„Gândul este energie pură.” – Neale Donald Walsch
Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat, de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții. Întrebările despre ființă, lume, cunoaștere, mișcare și om, sensul existenței umane la început au fost mai timide, după care gândirea a evoluat curajos, ideile constituind atenția cea mai mare. Omul cade pe gânduri și atunci mintea-i „zboară”, din prezent în trecut sau la un viitor pe care și-l imaginează a fi mai bun. Și-n timp ce lumina călătorește cu circa 300.000 de kilometri pe secundă, gândurile zboară cu o viteză uimitoare, ele ajungând în doar o clipă într-un alt loc depărtat.
Mintea – expresia subtilă a corpului fizic – caută și rătăcește pe unde numai ea știe, gândurile zboară desprinzându-se de lumea din jur, lângă care erau cu o clipă mai înainte, într-o activitate pe care o desfășurau și care necesita atenția, concentrarea. Uneori încercăm să gândim, să descoperim la ce se poate gândi un om din preajma noastră, chiar și la un animal care ne privește sau privește în depărtare. Nu putem, dar presupunem făcând niște legături. Mintea este cea care generează gânduri și emoții nu numai în contact cu stimuli externi, ci și fără nici o legătură cu ce este în jur. Zborul sau călătoria minții în locuri și momente de ea alese, include abilitatea minții de a folosi evenimente din trecut, legate de memorie. Această călătorie a minții noastre în timp, în imaginar și uneori chiar în mintea altora, oamenii au dorit-o și o doresc pentru reamintirea unor întâmplări, a unor oameni, și pentru liniștirea sufletelor lor, dar și a celor din jur, creându-se astfel, în urmă, legături între oameni, între ideile lor. După unele calcule „astăzi se crede că aproximativ jumătate din timpul cât îl petrecem făcând ceva, mintea noastră este altundeva! Cantitatea aceasta depinde și de natura activității, variază de la individ la individ și de circumstanțele momentului în care mintea se hotărăște să se ducă… ”. Există un univers al gândurilor; absorbim și emitem gânduri, ele plutesc un timp, și în final iau drumul marelui ocean al Minții Cosmice. De curând, fizica cuantică afirmă că trupul nostru este o aglomerație de mingiuțe din materie care reacționează cu „oceanul undelor”, iar apele oceanului sunt compuse din gândurile tuturor oamenilor – visuri și dorințe, temeri și dubii. Cât suntem în viață gândurile se dispersează, plutesc haotic, atrag altele întâlnite în drum, se întorc focalizate asupra unei idei, și în acest caz se transformă în materie – cuvânt sau acțiune/faptă. Ele impresionează în mod pozitiv sau negativ ființa noastră.
Omenirea are o lungă și vastă istorie a gândului, datorită oamenilor care și-au dăruit o parte a vieții meditației asupra temelor majore de care s-au ocupat. Asta facem și atunci când recitim anumite cărți, în primul rând Sfânta Scriptură, reamintim ce au gândit sfinții și este revigorant pentru noi, este o foarte bună mângâiere. Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu. Putem gândi la locuri foarte îndepărtate, la momente apropiate sau foarte îndepărtate față de punctul zero al abscisei în care se află gândul la pornirea lui spre zborul înalt și depărtat. Nu suntem stăpânii gândului, fiindcă el nu este materie pe care s-o putem modela… Gândul aprinde automat niște beculețe în mintea noastră și ele mișcă sufletul, trezesc inima din somn, o fac să vibreze, să comunice cu gândul, să-l dirijeze, și în acest mod devine activ.
În casa minții trebuie să păstrăm gândurile cele mai bune, gânduri de pace și armonie, pentru ca sufletul nostru să se liniștească. Acest lucru îl putem face, decelând gândurile bune de cele rele, punând la treabă simțirea și voința noastră. Pentru evitarea conflictelor conștiinței. Și în acel moment mintea se odihnește, gândurile dominante sunt cele bune, liniștitoare, ele se derulează ca un film frumos, iar tu meditezi asupra lor, analizezi, tragi concluzii, mintea-și face loc pentru noi idei, imaginația – pentru vise. Se obține un repaus al minții. Dacă mintea nu ar avea aceste momente de zbor, considerate ca un repaos, ea ar rămâne prizoniera timpului prezent încărcat de o mulțime de probleme, activități și nu s-ar putea odihni/relaxa și, ar fi incapabilă de a analiza momente trecute, de a visa un viitor, nu ar putea să-și imagineze curgerea vieții, nu ar putea reflecta la propriul său rost în viață.
Când Mântuitorul spunea că având credință puternică putem muta munții din loc, se referea la puterea unui gând care poate schimba situații care par imposibil de schimbat.
Să ne amintim ce spuneau liderii comuniști: „Nu le lăsați oamenilor timp liber pentru a se gândi, dați-le de lucru, măriți orele de lucru!” O spuneau de teama gândurilor oamenilor, fiindcă de la gând se trece cu ușurință la materie, la cuvinte și de la cuvinte la fapte. În străfundul sufletului lor era teama, și „pepenii trebuiau păziți!”
Astăzi mintea călătoare este privită ca un fenomen esențial al cogniției umane și al repausului necesar minții, zborul ei spre alte „lumi”, o pregătire pentru o activitate mai performantă, în scopul îmbunătățirii vieții.
Ștefan Odobleja (1902-1978), inventatorul ciberneticii, spunea că „Primul gând al gândului e gândirea s-o-ntâlnească”. Ar fi bine, conform zicalei, ca numai gândurile bune să se adune, cele rele să se spele!
Gândul cunoaște adevărata libertate și limita sa este funcție de dotarea spirituală dată de Divinitate, fiecăruia. Omul intră în grădina cunoștințelor și vede atâta cât ochiul minții lui îi permite. Gândurile-i sunt ordonate sau haotice, după gradul de înzestrare și bunăvoință a Îngerului care îl însoțește. El are grijă de multele sale gânduri, și devine extrem de îngrijorat și fără putința de a-l ajuta, la dispariția totală a gândurilor…
Ca să ne putem înțelege empatic unii pe alții, ar trebui mai întâi să ne acordăm pe frecvența vibrațiilor mentale ale celuilalt, renunțând pe moment la propria noastră frecvență. Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile. Cum am spus, este energie pură, este spirit, este viață.
Ieri, 10 ianuarie 2019, gândurile tuturor românilor au fost îndreptate spre Ceremonia dedicată preluării de către România a Președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene, care avea să aibă loc la Ateneul Român din Capitala țării noastre – România.
Principalii lideri politici europeni și români, au sosit și au ocupat locurile în minunata sală a Ateneului. Președintele țării – Klaus Iohannis – a susținut primul discurs la ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE: „La 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România preia un rol de prim-plan la nivel european. Dacă privim puțin în urmă, întoarcerea țării noastre în familia europeană a reprezentat un deziderat de o importanță aparte, pentru care am depus toate eforturile la nivel național și pentru care am lucrat cu dedicație și profesionalism, având convingerea fermă că proiectul european este o construcție unică în lume de pace și prosperitate și singura cale de a asigura progresul comun al statelor europene. Astăzi, cu aceeași convingere preluăm exercitarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, cu obiectivul principal de a contribui la consolidarea unei Europe mai coezive, mai unite și mai puternice”, a declarat președintele Klaus Iohannis.
Șeful statului a vorbit și despre provocările României, menționând că primul semestru al anului 2019 va fi definitoriu pentru dinamica viitoare a Uniunii Europene, iar printre probleme sunt migrația și Brexit. De asemeni a specificat că Uniunea se confruntă în prezent cu diverse provocări, atât interne, cât și externe.
Au urmat cuvântările altor lideri români și europeni. Președintelui Senatului României a fost singurul care a rostit discursul în limba engleză, făcând o notă discordantă față de ceilalți care din respect față de țara noastră, au rostit discursurile în limba română. El a precizat, pentru a se arăta drept reformator, că în România există unele instituții ale căror metode sunt „trecute și care își păstrează obiceiurile”. Este vorba de Tăriceanu, numit „scutier al lui Dragnea în bătălia acestuia cu « dușmanul de rasă și de clasă » – statul paralel”.
Sigur pe el, mascându-și trufia, Președintele comisiei parlamentare speciale pentru legile justiției, Florin Iordache – politician remarcat prin inițiative menite să slăbească justiția, a subliniat: „Accentele electorale exprimate contondent se vor resimți și în următoarele 6 luni”, asigurând totodată liderii europeni, că ele nu vor afecta mandatul. Adică, să fiți siguri că vom zice ca voi și vom face ca noi. În același spirit a demarat câteva lozinci și penibilul prim ministru al României: „România merită statutul de partener egal”; „România e pregătită să stea cu fruntea sus” și, obișnuită cu discursurile politicienilor din vremea comunismului, terminând cu angajamente, de genul: „Vom demonstra… Vom demonstra…” Lipsa adevăratei modestii, a competenței și a dotării intelectuale ale guvernanților îi face să uite care le sunt limitele, comportându-se sfidător, atotcunoscători, inovatori, față de colaboratorii străini și față de popor.
Dintre reprezentanții europeni s-a remarcat, în mod deosebit, Donald Tusk a cărui figură impresionează prin modestie, sinceritate și echilibru, și rostirea căruia „a picurat balsam pe inimile rănite ale românilor” – cum scrie talentatul jurnalist de la DW, Petre Iancu. Donald Tusk este de profesie istoric, cunoaște istoria Europei, cunoaște cultura și literatura țărilor europene, inclusiv cultura și literatura României. A dovedit acest lucru inclusiv joi seară, la Ceremonia de lansare a Președinției române la Consiliul UE de la Ateneul Român, prin invocarea unor scriitori, sportivi și muzicieni români, fiind îndelung aplaudat.
Donald Tusk este un lider politic remarcabil care a câștigat două alegeri parlamentare, a fost singurul prim-ministru al Poloniei reales după 1989. Ca președinte de partid, a câștigat, în plus, două rânduri de alegeri europarlamentare, două rânduri de alegeri locale și este la al doilea mandat de președinte al Consiliului European. „Democrația, statul de drept și respectul pentru demnitatea fiecăruia sunt valori pe care le împărtășim.”
Am rămas cu încurajările din finalul discursului dumnealui: „Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea și drepturile noastre, le spun: continuați lupta! Nu uitați că provocări vor exista întotdeauna…” „România are puterea de a fascina și de a încânta.” „Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept şi constituția.” „Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”
Au urmat discursurile președintelui parlamentului European Antonio Tajani: „România a avut mereu o vocație europeană. În urmă cu peste 2000 de ani, strămoșii noștri romani au traversat Dunărea și au ajuns pe aceste pământuri (…) Această epopee a schimbat cursul istoriei. Frumoasa dumneavoastră țară își trage numele de la puternica prezență romană. Și cum sunt născut la Roma, mă simt aici ca acasă”. La final, președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker care a declarat că instituția pe care o conduce se opune tuturor atingerilor aduse statului de drept și că există îngrijorări în privința evoluțiilor în acest sens, din unele state membre: „UE este o comunitate a legii și respectarea deciziilor curții nu este o opțiune, ci o obligație”.
În concluzie, discursurile au fost deosebit de clare, politicoase, afectuoase și încurajatoare din partea reprezentanților europeni, și oarecum echilibrate dar cu o notă ascuns-subversivă, din partea guvernanților români.
Cât timp trăim, suntem datori să sperăm că totul va fi bine! Și cum am mai spus: Speranța se construiește!
————————–———————
Vavila POPOVICI
Carolina de Nord
12 ianuarie 2019
Filozofia – conform dicționarului – este știința constituită dintr-un ansamblu coerent de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. S-a născut din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, iar filosofia – la judecăți și raționamente. Filosofia a apărut în sec. VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană a fost și este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea cu mediul exterior.
De-a lungul vremii au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate aveau aceleași întrebări, și răspunsuri din ce în ce mai înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului.
Oamenii filosofează, uneori inconștient și frânturile de filozofie se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei și alegerii celor mai bune căi de viețuire între oameni. Filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961), în „Despre conștiința filosofică” scrie: „Omul de știință se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi care rămâne ținta demersurilor sale […] Pentru omul de știință, experiența în totalitatea ei devine un prilej de diviziune a muncii; el se situează într-un sector al experienței…[…] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.
Filosoful, eseistul, poetul Constantin Noica (1909- 1987), în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” spune că: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea”. După unii, filosofia ar fi știința lucrurilor inteligibile, știința lucrurilor în sine, știința entităților raționale. Numele ei de metafizică, ce i s-a atribuit atât de des, în trecut și se mai dă încă și azi, este explicat de către filosoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) în „Problema ontologică”, metafizica însemnând: „Știința a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa şi experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simțurile”.
Dar dacă admitem că filosofia, înțeleasă ca metafizică, este știință și că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm și metodele ei specifice, întrucât se știe că orice știință se autorizează prin obiectul său de activitate și prin metodele sale de căutare și aflare a adevărului.
Iată, însă, că filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică. Unii consideră că întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina științelor propriu-zise, iar filosofiei – în cadrul așa numitei teorii a cunoașterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minții omenești de a depăși limitele experienței. Privită cu acest înțeles, filosofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă. După alții, scopul filosofiei ar fi să studieze legăturile dintre științele pozitive şi să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepțiune, filosofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a științelor.
Ieri, 10 ianuarie 2019, principalii lideri politici europeni și români, au participat la Ateneul Român din Capitală, la ceremoniile dedicate preluării de către România, a Președenției rotative a Consiliului Uniunii Europene. Președintele țării Klaus Iohannis a avut primul discurs la ceremonia de deschidere a preşedinţiei Consiliului UEȘ „La 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România preia un rol de prim-plan la nivel european. Dacă privim puţin în urmă, întoarcerea ţării noastre în familia europeană a reprezentat un deziderat de o importanţă aparte, pentru care am depus toate eforturile la nivel naţional şi pentru care am lucrat cu dedicaţie şi profesionalism, având convingerea fermă că proiectul european este o construcţie unică în lume de pace şi prosperitate şi singura cale de a asigura progresul comun al statelor europene. Astăzi, cu aceeaşi convingere preluăm exercitarea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, cu obiectivul principal de a contribui la consolidarea unei Europe mai coezive, mai unite şi mai puternice”, a declarat preşedintele Klaus Iohannis.
Şeful statului a vorbit şi despre provocările României, , menționând că primul semestru al anului 2019 va fi definitoriu pentru dinamica viitoare a Uniunii Europene, iar printre probleme sunt migraţia şi Brexit. De asemeni a specificat că Uniunea se confruntă în prezent cu diverse provocări, atât interne, cât şi externe.
Au urmat cuvântările altor lideri români și europeni. Discursul Președintelui Senatului a fost rostit în limba engleză, deși nu era cazul. El a precizat, pentru a se arăta drept reformator, că sunt însă în România unele instituţii ale căror metode sunt „trecute” şi „care îşi păstrează obiceiurile”.
Sigur pe el și mascând o trufie nejustificată, Iordache: Accentele electorale exprimate contondent se vor resimţi şi în următoarele 6 luni , însă a asigurat liderii europeni că nu vor afecta mandatul. Adică, vom zice ca voi și vom face ca noi. În același spirit a demarat câteva lozonci și penibilul prim ministru al României, obișnuită cu discursurile politicienilor din vremea comunismului, terminând cu angajamenteȘ ȚVom demonstra… Vom demnestra…Ț
Dintre reprezentanții europeni s-a remarcat, în mod deosebit, Donald Tusk a cărui figură impresionează prin modestie, sinceritate și echilibru, și rostirea căruia Ța picurat balsam pe inimile rănite ale românilorțȚ – cum scrie talentatul jurnalist de la DW, Petre Iancu. Donald Tusk este de profesie istoric, cunoaște istoria Europei, cunoaște cultura și literatura țărilor europene, inclusiv cultura și literatura României. A dovedit acest lucru inclusiv joi seară, la Ceremonia de lansare a Președinției române la Consiliul UE de la Ateneul Român, amintind de figuri remarcabile ale țării, precum Cioran, George Enescu, Tristan Tzara, Nichita Stănescu sau Eugen Ionescu…
Donald Tusk este un lider politic remarcabil care a câștigat două alegeri parlamentare, a fost singurul prim-ministru al Poloniei reales după 1989. Ca președinte de partid, a câștigat, în plus, două rânduri de alegeri europarlamentare, două rânduri de alegeri locale și este la al doilea mandat de președinte al Consiliului European.
Am rămas cu încurajările de la finalul discursuluiȘ „Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea şi drepturile noastre, le spun: continuaţi lupta! Nu uitaţi că provocări vor exista întotdeauna…” „România are puterea de a fascina şi de a încânta.” „Şi aş vrea să fac un apel la toţi românii, să apere, în România şi în Europa, fundamentele civilizaţiei noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viaţa publică, statul de drept şi constituţia.” „Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”
FILOSOFIA LUI DAVID HUME
„Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră.” – David Hume
Scoțianul David Hume (1711-1776) a fost un filosof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el. Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum). În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei !754- 1761).
Cunoaștem că Socrates a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accidente de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal în tr-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de a muri, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își așteptat răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit, a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Și că, a murit liniștit și fericit.
Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, si nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele si efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.
După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare, pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.
L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen, el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.
De-a lungul timpului poziția, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Acum câțiva ani, au fost întrebați mii de filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Chiar oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că filosofii sunt „foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel” face o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a si îndrăgostit de el.
Iata cun scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filosofice ale lumii, și aceasta pentru că a lovit în punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune. Acesta este, la un anumit nivel, o mare insultă pentru imaginea noastră de sine, dar Hume credea că dacă am putea învăța să facem față acestei realități surprinzătoare, am putea fi (individual și colectiv) mult mai calmi și mai fericiți decât dacă am nega-o.
„Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filosofia noastră, Hume este religia noastră” – este afirmația filozofului James Hutchison Stirling din secolul al XIX-lea, care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filosofului scoțian David Hume.
O parte din faima și importanța lui Hume se datorează abordării sale curajoase sceptice față de o serie de subiecte filosofice. În epistemologie, el a pus la îndoială noțiunile comune despre identitatea personală și a susținut că nu există nici un „sine” permanent care să continue în timp. El a respins considerațiile standard legate de cauzalitate și a susținut că concepțiile noastre despre relațiile cauză-efect sunt bazate pe obiceiurile de gândire, nu pe percepția forțelor cauzale din lumea exterioară, în sine. El a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filosofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugerează că ar trebui să respingem religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Împotriva convingerii comune a timpului în care existența lui Dumnezeu ar putea fi dovedită printr-un argument sau un argument cauzal,……….. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator că guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie.
Cu privire la originea percepțiilor mintale, ele sunt prezentate în următoarea schemă: Percepțiile constau din idei si impresii. Ideile: din memorie, imaginație, fantezie, înțelegere (implicarea relațiilor de idei și implicarea problemelor de fapt); impresiile sunt de senzație (externe) și reflecții (interne). Concepția empiristă a lui Hume se bazează pe o dublă distincție: a) Distincția dintre impresii și idei; b) Distincția dintre relații între idei și fapte.
Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.
Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclavul pasiunilor”. Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă căreia Hume a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiectivele corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea că oamenii au o concepție reală despre sine, poziționând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.
Definind moralitatea ca acele calități care sunt aprobate de oricine, se întâmplă să fie și practic de către toată lumea, el stabilește să descopere cele mai largi motive ale aprobărilor. El le găsește, pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”. Deciziile morale sunt bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru agreabilitatea lor (un fel de abilitate de a fi plăcute celor din jur). Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar respectul față de ceilalți reprezintă cea mai mare parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretinde că le găsește în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. El a considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Teoria morală a lui Hume apare în Cartea 3 a tratatului și într-o anchetă privitoare la principiile moralei (1751). Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: „examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analizează diferite teorii morale, Hume susține că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce înseamnă consimțământul moral? Este un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase.
Pentru Hume, virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.
În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Acolo, „stăpânul a 30.000 de volume”, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. Istoria sa a Angliei, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume, patru între 1754 și 1762, precedată de Discursurile politice (1752). Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă cunoscut, atât în străinătate, cât și acasă. De asemenea, el a scris Patru Disertații (1757), pe care le-a considerat ca fiind un lucru minunat, deși a inclus o rescriere a Cartei a II-a a Tratatului (completarea revizuirii pură a acestei lucrări) și un studiu strălucit al „istoriei naturale a religiei”. 1762 James Boswell, biograful lui Samuel Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filosofice și literare.
A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldura de toți.
În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou o reședință în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă – de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și revizuirea textul scrierilor sale.
Petre P. Negulescu aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm că avem atâtea filosofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.
Pe măsură ce cercetările avansează şi se pătrunde mai adânc în tainele materiei vii şi ale celei moarte, în spațiile nesfârșite ale macrocosmosului ori în derutantele profunzimi ale microcosmosului, filozofia este necesara științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.
Hume a avut încă din timpul vieții admiratori şi apărători de-un mare prestigiu intelectual, Immanuel Kant fiind unul dintre aceștia. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filosofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale.
————————–———————
Vavila POPOVICI
Carolina de Nord
12 ianuarie 2019