în Vest.

Criza…

La București, cu toata aderarea la civilizația euro-atlantica și președinția de șase luni a UE, discursul naționalist-ortodoxist, antieuropean și xenofob al Partidului unic, din 1938 la putere, FRN, PMR, PCR, FSN, PNL, PSD, nu surprinde.

A revenit aceeași Mărie, cu altă pălărie de după vechea Cortina de Fier, acuma de Argint.

În ciuda tuturora, vizita Sf. Papă Ioan Paul II la București, în anul de gratie 1999, descătușează energii, deschide larg porțile Lumii libere și românii aderă la UE/NATO.

Toți președinții ortodocși moldo-valahi merg în pelerinaj la Roma, depășesc astfel blocajul fanarioților și a regilor germani.

Și, la 31 mai 2019, vine Papa Francisc în România… trei zile la Bucuresti, Iasi si Blaj

https://www.academia.edu/29967067/Papa_Francisc_in_Romania

https://www.academia.edu/36701998/ORTODOXIE_SI_NATIONALISM

http://www.amosnews.ro/ce-asteapta-romanii-de-la-papa-francisc-2016-11-03

 

Teocrația ortodoxă moldo-valahă (65)

Laura Codruţa Kovesi: “Am solicitat CEDO să constate că mi-au fost încălcate, în această procedură de revocare, anumite drepturi fundamentale, cum sunt dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv. 

Într-o procedură în care eu nu eram parte, nu am fost citată şi nu am avut dreptul să îmi fac apărarea, mi s-a aplicat o sancţiune a revocării de către Curtea Constituțională a Romaniei, cu toate că în legea CCR această atribuţie de revocare sau de sancţionare a procurorilor cu funcţii de conducere nu este prevăzută. Mai mult, a fost o decizie definitivă, ea nu poate fi atacată. 

Doresc stoparea îngenuncherii procurorilor, în acest moment decizia poate fi invocată ca precedent pentru revocarea oricărui procuror care deţine o funcţie de conducere. Prin aceste atacuri se încearcă stoparea independenţei procurorilor şi înlăturarea celor care doresc să continue lupta anticorupţie.“ 

Tudorel Toader, ministrului justitiei, face cu acest prilej o clarificare juridica: “Curtea Constituționala a Romaniei nu judeca oameni, judeca exceptii, obiectii sau conflicte juridice de natura constitutionala. Deciziile Curtii sunt definitive.“ Drepturile catolicului in occident, in Imperiul Sf. Petru, sunt rationale, formale, reci, materialiste, individualiste, pe cand drepturile ortodoxului, la Portile Orientului, in Imperiul Sf. Anderi, sunt duhovnicesti si sobornicesti, colectiviste, informale, idealiste, codificate si in multiseculara traditie a devalmasiei valahe.

Laura C. Kovesi, după ce a atacat la CEDO decizia de revocare din funcţia de şef al DNA, s-a prezentat la Parchetul General şi le-a declarat jurnaliştilor că demersul său nu urmăreşte nici repunerea pe funcţie si cu atat mai putin, nu vizează obţinerea unor despăgubiri materiale, bani, care sa fie plati de la bugetul Romaniei. Este un demers eminamente idealist, dezinteresat, duhovnicesc, sobornicesc in deplina concordanta cu genius loci, cutuma teocratiei ortodoxe moldo-valahe.

In occident, nimeni nu-i deasupra Legii, in orient, cel Ales de Sus, face, este Legea. Romanii la incrucisarea Imperiilor, religiilor, civilizatiilor au parte cand de una cand si de alta.

*

Un comentariu de la inceputul anului 2018, cand ma intrebam:

Demisia d-nei Laura C. Kövesi, din 2013 procurorul şef la Direcția Națională Anticorupție? 

DNA, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, combate corupția la nivel înalt, colaborează cu Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă, OLAF și e firește sub permanenta presiune a președinților de partide, prim-miniștrilor, miniștrilor, senatorilor, deputaților, baronilor locali etc. ortodocși corupți, care refuza in pectore jurisdictia acquis-ul catolic UE, străina de neam, de cutuma devălmășiei valahe. Un mileniu de incompatibilitate est-vest, dintre ortodocșii și catolicii nu s-a volatilizat la aderarea formala la civilizația occidentală. Cortina de Fier s-a metamorfozat în una de Argint, dar mentalitățile diferire, decalajul est-vest, confruntarea de civilizații incompatibile, confesiuni, concepții politice, juridice se perpetuiază.

Pentru Samuel P. Huntington în cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor“, granița est-vest e pe Carpați, la răsărit in mentalul ortodox, justiția e a Puterii, in vest e invers. In afara de acesta realitate milenara mascata în Războiul Rece de ideologii fără Dumnezeu, de care ținem inca seama politically correct, mai este si viziunea lui José Ortega y Gasset,  autorul cartii „Revolta maselor“, care vede

că toți purtam masca preotului, doctorului, judecătorului etc., profesii vechi de milenii pe care ne străduim să le îndeplinim, dar nu de rare ori nu facem față, doar masca ne salvează, și 

că oamenii de rând în lupta lor anevoioasă de a face față nevoilor zilnice sunt în conflict cu intelectualii pe care nu-i înțeleg, îi detestă, de fapt ii urăsc din tot sufletul.

Plecând de de aceste considerente religioase și filozofice, cazul d-nei Kövesi este dupa Huntington atât la frontiera celesta și terestră, ortodoxie-catolicism, stat paralel oriental versus stat paralel occidental, cât și după Ortega y Gasset, la granița conflictului inexoriabil dintre intelectualii, rationali, formalisti, individualisti par excellence de sorginte occidentală și dreptcredincioșii informali, conciliaristi, jerfelnici in est. Suntem în fata unui conflict religios între culturi, civilizații, care n-ar avea nevoie de nici un rechizitoriu în viziunea orientală, ortodoxă moldo-valaha, dacă România n-ar fi aderat la acquis-ul UE, la alianța militară NATO, până la Marea Neagră.

http://bentodica.blogspot.ro/2017/12/stat-de-drept.html 

http://www.logossiagape.ro/2018/02/13/viorel-roman-razboiul-dintre-statele-paralele/

http://confluente.org/viorel_roman_1518494438.html

https://admin.over-blog.com/write/89898768

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/01/leviathan/nr.87.html

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/02/razboiul-dintre-statele-paralele.html

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2015/09/statul-roman-stat-mafiot.html

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/02/prabusirea-imperiului-roman-si-destinul-uniunii-europene.html

Teocrația ortodoxă moldo-valahă (64), opinii 

SC: Resuscitarea unor clișee ale național-comunismului de tip ceaușist, egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, cercurile imperialiste etc., în perioada în care România este în poziția fără precedent în istoria sa de „conducător”, chiar dacă doar formal al UE, al civilizației „catolice”, dacă vrei, este o situație hilară, care confirmă influența perpetuă a ceea ce numești tu „teocrația ortodoxa moldo-valahă”. „Eterna și fascinanta Românie” – cum s-ar zice.

LA: Nu zic că România nu este stat mafiot, dar, pentru cine a mai urmărit revista România Mare, acest domn (VR) a început să devină plictisitor prin repetarea la infinit a unor idei enervante. Că spațiul nostru se numește comunisto-ortodox, că devansul economic al României este cauzat de apartenența la ortodoxie …

VN: Chiar dacă si noi doi nu ne prea avem la suflet, nu mă pot abține să nu reacționez.
Nu numai Vestul descoperă o țară coruptă până în măduva oaselor, care nu știe, dar nici nu vrea, să se guverneze singură, care exportă numai scandaluri și gafe de proporții, guvernată de mafioți care sfidează fățiș clubul select al țărilor din care face parte, care nu respectă regulile UE la care a achiesat, care refuză banii europeni numai pentru a reuși să fure din propriile proiecte aranjate cu… parandărăt, împotmolite de treizeci de ani, o țară condusă de guvernanții cel mai puțin competenți, agramați și repetenți în școlile făcute cu diplome false, inclusiv la fără frecvență, o țară care a devenit de ani buni „oaia neagră” a Europei, o țară în care nu s-a construit nimic trei decenii, dar s-a jefuit încontinuu!

Aceeași lideri pesediști din prezent, care își bat joc de un popor întreg, acuză Europa și mass-media internaționale că „atacă” România, că se desfășoară o campanie de denigrare la adresa țărișoarei noastre, că nu sunt lăsați să guverneze numai pentru binele, vezi Doamne, al românilor.

Păi, cum să nu critici o asemenea țară, dacă ai atâtea argumente, iar lista nu este epuizată?

Cum să nu răspunzi la „Europa, Soros, ne vrea răul”?, la ideea că împotriva țării se desfășoară o campanie de denigrare.

Situația internă dezastruoasă nu se reduce la Dragnea, Dăncilă, Vâlcov ș.a., ci și la milioanele de români care stau în spatele lor, ținuți într-o stare de totală nesiguranță a zilei de mâine, de lipsă de educație, care așteaptă să-i voteze din nou, după ce aceștia le vor da și lor în plus la salariu sau pensie vreo sută de lei, firimituri oarecare…

Dacă Dragnea va fi ales anul acesta președinte, atunci acest popor merită și trebuie să sufere și mai mult în continuare, putând fi comparat cu un câine care, după mai mulți ani de ținut în lanț, a fost eliberat, a dat o raită prin curte, s-a bucurat de libertate în felul lui, apoi s-a întors și s-a așezat cuminte de unde a plecat, așteptând să fie legat din nou… Continue reading „Dr. Viorel ROMAN: Teocraţia ortodoxă moldo-valahă (66)” →