DIN NOU DESPRE DACOROMÂNISTICĂ
ȘI DACOROMÂNISM ÎN DACOROMÂNIA
- Geo Stroe
Este cunoscut faptul că limba noastră este română. Denumirea științifică este cea de limbă dacoromână. Între Dacia și România nu este nici o diferență de conținut. Dacia de atunci este România de azi, numai că este ceva mai mică. De aceea nu încape nici măcar o liniuță de despărțire/cratimă între ele: se scrie corect DacoRomânia – licența ne aparține. Este un endonim, pentru că este acordat din interiorul națiunii dacoromâne, d`aci – de aici, adică, nu exonim precum cele pe care ni le acordau vecini (exonimul get este dat de greci, dac dat de romani, goți după ce structurile papale au interzis cuvintele dac, get și pe Zamolse din istorie – bătălia dîndu-se contra credinței și cunoașterii zamolsiene, după 362 d.Chr., iar rumîni este dat de către slavi etc.) cînd de fapt (fiecare națiune are dreptul de a se autodefini) suntem ramani, rumuni, rumoni – oamenii apelor din Munții Carpați și ai Balcanilor, ai Dunării, Tisei, Nistrului și Bugului pînă dincolo de Nipru, ai Mării Negre pînă la Caspica). De altfel, chiar și Academia Română o numește limba dacoromână cu referire la limba locuitorilor de la nordul Dunării.
Dacă limba este dacoromână, atunci și națiunea este dacoromână, pentru că denumirea limbii dă identitatea unei națiuni, ca denumire eternă. Tot astfel și Academia Națiunii DacoRomâne este DacoRomână. La Academia DacoRomână este sediul materiei, științei fundamentale a națiunii: dacoromânistica, iar manifestarea ei în acțiune este dacoromânismul – naționalismul secolului XXI.
- Dacoromânistica. Dacoromânistica este cunoscută ca ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile naţiunii dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria, cultura şi civilizaţia dacoromânilor (a atlanţilor, pelasgilor, valahilor, ramanilor, rumunilor, rumanilor, etruscilor, troienilor, latinilor, romanilor, euroindienilor, traco-geto-dacilor, moesilor, ilirilor, sciţilor, sarmaților, goţilor (vizi-ostro-), macedoromânilor, moldovlahilor, românilor etc.) vieţuitori de peste douăsprezece milenii în vatră.
În concepţia A.D.R. curentă termenul de dacoromân surprinde în realitatea obiectivă tot ce este românesc, dac, începînd de la atlanţi, pelasgi, ramani, etrusci, latini, romani, iliri, traci, geto-daci, macedoneni, sciţi, sarmați, goţi, moldovlahi cu extensiile lor binecunoscute. Romanitatea este o extensie a dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea. Tot astfel și toate populaţiile străvechi din Balcani şi imediata vecinătate (mai puțin bulgarii și maghiarii veniți de dincolo de Volga), de la izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările existenţiale primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel conceptual-identitar prea mult pe românii de ieri, la nivel academic oficial, sub presiunile occidental-papale, dar nevoia de identitate naţională în vremuri de criză creşte. Statul român, prin instituţiile sale emblematice anchilozate, este tributar concepţiei latiniste, romaniste. Deschiderile sunt făcute de cercetători independenţi, de unele dintre societăţile culturale ale societăţii civile care au diseminat multe idei care privesc ipoteza culturală dacică pe linia Densuşianu, Hasdeu, Eminescu şi ceilalţi.
Academia DacoRomână, ca instituţie independentă cu profil de cercetare ştiinţifică fundamentală, a aprofundat ipoteza de lucru pornind de la românistică (Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, a fost denumirea iniţială, întemeiat la 1 Decembrie 1990 la sediul Societăţii Vatra Românească din Bucureşti, pînă în 1995 cînd s-a transformat în Academie DacoRomână, cînd majoritatea membrilor au structurat cercetările aprofundate în acest sens. În paralel, Fundaţia Tempus constituită de subsemnatul în comuna Traian-Ialomiţa la 23 noiembrie 1991, cu care INPROROM a fuzionat recent, a devenit Fundaţia Academia DacoRomână T.D.C.).
Ea cuprinde teoria dacoromânisticii (sau ideatica ei), metodologia, tehnologia acesteia, iar problematica este diferită de la un mileniu la altul, de la o epocă sau perioadă istorică la alta. Pe axa timpului, dacoromânistica însumează toată istoria, cultura şi civilizaţia naţiunii. Toate acestea apar în istorie în diferite ipostaze, în cazul nostru, cea dacoromână. Consider că naţiunea dacoromână a apărut de îndată ce teritoriul a fost ocupat în întregime, compact și continuu, de către populaţia străveche statornică în vatra etnogenezei, vorbitoarea unei singure limbi, cea veche, originară. Ea a avut conştiinţa proprietăţii sale asupra locului de baştină, că este de aici, că aparțin locului natal, precum și conștiința temporală că sunt contemporani și aparțin unor comunități care conviețuiesc, produc, se apără, au credințe comune, spiritualitate specifică și se educă împreună, care s-a organizat politic într-un stat corespunzător vremii și conștiinței lor social-cultural-spirituale, întemeiat pentru apărarea drepturilor istorice autohtone, strămoșești, la identitate, continuitate, permanență și la o viaţă liberă şi independentă, comunități care au o voință politică și identitară comună și suverană. Viaţa economică a fost organizată astfel încît naţiunea primă, matcă, îşi asigura tot necesarul pentru un trai neîntrerupt pe acelaşi teritoriu, cu resurse proprii provenite din resurse naturale specifice, cu unele obiceiuri şi tradiţii proprii împlinite constant, permanent şi de către toate generaţiile succesoare, neîntrerupt trăitoare pe aceste meleaguri. Dacă la alte naţiuni există niponistică, iudaistică, hungaristică, germanistică etc. şi specialişti în domeniu, la români nu părea să captiveze prea mult pe înaintași, oarecum nici pe contemporani, dacoromânistica la nivel conceptual. Formal academic ea nu apare distinctă, ca o conștiință temporală națională, pînă nu demult. Fragmentarea identitară, indusă, întreținută istoric de cei care intenționau să ne înlocuiască în propria noastră vatră a continuat și tinde să continue. Confuzia transmisă prin secoli ca urmare a agresiunii identitare permanente pune în dificultate cercetarea științifică obiectivă. Întrucît secole de-a rîndul alogenii au avut acces la deciziile suverane, perpetuarea unor identități impuse a fost o armă de subjugare și adormire a spiritului național. Ca dovadă că astfel de cercetări au pornit la nivel individual, în unele asociații libere cu perspective istorice și literare. Curentul identitar în cheie dacoromână nu are deocamdată decît mărunte finanţări individuale, private, în jurul A.D.R. și al altor cîteva societăți care sunt mai vizibile în imaginea publică. Unele dintre ele sunt deja penetrate de alogeni care se infiltrează în substanța suverană cu multă viclenie și tupeu. Statul nu încurajează oficial astfel de cercetări, încă. Cercetările trenează, deşi nevoia de identitate naţională în vremurile de criză de azi creşte exponenţial. Puţini cercetători rezistă, unii dintre cei cu care am pornit la drum au trecut în alte tabere, deși inițial au fost entuziaști și sinceri, iar noi nu am incurajat cercetările de acest gen indiferent de naționalitatea celor care ni s-au alăturat. Cercetarea identitar-preistorică și istorică nu aduce nici bani, nici glorie. Dar fără dacoromânistică am fi orfani și orbi și am rămîne așa pentru totdeauna.
Cu mai mult timp în urmă am publicat DacoRomânia nemuritoare, apoi lucrarea intitulată Ştiinţa dacoromânisticii pe înțelesul tuturor. Mai jos voi prezenta cîteva aspecte de interes general privind dacoromânistica, azi. Ea reprezintă în România una dintre cele mai noi ştiinţe sociale. Unii cercetători afirmă că este o ştiinţă fundamentală, tot aşa cum este ştiinţa matematicii, fizicii, chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia mea, pentru că, din punct de vedere naţional şi internaţional, fiecare naţiune, respectiv comunitate de naţiuni, decisă să pună în acord propriile valori îşi are sau îşi creează propria ei ştiinţă a existenţei sale perene, unite. Ea este şi rămîne o ştiinţă socială şi, ca orice altă ştiinţă socială, dacoromânistica are particularitatea de a opera cu elemente de relativitate. Ea pune la dispoziţia societăţilor româneşti şi europene actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece rezolvarea problemelor sociale nu se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de cercetători, şi pentru naţiune, şi pentru europenitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd universul umanului, al omului concret, român european, transpunerea lui „a şti” în „a face” şi a lui „a avea” în „a putea.” Dacoromânitatea, ca şi europenitatea, ca realităţi obiective, nu se pot importa, nici exporta precum o marfă, maşină sau o instalaţie oarecare.
Cred că locul, sediul materiei dacoromânisticii se află la Academia Română, prin înfiinţarea unei secţii de cercetare a dacoromânisticii esențială în acest domeniu al cunoaşterii. Cu ceva timp în urmă, am trimis, oficial – eram cercetător la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române, o adresă scrisă cu antetul instituţiei Academia DacoRomână către Academia Română cu propunerea de a se înfiinţa o secţie de dacoromânistică la Academia Română. Nici pînă acum nu am primit răspuns oficial, scris. Mai mult decît atît, în locul din registrul oficial în care era consemnat numărul de înregistrare apare numele unui coleg de la alt institut care cerea cu totul altceva, iar la rubrica observaţii se consemna răspunsul negativ.
Pînă se vor clarifica toate cercetările, Fundaţia Academia DacoRomână continuă să fie ceea ce este.
Ştiinţa dacoromânisticii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării, identificarea reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social-istorică, prin acţiuni concrete pe plan naţional şi internaţional.
Viitorul unor politici ştiinţifice naţionale şi europene depinde de alianţa politicilor naţionale şi europene cu ştiinţa dacoromânisticii şi a europenisticii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea politică a societăţii.
Obiectul de studiu al ştiinţei dacoromânisticii îl constituie fenomenul dacoromânesc în ansamblu, dacoromânitatea ca realitate socială, relaţiile sociale, politice, cultural-ştiinţifice şi de conducere din sistemele economico-sociale trecute sau prezente, folosite pentru promovarea valorilor creatoare româneşti. Tot astfel, descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi teorii, metodologii, metode şi tehnologii de conducere pentru prezervarea identităţii naţionale şi europene, de natură să asigure eternizarea valorilor naţionale şi europene, mai ales dacoromâneşti şi perfecţionarea continuă a funcţionării sistemului de conducere al societăţii româneşti şi europene prin ele înșile, dar ancorată la promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa dacoromânisticii.
În sfera cercetărilor acestei ştiinţe sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate activităţile umane, toate laturile vieţii sociale, toate domeniile societăţii dacoromâneşti, în întreaga lor complexitate şi în strînsa lor interdependenţă. Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt cele macro-social, mezo şi micro-social, cuprind întreaga dacoromânitate, tot ce-i românesc, din Europa şi din lume. Există o abordare globală a dacoromânisticii ca răspuns la provocările mondializării (globalizării, în limbajul convenţional A.D.R. – comterrizării) care este ea însăşi un proces obiectiv, relativ dirijat de anumite forţe, faţă de care dacoromânitatea îşi promovează propriile valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume a creaţiei tuturor şi benefică pentru toți. Subiectul ştiinţei dacoromânisticii este dacoromânitatea, ca realitate şi existenţă istorică națională și europeană, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca dacoromân, ca dacoromân european, creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele ei în practică, conștientă de sine și de simbolistica pe care o poartă.
Scopul acestei ştiinţe este de a înarma dacoromânitatea, pe fiecare dacoromân, cu elaborările teoretice, metodologice şi tehnologice creatoare, necesare în vederea dezvoltării unei autoconduceri ştiinţifice în activitatea practică, de a fi contemporani mereu cu propriul lor timp.
Dacoromânitatea este suportul biologic și social-cultural, tot ea trebuie să fie garantul conştiinţei vii, al prezervării şi eternizării valorilor temporale dacoromâneşti în ţară şi în lume. Metoda de cercetare este o logică dialectică, elevată, bazată pe istoria reală şi pe raţiune, împreună cu metoda sociologică, combinate cu cea informaţională, sistemică, holistă. Fundamentul este, evident, logica matematică. Nu sunt excluse şi alte metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care dacoromânistica are părţi comune. Mai amintim metoda cronologic-istorică-temporală, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare, cele comparative, dar nu sunt excluse nici cele bazate pe proferenţă, credinţă, pe intuiţie, pe reprezentările transcendentale etc.
Părţile componente ale ştiinţei dacoromânisticii în componenţa conducerii sunt: teoria (ideatica), metodologia şi tehnologia.
Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social, ştiința dacoromânisticii avînd în vedere dacoromânitatea din întreaga lume – cea mai vastă şi mai complexă; ştiinţa dacoromânisticii în domeniul conducerii social-politice, statului şi dreptului – ca filosofie politică şi juridică a dacoromânităţii din România şi din fiecare dintre statele ai căror cetăţeni sunt cei de identitate dacoromână; axiologia dacoromânisticii creatoare de valori; dacoromânistica economică – în domeniul economic în care obiectivul principal îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei entităților economice sau unei ramuri economice, a unui grup de firme, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată, în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină ştiinţifică). În domeniile culturii, al artelor, al tehnicii, al comunicării, al limbii dacoromâne, al sănătăţii se manifestă ca sociologie, psiho-sociologie, în plan tehnic, tehnologic, militar, folcloric, filozofic, religios, medical, al tradiţiilor, al mentalităţilor, obiceiurilor etc. Există opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar dacoromânistica ar fi doar o reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării comunităţii de naţiuni europene, inclusiv a naţiunii dacoromâne în plan istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc. Totodată, sunt şi opinii pe baza cărora se urmăreşte ca prin globalizare să se realizeze o conducere conştientă a comunităţii de naţiuni, iar extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică (dacoromânistica de tip comterrist), exprimă conştiinţa ştiinţifică a lumii, adică a comunităţii naţiunilor libere ale lumii, pe Terra noastră comună faţă de lumea care ne înconjoară, abordare specifică, în cheie dacoromânească. Cercetările contemporane degajă, de aceea, noi discipline ale ştiinţei dacoromânisticii, cum ar fi cele ale europenisticii, comterristicii (globalisticii), cele ale instituţiei, ale organizaţiei, ale credinţelor religioase, ale comunităţilor naţionale europene, regionale, cele ale relaţiilor internaţionale, ale familiei, ale obştei locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, microgrupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a organizaţiilor internaţionale etc.
Trăsăturile dacoromânisticii. Fiind o ştiinţă de largă anvergură, are legături complexe cu ansamblul cunoaşterii şi practicii contemporane pentru că prin aceasta din urmă se pun în valoare rezultatele cercetărilor, contribuţia aproape a tuturor ştiinţelor. Este o ştiinţă multidisciplinară (deoarece disciplinele care se întrepătrund contribuie la fundamentarea sa teoretică din diferite sectoare şi domenii ale vieţii sociale), dar are şi un caracter integrator (foloseşte integral teorii, metode şi tehnici ale altor ştiinţe şi discipline împreună cu cele proprii), coordonator (deoarece îşi subordonează şi foloseşte în scopuri de fundamentare şi eficacitate, activităţi practice specifice, discipline şi teorii, tehnici şi metode proprii şi ale altor ştiinţe), precum şi un rol cumulativ (adună şi prelucrează, ordonează într-o înlănţuire logică multe cunoştinţe, metode şi tehnici care realizează sinergia în supravieţuirea dacoromânităţii, comunităţii de naţiuni europene și ale lumii întregi), complex, multilateral, multifuncţional, operaţionalizant şi prospectiv.
Despre izvoarele dacoromânisticii şi legăturile ei cu celelalte ştiinţe trebuie spus că pentru a putea fi recunoscută drept izvor al ştiinţei dacoromânisticii, orice formă de manifestare trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi: a) să statornicească reguli general-obligatorii pentru prezentul și viitorul dacoromânităţii: b) să fie atît stabilite, cît şi recunoscute de conducătorii naţiunii şi/sau de către puterea de stat, de comunitatea de români, oriunde s-ar afla; c) să reflecte dacoromânitatea şi conducerea ei, să se refere la relaţiile de conducere ale dacoromânităţii, la valorile comune acestora; d) să fie scrise ori să reprezinte intuitiv, concret senzorial, simboluri identitare cu relevanţă naţională la nivel european, universal. Principalele izvoare ale ştiinţei dacoromânisticii pot fi considerate istoria, ştiinţa conducerii, filozofia, economia politică, dreptul, ştiinţele sociale şi politice în general. Ştiinţele cu care are legături strînse dacoromânistica sunt ştiinţa conducerii, istoria-tempologia, ştiinţele politice, juridice, europenistica, ştiinţele economice, matematica, logica, filosofia, sociologia, psihologia, lingvistica, arheologia, teoria generală a sistemelor, informatica, ştiinţele tehnice, cibernetica, praxiologia, medicina, birotica, comterristica, alte ştiinţe. Practic, nu există domeniu al cunoaşterii şi acţiunii cu care să nu aibă legături mai mult sau mai puţin importante cu ştiinţa dacoromânisticii.
Legăturile dacoromânisticii cu alte ştiinţe, aşa cum au fost ele puse în evidenţă de către izvoarele recunoscute pentru fiecare dintre ele, se menţin şi vor continua să se dezvolte ca urmare a interconexiunilor din cercetările efectuate de-a lungul timpului. Ele se evidenţiază în teoria dacoromânisticii.
Dintre izvoarele de importanţă deosebită se pot remarca: istoria universală, experienţa de supravieţuire în perioade de criză, în practica politică, militară, administrativă, socială, comunitară a oamenilor politici, de stat, a unor militari, a altor lideri sociali şi comunitară. Această experienţă de prezervare a memoriei naţionale, europene şi universale se fixează prin acte, documente, memorii, corespondenţă, alte înscrisuri.
Şcolile de dacoromânistică. Diferenţiate de fundamente teoretice unice referitoare la conceptele, principiile, metodele, tehnicile şi demersurile practice în acest domeniu al cunoaşterii, mişcările ştiinţifice s-au concretizat în diverse şcoli simultane, ori paralele sau incidente, uneori chiar contrare celor de conducere, care au permis în acelaşi timp unele reflecţii creatoare, utile, cum sunt: cea clasică, a relaţiilor umane, şcoala cantitativă, empirică sau neoclasică, a sistemelor sociale, şcoala sistemică etc. Sunt de menţionat: şcoala cronicarilor (de la Rîm ne tragem, expresie care ar fi posibil să se refere şi la Roma veche, cetatea ancestrală Roman din Moldova şi nu la Roma, capitala Imperiului Roman), şcoala ardeleană (romanistică) care acceptă oarecum dispariţia aproape completă a dacilor după războaiele romano-dacice şi rădăcinile pur romane ale românilor, şcoala eminesciană (care se centrează pe nobleţea valorilor strămoşeşti şi confirmă superioritatea civilizaţia dacilor: „Totul trebuie dacizat”), linia deschisă de B.P. Haşdeu (după comunicarea de răscruce „Pierit-au dacii?” B.P. Haşdeu a precizat că dacii nu au pierit, dar propaganda papală și papistaşii au lansat minciuna care domină încă în lingvistică: romanizarea dacilor care, de fapt, ar însemna catolicizarea forțată a ortodocşilor, proto-ortodocșilor zamolsieni dacoromâni), şcoala românisticii (după care ar fi avut loc o sinteză daco-romană într-o proporţie discutabilă, prin romanizarea dacilor rezultînd românii de azi – evident, un basm pentru adormit copii), şcoala ramanică (M.Vivekananda), după care ne tragem de la legendarul Ram ((B)(h)Ra(h)m) –deci Ramania, şcoala rumînilor (L.I.Cuejdean, după care rumînii sunt oamenii din Ţara rîurilor, a apelor –deci Rumînia), şcoala getică a lui Vasile Pîrvan (Getica) şi a Societăţii Getica (Gh. Gabriel), şcoala lui Nicolae Densuşianu – marcată de capodopera sa, Dacia preistorică, biblia dacoromânilor și a Academiei DacoRomâne, şcoala divină (Nicolae Miulescu), după care Dacia este Dakşa – Ţara zeilor, iar dacoromânii sunt descendenţi ai zeilor, şcoala tracică sau tracologică (după I.C.Drăgan – Noi, tracii), şcoala dacisticii a prof. univ. dr. Marin Giurescu, cofondator al Societății cultural-științifice ”Renașterea Daciei” din 1.11.1947, alături de acad. Simion Mehedinți și alți universitari, la Sarmisegetuza, (a dacologiei, ca o continuare a problematicii Ligii pentru renaşterea Daciei – fondată de regretatul dr. N.Copoiu care evocă periodic cultura vechilor daci la timpul trecut, continuată de Luca Manta la București și de Dacia Revival International prezidată de dr. N.Săvescu – în S.U.A.), şcoala geţilor (Tudor Diaconu, Ilie Stanciu, privind decodificarea scrierii geţilor, conform căreia geţii sunt întemeietorii scrisului întregii antichităţi), şcoala dacoromană (după care plămădeala naţiunii s-a constituit din daci şi romani, ”o sinteză” în proporţii aproximativ egale după „semi-romanizarea” dacilor sau ”semi-dacizarea” romanilor, tot un fel de basm de adormit copiii, ca și cum s-ar amesteca națiunile precum vopselele în pictură, care este altceva decît teoria şcolii dacoromâneşti), şcoala tuledaciei getoromâne (geţii fiind elita dacoromânilor, dacii fiind oamenii de rînd – de aici numele de geţi dat de greci elitei dacilor, iar numele de dac dat de romani, considerat, se pare, înjositor pentru dacoromâni, apropiată de dacoromânistică, pornind de la geți – elita spirituală dunăreană a națiunii). Unii datează şi decriptează în mire, unghiuri înţelepciunea mesajelor transmise dintre precesiile astronomice de pe cosoni de înaintemergătorii dacoromânilor, obiecte care nu ar fi monezi, ci adevărate cărţi de aur ale înţelepciunii simbolice, ca şi înscripţiile uriaşe de pe megaliţii din Carpaţi etc. (C.Velcescu). În jurul cercetătorului Constantin Bărbulescu gravitează şcoala atlanţilor în care Dacia este Atlantida – colonia zeilor şi pămîntul dacilor (a se vedea lucrarea cu acelaşi nume, Ed. Antet, 2006), pornind de la Solon care afla, la 590 î.Chr., de la preoţii egipteni, slujitori ai templului din Sais, că pe la anul 9 590 î.Chr., o mare putere venită din altă lume se stabilise într-o insulă din Marea Atlantă situată la intrarea în strîmtoarea numită Coloanele lui Hercules – localizată de C. Bărbulescu la Porţile de Fier, pe Dunărea noastră de mijloc). Tot aici, în aceeaşi şcoală, independent de iniţiatorii ei, cercetătorul Costel Eugen Popescu, prin lucrările Regatul Titanilor şi Descoperirea Atlantidei dezvoltă şi aprofundează idei şi argumente originale şi clare. Un filon cu totul aparte pe care îl susține foarte mulți azi cu fotografii și schelete uriașe evidente și dezvoltă istorici mai tineri, conform cărora, noi, dacoromânii suntem urmaşii oamenilor uriaşi, ai giganţilor din Lumea Veche (pe care arheologii o ascund la ordinul unoe iudeomasoni euroatlantici, deși de mii de ani există scheletele acestora în toto pămîntul dacoromânesc și nu numai). De menţionat că tot mai multe relicve ale uriaşilor sunt descoperite pe teritoriul DacoRomâniei, iar scheletele – probă de uriaşi – sunt sustrase pentru a face averi şi a atesta false origini pentru alte naţii care nu sunt descendentele lor, pentru simplu fapt că nu se găsesc pe teritoriul lor, ci în DacoRomânia). Mai adăugăm şcoala Daciei edenice, cu documente din biblioteca papală care susţine că aici, în DacoRomânia, este grădina Maicii Domnului, raiul biblic al lui Adam şi Eva – pornind de la Biblie, Eden, Fison, Țara Havila – Facerea 2, 8-14, inițiator Miron Scorobete, care documentează cu imagini autohtone raiul biblic. Apoi, şcoala Romei vechi (D. Bălaşa, adevăratul promotor al înţelepciunii zamolsiene în renaşterea credinţei dacoromâneşti, întîiul preşedinte de onoare al Academiei DacoRomâne), după care dacoromânitatea şi europenitatea au descendenţa din cetatea înfiinţată pe vatra actuală a oraşului Roman din Moldova (sau Ramidava – cetatea dacică – după Ptolemeu), înfiinţată de Roman şi Vlahata din Veneţia de Sus (Făgăraş), unde cîţiva fruntaşi politici ai României Mari au încercat să mute capitala (între Braşov şi Făgăraş – acesta din urmă fiind centrul geografic al DacoRomâniei).
Există alte multe aşa-zise „teorii” vădit antidacoromâneşti, de justificare a pretenţiilor de „descălecători” peste un teritoriu vid, ale unor urmaşi ai unor triburi migratoare, ai căror autori susţin, fără argumente ştiinţifice, pretenţii cum ar fi acelea că dacoromânii sunt formaţi şi apoi reveniţi din sudul Dunării, după ce ei au venit aici adică ungurii (neam ugro-finic asiatic), sau că românii sunt urmaşii ţiganilor, de unde şi denumirea ţării România, ţara rromilor, iar limba „romani” care nu e alta decît țigăneasca, a ţiganilor, ar fi limba românilor, sau că locuitorii de azi sunt urmaşii scursurilor Africii din legiunile romane. Roma, capitala Italiei, ar putea fi, astfel, confundată cu capitala rromilor. Mai apoi, s-a acreditat că românii ar fi născuţi din fanarioţi, balcanici, la sud de Dunăre, migrînd apoi în nordul ei şi în Carpaţi, tot un fel de ţigani ai Europei etc., fie că, sunt pur şi simplu, au apărut de nu se ştie unde, dar după ce au venit, așa cum ele însele recunosc, din Asia, şi după ce s-au format popoarele vecine astăzi dacoromânilor. Ideea de bază a acestor denigratori este că dacoromânii ar fi apărut după alte neamuri, ba chiar după alte naţiuni, falsificînd adevărul despre apariţia noastră pe scena istoriei şi cerşind astfel, nedemn, dreptul primului ocupant pe aceste pămînturi pentru etnia lor, arogîndu-şi priorităţi pentru valori pe care nu le-au creat şi care nu le aparţin. Aşa sunt răpite sau negate dacoromânilor, adevărul evident, atestat, al anteriorităţii lor originare, autohtonia şi continuitatea lor pe teritoriul central-sud-est european, în Carpaţi şi pe Dunăre (Vechea Europă, Atlantida) – la Marea Neagră. Lupta de idei cu argumente ştiinţifice a şcolilor dacoromâneşti contra teoriilor antidacoromâneşti, precum sunt cele hungariste, panslaviste, turco-otomane, sîrbe, ucrainiene, poloneze, italiene, franceze, germane, ruseşti, bulgăreşti, chiar romano-italiene reînviate, din vremea marelui Imperiu Roman, altele de aiurea, continuă de milenii și pînă azi. Multe idei au revenit în mintea unor „europenişti” de aiurea, ca şi ale unor evrei, fără de patrie la acea vreme, care susţin că aici ar fi patria de rezervă pentru evrei, pregătind România judaică, Israelul de rezervă în România, prin susţinerea aberantă a prezenţei evreilor aici, din vremea dacilor, ba mai mult, chiar dinaintea dacilor pentru a-și justifica pretențiile noului Israel în România. Tot astfel, există şi ”teorii” ale ţiganilor – sprijiniţi de străini pentru a crea diversiunea ”rrom”, teorii susţinute de cercuri evreieşti din SUA, slave, ungare şi anglo-saxone care îi folosesc pe țiganii bine plătiți ca mase parazitare, drept spărgători, dizolvanți de naţiuni, folosind aproximativ aceleaşi „documente”.
Susţinerile de mai sus nu fac decît să reunească, în esenţă, toate şcolile veritabile dacice și românești contra celor care urmăresc scoaterea dacoromânilor din istoria Europei, negarea drepturilor lor inalienabile, precum şi a contribuţiilor lor remarcabile la cultura europeană şi universală. După anul 1990, cînd a fost întemeiat IMPROROM și 1991 cînd a fost lansată Fundaţia Tempus, apoi 1995, cînd s-a constituit legal Academia DacoRomână, din Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, în prezent Fundaţia Academia DacoRomână „Tempus DacoRomânia ComTerra” (după fuziunea legală prin contopirea celor două, la 9 mai 2008), a apărut şi şcoala dacoromânisticii contemporane. După aderarea României la Uniunea Europeană, se dezvoltă concomitent şcoala dacoromânisticii împreună cu cea a europenisticii (şcoala dacoromână a europenisticii).
Şcoala dacoromânisticii europene are drept fundamente următoarele teze şi idei de bază:
– dacoromânitatea ca europenitate şi valorile ei spirituale (credinţa zamolsiană, limba, scrisul, artele, filosofia, zodiile, măsurarea timpului, şcolile academice de înţelepciune), probe materiale (despre primele construcţii, tehnici şi tehnologii agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele arme) au apărut cu mult înainte de 12 000 de ani înainte de Zamolse, în Europa Veche, spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei creatoare a strămoşilor autohtoni, a atlanto- pelasgo- ramano-rumuno- rumuno- egipto- valaho- iliro- latino- romano- traco- geto- ostro- vizi- goto- dardano- tiras, masa- tribalo- sarmato- scito- macedo- bizantino- moldo- vlaho- româno- dacoromânilor din centrul şi sud-estul european (vechea Europă), denumită pe scurt „europenitate”; roirile europenităţii, în fapt, concret, ale dacoromânităţii pelasgico-ramanice, din valea Dunării și cetatea Carpaților și pe țărmurile Mării Negre, au dat naştere etruscilor, elino-grecilor, euroindienilor, tibetanilor, macedoromânilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor, sarmaților, ilirilor, romanilor, troienilor, bizantinilor, a unei însemnate părţi care a aparținut popoarelor migratoare din răsărit și care au ocupat Europa, teritoriul mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar ulterior, prin extensie, a imperiilor europene în toate Americile, toată Africa, Australia – Noua Zeelandă, Oceania, Asia – Indochina pînă în Filipine inclusiv, China (punctual) şi Japonia.
– naţiunea dacoromână este naţiune primordială europeană, cu spiritualitate proprie încă din vremea Hestiei (de la care provin Legile frumoase, legile belagine) și a lui Zamolse care a codificat prima tabla de valori spirituale europene, fiind întîiul unificator spiritual al valorilor prezamolsiene și precreştine, protoortodoxe dacoromâneşti de pe continentul european, întîiul Iisus al dacoromânilor. Astfel că, statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică, preclasică, s-a putut constitui în vremea marelui rege Burebista – întîiul întregitor de ţară, care a reunit marea majoritate a formațiunilor neamurilor prestatale dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, de fapt, al optulea mileniu dacoromânesc şi european, reunind politic aproape toate neamurile dacoromânilor.
–influenţa romană, după ocuparea a mai puțin de 10% din teritoriul Daciei, cu scopul de a redresa economic Roma prin jefuirea tezaurului dacic și a aurului din Dacia, a fost minoră, atît din punct de vedere lingvistic şi cultural, cît şi spiritual. Singurele efecte materiale majore au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman falimentar de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-ar fi prăbuşit, şi din punct de vedere militar. Salvarea la limită a imperiului s-a făcut ulterior iar cîteva sute de ani mai tîrziu Constantinopolul a devenit emblema imperiului de răsărit. În fapt, Roma a fost fondată de troieni, urmaşii celor de la gurile Dunării de la Istria dobrogeană (Troia mamă) care au fondat Troia homerică; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Troia prima a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni. Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci. Limba dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care au populat Europa, după marele potop din Marea Neagră, limba lui Adam și Eva vorbită de tata Noe. Din limba ancestrală pelasgo-dacă populară (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu cu care au plecat din nordul Dunării cei din Grecia de azi) s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.), îndeosebi după potopul biblic (aprox. 7 500 î.Chr., declanşat prin revărsarea apelor mediteraniene în Marea Neagră ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor, respectiv vărsarea apelor Dunării prin Coloanele lui Hercule (la Cazane) spre Marea Neagră și schimbarea cursului dinspre Marea Adriatică). Limba europeană cea mai cunoscută este dacoromâna care are drept fiică latina europeană ca limbă cultă care a dominat Evul Mediu european devenind limbă de stat oficială și care, de atunci și pînă azi a devenit limba ştiinţifică a Terrei – recunoscută universal. Limba pe care o vorbesc oamenii de azi de la ţară (țăranii, ciobanii de la munte, este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii (daco)române vii, vorbită în România de azi. Din punct de vedere ştiinţific, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, limbă europeană a celei de-a şaptea puteri europene. În fond, dacoromânii sunt strămoşii tuturor popoarelor gintei latine, ai euroindienilor, iar latinitatea, romanitatea, fiind derivate ale pelasgo-ramano-dacoromânității. Războinicii Daciei libere, aliați cu răzvrătiții localnici au atacat legiunile romane din Dacia ocupată pînă le-au determinat să se retragă după aprox.164 de ani. În fapt mult mai devreme, pînă Roma prin tratatul Dacia Restituta recunoaște în scris. Soldaţii romani au rămas în tabere răspîndite în Dacia pe o suprafaţă de aprox. 10% din teritoriul Daciei (care la vremea aceea se întindea din nord, de la Baltica, la (numai unele părți precum Iliria, apoi Macedonia, erau în graniţele Imperiului Roman), Egeea şi Grecia, la sud, de la vest lacul Constanţa-Elveţia, Adriatica şi pînă la est, dincolo de pragurile Niprului, nordul Mării Negre și al Mării Caspice), adică în zona de unde se exploata aurul dacic, Banat, Munţii Apuseni şi teritoriul strict de apărare a minelor. Cînd sub Traian (Dio Casius: “să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil”) romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetusa n-au trebuit tălmaci (Nicolae Densuşianu), pentru că dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă. Nu demult, s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane pe baza vechimii cromozomiale şi s-a tras concluzia că prima femeie ar fi apărut în sud-estul Africii. Egiptul, urmînd ţărmul Mediteranei, pe vremea cînd Asia Mică era legată de Peninsula Balcanică, este foarte aproape de Europa. Prof. V. Gordon Childe (Universitatea din Oxford, Anglia), a delimitat pe o hartă leagănul arienilor în spaţiul carpato-dunărean în “The History of Civilization”, “The Aryans”, încă din anul 1993. Cercetătoarea americană Marija Gimbutas (Universitatea din Los Angeles, California), descrie spaţiul carpato-dunărean ca vatră a vechii Europe, de unde s-a născut Europa. Mai mult, prof. Leon E. Stover şi Bruce Kraig delimitează vechea Europă a mileniului V î.Chr., cu centrul în România (a se vedea “The Indo-European heritage” – Nelson-Hall Inc., Publishers, pag.25). Se demonstrează întîietatea şi vechimea dacoromânilor în Europa şi prin cercetările la nivel cromozomial, în mitocondrie, conform teoriei genomului, în acest spaţiu carpato-dunărean, cu aprox. 44 000 de ani au apărut primele 3 femei-Eve şi primul bărbat-Adam. Tot mai mulţi istorici confirmă faptul că roata, plugul, jugul, undiţa, căruţa (care a devenit simbolul ţăranului dacoromân), cu două, trei şi patru roţi au apărut aici. Căruțele apar pentru prima oară în istorie pe acelaşi teritoriu dacoromânesc, caii fiind nelipsiţi la muncă, dar şi la luptă. Primul mesaj scris din istoria omenirii este cel de la Tărtăria. Primele ferme agricole din Europa sunt tot aici localizate de pe la 6.500 î.Chr. (J. North, ”A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996). Naţiunea dacoromână este naţiunea matcă a Europei de azi, iar pelasgo-ramanii sînt strămoşii popoarelor latine. Codex Rohonczy, cronică dacoromânească, care prezintă scene laice şi religioase scrise de la dreapta la stînga şi de jos în sus este un document al continuităţii și autohtnicității. Tăbliţele de la Sinaia, de sub Cogaion, sunt documente-cronici cu imagini, scene şi scrise pe tăbliţe de aur ale înţelepciunii zamolsiene, fragmente din Testamentul Zamolsian DacoRomân şi cronici care atestă Codul lui Zamolse și continuitatea și atohtonitatea după retragerea romană pînă prin secolul XIII, luptele și viața politico-spirituală, precum și formarea statelor feudale dacoromânești pe spații largi. În bisericile vechi, cultul ortodox se săvîrşea în limba latină vulgară pînă prin secolele XII-XIII, cînd s-a trecut forțat la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă, limbi culte, artificiale ale vremii (care, la origine, sunt tot dacoromâne), dar cu timpul s-a revenit la limba veche, originală dacoromânească, atunci cînd au încetat forțajele istoriei.
– identitatea dacoromână europeană exprimă în mod ştiinţific etnogeneza, dacoromânizarea, denumirea limbii contemporane, ceea ce susține necesitatea denumirii DACOROMÂNIA – DACIA pentru România şi Moldova, reîntregite în țara mumă, în graniţele ei fireşti, naturale, denumire nemuritoare ca şi spiritul ei viu, de zece ori milenar. În acest sens, a fost redactat şi expediat un set de adrese către Naţiunea Română, Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul României, Academia Română şi Institutul Cultural Român de către A.D.R. Au fost postate pe Internet, preluate de unele publicaţii, tipărite în Revistele Dacoromânităţii. În ceea ce ne priveşte, în ultimul sfert al veacului trecut s-au constituit şi amplificat unele preocupări reunite în şcoala dacoromână de comterristică, școală care are drept fundamente teze-idei expuse mai jos. Terra este un sistem geo-bio-uman de o complexitate maximă, iar valorile lui spirituale (credinţa, limba, scrisul, artele, filosofia, calendarele, hărţile, tehnica, şcolile de înţelepciune), probe materiale (despre măsurarea Terrei, sistemele de calcul folosite de diferite naţiuni prin construcţii, tehnici şi tehnologii, agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele arme care sunt, în felul lor, repere spaţio-temporale de referinţă) au apărut cu mult înainte de două milioane de ani şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei, precum și a percepţiei temporal-spaţial comterriste a strămoşilor autohtoni din centrul şi sud–estul european (Vechea Europă), denumită pe scurt «începutul umanităţii, adică dacoromânitatea». Roirile umanităţii, cum este roirea atlanto-pelasgo-ramano-euroindiană traco-geto-dacoromână au dat naştere umanităţii care este unitară în diversitatea ei pe Terra (definită comunitar ca fiind a etruscilor, euroindienilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, goților, getilor, latinilor, sciţilor, macedonenilor, romanilor, bizantinilor etc, și in special a unei însemnate părţi a popoarelor migratoare din răsărit care au ocupat Europa şi teritoriul mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Ulterior, prin extensia imperiilor europene în Americi, Australia, Asia, europenitatea a fost prezentă pînă în Filipine, China și Japonia. Conceptul COMTERRA în percepţia dacoromânilor s-a format spiritual încă din vremea lui Zamolse – întîiul unificator spiritual al valorilor temporale ancestrale precreştine dacoromâneşti, întîiul Iisus al dacoromânilor, întîiul comandor de timp, iar statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică s-a constituit de-a lungul Dunării şi munţiilor din dreapta şi din stînga ei, pînă la Marea Neagră şi în jurul acesteia, în perioada marelui rege Burebista – întîiul reîntregitor de ţară (din dinastia Yo a Ionilor). El reunește marea majoritate a statelor dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, al optulea mileniu dacoromânesc. Calendarul dacoromânilor este, în fond, cea mai importantă creaţie temporală a umanităţii. Din acest punct de vedere, se consideră că Troia a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni ai lui Tros, iar influenţele grecești și romane au fost minore, atît din punct de vedere temporal, lingvistic şi cultural, militar, cît şi spiritual, fiind ele însele derivate ale dacoromânității. Evident, romanii au avut o formidabilă maşină de război, dar cavaleria tracă – arma ei de şoc – era tracodacă, cea mai bună din lume. Singurele efecte temporal-spaţiale de stăpînire materială majoră au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a aurului, tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman – teritoriul cucerit – , de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit ulterior. În fapt temporal, Roma a fost fondată de troieni; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Alaric, autohton din Dobrogea dacoromână, l-a răzbunat pe Decebal şi răspuns la distrugerea Sarmisegetuzei de către romani prin jefuirea şi umilirea Romei la 410 d.Chr. Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci. Limba pelasgo-dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care au populat Europa pînă dincolo de granițele ei geografice; din limba (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu) ancestrală pelasgo-dacă, populară, s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.) îndeosebi după potopul biblic (aprox.7500 î.Chr. declanşat prin năvălirea apelor mediteraneene în Marea Neagră, ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor). Cea mai cunoscută limbă a lumii, latina europeană cultă este derivată din limba pelasgo-dacă veche. Latina a dominat Evul Mediu şi domină şi azi ca limbă ştiinţifică a Terrei. Limba pe care o vorbesc oamenii de la ţară de azi este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii dacoromâne vii, vorbite în România şi Moldova de azi. Ştiinţific şi temporal vorbind, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, iar celelalte limbi ale gintei latine sunt derivate ale acesteia. După apariţia teoriei originii şi evoluţiei speciilor lansate de Charles Darwin, care a pus în evidenţă comunitatea sistemică de regn şi evoluţia în timp a comunităţilor şi influenţa intercomunitară de tip intergen animal şi om, intercondiţionările geografice şi biologice au fost dezvăluite raţional. Spaţiul pentru lanţul trofic apare evident oare şi în materia organizării colectivităţilor umane? Sclavagismul (dacii nu au cunoscut sclavia pînă nu au apărut romanii, cei care au supus în sclavie, prin foc şi sabie, aproape o lume întreagă cunoscută la acea vreme sub militărosul lor imperiu), colonialismul, neocolonialismul contemporan etc., sînt forme de interferenţă ale proprietăţii fizice în spaţiul biologic-uman. Identitatea comterristă unică exprimă, în mod ştiinţific, etnogeneza, comterrizarea, denumirea proprie a actualei mondializări-globalizări, iar denumirea temporal-comterristă a României şi Moldovei reunite trebuie să fie DACOROMÂNIA. Prin unitate şi continuitate spirituală, de limbă şi conştiinţă temporală, Europa este, de fapt, EURODACOROMÂNIA sau DACOROMÂNIA MARE. Lumea în ansamblul ei ca lume este formată din comunitatea de naţiuni de pe Terra, ca suport geografic al ei. Terra ar trebui definită ştiinţific COMTERRA, Terra comună pentru toate naţiuni, pentru toţi oamenii care vieţuiesc pe ea, pentru cei care au fost, pentru toţi cei care sunt, precum şi pentru toţi cei care vor veni.
Finalitatea imediată a dacoromânisticii o constituie ridicarea conştiinţei de sine a fiecărui român la nivelul exigenţelor timpului contemporan pe continentul Europa și în lume. Scopul ei, pe termen lung, este unul asimptotic, de conservare a identităţii, independenţei, a continuităţii şi permanenţei dacoromânităţii prin acţiuni concrete, în lupta pentru eternizarea valorilor temporale proprii de pretutindeni.
Idealul ei coincide cu scopul dacoromânităţii şi se suprapune peste finalităţi realizabile: reîntregirea ţării în graniţele valorilor sale fireşti. Studii recente arată că ramanistica (de la legedarul Ram) sau pelasgica (de la legendarul Pelasgus) reprezintă pre-europenistica. Ea aparține vechilor ramani, pelasgi și urmaşii acestora care demonstrează că Dunărea a fost vatră de cultură veche și civilizație înaintea Nilului, Tigrului şi Eufratului, Indului şi Gangelui, a Iordanului şi a Tibrului. Probabil şi a Fluviului Galben, însă pentru că nu s-au întreprins cercetări sistematice de tempologie în aceasta problemă. Adică pe firul unui fluviu ca vatră de civilizaţie străveche, ramanii (pelasgii) conform ramanisticii (pelasgicii) ar fi în fapt matca născătoare a strămoşilor eurodaci – toţi, de la ancestralul Ram se trag -, iar sumerieni, indienii, romanii, grecii, germanicii, slavii sunt fraţii celor de pe Dunăre şi din Carpaţi. Cea mai veche limbă, mai veche decît sanscrita – este pelasga (ramana) adică (daca veche sau predaca) exportată prin migraţia vorbitorilor ei spre băştinaşii de pe Ind (vezi Ramayana – care reprezintă epopeea roirii euroasiatice a ramanilor spre India), Gange, Tigru şi Eufrat (Sumer), Nil, Pad, Rin, Iordan, Tibru etc., – de aici şi scrierea cărţilor sfinte, inclusiv Biblia lui Moise al iudeilor (care a fost plămădită, la orizontul temporal, după Zamolse al dacoromânilor. Folosindu-se preceptele zamolsiene, descendenții din triburile evreieşti, desprinse la rîndul lor din sumerieni (şi care au tot rădăcini pelasgice) a fost redactată și vechile scrieri evreiești într-o limbă care a evoluat tot din dacoromâna de atunci.
Dacistica începe cu Zamolse şi se dezvoltă liber pînă la Burebista şi Decebal. Traian, contemporanul lui Decebal era exponent al romanisticii – parte a europenisticii antice de factură occidentală, spre deosebire de Decebal care era exponent al europenisticii răsăritene, al dacisticii central sud-estice.
Romanistica este o dacistică (adică ramanistica sau pelasgica) exportată, purtată de vechii pelasgo-ramani (de fapt, etruscii) plecaţi de pe teritoriul Pelasgiei dacice spre apus, pînă în Italia de azi. Peste ei s-au suprapus cei care au migrat, tot din Pelasgia dacică, spre sud, după ce au întemeiat Troia, prin legendarul Aeneas (vezi Eneida, apoi toată istoria şi cultura romană clasică pînă la Traian), apoi Roma, prin Romulus şi Remus. Dacistica exportată prin apus, devenită etruscica, peste care s-a suprapus cea purtată prin sud de la Troia, devenită eneistica legendară s-au reunit în continuitate devenind romanistică traiană. Aceasta a intrat în conflict cu dacistica originală, dacistica-mamă, datorită intrării în faliment a Imperiului Roman care s-a salvat prin jefuirea zăcămintelor de aur și a tezaurului Daciei lui Decebal. Din impactul lor temporal ia naştere europenistica, o reîntoarcere a nepoţilor la izvoare, cu dacistica autohtonă a lui Decebal, dar numai pe o anumită parte, minoră, în Dacia, în raport cu întinderea demografica a valorilor dacilor dintre Mediterana-Adriatica, Baltica şi Caspica-Urali. Romanistica a beneficiat însă de o arie de răspîndire prin vectorul imperial roman pe întreg bazinul apusean, central, nordic şi sudic, estic mediteranean, cu extensii pînă în deşerturile nord-africane şi arabe, pînă în Caucaz (Armenia), Siria, Tigru şi Eufrat, Persia şi Asia centrală (Tibet) pe unde au călcat legiunile romane, dar şi în nord pînă în Britania, Danemarca şi pe Rin. De fapt, Dunărea şi Rinul, dinspre sud au fost văile lor naturale – hotarele, granițele dintre dacistică și romanistică.
În Dacia liberă, zamolsiană, dacistica a continuat să înflorească independentă şi să reziste în fața romanisticii, de dincolo de malurile nordice ale celor două mari fluvii, Rin și Dunăre pînă la Baltica şi Caucaz. Impactul dintre dacistica autohtonă neocupată şi romanistica (a dacilor migratori mediteranieni, autonomizaţi) a avut loc, mai întîi în teritoriile fraţilor dacoromânilor din sudul Dunării de azi, traco-daco-istro-dalmato-ilirii, aromânii, macedoromânii, vlahii, apoi pe teritoriu vremelnic ocupat de romani în Dacia vreme de 164 de ani. În toată această perioadă, dacii liberi ai naţiunii deja constituite au exercitat permanente presiuni războinice şi culturale, asupra teritoriilor ocupate de romani, iar valorile dacilor liberi au armonizat o sinteză nouă asupra spiritului dacoromânilor, ca un altoi imperial pe vechiul trunchi nobil dac multimilenar.
Nu este întîmplător amestecul lui Burebista în luptele pentru putere de la Roma şi nici avîntul eliberator al dacotracului Spartacus în vremea în care primului întregitor al dacoromânilor din Carpaţi repurta victorii unificatoare la nord de Dunăre. Perioada de confruntare pe tărîm politic, militar, al civilizaţiilor specifice, dar şi de ocupaţie (în fond, o reîntoarcere a romanilor la origini), a dat naştere dacoromanisticii pe teritoriul ocupat care, în continuitatea ei este, în fond, bizantinistica din imperiul roman de răsărit.
Filonul dacisticii libere, care a devenit europenistica de azi a continuat în teritoriul neocupat, cu unele influenţe din partea romanisticii în primul val (sinteza dintre etruscică şi eneistică) şi apoi în al doilea val a dacoromanisticii (devenită bizantinistică prin autonomizare, pînă la căderea Imperiului de la Constantinopol, adică pînă în anul 1453) prin dacoromâniile populare ale dacoromânilor liberi, prin elita boierilor şi a familiilor domnitoare de viţă veche. Totuşi, la vîrf a existat o luptă continuă între ramura bizantină, fanarioţii dacoromanizaţi pe de o parte, şi dacoromânii liberi, boierii pămînteni din familiile dacoromâne domnitoare pînă în vremea domnilor pămînteni, pe de alta. Venirea unor principi europeni pe tronul României reprezintă influenţa eurodacoromană (adică a romanisticii din vest) asupra dacoromânilor din România proclamată oficial de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în urmă cu aproape un secol şi jumătate. A fost aleasă denumirea de România, deși majoritatea fruntașilor politici de atunci doreau denumirea de Dacia (vezi și Societatea Carpații), dar marile puteri ale vremii (și Moscova vrea o Dacie, și Viena vrea o Dacie, numai că fiecare sub conducerea ei, nu o Dacie liberă!) se temeau să nu se unească toate teritoriile dacoromânești aflate deja sub stăpînirea lor, într-un stat dac liber și independent. Momentul României Reîntregite a fost idealul de veacuri al Daciei Unite, e drept, ceva mai mică decît adevarata Dacie ancestrală. După proclamarea republicii şi retragerea ruşilor veniţi ca urmare a ideologiei „celei de-a treia Rome şi ultime”, dar transformate în „comunism” pentru a acoperi substanţa imperială rusă, renaşte filonul dacoromânesc naţional în DacoRomânia. Pentru unii ar exista şi un subtil iz imperial care, pe alţi dacoromâni i-a pus în gardă pentru a nu se înstrăina filonul autentic al europenităţii răsăritene pe care îl reprezintă. Neo-europenistica ar putea fi europenistica influenţată de dacoromânitatea europeană actuală în expansiune, sub influenţa americanisticii. S.U.A., unica superputere a lumii contemporane încă (pînă la ascensiunea Chinei, după implozia controlată a U.R.S.S., și revenirea ei în forță), exercită influenţa sa tot aşa cum a fost influenţată Europa de Imperiul Roman, cînd domina lumea apuseană, după ce a jefuit tezaurul dacilor din europenitatea răsăriteană. SUA este ca Imperiul Roman după Traian.
Cît despre americanistică, în fapt, o sinteză a valorilor europenităţii exportate şi altoite pe trunchiul americanilor băştinaşi autentici (cîţi au mai supravieţuit genocidului practicat, din nefericire, şi de europeni care, prin imperiile create, prin cucerirea aproape a tuturor continentelor Terrei), are, şi ea, influenţe serioase asupra europenisticii contemporane. Europenitatea încă mai „curge temporal” în matricea valorilor europenisticii de la începuturi, în ciuda atîtor influenţe, ocupări, autonomizări, după fiecare schimbare a raporturilor de forţe în zonă sau răsturnare de lider mondial, ori continental, urmată implacabil de războaie locale şi mondiale. Aşadar, revenind la firul istoric, după retragerea forţată a romanilor din Dacia ocupată parţial şi doar militar, pe teritoriul ei liber, cît şi cel vremelnic ocupat va continua să evolueze dacoromânistica, de la identitatea veche a ţării Dacia, Valahia (de la pelasgian, belagin, blagh, vlagh – valah) la cea modernă de România (raman, rumon, rumîn – român), spre cea de DacoRomânia (român din dac sau dac român, dacoromân). De fapt, războaiele romano-dacoromâne au început de cînd romanii au debarcat pe coasta dalmantă, în Balcani şi au culminat cu jefuirea aurului dacic şi distrugerea Sarmisegetuzei. Finalul militar este cunoscut, dar Dacia a învins deoarece dacii au condus imperiul prin cei 44 de împăraţi dacoromani (prin tratatul dintre Roma și Dacia – Dacia restituta) dintre care Galer cel Bătrîn a proclamat Imperiul Dacic în locul celui roman, a înlocuit acvila romană cu lupul dacic în simbolistica stindardelor legiunilor (legiunile dacice își purtau lupul dacic drept stindard) şi a adus capitala în Balcani, mai aproape de Dacia, în Dacia, la Sirmium și Salonic. apoi Constantinopol prin dacoromânul Constantin cel Mare. De remarcat că arma de temut a romanilor o constituia cavaleria dacoromână, dacotracă, din care a provenit majoritatea conducătorilor politici și militari romani. Constantin cel Mare, dacoromânul, a adus Roma la Constantinopol, tot mai aproape de casă, de Dunăre și Carpați. Pe teritoriul de confluenţă romană şi dacică (defazat, în sudul şi nordul Dunării) evoluează însă europenistica în stil clasic. Pe teritoriul vestic, anterior ocupat de romani (Spania, Galia, Germania de azi, Britania, Danemarca etc.) are loc procesul de europenizare prin imperiile carolingiene pînă la Sfîntul Imperiu Romano-German şi Sfînta Alianţa. Pe tot teritoriul dacic ocupat de romani are loc reunirea dintre dacoromânistica promovată de dacoromânii de la sud de Dunăre şi cei de la nord. Totodată, sub influenţa valorilor promovate de regele reîntregitor Regalian, nepotul lui Decebal, revine dacoromânistica europeană pe întreg teritoriul DacoRomâniei. Cînd dacoromânistica devine autonomă, după Regalian, şi se însuşeşte identitatea dacoromână, se naşte practic eurodacoromânistica de tip european sau dacoromânistica în forma clasică, redobîndind continuitatea de opt milenii.
Practic, în perioada împăraţilor dacoromâni, a aducerii Capitalei Europei la Constantinopol mai aproape în Dacia şi, în special, după reîntregirea DacoRomâniei de către Regalian, a lui Galer cel Bătrîn, dacoromânizînd romanitatea vestică în esenţa ei, precum şi a lui Galer cel Tînăr, pînă la căderea Constantinopolului, are loc procesul de reunire-întregire a valorilor originale, vechi, ale dacisticii în cele derivate ale romanisticii în tiparele actuale ale eurodacoromânisticii. Locuitorii din ţările central est-europene şi sud-balcanice sunt continuatorii de drept şi de spirit ale dacoromânilor ancestrali.
Dacoromânistica include, aşadar, trei componente: a) dacistica originală, b) dacoromanistica (sinteza dintre dacistica exportată ca etruscică şi ca troianistică homeriană – de la Troia fondată de pelasgo-ramanii de la gurile Dunării, devenita eneistică pentru Roma, apoi, devenită romanistică de la Roma lui Romulus şi Remus la cea a lui Traian) şi aceasta din urmă reunită, la rîndul ei cu dacistica originală din teritoriile pelasgo-dacice ocupate de romani la Dunăre, inclusiv pe teritoriul vremelnic ocupat (în Banat, Apuseni, Oltenia) şi c) românistică (adică dacistica din Dacia liberă care a rezistat chiar şi evului mediu în totalitatea lui, în ciuda marilor migraţii devastatoare din Asia, prin dacoromâniile populare, apoi prin statele valaho-moldo-transilvane şi după Unirea de la 1 Decembrie 1918, sub denumirea de România Mare, pînă azi în România şi Moldova, precum și comunitățile compacte de dacoromâni de dincolo de granițele politice ale acestor state dacoromânești).
Bizantinistica este o parte integrantă a dacoromânisticii, în haină bizantină, o sinteză dintre romanistică şi dacistică pe teritoriul de la sud de Dunăre ocupat şi rămas sub influenţa Bizanţului pînă la căderea sa, din 1453. A existat o perioadă în care dacoeuropenitatea de pe teritoriile libere ale DacoRomâniei şi dacoeuropenitatea de pe teritoriile Bizanţului (bizantinistica), atît de la sud de Dunăre, cît şi romanitatea din întreg Imperiul Roman de apus, apoi prin imperiile evului mediu european, au cooperat frăţeşte în faţa expansiunii triburilor asiatice apărute din centrul Asiei, prin Asia Mică sau din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Semnificativ este faptul că goții adică geții, dacoromânii de la Dunărea de nord au roit năvălind în dacoromânitatea vestică, parcă pentru a răzbuna jaful imperial roman asupra dacoromânității matcă din Dacia clasică, antică.
Exponentele ale unui alt trunchi de cultură, cel asiatic, trunchiul chinez avînd, la bază cultura chineză (şi iradiantele sale central, sud şi est-asiatice, către Siberia, Coreea, Japonia, Vietnam și Indochina, precum şi cele mongole, turcice, arabe, ocupînd teritorii din apropiere sau în interiorul Europei, chiar imperii), toate acestea au determinat evoluţii semnificative din punct de vedere politic, militar, economic şi cultural.
În opinia noastră, doar două trunchiuri sunt semnificative pentru cultura umanității a) cel eurodacoromânesc (care include și euroindianistica și cultura tibetană, cea africană, australiană, neozeelandeza și americană) și b) cel chinoasiatic care privește Asia centrală, popoarele Siberiei, Coreea, Japonia, Indochina etc.
Cultura mongolo-altaică, turcică și tătară, ulterior arabă, par a fi din trunchi distinct intermediar cu rădăcini central-asiatice cu contribuții importante la cultura universală. Tot atît de adevărat este că unele dintre catastrofele umanitare, jafurile fără precedent (de ex. căderea Constantinopolului, arderea Bibliotecii din Alexandria) şi, de multe ori, schimbările dramatice din punct de vedere genetic-ereditar, religios, lingvistic şi de comportament, au influențat atît trunchiul chinez asiatic prin stăpînirea lor asupra Imperiului chinez de sute de ani, cît și trunchiul dacoromânesc cu stăpînirea tot de sute de ani a estului balcanic european de otomani.
În vremea lui Mihai-vodă Viteazul a fost posibilă pentru scurt timp reîntregirea DacoRomâniei. Aşadar, s-au produs mai multe reuniri între dacistica autohtonă şi romanistica exportată prin roire, pe de o parte, şi dacistica autohtonă şi romanistica modernă cu influenţe vest, est-europene, americane (ele însele derivate din europenismul medieval şi modern) şi altele, pe de altă parte, care, pe teritoriile ocupate de romani au devenit dacoromanistică, deoarece izvoarelor lor comune vin de peste 10 milenii. Pe scurt, dacistica şi-a urmat calea liberă, decimilenară, la nord de Dunăre, iar în teritoriile ocupate de romani ea a devenit dacoromanistică; redacizarea dacoromânilor readuce europenitatea unică a dacoromânilor de azi. Firul dacisticii originale se împleteşte, în timp, cu diverse variante ale sale, iniţial exportate, apoi întoarse ca bumerangul, după care firul reîmpletit devine mai bogat, cu ramuri crescute pe întreg continentul şi chiar pe alte continente. De aceea, denumirea dacoromân este cu atît mai îndreptăţită cu cît totul provine din rădăcina dacă. Ea se adaugă percepţiei de azi de românitate, mai uşor de recunoscut, mai uşor de înţeles de către cei care, astfel, îşi văd originea decimilenară într-un singur cuvînt, pur şi simplu. DacoRomân – un cuvînt care face un arc peste timp: identitate, limbă, vechime, teritoriu, cultură, spiritualitate, credinţă zamolsiană. În istoria Europei am intrat cu războaiele romano-dacice, de acea etnonimul dac este dominant peste cele precedente și peste cele următoare. Dacă prin greci s-a intrat pașnic în istoria Europei și a lumii cu etnonimul get, cu romanii care au ocupat și pe greci a fost o intrare sîngeroasă, consemnată în cronicile vremii peste timp documentată prin Columna lui Traian și Decebal care reprezintă primul film săpat în piatră dovadă prezentă și azi a unor lupte legendare, fratricide, ale strămoșilor noștri.
Acesta este temeiul imagologic pentru utilizarea cu prioritate simbolică a etnonimului dacoromân.
În Calendarul dacoromânilor, conform căruia ne aflăm în cel de-al treisprezecelea mileniu dacoromânesc, cu aceiaşi identitate în continuitate neîntreruptă biosociopsihospiritual, dar intreruptă sub diverse identități formale, este cuprinsa toată săgeata temporală de existență a intregului fenomen temporal denumit într-un cuvînt dacoromânitate.
Tot convenţional, cuprins în fenomenul dacoromânitate pot fi denumiţi predacoromâni, acei atlanto-pelasgo-ramani de la începuturi pînă la 12 000 î.Chr., și dacoromâni pe cei de la 12 000 de la Zamolse pînă astăzi şi în viitorii dezirabili și posibili. O nouă periodizare este necesară și utilă pentru predacoromâni și pentru dacoromâni. Europenitatea, prin dacoromânitate ca matcă, pentru că în esență se suprapun, a devenit un focar de cultură de prim rang şi universal influenţînd istoria lumii de peste 12 000 de ani. Europenistica de azi, puternic universalizată, merită o recunoaştere pe măsura valorilor create şi promovate în istoria lumii, conform valorilor culturii şi civilizaţiei sale, pentru că exprimă esența dacoromânității. Ea include europenistica Vechii Europe (dacoromânistica răsăriteană ancestrală), dar și romanistica, germanistica, hispanistica, cultura Italiei, Franței, Angliei, Scoției, țărilor scandinave, slavistica etc. Pentru vecinii care s-au altoit pe trunchiul dacoromânesc pe vremea marilor migrații există sîrbo-dacoromânistica, bulgaro-dacoromânistica, croato-dacoromânistica, hungaro-dacoromânistica, ucraino-dacoromânistica, ruso-dacoromânistica, polono-dacoromânistica, daco-slovacistica etc.
Eurodacoromânistica este, de fapt, o nouă reunire a spiritului european de la Atlantic la Tibet inclusiv India, despărţit în: occidental, de mijloc şi de răsărit. Aici, în Europa, are loc un nou impact al dacoromânisticii cu europenistica Uniunii Europene care va continua din spaţiul României europene spre cel al Moldovei şi al dacoromânităţii comunităților noastre de pretutindeni.
Euroatlantistica face joncţiune între europenistică şi americanistica nord-americană (a nu se confunda Atlantida din Carpaţi Dunăre cu America de Nord şi Oceanul Atlantic). În prima parte este originea, în a doua, denumirea luată de la originea ocultată. O impunere forţată ar rupe continuitatea elementului dacoromânesc autentic şi autohton şi ar complica însăşi existenţa dacoromanismului din vest. Statele, ca instrumente politice al europenităţii, pot fi absorbite parţial în U.E. ca Europă a naţiunilor (personal, am rezerve faţă de un suprastat, deşi perspectivele par deschise pentru toate variantele posibile), teritoriul locuit de europenitate se poate micşora sau mări, pot dispare generaţii, populaţii prin genocid, prin războaie etc., europenitatea şi valorile ei însă, niciodată. Dispariţia statalităţii la naţiunile din Europa ar pune în pericol politic naţiunile europene. Europenii nu pot rezista fără stat naţional. Nu acest lucru ar dori Europa, poate alte naţiuni, neeuropene, antieuropene, din afara Europei. Aşa-zisa renunţare liber consimţită la statul naţional nu ar fi decît o trădare făţişă a intereselor vitale ale europenităţii de către un grup de indivizi ajuns la putere prin minciună, violenţă, fraudă, corupere morală cu sprijin extraeuropean. Renunţarea la atributul esenţial al suveranităţii naționale înseamnă încetarea existenţei acelui stat creat ca un veritabil scut de apărare al propriei naţiuni europene şi anti, ne-european, moartea spiritual-politică a acelei naţiuni care ar duce la slăbirea treptată a europenităţii, destrămarea, dezarmarea, dezmembrarea, dispariţia statului-națiune, dizolvarea fiinţei naţionale autentice într-un amalgam iluzoriu şi inert. Ar fi începutul sfîrşitului europenităţii, al fiecărei naţiuni europene.
Dreptul la dacoromânitate – component de spirit al dacoromânisticii face parte din jus cogens gentium ca valoare imperativă eternă, unică, inderogabilă, imprescriptibilă, supremă.
Dacoromânistica poate fi percepută în mai multe ipostaze:
-ca religie străveche pentru că dacoromânii au crezut întodeauna în Zamolse, în nemurire, că sunt nemuritori – ori aceasta este esenţa religiilor lumii, a oricărei credințe. Zamolse este anterior lui Moise. Zamolse este fiul spiritual al DacoRomâniei, întîiul Iisus al dacoromânilor, un prim-zeu al cunoașterii umanității, zeul cunoașterii. Christos însuşi a învăţat de la paleocreştinismul zamolsian, din proto-ortodoxismul creștin zamolsian. Textele sfinte au fost dezvoltate, traduse, transferate, captate, interpretate, transformate şi apoi exportate către alţii, cu alte sensuri şi pentru a sluji interese ale altor lideri care, prin viclenie şi-au însuşit acest tezaur ca fiind creaţia lor, în folosul lor. O naţiune fără Dumnezeu – ca patrie spirituală nu poate supravieţui ofensivei în planul spiritual şi material de azi al globalizării valorilor unei singure naţiuni (sau grup de națiuni dominante). Componenta creştină de sorginte zamolsiană este parte integrantă a identităţii europene, cu toate variantele sale, un spațiu spiritual creștin-zamolsian. În acest sens trebuie militat pentru un spațiu european comun de spiritualitate zamolsian-creștină, ortodoxă.
-ca istorie, filosofie, psihologie, psihologie socială şi sociologie Ea va trebui să dăruiască europenităţii o Enciclopedie DacoRomână, un manual al bunului dacoromân, ca o cunoaștere în cheie zamolsiană a lumii în limba lui Zamolse.
-ca o Biserică Națională DacoRomână, întemeiată pe originea primordială a simbolurilor creştine. Scopul ei: reîntoarcerea la paleocreştinismul zamolsian monoteist şi re-europenizarea creştinismului de la obîrşia lui, la credinţa veche în nemurirea spirituală a omului ca om. O biserică universală este în esența ei antinaținonală în esența ei ca și un imperiu pentru celelalte națiuni și pro-națională pentru națiunea mamă.
-ca ideologie a valorilor, reflectată în spiritualitatea liberă mitologică, într-o tablă a valorilor specifice europene, corespunzătoare nevoilor moral-culturale ale oamenilor din România. Carta europeană a drepturilor omului trebuie să reflecte adevărata tablă a valorilor europene şi dacoromâneşti, ca factor unificator, ca numitor comun al naţiunilor şi indivizilor din Europa. Toţi deţin un set de valori pe care îl respectă şi îl apără în comun.
-ca istorie a fenomenului dacoromânesc – o istorie a predacoromânilor dinainte de 12 000 de ani (după Zamolse – d.Zm.) și a dacoromânilor de la orizontul celor 2 000 de ani după Christos (d.Chr.) și mai departe în viitor.
-ca o preistorie a dacoromânilor – un catalog al acţiunilor imemoriale ale pre-europenilor, predacoromânilor de acum 80 000 ani pînă la orizontul a 12 000 de ani, în contextul preistoriei universale, care ar pune în evidenţă priorităţile înaintemergătorilor;
-ca limbă – dacoromână; două limbi au influenţat în mod special Europa, latina şi greaca, ambele cu rădăcini euroindiene din Vechea Europă, adică din spaţiul carpato-dunărean, iar acum engleza, deşi dacoromâna a fost şi a rămas una dintre cele mai vechi limbi ale Europei, mama sanscritei euroindienilor; cu un alfabet străvechi, care a stat la baza celor cunoscute în Europa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu antic; de aici pelasga (ramanica), sanscrita, egipteana, latina ca descendente – extensii ancestrale ale limbii dacoromâne, limba matcă europeană contemporană. Latina rămîne limba ştiinţifică a europenităţii şi chiar a lumii. Engleza şi chineza par a intra în globalizarea preconizată. Astăzi chineza este cea mai vorbită limbă maternă de pe glob, iar spaniola crește în ritm accelerat.
– ca armă ideologică, ea trebuie să ajute pe dacoromâni să recucerească locul pe care-l merită în concertul mondial de valori şi în ideatica lumii care să-i facă nu numai să creadă, ci chiar să asigure fiecărui european capacitatea de a realiza că este propriu stăpîn al timpului său, fără complexe sau limitări impuse de alţii.
Respingînd exclusivismul religios, fără a fi agresivi, doar militanţi pentru redeşteptare, dacoromânii au nevoie de o redacoromânizare naturală. Astfel, aici coexistă, alături de europenistica zamolsiană şi celelalte credinţe.
În psihologie, dacoromânistica exprimă legile şi faptele psihice ce se manifestă prin procese trăsături, stări, caracteristici şi structuri psihice, cu dezvoltarea acestora în vederea înțelegerii și folosirii în practica formativă de ameliorare a naturii ființei umane; are în atenție comportamentele umane, structura motivațiilor care le animă, fiind multivalentă. Ea studiază caracteristicile psihice, le diferențiază la personalități sub aspectul organizării și investigațiilor psihice care le caracterizează. Ca psihologie aplicată ea ajută la utilizarea metodelor psihologice pentru soluționare multiplelor probleme ale vieții individuale și colective – teste, tehnici, principii de evaluare în sistemului nostru de valori. Verticala psihologiei sociale se referă la influențele pe care le au societatea europeană în ansamblu și grupurile sociale asupra structurilor psihice și a dezvoltării lor la om, la vehicularea valorilor sociale, morale, culturale de mentalitate şi de receptivitate a progresului şi civilizației europene etc.
– ca o cosmologie: Ţara Havila, aşa cum este scris şi în Biblia evreiască, aici, în Europa, în Carpaţi a fost raiul şi va rămîne buricul pămîntului, centrul universului uman, continentul primordial locuit. Este posibil ca alte civilizaţii, mai vechi, să fie găzduite de Europa şi chiar de alte continente. Deocamdată, după datele existente, Europa este şi rămîne leagănul culturii şi civilizaţiei contemporane.
Prin mitologia europeană născută în Carpați, preluată de greci din Dacia în panteonul lor, lumea, umanitatea ia contact cu cerul, cu galaxia, cu întreg colţul de univers. Poate fi imaginat mitologic ca loc originar al întregului univers spiritual uman.
-ca simbolistică, mitologie, tempologie – ştiinţă a timpului, ca ştiinţă şi artă a conducerii.
În simbolistica veche, dacoromânii disting prin cultura veche dacoromânească: coloana infinitului, şarpele/balaurul cu cap de lup dacoromân – zmeul, vulturul, balaurul, Făt-Frumos, Ileana Cosînzeana, simbolistica ancestrală ţărănească, Gînditorul de la Hamangia și soția sa, simbolul omului răstignit unic în universul infinit avînd în cap Terra (preluat de la secţia Tempus a Academiei DacoRomâne), Sfinxul dacoromânesc din Bucegi ca simbol al eternităţii luptei şi nemuririi dacoromâneşti, şlefuirea naturală a inteligenţei naţiunii şi ca semn al locului sfînt al Terrei (dacă în Egipt a fost construit de om, aici natura este cea care l-a construit şi ne-a dat semn magic al eternităţii al destinului nostru).
Adînca înţelepciune – va fi diseminată prin Enciclopedia DacoRomână, o carte de căpătîi a valorilor europene. Tăria ei constă în a restitui, a păstra totul aşa cum am fost, cum sunt, unici, adevărați şi drepţi, harnici şi înţelepţi, europeni, creatori de roiuri europene şi mondiale, de valori autonomizate.
Acţiunea dacoromână va exprima manifest fapta din punctul de vedere dacoromânesc şi european asupra problemelor globale ale lumii în care trăim, pentru eternizarea valorilor dacoromâneşti. Uniţi prin interese şi idei comune cu caracter naţional, dacoromânesc, european şi democratic, umanist şi comterrist, acţiunile în fapt pun pe primul plan, în mod simultan şi în concordanţă, atît interesul naţional dacoromânesc, cît şi interesul naţiunilor europene libere şi egale în drepturi şi obligaţii. Aceste interese coincid mereu cînd este vorba de soarta propriilor cetăţeni ca şi a națiunilor în faţa întregii europenităţi şi a umanităţii.
Calendarul dacoromânilor este conceput ca măsură a timpului încărcat cu sărbători şi comemorări, prin care se rememoreze valorile, purtătorii de înţelepciune, jertfele dacoromâneşti în istoria naţiunii, pe cei care au dăruit omenirii descoperiri, invenţii, inovaţii, idei şi creaţii noi. Este cunoscut că geţii au avut cel mai bun calendar, iar Dionisie Exiguu, născut pe meleagurile dacoromâneşti de la Marea Neagră, a reuşit să realizeze Calendarul universal actual.
Mitologia europeană, dacoromână va fi reconstruită, dezvoltată şi întemeiată pe universul actual de creaţie mitologică, modernizat.
Istoria dacoromânilor – carte de căpătîi a tot ceea ce înseamnă dacoromânitate în vatra strămoşilor – preistorie, istorie veche, antică, medievală, modernă şi contemporană este un catalog al acţiunilor și inacțiunilor istorice în contextul temporal universal. Vechii europeni şi cei de azi sînt, ca şi dacul şi românul, de fapt, ipostaze ale aceleiaşi naţiuni.
Dreptul dacoromânesc – ca matematică a vieții sociale vechi este mai vechi decît cel roman, este fondat pe legile belagine date de Hestia lui Zamolse – primul legislator al geților. Dreptul european – continental și anglo-saxon își au rădăcinile filosofice în acest drept vechi.
În domeniul esenţial identitar, dacoromânistica (alături de europenistică), va figura, probabil, nu peste mult timp, în programele aprobate de stat ca materie de examen la capacitate, bacalaureat şi la facultăţi, alături de matematică și limba dacoromână. Această materie ar trebui predată alături de celelalte materii şi necesită a fi introdusă ca materie de examen pentru obţinerea cetăţeniei române, iar europenistica drept reper pentru oricine vrea să obțină cetățenia europeană a unui stat membru U.E.
Senatul FADR”TDC” acordă titlul de doctor în dacoromânistică unor străluciţi creatori care studiază și cercetează teme recomandate în revista A.D.R. pentru a stimula şcoala de dacoromânistică în România, Moldova și comunitățile dacoromânești din întreaga lume. Doctorii în dacoromânistică au dreptul și obligația de a fi îndrumători de doctorate pentru atestarea în serii de cîte 7 personalităţi marcante, semnificative şi încurajarea cercetărilor în acest domeniu vital al conştiinţei naţionale temporale, al identitații și cunoașterii. Se acordă pentru merite excepționale și titlul și diploma de Doctor Honoris Causa al Academiei DacoRomâne.
– ca sistem integrat, dacoromânistica promovează cele şapte valori ţintă ale eternităţii dacoromânităţii: 1. să cauţi adevărul şi să lupţi pentru a fi spus oamenilor; 2. să găseşti calea adevărului şi să lupţi pentru a ajuta şi pe ceilalţi să o folosească; 3. să creezi valorile timpului tău şi să lupţi pentru a fi promovate pentru contemporanii tăi; 4. să îmbogăţeşti simţirea omenească şi să lupţi pentru a face cît mai mulţi oameni fericiţi; 5. să înveţi 7 sihaştri tempusieni înțelepți întru Zamolse, 7 dacoromâni eminescieni şi 7 cavaleri luptători burebistani să cunoască şi să lupte pentru adevăr, dreptate, bine şi frumos, pentru eternizarea valorilor dacoromânității; 6. să fii exemplu pentru toţi şi să lupţi pentru a face viaţa curată, cinstită şi cumpătată, într-o lume mai bună şi mai dreaptă; 7. să fii capabil de sacrificiul suprem, dacă va fi nevoie, pentru eternizarea valorilor temporale ale dacoromânisticii, tempologiei, comterristicii și europenisticii, pentru fericirea aproapelui şi a celor ce vor veni, pentru naţiunea dacoromână, europenitate şi umanitate.
Dacoromânistica poate fi tratată ca: a) acţiune; b) activitate; c) şi ca proces de conducere.
Acţiunea de a dacoromâniza – reprezintă actul fizic sau intelectual exercitat de subiectul conducător asupra subiectului condus care este dacoromânitatea; este o acţiune majoră deoarece are ca obiect alte acţiuni (sau inacţiuni) pe care aceasta le stimulează, le interzice, le controlează sau le corectează.
Activitatea de dacoromânizare – cuprinde ansamblul de acte şi acţiuni conştiente de trezire a conştiinţei sau de promovare a voinţei dacoromânilor asupra identității unei comunități a dacoromânităţii. Ea poate fi definită astfel ca o funcţie de sistem determinată.
Privită ca proces – dacoromânistica se constituie dintr-un ansamblu în etape de activităţi exercitate de subiectul conducător şi cunoscător asupra subiectului condus (dacoromânitatea): a. de transformare a subiecţilor, în conformitate cu obiectivele şi scopurile dacoromânilor; b. elaborarea deciziilor şi ultima, c. munca organizatorică pentru aducerea lor la împlinire. Dacă privim procesul de conducere de la punctul de plecare la cel final distingem momentele acestuia: înţelegerea şi trecerea la executarea lui.
Ştiinţa dacoromânisticii dobîndeşte, de aceea, tot mai clar, pe drumul ei de la intuiţie, de la artă la ştiinţă şi de la ştiinţă la conştiinţă, un grad avansat de integrare a cunoştinţelor din alte ştiinţe, specializîndu-şi treptat propriul tezaur de cunoştinţe. Se poate aprecia că această ştiinţă sintetizează multe alte domenii ale ştiinţei fiindcă, în cele din urmă, de rezultatele aplicării acestora în practică, de modul în care îşi exercită dacoromânii rolul istoric, pot depinde domenii largi ale întregii vieţi sociale, după cum bine s-a înţeles din evenimentele de la sfîrşitul secolului trecut şi primul deceniu al celui de-al XXI-lea. Ca ştiinţă nouă, dacoromânistica şi-a cîştigat statutul de ştiinţă autonomă sub influenţa unor factori importanţi, cum sunt: interferenţa ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei cu creşterea interconexiunilor fenomenelor naţionale, europene şi internaţionale, accelerarea procesului de apropiere a naţiunilor, necesitatea valorificării mai rapide a materialului faptic acumulat pe plan naţional şi internaţional în practică de conducere a dacoromânității și europenității, progresele ştiinţelor noi, de graniță şi clasice, apariţia şi dezvoltarea unor noi teorii, concepţii, doctrine şi idei controversate despre identitatea naţională etc.
Nu trebuie confundată ştiinţa dacoromânisticii cu practica unora care au afirmat-o doar, fără să o aplice „ca la carte” în viaţa naţiunii. Trăgînd învăţăminte atît din reuşitele, cît, mai ales, din greşelile unora dintre înaintaşi sau contemporani, se va putea evita ca dacoromânii, în viitor, să mai sufere consecinţele nefaste ale unor pseudo-ştiinţe în conducerea înțeleaptă a ideilor, stărilor, fenomenelor, proceselor și, în general, a viaţa dacoromânităţii.
- b. Dacoromânismul. În 1936, marele prof. acad. C.Rădulescu – Motru a publicat, în colecţia Biblioteca de filosofie românească, lucrarea Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi. După aproape trei sferturi de secol, putem reconstrui dacoromânismul pornind de la dacoromânistica lui Densuşianu, Hasdeu, Eminescu, a altor mari oameni de cultură ai României aflate în criză identitară indusă de o globalizarea care se doreşte suprapunerea unei singure culturi, a unei singure filosofii, a unui singure table de valori, după unii, cea a iudaisticii universale. Românii au nevoie de o nouă spiritualitate care să scoată la lumină virtuţile unei naţiuni vechi, create de spiritualitatea Hestiei și a lui Zamolse, dinainte de vremea lui Burebista, care să corespundă şi să răspundă noilor provocări ale modernităţii contemporane, pornind de la o cunoaştere de sine mai profundă a celor 12 milenii de existenţă neîntreruptă în vatra strămoşească. Azi, se pune problema existenţei noastre ca naţiune versus Va supravieţui naţiunea dacoromână acestei provocări care presupune a avea finalizare în crearea unui guvern mondial, a unor instituţii supra naţionale globale? Cu milioane şi milioane de conaţionali răspîndiţi în toată lumea, unii de bună voie, alţii de nevoie, după un loc de muncă rentabil, ori pur şi simplu, luîndu-şi traista în băţ şi plecînd aiurea în lume ca să trăiască, România va pierde sau va cîştiga din această provocare? Ce să facă statul român, ce să facă naţiunea noastră pentru a menţine omogenitatea în centrul ţării, în vatra strămoşească, să-şi ţină românimea alături lîngă vatră, să nu-şi lepede limba, identitatea, cultura, pămîntul, tradiţiile şi obiceiurile, datina, portul, dansul, credinţa şi spiritualitatea specifică în lumea largă şi să își mai îndeplinească şi idealul Reîntregirii în graniţele fireşti? Iată numai o parte din problemele vitale cu care se confruntă România de azi, cu visteria secătuită, îndatorată peste puteri prin manoperele corupte, oculte ale unor indivizi fără scrupule, din ţară şi din străinătate, cu economia la pămînt şi cu proiecte aflate în derapaj, în întîrziere, fără perspective optimiste şi, mai ales, fără soluţii vitale viabile, absolut necesare. În acest timp de criză indusă, provocată, copleşitoare, cu fenomenul corupţie la cel mai înalt grad, de la cel mai mic funcţionar public pînă la primii magistraţi ai ţării, cine să gîndească, cine să aplice tratamentul necesar unei Românii sleite de puteri, secătuite de resurse, înstrăinată la ea acasă şi, mai ales, furată de proprii ei aleşi? Reducînd în cîteva cuvinte tabloul crizei națiunii am putea spune despre dacoromâni: neam învins, ne-am învins! În secolul trecut, mai întîi naţionalismul, apoi românismul au salvat unul după altul ceea ce s-a mai putut salva, renăscînd din propria cenușă, din dezastru istoric. Dar acum, în secolul XXI, ce ideologie, ce -ism ca acțiune sau –istică, drept ştiinţă mai poate salva România cu adevărat de la catastrofă? Să nu uităm nici naţionalismul, nici românismul acelor vremi, dar nici falimentul catastrofal al anului 1940. Cum ne-am salvat? Acum, spectrul unui nou 1940 pluteşte în aer. Şi nu este o glumă, o spaimă indusă doar pentru a deveni mai interesanţi. Cine ştie bine situaţia României, starea Europei în contextul global, nu poate să nu se cutremure la conştientizarea adevărată a Stării Naţiunii Române de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă după mijlocul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI. Fiecare om care gîndeşte optimist consideră că, aşa cum am rezistat noi pînă acum, atîtea milenii, trebuie să rezistăm şi de acum încolo cel puţin pe atîta. Naţionalismul a fost cel care a făcut România Mare suverană şi recunoscută de naţiunile mari ale lumii. Ce va putea sta, oare, la baza dacoromânismului mileniului III? Avem nevoie de o cheie nouă drept scut al eternităţii noastre multimilenare, prezente şi mai ales viitoare.
Trebuie să ieşim din paseism, chiar şi din dacologie (ca stiinţa despre daci la modul trecut, ca un fel de știința despre dinozauri care au fost, nu mai sunt și nu vor mai fi niciodată) şi să depăşim prezentul printr-o viziune multimilenară, nu numai milenară sau prin secole. Apare ca o necesitate istorică să ne imaginăm un set de principii, reguli, teorii, concepte, idei, simţăminte, angajamente, percepţii, credinţe, eresuri care să ne întărească moral, să ne fortifice, să ne ”mintă” (să ne amăgească frumos, dacă e nevoie, iar cîteodată este nevoie de un astfel de drog istoric), ca să trecem cu bine peste această uriaşă provocare – experiment la care este supusă România fără voia ei.
Lumea este în mare şi rapidă schimbare şi continuă să se schimbe sub ochii noştri mai repede decît putem pricepe fiecare dintre noi şi toţi împreună. Secolul XXI va fi mişcat de o nouă spiritualitate, de un nou ideal şi de o nouă concepţie despre lume şi viaţă. Fiecare generaţie, fiecare secol are idealurile, eresurile şi aspiraţiile specifice oamenilor din vremurile noi. Trebuie să construim un viitor, o speranţă pentru toată dacoromânitatea de pretutindeni, nu numai din vatra strămoşească. Globalizarea ne-a prins sfîşiaţi, cu zidul Berlinului transmutat peste Prut. La Prut (sper, poate, în curînd, pe Nistru, deși am prefera pe Nipru în Ucraina – unde pare a se stabiliza -, pe Don sau Volga, sau deloc, dincolo de Urali pînă la Pacific) se întîlnesc sisteme politico-militare diferite, Asia şi Europa, interese geopolitice şi modele culturale oarecum diferite, deşi Europa se întinde, teoretic, pînă la Urali şi Caspica. Întrebarea este vor mai fi sau nu reguli ale jocului internațional? Perspectiva junglei in locul tratatelor și fundamentelor dreptului internațional public nu este departe. Un viitor pentru toţi dacoromânii cu care ne învecinăm ca dacoromâni, pentru că ei sunt tot ai noştri şi noi suntem și vom rămîne tot ai lor. Nu este vina lor că statul român, la acea vreme nu putut să suprapună graniţele politice peste cele etnice nici la nord, nici la est, nici la sud, nici la vest.
Cum să rezistăm cu identitatea noastră, prin spirit, prin culturală, prin limbă, prin felul de a fi, dincolo de ziua de azi, de mîine? Românismul lui C. Radulescu-Motru este, a fost pentru secolul trecut. Dar românismul lui nu şi-a epuizat idealurile şi tezele odată cu secolul său. Unele sunt actuale, altele sunt depăşite. Este necesară o clarificare a celor împlinite şi a celor în curs de împlinire, ori depăşite de vreme. Spunea Rădulescu-Motru că spiritualitatea care a stăpînit gîndirea şi fapta românească, de dinaintea marelui război, a fost fără discuţie naţionalismul. Azi, naţionalismul altora este urît de marile puteri, acele puteri, de regulă, federale, dar şi de state-naţiuni puternice, ele fiind tot mai naţionaliste ca oricînd şi, mai ales, față de oricare altă naţiune mică şi mijlocie. În fond, naţionalist este cel care ţine la propria naţiune, care este patriot, adică își iubește patria lui. Patriotismul şi naţionalismul sunt, aşadar, fenomene care probează dragostea naţionalistului de propria naţiune, a patriotului de propria patrie. Europa s-a născut naţionalistă, cu state-naţiuni şi cetăţeni patrioţi – naţionalişti. Azi, dacă pronunţi numai cuvîntul naţional, ori naţionalist se sperie lumea bună a Europei occidentale, categorisindu-te fascist ori extremist/militarist. Acolo, la ei, e voie să fii, să faci, nu numai să pronunţi aceste cuvinte. Uniunea Europeană se vrea acum antinaţională, unii o văd supranaţională în antinaţionalismul propus şi chiar sunt mulţi care o vor de-a dreptul supranaţională. Estul european vede supranaţionalul în vest, ca şi cum ar fi două Europe, una, soră mai mare în vest, şi alta, soră mai mică, o neocolonie, în est. Estul n-ar voie, vestul este și acuză estul dacă vrea să fie ca el. Mulţi se întreabă, ce s-a integrat, cine s-a integrat în cine? S-au integrat naţiunile sau statele ca organisme politice ale unor naţiuni? În fond, se confundă naţiunile cu statele, intenţionat sau nu. Un stat supranaţional ar vrea o parte dintre făuritorii proiectului european să fie, dar nu şi pentru, peste naţiunile lor. Şi atunci, ce-i de făcut? Europa faţă de S.U.A? Culturile europene sunt distincte, primordiale, nu se amestecă, nu se pot compara cu modelul federal american. S.U.A. s-au născut altfel decît Europa, din Europa, însă. Dacă s-a proiectat astfel, finalitatea U.E. este nulă, existînd firav încă o vreme, apoi se va dizolva lent și sigur, sau brusc și sîngeros, ca în războaiele mondiale precedente. Pare o comunitate de naţiuni distincte, care, în condiţiile geopolitice concrete, generate de presiunile nord-americane hegemoniste şi de riscurile şi ameninţările U.R.S.S. respectiv, ulterior, ale Federaţiei Ruse de la răsărit, s-a unit treptat pentru a-şi prezerva valorile naţionale, pentru a se apăra de agresorii geopolitici care sunt superputerile din vest și din est. A fost, o vreme, vorba de o entitate euroasiatică integratoare cu proiect de casă comună de la Atlantic la Vladivostock – iar Federația Rusă încearcă să impună o himeră, un proiect euroasiatic – adoptînd o stemă de vultur cu două capete unul spre Europa și altul spre Asia. Rusia, ori este europeană, ori este asiatică, altfel este artificială. Acum, este imperială. Ori, forțînd federalitatea sa și asupra altora, își sfarmă populația în zeci de stătulețe această federație, ca de altfel toate federațiile care oprimă națiunile, cum s-a demonstrat de-a lungul istoriei, mai devreme sau mai tîrziu.
România a aderat la un club care a început să coaguleze în jurul unui proiect care pare, de ceva vreme, a nu mai fi al statelor suverane şi independente sau al naţiunilor libere şi suverane. De fapt, acest proiect este al statelor sau al naţiunilor? Eu mă pronunţ pentru o Europă a Naţiunilor Libere, Suverane şi Unite. Dar a susţine aşa ceva pare antieuropean pentru unii vest-europeni. Nu sunt pentru un supra stat al unei naţiuni asupra altor naţiuni sau al unor naţiuni din vest asupra altor naţiuni din est (și reciproca ar putea fi o iluzie). Orice cedare de suveranitate duce la dispariţia statului respectiv, cu consecinţe catastrofale pentru naţiunile în cauză, atît pentru cele aparţinătoare statului suprastat, cît şi pentru cele care rămîn fără stat, dar mai ales pentru cele din urmă. Topind independenţa şi suveranitatea statelor proprii într-o altă entitate suverană şi independentă, se ucid statele naţionale pentru o himeră care este contra naţiunilor componente. Adică, renunţînd la identitatea naţională se obţine identitatea europeană? Oare nu este fosta U.R.S.S. redivivus? Nu este homo europeus tot un homo sovieticus? Şi ce limbă naţională va vorbi acesta? Şi ce cultură naţională va avea acesta? Un subiect de drept internaţional există în baza propriei suveranităţi. Dacă această suveranitate nu mai există, nu mai există statul, iar ceea ce se creează prin nefericita și falsa sintagmă de cedare a suveranităţii este o himeră care nu poate supravieţui chiar și sub presiunile geopolitice pe care le invocă unii dintre creatorii ei. Uniunea Europeană nu se constituie prin cedarea suveranităţii, ci pe baza, în virtutea existenței permanente a propriei lor suveranităţi ca statelor naţionale libere și independente și în temeiul acestora. Ele, suveranitățile, rămîn fundamentul, iar derivatul este Uniunea Europeană, nu invers, nu naţiunile sunt derivate ale identităţii europene. Şi apoi, cine a împuternicit statul român, de exemplu, să renunţe el, în numele naţiunii proprii, la suveranitate? Şefii de stat, demnitarii statelor europene au avut ei mandatul şi puterea temporală specială din partea propriilor lor naţiuni prin vot suveran explicit să semneze un astfel de Tratat de înmormîntare a statelor naţionale? Norocul nostru este că semnatarii români nu au consultat naţiunea prin referendum în această problemă vitală pentru naţiunea noastră, ca să putem invoca ulterior, oricînd, dacă va fi nevoie, tocmai lipsa acestui lucru constituțional, fundamental, ca supapă de ieșire din situația impusă. Nu cumva, tocmai de aceea nu au consultat națiunea prin vot? Noi nu dorim să ne dizolvăm naţiunea sau statul naţional într-o singură naţiune sau un singur stat european. Avem o națiune veche și un stat din vechime și ambele au înflorit, au renăscut, cu mari jertfe din neam în neam, din mileniu în mileniu, cu sînge și lacrimi, prin lupte, muncă și sudoare, cu inteligență diplomatică, prin tratat și ostaș. Vrem să potenţăm acest proiect în care să se ia decizii în deplină cunoştinţă de cauză atît de state libere, cît şi de naţiuni libere, în virtutea propriilor noastre suveranităţi care nu pot fi cedate nimănui, niciodată, de nimeni. Oare Franţa şi Germania au construit U.E. ca să dizolve în U.E. ca propriile state şi naţiuni? Desigur, Nu! Ci doar pentru a-şi pune în valoare propriile lor valori naţionale, unice şi irepetabile.
Cultura nu se integrează, nici identitatea. Ele sunt unice, inderogabile.
Şi, ca să folosesc cuvintele poetului, pentru ca toate acestea să poarte un nume, le-am denumit dacoromânism. Prin dacoromânism trebuie să înţelegem spiritul vremii în care trăim să ne adaptăm mediului internaţional existent ca să reuşim să eternizăm valorile temporale dacoromâneşti într-o lume liberă şi suverană, comterristă, a tuturor.
Ca doctrină politică națională – dacoromânismul, pe plan intern şi europenismul şi comterrismul pe plan extern: persoana, omul liber este centrul universului cunoscut, naţiunea liberă este patria spirituală a oamenilor liberi, iar lumea, comunitatea de naţiuni libere, independente, egale, în care persoanele sunt unice, irepetabile şi demne. Naţiunea şi democraţia – două valori fundamentale pentru uniunea de naţiuni libere. Naţiunile libere trăiesc împreună într-o comunitate bazată pe valori comune.
O lume întreagă recunoaște că europenitatea este recunoscută drept adevăratul leagăn al culturii şi civilizaţiei universale care aspiră a fi prima între egali. Dacoromânul a voit dintodeauna să fie stăpîn la el acasă, de nimeni să nu depindă, să trăiască în pace cu toţi şi cu toate naţiunile lumii şi, în primul rînd, cu cele vecine. În lumea asta e loc pentru toți, pentru toate națiunile. Nu demult era o lectură obligatorie pentru naţionalişti “Naţionalism şi antisemitism” de A.D. Xenopol. Se afirma că ”toate popoarele pămîntului tind spre întărirea propriei lor fiinţe şi această tendinţă firească a oricărei individualităţi de a-şi păstra felul ei de a fi, alcătuieşte ceea ce se numeşte tendinţa naţionalistă. Gradul în care această tendinţă este accentuată de deosebitele grupări de oameni, cari conduc soarta popoarelor, arată treptele în care ele se apropie mai mult sau mai puţin de naţionalismul raţional, singurul care poate duce la întărirea neamurilor. Întărirea naţională a unui popor nu se poate face decît în măsură în care el se deosebeşte şi se emancipează de străini; prin urmare este învederat că naţionalismul va cuprinde în sine lupta contra elementelor străine ce tind a subjuga sau stăpîni pe orice tărîm un organism etnic. Dar, un popor ca şi un individ, neputînd trăi răzleţ, este de asemenea mai presus de orice îndoială că lupta aceasta nu poate fi o luptă de nimicire ce numai de subjugare a elementului apăsat, de absorbire a lui în elemente cotropitoare. Prin urmare, lupta trebuie să aibă o margine şi greutatea este de a se găsi în fiecare caz concret unde stă hotarul care despărţeşte folosul de primejdii. A se propaga deci orbeşte şi fără alegere ura contra străinului, fără a se ţine în seamă multe alte elemente înconjurătoare, este a se face naţionalism exagerat sau şovinism, iar nu naţionalism cumpătat şi înţelept, folositor neamului ce trebuie întărit.” Cam aceasta era percepţia vremii lui Xenopol. Este evident că elementele străine trebuie combătute şi pe cît se poate eliminate, cît timp ele periclitează existenţa naţională, iar atunci cînd ele contribuie a o întări, ele trebuie apropiate şi cultivate. Românii au avut de luptat cu popoarele străine pentru apărarea vieţei lor, mai mult, poate, decît orice alt neam pe pămînt. Trebuie totdeauna să avem ochii deschişi spre a surprinde momentul cînd înrîurirea binefăcătoare poate să se schimbe în potrivnică, iar atunci cînd ajungem la acea răspîntie, trebuie să oprim creşterea înrîuririi devenite daunătoare, pentru a contribui la apărarea fiinţei noastre. Idealul naţional al Românilor sau năzuinţele lui de înălţare şi de mîndrie a neamului nu se alipeşte de sufletul unor etnii conlocuitoare, care rămîn într-un cuvînt, în imensa lor majoritate un element străin de ţară, fără dor pentru ea, fără legături cu mentalitate poporului român. Menţinerea în organismul nostru a unui neam străin şi care vrea să rămînă străin, pe cînd toate celelalte elemente străine se integrează, constituie o primejdie naţională şi trebuie să ne gîndim cum s-o înlăturăm. El enunţa că pentru a scăpa de acest pericol nu ne rămîne decît calea îndoită de a asimila pe acei ce se pot asimila şi de a elimina pe ceilalţi. Cum să se ajungă la acest îndoit rezultat? Xenopol credea că ar trebui naturalizaţi cei care trebuie să cunoască desăvîrşit limba dacoromână, inclusiv şi mai ales celelalte etnii care sunt în gazdă pe teritoriul României de azi, istoria, geografia, cultura naţională a românilor şi care vor să muncească împreuna cu românii în vatra strămoșească. Deci, să cunoască dacoromânistica, pe dacoromâni la ei acasă. Mai spunea istoricul că înlăturarea sau îndemnarea străinilor să plece din România nu se face pe calea urii, care ar putea degenera în sălbăticie şi brutalitate, primitivism. Avem nevoie de legi, de măsuri de tot felul care să încurajeze pe Românii autohtoni şi pe toţi locuitorii de bună credinţa ai teritoriului românesc. În locul urii şi stînjenirii, obstrucţionării muncii străinilor e nevoie de stimularea, protecţia şi încurajarea egală a celor care muncesc cinstit în cadrul naţiunii noastre. Nu ura pentru străini este calea, ci dragostea faţă de toţi locuitorii României, nu prigonirea celor care s-au aşezat aici de veacuri, alături de cei care au fost de la începuturi. Dacoromânismul nu este împotriva cuiva, ci este numai pro-dacoromân și punctum. Acest lucru nu înseamnă toleranţa maximă, ci doar o acţiune pozitivă în locul unei acţiuni negative care nu ar duce nicăieri.
Ceea ce ne pune pe gînduri este faptul că unele naționalități nu își afirmă deschis naționalitatea. Oare de ce unii dintre evrei nu confirmă scris, nu declară la recensămînt faptul că sunt evrei? De ce ascund acest lucru? Eu dacă aș fi fost evreu, turc, ori țigan sau bulgar, aș fi recunoscut naționalitatea din care fac parte. Nu e vina nimănui că este de o naționalitate sau alta, așa ne-au făcut mamele noastre. Dar ascunderea naționalității arată perfidia, viclenia, gîndul ascuns. Acest lucru nu se poate suferi, oricît de toleranți am fi. Personal, am declarat la notar naționalitatea dacoromână, cetățenia dacoromână (română). Semnul meu de întrebare este pentru acele persoane, indivizi care ascund naționalitatea lor. De ce? Fiecare naţiune a avut momentele ei de isterie în istorie, în care, datorită ameninţărilor deschise, riscului de a pierde vatra etnogenezei, a reacţionat sănătos şi normal pentru propria sa apărare, în legitimă apărare. Uneori, unii indivizi au exagerat. Națiunile, niciodată nu sunt vinovate în ansamblu, doar șefii, unii conducători, unii indivizi. Răspunderea penală este individuală, personală. Națiunile nu săvîrșesc infracțiuni, doar unii indivizi, din vîrf sau de la margine. Este posibil ca unii să facă asocieri, apropieri forţate între legionarism, naţionalism şovin sau fundamentalism, extremism, alte expresii istorice ale unor sentimente reale ale unei populaţii care se afla în legitimă apărare faţă de anumite realităţi bine cunoscute de oamenii de bună credinţă. Nu există naționalism șovin. Ori e naționalism, ori e șovinism – fiecare e cu totul altceva. Unul e bun al doilea e rău. Nu se amestecă. Oare dacoromânitatea a tras concluziile reale, necesare şi obiective din ismele prin care a trecut anterior? Au fost acele isme îndeajuns de cunoscute şi s-au tras toate învăţămintele necesare astfel încît viitorul să meargă înainte doar cu părţile bune? Minciunile, falsurile istorice, acuzele gratuite, induse, impuse, ilogice, netemeinice, pot face ca istoria să se repete pe nesimţite, iar efectele stranii să se întoarcă precum un bumerang asupra naţiunii, împotriva voinţei naţionale, sau împotriva celor care nu spun adevărul în totalitate sau doar in parte, promovînd minciuni, falsluri care isterizează, provoacă violent masele cinstite care reacționează cu furie nestăpînită, deseori.
Responsabilitatea autorilor pentru studiile şi cercetările de dacoromânistică cu adevărat ştiinţifice, obiective, este vitală pentru viitorul naţiunii noastre.
- Dacoromânistica și dacoromânismul Ambele reprezintă două faţete ale unei singure realităţi istorice. Prima, reprezintă expresia teoretică, ansamblul de idei, concepţii, legi, legităţi, metodologii, metode şi tehnologii, tehnici şi procede privind expresia conştiinţei de a fi a unei naţiuni cum este cea dacoromână, de la origini pînă în viitorii posibili şi dezirabili. A doua, constituie expresia reală, militantă, percepţia în acţiune a acestui tezaur de conştiinţa naţională a dacoromânităţii care ştie cine este, de unde vine şi încotro merge şi ce atitudini şi sentimente fireşti de apartenenţă are faţă de comunitate care îşi este sieşi suficientă pentru a exista de sine stătător ca naţiune liberă în rîndul lumii.
El ar putea fi expresia continuată a naţionalismului dinainte de primul război, ca şi a românismului dinaintea celui de-al doilea război mondial, dar la nivelul cerinţelor sfîrşitului mileniului trecut şi a începutului noului mileniu, înălţarea acelui sentiment naţional, pur, profund, care stă la baza identităţii acestei naţiuni vechi, care a plămădit Europa veche. Adevărul este că dacoromânismul uneşte naţiunile Europei prin rădăcinile aceleiaşi mătcii din care s-a născut Europa. El apropie pe vecinii României de trunchiul biologic dacoromânesc, pentru că toţi vecinii noştri s-au altoit pe aceste rădăcini pentru a revigora toată Europa împreună cu toţi, alături de dacoromâni. Sentimentul frăţietăţii se întăreşte sincer în dacoromânism, nu se înstrăinează. Desigur, orice exagerare, orice exclusivism sau teribilism de genul celui care se crede superior doar că este buricul pămîntului (chiar dacă este), toate orgoliile care s-ar aduna de aici, ies din sfera dacoromânismului cuminte, cumpătat, echilibrat şi înţelept. În fond, nu este vina nici unui om că s-a născut aşa şi nu altfel, aici sau dincolo, că este român sau evreu, rus sau maghiar. Aşa a fost să fie. Nu trebuie să ne fie ruşine însă să afirmăm adevărul, să ne cunoaştem şi să recunoaştem public naţionalitatea care este în noi, în fiecare dintre noi. Acest lucru nu este de înţeles atunci cînd se ascunde naţionalitatea. Oare ea este ascunsă doar pentru ca la adăpostul ei să săvîrşească cineva fapte împotriva naţionalităţii la care se află în gazdă sau pentru că naţionalitatea gazdă persecută, a persecutat sau va persecuta acea naţionalitate aflată în gazda? De aceea, creînd condiţii ca fiecare să afirme ceea ce este, nu facem decît să nu punem în minoritate o minoritate, o etnie sau alta, să nu inducem frică, reţinere din partea acestor naţionalităţi care trăiesc pe teritoriul unei naţiuni, fie mai mari sau mai mici, mai tolerante sau mai puțin tolerante.
Desigur, nu a trecut vremea naţiunii. Ea deabia acum se afirmă la jumătatea drumului dintre Europa şi Asia, şi, probabil, va face rondul întregii lumi, în sensul că de la graniţele răsăritene ale fostei U.R.S.S. – o închisoare a națiunilor ca și Imperiul Rus, poate ca și Federația Rusă, de la malurile estice ale Mediteranei, pînă la Antarctica, polul Nord, Vladivostok, Ceylon, Noua Zeelandă şi Hawaii, poate chiar pînă la Atlantic și de acolo pînă în centrul Europei, ori Americilor se vor afirma noi naţiuni. Naţiunile nu şi-au epuizat forţa lor creatoare. De aceea, nici dacoromânismul nu este perimat. El este tînăr și se afirmă în deplină libertate, în spiritul vremii. Nu poate fi îngrădit, este ca un vulcan şi demonstrează indubitabil că istoria a fost scrisă prost, prin omisiune, după nişte clişee imperiale impuse de unele conduceri ale unor naţiuni cu vîrfuri răzbunătoare, atipice, pentru a se justifica ori ascunde unele fapte, întîmplari şi realităţi trunchiate. Este evident că omul este aparţinător unei comunităţi care, la rîndul ei, se integrează într-o comunitate mai mare şi aşa pînă la o comunitate unică, singura pe Terra, de naţiuni libere şi independente, a lumii în care trăim. Totuşi, el este un unicat ca individ, ca şi naţiunea şi lumea din care provine. Identitatea sa în timp este una. La scara mondială a istoriei, naţiunile şi-au schimbat voit sau nevoit, periodic, identitatea, s-au transformat de-a lungul vremii, indivizii au trăit segmente din istoria unei naţiuni, generaţii după generaţii au susţinut, val după val, naţiunea pe care o vedem acum în jurul nostru. Percepţia individului la scara istoriei este parţială. Uneori, un individ nu ajunge la înălţimea identităţii propriei naţiuni. De aceea, este posibil ca el să nu conştientizeze cine este pe scara evoluţiei naţiunii din care, în mod obiectiv, face parte, iar în mod subiectiv să nu aibă această percepţie din diferite motive sau din cauza unor împrejurări potrivnice lui însuşi şi naţiunii sale, în ansamblu. Dar, așa cum semințele semănate răsar în condiții prielnice și naționalitatea încolțește și înflorește atunci cînd are condiții libere de afirmare. Numai dacă este libertate adevărată în lume, lumea se va umple de națiuni libere, adevărate. O națiune este liberă dacă nu oprima altă națiune, etnie fie și conlocuitoare. Numai că deseori o mică etnie conlocuitoare intolerantă, terorizează majoritatea pe un teritoriu pe care ea, minoritatea, se află temporar in majoritate. Ce-i de făcut?
O idee ar fi, de exemplu, ca DacoRomânia să treacă la construirea unei capitale de vară DACOROMÂNIDAVA (alternativă a unui București tot mai prăfuit și permanent răscolit) în curbura arcului Carpaților între Sf. Gheorghe, Întorsura Buzăului, Covasna, Tîrgul Secuiesc), acolo unde se afla din vechime capitala de rezervă a Daciei, unde sunt cele mai numeroase cetăți dacice din toată Dacia ancestrală, ținut dacic pe care unii îl vor acum numai Ținut secuiesc, prin expulzarea dacoromânilor cu o virulență demnă de o cauză mai bună. Creînd locuri de muncă pentru cîteva milioane de români și de alte naționalități care umblă prin Europa pentru a supraviețui și impulsionînd dezvoltarea social-economică în zonele în care naționalitatea majoritară și cele minoritare se descurcă mai greu, se concretizează și asigurarea egalității de șanse în dezvoltarea europeană contemporană pentru atît pentru secui, cît și pentru dacoromâni și alte naționalități conlocuitoare. Acolo unde dacoromânistica este conştiinţa naţională deplină în acţiune, acolo ea devine dacoromânism adevărat.
- Problemantica dacoromânisticii și a dacoromânismului, azi
În vremurile noastre, aşa cum confirmă şi viaţa, tematica cercetărilor trebuie să aibă în vedere lărgirea sferei teoriei dacoromânisticii, de la apariţia, evoluţia, importanţa şi necesitatea dacoromânisticii pentru dacoromânitate. E nevoie de cercetări şi de a stabili noi aspecte din istoria atlanţilor, a pelasgilor, ramanilor, rumunilor, sciţilor, geţilor, sarmaților, macedoromânilor, ilirilor, etruscilor, latinilor, romanilor, tracilor, dacilor, valahilor, a europenității, iar interpretarea acestor rezultate ale cercetărilor trebuie făcută din perspectivele dacoromânităţii, ale latinităţii, ale dacităţii, romanității, bizantinității etc., ale europenităţii, în ansamblu. Mai jos, vom puncta unele teme de mare interes naţional şi european.
Conceptul de dacoromânistică şi de dacoromânitate; esenţa, conţinutul şi sferele dacoromânisticii şi ale dacoromânităţii trebuie elaborate mai profund şi mai pe înţelesul omului de rînd. Asupra elementelor dacoromânităţii – populaţia, teritoriul, structura politică, cultura, limba naţională, spiritualitatea, instituţiile identitare, structura psiho-socio-morală, specificitatea etc. este nevoie de studii şi cercetări periodice, în colective interdiciplinare de specialişti de nivel academic.
Trăsăturile şi principiile dacoromânităţii necesită o mai bună evaluare din perspectiva globalizării şi în funcţie de rosturile unei naţiuni europene pentru acest secol. Legile dacoromânitaţii – continuitatea, permanenţa, unitatea, creativitatea, statornicia, limba, acţiunea, ca şi atributele dacoromânităţii şi ale conducerii ei – prevederea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul -necesită cercetări cu totul speciale. Este evident că sunt necesare studii aprofundate privind problemele de conducere remarcate de antici la neamurile noastre şi care sunt vizibile, mai ales azi, cînd toleranţa exagerată şi spiritul de prezervare naţională, mai bine spus risipa de resurse umane şi materiale, sunt laturi negative care afectează întreaga noastră existenţă. Virusul trădării naţionale, metaforic spus, în momente cheie ale existenţei noastre trebuie să fie foarte bine izolat prin cercetări speciale.
Toate racilele dacoromânităţii trebuie puse sub lupa cercetărilor cu toată răspunderea și atenția din partea tuturor structurilor statale. Nu numai părţile bune, ci mai ales cele rele trebuie foarte bine cunoscute și eliminate pe cît posibil, pentru a preveni tot ceea ce Sun-Ţzî afirma că se constituie în planul de cucerire a unei naţiuni fără război. Forţa morală a naţiunii trebuie revigorată metodic, continuu, permament. Lipsa de unitate în acțiune, neînțelegerile în plan subiectiv și orgoliile nemăsurate, lipsa de disciplină în organizare și mai ales lașitatea, ori ambiția de a fi șef fără a avea meritele și calitățile necesare, invidia celor merituoși, toate duc la mari catastrofe în plan național. Cei 25 de ani de al decembrie 89 merită studiați din acest unghi de vedere și urmate exemplele și soluțiile de eradicare a acestor racile tragice, inadmisibile în plan existențial și moral.
Din perspectiva ştiinţei conducerii trebuie abordate sistemele de conducere ale dacoromânităţii; sistemul politic de-a lungul existenţei; sfatul celor buni şi bătrîni, regalitatea, domnitorul, republica, obştea dacoromânească, oamenii liberi, instituții medievale boierești, oastea cea mare, rezerva armatei, cutume specifice care dăinuie și care ne-au ținut pe harta lumii.
Procesul dacoromânizării este şi trebuie să facă obiectul de cercetare pentru marii filosofi şi educatori ai patriei. Temele genezei, a formării dacoromânităţii, inclusiv a naţiunii dacoromâne, dinainte de Burebista, din vremea Hestiei și a lui Zamolse, ca urmare a noilor date ale arheologiei, geneticii, altor ştiinţe conexe rămîn teme forte pentru multe generaţii de cercetători dacoromâni de acum încolo. Încă nu sunt scoase la iveală adevărurile descifrate în cadru oficial al tăblițele ce conțin cronicile scrise pe plăci, monede de aur (în fond, biblioteci nemuritoare) ale memoriei istorice. Constantele ei, constantele misiunilor civilizatoare (Sumer, Egipt, hitiții, India, ramanii, macedonii, vest-europenii, nordicii, grecii, etruscii, troienii, romanii etc.) trebuie analizate împreună cu specialişti autohtoni şi străini pe baza unor planuri de cooperare de cercetare istorică serioasă, obiectivă.
Independenţa, statornicia, limba dacoromânească, religia naţională sunt alte teme care nu trebuie să lipsească niciodată din preocupările oamenilor de ştiinţa ai dacoromânilor. Momentul impactului Romei asupra Daciei, ca şi consecinţele războaielor romano-dace (pentru că romanii au vrut războiul pentru aurul dacic) necesită aprofundări din perspectiva păstrării identităţii naţionale în condiţiile noi ale globalizării. Aurul constituie încă un obiectiv al stăinilor în DacoRomânia. E un blestem etern? Nu putem să îl exploatăm în interesul națiunii?
Extensia valorilor dacoromânităţii în Europa, Asia, America, Africa, Australia mai recent în Antarctica trebuie reanalizate prin prisma tablei de valori actuale în plină globalizare. Impactul puterilor europene şi asiatice asupra dacoromânităţii poate fi constatat prin consecinţele acţiunilor tuturor triburilor migratoare care au trecut, s-au topit sau contopit, ori doar au influenţat (cum şi cît, în ce au constat contactele cu autohtonii, ce urme au lăsat în spirit, ori din punct de vedere material?) sau nici atît, cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt – cum spune poetul. Iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămînem, mai spunea Eminescu.
Unirile dacoromânităţii trebuie cercetate interdisciplinar în spiritul vremurilor şi credinţelor în care s-au petrecut şi, mai ales, ale vremurilor de azi, cînd trebuie să se repete. Momentul 1918, Momentul 2018 – probabil cel mai așteptat, alte momente de reflecție cu repere istorice de cotitură, ca fereastre de timp oportun, ar putea să constituie un examen de acţiune practică, aplicaţii contemporane de dacoromânistică, împlinite punctual, pas cu pas, după modele vechi și mai noi. Războaielor mondiale trebuie văzute în cheia dacoromânisticii astfel încît să înţelegem istoria lor, la confluenţa cu istoria noastră, a celor aşezaţi în calea tuturor răutăţilor şi, mai ales, să vedem ce răutăţi geopolitice ni se pregătesc şi cum reuşim să ieşim din ele întăriţi, nu slăbiţi, cum să folosim oportunitățile obiective care se vor crea în viitor, în scurt timp, în acest sens.
Impactul Uniunii Europene asupra României şi al României asupra U.E. trebuie evaluat la rece. În fond, oare la un calcul al cîştigurilor şi al pierderilor, de cînd am distrus economia, am pus industria la pămînt şi agricultura în aer, iar armata a fost dezarmată, ce am obţinut, în schimb, de la U.E., pe termen scurt şi pe termen lung, dar mai ales pînă în ziua de azi? Bilanțul european este dezechilibrat văzînd cu ochii, se pare că am distrus mai mult decît am cîștigat, iar unii cred chiar că pe vremea rușilor am dus-o mai bine decît acum în U.E. – N.A.T.O., iar unii merg și mai departe lăudînd tratamentul otoman care s-ar fi ținut de cuvîntul capitulațiilor românii fiind respectați mai bine decît leșii sau muscalii… ori papistașii.
Deosebit de delicate sunt relaţiiile (raporturile) de dacoromânizare, mai degraba de redacoromânizare, în special acolo unde deznaționalizarea a devenit rusificare, sîrbizare, bulgarizare, dar mai ales maghiarizare şi ucrainizare etc. care au acţionat profund dăunător faţă de spiritul naţional.
O anume reciprocitate ar putea fi invocată în raporturile noastre faţă de neamurile vecine sau situația etniile conlocuitoare ale vecinilor şi nu numai? Ar fi drept să acordăm și noi numai tot aceleaşi drepturi pe care le oferă ele românilor de dincolo din țara lor? Nu este oare neproductiv modul de a acorda minorităților mai mult decît majorității dacoromânești la noi acasă, mai ales că la ele acasă minoritatea dacoromânească este oprimată? Reciprocitatea este o metodă realistă și eficace. Reprezentativitatea parlamentară și de altă natură poate să fie tot astfel, reciprocă, și numai reciprocă, altfel participă la decizie în România iar în țara lor românii nu au nici o speranță de egalitate de tratament.
Conceptul de subiect conducător şi cunoscător (colectiv, individual) trebuie definit în dacoromânistică, alături de atribuţiile, relaţiile (raporturile de conducere) formale, informale, de stat major, de informare, de autoritate ierarhică, de autoritate funcţională, de colaborare de subordonare, de cooperare, organizatorică, de muncă, raport de conducere. Conceptele de subiecte – părţi ale raportului de conducere, oameni sau şi organizaţii civice, politice, statale, alte organizaţii de tot felul şi mai ales nonguvernamenale necesită o nouă abordare. Subiect condus, subiect conducător şi dialectica lor într-o naţiune suverană, care nu are nevoie de conducere din afara ei, cu o societate suverană de oameni liberi.
Dreptul de (auto) conducere al naţiunii trebuie cercetat cu maximă atenţie şi determinare. Naţiunea nu şi-a epuizat rolul ei în actuala conjunctură. Mai mult decît atît, ea a înfloreşte continuu. Vremea ei nu a apus încă, nici măcar în apus, unde se vrea o globalizare forţată, dar pentru alte naţiuni, de rangul doi și trei, nu pentru cele care vor să globalizeze pe altele. Drepturile naţiunilor şi drepturile omului trebuie echilibrate reciproc, corelate și promovate simultan. Altfel, procesul de naștere și recunoaștere al unor noi națiuni nu ar avea sens. Probabil că valul de eliberări va ajunge din Orientul Apropiat și Mijlociu în centrul Asiei și de acolo mai departe, iar unele mari puteri fac jocurile de acest gen numai în interesul lor meschin, pentru a sclaviza, a coloniza și nu a elibera cu adevărat.
Subiect condus: Dacoromânitatea de la începuturi şi pînă în viitorii posibil şi dezirabili trebuie să fie cercetată printr-o puzderie de adevărate teze de doctorat pentru a asigura concluzii și învățăminte din toată bibliografia istorică în toate ipostazele posibile și imposibile în care a supravieţuit o naţiune liberă ca a noastră. Tematicile privind Doctrine, strategii, politici, tactici, scenarii programe şi planuri pentru dacoromânitate trebuie să previzioneze orizonturile dacoromânităţii cu o precizie matematică în toate variantele stării lumii viitoare.
Dacoromânismul fondat pe doctrina marelui doctrinar care a fost Mihai Eminescu trebuie să se afirme plenar. În fapt, Eminescu este şi doctrinarul dacoromânisticii. Ea este exprimată în forma poeziei, prozei şi publicisticii sale binecunoscute, îmbrăcată în haina eminesciană a artei poetice. El nu se opune europenismului dacă acesta constituie o doctrină a Europei naţiunilor europene libere şi independente, unite doctrinar, cultural, în care valorile sunt puse în comun, dar rămîn proprii identităţii naţionale. Astfel s-ar europeniza România mai bine, dar şi s-ar renaţionaliza Europa, în sensul că naţiunile nu s-ar dizolva în U.E., ci și-ar maximiza valorile în spaţiul comun economic, juridic, cultural, ştiinţific, artistic, pe un model cultural european armonizat, înclusiv spiritual, în jurul lui Zamolse. Cultura însă, nu se integrează. Cum să îl integrezi pe Eminescu cu Goethe, pe Dante cu Tolstoi, ori pe Shakespeare cu Cervantes? Ei sunt împreună Europa la un loc sau nu sunt deloc. Nici dacoromânistica nu se integrează cu alte –istici cunoscute. Asta nu înseamnă că învăţămîntul superior românesc nu trebuie să exprime trăsăturile şi caracteristicile dacoromânisticii comparate cu celelalte ştiinţe ale conştiinţei altor naţiuni. Spaţiul dacoromânesc, vatra etnogenezei, baştina, teritoriul, geografia fizică şi economică, spaţiul de roire, cel din afara graniţelor politice, teritoriile de pe Terra locuite de dacoromâni trebuie cercetate metru pătrat cu metru pătrat, sub toate aspectele solului, subsolului, resurselor umane şi materiale, naturale, calitățile și istoria comunităților umane dacoromânești etc. Am în vedere studiul și pefecționarea tehnologiilor, metodologiilor și mijloacelor de menținere a diasporei aproape de sufletul națiunii, în cadrul problematicii națiunii, de parte activă, complementară a națiunii mamă, în mod pragmatic, informațional spiritual, de legături naturale, profunde și de sprijinire reciprocă în orice vreme, cum spunea cineva să ne ținem de neamuri.
Timpul dacoromânesc, geologic, vegetal, animal, societal, mitic, istoric ca şi reperiodizarea istoriei dacoromâneşti pe criterii temeinice, universale, din unghiul dovezilor și cercetărilor noi, este şi rămîne în sarcina dacoromânisticii. Conştiinţa temporală care dă identitatea naţională pe această dimensiune asigură recunoaşterea arborelui genealogic al unei naţiuni de zece ori milenară, iar raportul dintre timp si identitate, la nivel naţiune și individ trebuie îndelung cercetat. În fond, fiecare individ are nevoie de propriul arbore genealogic. Unii europeni au, la nivel individual, evidenţa rădăcinilor chiar dincolo de evul mediu, heraldic spus, din preistorie simbolic și imagologic-spiritual.
Spiritul dacoromânesc, religios, credinţa zamolsiană, spiritul economic, filosofic, politic, de dreptate, tehnic, moral, literar, artistic, mistic, mitologic, aforistic, toate constituie teme inepuizabile de doctorat în dacoromânistică.
Naţiunea dacoromână – conceptul, cheia centrală a dacoro-mînisticii nu poate să fie niciodată epuizat ca obiect de studiu al conştiinţei naționale, de-a lungul mileniilor. Tematica privind Subiectul conducător, colectiv, individual, părinţii naţiunii are în vedere redarea marilor figuri istorice ale dacoromânităţii în toată complexitatea existenţei lor istorice, sub aspect uman şi al deciziilor așa cum au fost, care au dăltuit destinul unei naţiuni la vremuri tulburi. Atribuţii, funcţii, sarcini, postul, funcţia de conducere, status, profil, calităţile conducătorului, însuşirile, atitudinile, aptitudinile, tipuri de comportament, experienţa, capacitatea, talentul, vocaţia, autoritatea, responsabilitatea, prestigiu, personalitatea, pregătirea, specificul fiecăruia în funcţie de forma mentis a vremii în care a trăit şi a condus – pot fi obiecte de studiu şi cercetare pentru oamenii de acţiune de astăzi şi de mîine. Suveranii naţiunii dacoromâne şi Cronologia liderilor politici şi spirituali din cultura dacoromânească ar trebui să constituie obiecte de studiu, teme-modele în școli şi universităţi. Catedrele de dacoromânistică trebuie să funcţioneze la fiecare liceu şi universitate dacoromânească, în țară, precum şi în străinătate, pentru diaspora noastră, acolo unde trăiesc şi muncesc dacoromâni, dacoromânofoni, dacoromânofili.
Dar, poate, cel mai important subiect de cercetare îl constituie Decizia – actul fundamental al dacoromânităţii. Definiţie, specific, atribuţii, funcţii, modele de decizii la anumite momente cruciale ale naţiunii de la Burebista la decembrie 1989 şi alte momente care stau să izbucnească azi sau mîine. Istoria noastră e un lanţ de decizii bune, rele, impuse, dispuse, nespuse, care ne-au însoţit destinul prin milenii. Deciziile trebuie să fie suverane să respecte voința națiunii întru totul, în orice vreme. Ele trebuie să fie luate mereu numai de dacoromâni, după mintea şi sufletul lor, consultîndu-se cu etniile conlocuitoare. Decizia militară (comanda militară) este un act suveran care nu trebuie delegat niciodată nici măcar aliaților, oricare ar fi acela. Cine caută protector în materie de securitate și apărare găsește stăpîn, totdeauna.
Stilul de conducere, autoritar, autocratic, democratic-participativ, participativ–autoritar şi măsura în care acesta se potriveşte cu timpul şi tipul de conducător dacoromân oferă aplicaţii manageriale de mare fineţe în toate domeniile realităţii dacoromâneşti publice şi private, de la individ, familie, organizaţie, stat, naţiune, comunitate de naţiuni. Acestea poate duce o națiune în ruină. Timpul în conducerea dacoromânească este o temă delicată. Tempusianul – cercetătorul zamolsian al timpului naţiunii, ca vîrf vizionar creator spiritual, continuator al Hestiei și al lui Zamolse, dar şi potenţialul ştiinţific şi de acţiune dacoromânesc la răscruce de vremuri ar trebui să constituie preocupări academice specifice, de mare profunzime.
Conceptul de Sihastru dacoromân – înţeleptul eminescian dacoromân, consilierul în ştiinţa dacoromânisticii – a se vedea Glossa – tratatul de zamolsianism eminescian autentic, precum și cel de Cavaler luptător dacoromân burebistan – ca om de acţiune al dacoromânităţii ar putea constitui repere-modele pentru a cumula în realitate acele calități și virtuți pe care să le dețină un om gînditor în acțiune sau un om de acțiune gînditor. Resursele dacoromânităţii care pot suferi în timp noi valențe, adaptări temporale, precum și noi utilizări, nu trebuie să fie neglijate. Azi, bătăliile cele mari pe hărțile lumii se dau pentru asigurarea resurselor. Oare ce se întîmplă cu resursele umane, unele cu studii universitare, care pleacă la cules de căpşuni în occident? Ce fel de dacoromânitate reprezintă ei, ce valori rămîn, ce valori împrumută, ce valori exportă sau adaptează prin sublimare? Românii cresc ei orişiunde? Cine răspunde de educaţia dacoromânească a acestora, a copiilor lor, departe de țară? Dar de familiile sacrificate, despărțite, de copiii înstrăinați de părinți, obligați să plece? Ce instituții trebuie create și susținute? Care este rolul femeilor dacoromâne în perpetuarea etniei, a limbii dacoromâne, în păstrarea tradiţiilor culturale, pentru consolidarea familiilor, a felului de a fi specific şi în adaptarea la noile condiții și perspective? Care este acum forma mentis a vremii peste toate teritoriile românești şi mai ales în familia dacoromână? Familia are o importanţă uriaşă, rolul ei în educaţie este definitoriu pentru că mereu cea mai importantă investiţie a dacoromânităţii o constituie omul. Femeia este eterna născătoare și educatoare a națiunii mamă.
Principalele subiecte conduse. Statele şi organele lor, funcţii, atribuţii, ar putea figura printre temele vitale pentru că la dacoromâni problema cea mai grea o constituie conducerea. O cunoşteau şi cei din antichitate şi o recunoaştem și acum. Statul de drept şi dacoromânitatea, dictatura şi democraţia la români nu pot fi teme care să nu intereseze în cel mai înalt grad pe viitorii oameni politici ai ţării. Instituţiile dacoromânităţii trebuie cercetate în spiritul vremurilor în care au apărut şi cînd redevin necesare.
Biserica naţională, ca mumă a identităţii naţionale, ca tezaur-rezervor de valori atemporale trebuie cercetată nu numai din afara ei, ci împreună cu înţelepţii clerului ortodox şi greco-catolic, biserici surori care ar trebui să se unifice cît mai curînd posibil, pînă nu este prea tîrziu. Nu trebuie neglijate nici celelalte culte, secte și orientări care există în cadrul dacoromânității, ori a unor neamuri conlocuitoare. Aici, problemele continuităţii zamolsiene şi creştine şi ale renaşterii bisericii naţionale în dreapta credinţă, potrivit credințelor libere ale strămoşilor tuturor locuitorilor din România, trebuie analizate cu smerenie şi mare grija pentru a nu crea probleme conflictuale în spiritualitatea noastră. Biserica noastră şi aşa are multe probleme, nu trebuie să-i inducem altele noi, trebuie să o ajutăm să se fortifice spiritual din punctul de vedere al dacoromânisticii, să treacă mai uşor şi fără ştirbiri de imagine, peste criza globală a religiilor, a bisericilor şi a credinţelor de tot felul. Biserica, înainte de a fi ortodoxă, trebuie să fie şi să rămînă mai întîi naţională pentru că o naţiune nu supravieţuieşte fără credinţa ei naţională. Aşadar, ar trebui să devină biserica naţională dacoromână a dreptei credinţe după reunificarea celor două biserici surori, așadar, Biserica Naţională DacoRomână Zamolsiană Creștin-Ortodoxă. Acesta este doar un punct personal de vedere reieşit din dezbaterile pe această temă de a lungul celor aproape 25 de ani de activitate, sper, fără a fi considerat o blasfemie. Credinţele universale pot induce conflicte la nivel naţional, nu numai în propria națiune, ci și în alte națiuni care adoptă aceeași religie. De aceea zamolsianismul paleocreştin va revigora din interiorul națiunii noastre dreapta credinţă dacoromânească ca religie națională. Vaticanul vrea unificarea sub steagul Romei. Ar fi o capitulare a religiei noastre în fașa uneia antinaționale prin esența ei, tinzînd să se suprapună națiunii și suveranității ei. Dacoromânul s-a născut zamolsian şi a născut creştinismul, pentru că între zamolsianism şi creştinism nu există conflict spiritual, este o continuitate temporală evidentă, dacă se estompează discret elementele grecizante şi grecizate, evreizate sau evreizante, catolicizate sau catolicizante din creştinism şi se centrează pe valorile de autenticitate, autohtonie, continuitate şi identitate ale dreptei credinţe, cu adevărat strămoşeşti. Clasicii dacoromânisticii vechi au identificat contradicţii dintre creştinism şi dacoromânism pe fond, evidenţiind zamolsianismul creştin al dreptei credinţe naţionale ca un component identitar esenţial. Creştinismul de la noi se catolicizează în prezent, subtil şi sigur, fiind indus de sus, trecînd de la monoteismul primordial la politeismul pulverizator. Pericolul trebuie studiat profund și îndepărtat subtil, chiar în Sfintul Sinod.
Economia naţională, societăţile comerciale, culturale, fundaţiile, sindicatele, asociaţiile profesionale, clasele informale, grupurile de interese, breslele, cluburile mestesugăreşti, societatea civilă, unităţile administativ-teritoriale, sate, comune, oraşe, municipii, judeţe, ţinuturi, provincii, ţările noastre tradițional-istorice de pe valea unor ape curgătoare – toate oferă un cîmp de cercetare fără repaus şi fără sfîrşit.
Ordine, disciplină, răspundere sunt concepte care trebuie reevaluate la nivelul exigenţelor mileniului nostru în care mari dezordini și revolte se prefigurează, mai mult induse decît deduse natural din evoluţii raţionale. E drept că actuala dezordine va crea ordine, dar nu trebuie să fim indiferenți cine o face, împotriva cui sau în folosul cui, dar mai ales cum va fi realizată!
Creativitate şi valoare constituie concepte centrale ale existenţei unei naţiuni libere şi suverane. Tabla de valori, aportul naţiunii noastre la plămădirea culturii, a ştiinţei şi artei, a tehnicii și tehnologiei universale trebuie reliefate cu demnitate, tenacitate, fără a lăsa loc unor ironii din partea acelora care se cred buricul pămîntului (deși nu sunt) în cultură şi creativitate. Dialogul trebuie extins cu probe și argumente din interior. Există suficiente argumente atît din trecut, cît și din prezent, pentru viitor.
O temă excepţională pentru vitalitatea unei naţiuni care a supravieţuit de douăsprezece milenii o constituie Autoconducerea naţiunii dacoromâne. În fond, suveranitatea națională include un astfel de concept şi identifică realităţi, deziderate şi aplicaţii recente. Care este, de fapt, busola, giroscopul natural care asigură națiunii echilibrul ei interior, sensul mersului către idealul ei multimilenar?
Situaţiile excepţionale în viaţa naţiunii. Acest concept constituie o nouă provocare pentru o cercetare ştiinţifică, serioasă şi responsabilă. Fiindu-şi suficientă sie însăşi, naţiunea nu are altă variantă de supravieţuire decît să se salveze singură, din interior. Din nefericire, azi, unele naţiuni sunt puse sub semnul întrebării sub aspectul menirii şi existenţei lor. În fond, autosalvarea este cea care asigură răzbirea prin vremuri, peste vremuri, a unei naţiuni matcă, generatoare de alte naţiuni surori, roite de aici, ori pe care s-au altoit naţiuni surori mai tinere. Din nefericire, ni se induce instabilitate din exterior spre interior, iar factorul extern devine chiar determinant, deasupra celui intern, invers de cum era el în trecut, doar suntem in era globalizării, nu-i așa? Intuiţia ne spune că anumite centre de putere, anumite cabinete, în spatele ușilor închise, pregătesc experimental României ultimile sale clipe ca stat naţional, unitar, suveran şi independent, al cărui teritoriu este inalienabil şi indivizibil. De aceea, cercetările pe aceste teme trebuie urgentate şi publicate fără întîrziere. Salus populi suprema lex esto – va fi astăzi un principiu pe care națiunile amenințate îl vor invoca în mod vital. De fapt, cine caută protecție în materie de securitate și apărare și de salvare a propriei națiuni în afara forțelor propriei națiuni, sfîrșește prin a găsi stăpîni mai periculoși ca niciodată. Situația paradoxală în faza globalizării forțate ne determină să identificăm soluții pentru reorientarea geostrategică. Fără alianțe și prietenii la nivel global, o națiune mică și mijlocie situată în sfera de influența geopolitică a unui imperiu în devenire riscă să rămînă captivă.
Puterea dacoromânilor pentru politologi şi pentru geopoliticienii noștri ar trebui să constituie repere ale existenţei într-o lume în care, ca întotdeauna, totul depinde de raportul de forţe.
Forţa dreptului naţional şi dreptul forţei naţionale în plan internaţional constituie o tema delicată în noul sistem de relaţii internaţionale în care comunitatea liberă de naţiuni libere este contrapusă cu imperii în cădere şi imperii în devenire. Decembrie 1989, evenimentele din Egipt, primăvara arabă, evenimentele din Siria, Irak sunt semnificative pentru o comparaţie obiectivă. Geopolitica arată că acele două imperii în cădere, S.U.A. şi Federaţia Rusă, cooperează contra celorlalte două în urcare, U.E. şi China, respectiv contra celorlalte state emergente din BRICS, India, Brazilia, Mexic, Republica Sud Africană și altora care vor mai adera. Noi credem că lider mondial ca superputere va fi China, apoi U.E. dacă va învăța lecția națiunilor libere. Pînă acum doar China, cu care nu am avut niciodată conflicte, este singura prietenă sinceră a României, probabil și pentru faptul că noi am ajutat-o să iasă în lume, la adevărata ei valoare, la momentul potrivit. În 1968 o simplă declarație a primului ministru chinez a salvat România de invazia sovieticilor. Cred că pe viitor China va proceda identic. Mai ales după ce primul ministru chinez a declarat că România va exista atîta vreme cît va exista și China. Acum cînd România este asediată din lăuntru și din afară, amenințată cu dezmembrarea și distrugerea.
În domeniul metodologiei dacoromânisticii privind conducerea naţiunii se au în vedere: definiţia contemporană a metodologiei, care sunt metodele, regulile, procedeele şi corelaţiile dintre ele. Un grup de teme excepţional de important îl constituie metodele operative de conducere pe care le-au investigat recent mai mulţi cercetători contemporani. Un orizont inedit îl constituie punerea în lumină şi a altor metode de conducere, în epoca electronului, a sateliților, dronelor, a Internetului, a interceptărilor audiovideo, a reţelelor de socializare cu impact extraordinar de eficace, aşa cu s-a văzut în Moldova, în ţările arabe și alte țări ale lumii, în continuă evoluţie ascendentă.
Referitor la temele care ţin de tehnologia dacoromânisticii, a conducerii naţiunii dacoromâne în conformitate cu preceptele dacoromânisticii, sunt necesare cercetări teoretice asupra definiţiilor ca atare a tehnologiei, a tehnicilor de conducere: modelarea, modelul, simularea, programarea, programul, alte tehnici foarte noi sau în curs de cercetare și aplicare. Asupra mijloacelor de conducere, ca şi a instrumentelor de conducere trebuie reflectat mai mult prin prisma previziunilor din prezent. Desigur, în mare parte, globalizarea și (cum vede ADR), comterrizarea (Terra comună, lumea în care trăim) sunt teme complexe şi delicate. Una sau mai multe naţiuni vor să îşi globalizeze propria identitate sau identităţile lor de acasă peste cele ale altor naţiuni. Comterizarea este altceva decît globalizarea.
Statul, Constituţia, Legea, Decretul, hotărîrea, moţiunea, rezoluţia, directiva, decizia, ordinul, sancţiunea, aprobarea, avizul, îndrumarea, recomandarea, indicaţia, evaluarea, aprecierea etc. sunt teme de cercetare permanente care asigură perenitatea unei naţiuni. Un spirit critic sever, independent, obiectiv şi necruţător trebuie să fie protejat de naţiune însăşi, prin mecanismele statului național. Nevoia de opoziție liberă, de dialog, de alternative este vitală pentru lărgirea orizontului, a unghiurilor de vedere în viața socială. O cultură politică, de conducere, de securitate și apărare, economică, militară, tehnică, educațională, culturală are nevoie de critică cel puțin la fel de puternică precum cea aflată la putere. Fără critică severă cu argumente temeinice în spaţiul culturii naţionale s-ar ajunge iar la forma fără fond, la integrări spre nicăieri sau spre jertfirea sau oprimarea unor personalităţi vizionare numai pentru că unii conducători resimt vocația lor ca pe o ameninţare personală, ori ca formă a opoziţiei. Jocul liber, democratic, trebuie stimulat, întreținut, mai ales în vremuri grele ca acestea. Nu există o națiune mare fără o opoziție critică mare. Conducătorii trebuie să aibă elasticitatea, înțelepciunea și moderația necesare ca să înțeleagă că este spre binele națiunii să fie sprijinită opoziția chiar de către putere, dacă nu există, pentru a fi capabilă de alternative înțelepte, conform trendurilor din lumea contemporană. Rezistenţa prin cultură trebuie protejată cu orice preţ. Dacoromânistica trebuie să ofere reflecţii elaborate, riguros științifice, temeinic agrumentate din punct de vedere științific și istoric asupra stării naţiunii la un moment dat, sinteze care să fundamenteze deplin deciziile pe care trebuie să le ia conducătorii dacoromânităţii la orice nivel, în orice loc, în orice timp. Ele sunt cu atît mai necesare cu cît trăim vremuri tulburi, atipice, pline de surprize şi de capcane, aşa cum am avut mai mereu de- a lungul zbuciumatei noastre istorii. Și, mai ales, suntem nevoiți să luăm decizii sub presiunea timpului, în secolele și mileniile vitezei…
Cel mai important obiectiv de sinteză este realizarea cît mai urgentă a Enciclopediei DacoRomâne ca proiect cultural fundamental al Academiei DacoRomâne (în curs de redactare în 10 volume). Totodată va fi prioritar finalizat şi proiectul Testamentul Zamolsian DacoRomân ca reper spiritual pentru identitatea imaterială naţională a dacoromânităţii de pretutindeni, precum și o Istorie a dacoromânilor, un Dicţionar etimologic al limbii dacoromâne, Tratatul de ştiinţa dacoromânisticii, tratatele de știința conducerii, europenistică, tempologie şi comterristică, Enciclopedia penală etc. Mai sunt necesare și alte lucrări de sinteză, aşa cum a fost O istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent – proiect cultural fundamental al Academiei DacoRomâne finalizat de dr. Ion Rotaru şi publicat de Editura DacoRomână în ediţie definitivă, alături de Gramatica limbii traco-geto-dacilor cu dicţionar şi a Dicţionarului în 9 limbi, autor Ioan Olimpiu Luca, dar și de Provincia medievală Dacia din Europa nordică, autor George Pantecan) etc.
Rolul dacoromânisticii ca tezaur de înţelepciune naţională, ideatic, metodologic, tehnologic, spiritual aspiră la recunoaștere, aşa cum a fost sihastrul Sf. Daniil pentru Ştefan cel Mare şi Sfînt.
- Problematica dacoromânisticii secolului XXI trebuie identificată cu prioritate pentru a evita surprizele care pun în dificultate naţiunile. Dacoromânistica trebuie inserată în concertul mondial al valorilor teoretice ale naţiunilor libere, suverane şi independente, comparată cu niponistica, germanistica, iudaistica, slavistica etc. Răspunsuri privind întrebări ca acestea: cum să supravieţuim dacoromâneşte în vîrtejul secolului XXI?, care va fi tabla de valori a dacoromânităţii oglindită în dacoromânistica pragului de mileniu III?, cum se înfăptuieşte idealul Reîntregirii României?, care sunt obligaţiile statului român pentru salvarea naţiunii?, Care sunt obligațiile națiunii pentru menținerea statului național suveran, dar ale statului pentru propria națiune? Oare, cum se califică în istorie evenimentele din decembrie 1989? ce învăţăminte și concluzii tragem despre cauzele, efectele acestea pentru viitor?, care sunt căile proprii ale naţiunii noastre de ieşire din criza actuală?, ce fel de reforme sunt necesare în România? Dar în Moldova? Dar în dacoromânitatea apropiată? Dar în diaspora? Cum să facem Reîntregirea mai repede și mai trainică? Ce idei, propuneri, măsuri sunt valabile în etapa actuală şi în perspectivă? Ce punem în comun cu alte națiuni și ce păstrăm pentru noi? Cum să facem Reîntregirea eternă? Sunt foarte multe de ce-uri şi întrebările au nevoie de răspunsurile pe care le va da această ştiinţă vitală naţiunii în vremurile de restrişte. În aceste milenii ce vor veni trebuie să ne adaptăm şi să supravieţuim pe mai departe. Noi cercetări trebuie întreprinse pentru a oferi soluţii armonioase între tradiţiile dacoromânităţii şi modernizarea ei viitoare. Ce înseamnă integrarea şi suveranitatea reală, permanentă, a României? Dar europenizarea României sau naţionalizarea Europei? E mai bine să trăim într-o Europă a Naţiunilor sau într-un supra stat de tip imperial în Europa?
Spre o nouă Constituţie a DacoRomâniei înseamnă idei, propuneri şi soluţii la o temă care frămîntă încă pe constituţionalişti, pe juriştii şi politologi, în general, iar un nou proiect CONSTITUȚIA DACOROMÂNIEI a fost publicat pentru dezbateri, inclusiv la Parlament.
Teme precum Dacoromânistica şi cultura civică – prezervarea identităţii şi suveranităţii naţionale, Educaţia patriotică, încotro? sunt vitale pentru existenţa unei naţiuni, a statului naţional. Tot astfel: Armata. În slujba cui? Alte teme: E nevoie de o Gardă Naţională ca Oaste cea Mare? Doctrina naţională sau doctrina de alianţă? Ce provocări geopolitice există sau vor fi şi ce răspunsuri la pulsul geopolitic trebuie să aibă statul? Care sînt elementele cheie ale stării naţiunii şi cum arată la început de mileniu? Criza şi identitate naţională ca temă apare mai actuală ca oricînd. Despre idealurile dacoromânităţii în secolul XXI nu s-a mai vorbit serios de multă vreme, cînd grija pentru ziua de mîine preocupă un număr tot mai mare de dacoromâni. Sunt în actualitate teme precum: DacoRomânistica – soluţii pentru ieşirea din criza globalizării, Constantele dodecamilenare ale dacoromânisticii, Timp şi identitate pentru individ şi naţiune.
Nu în ultimul rînd, trebuie spus că mitologia, mistica, viziunea și abordarea legendară, ca și prospectiva, previziunile, toate fac parte din dacoromânistică. Este în firea națiunilor în spiritul național ca oamenii să își mitizeze eroii, zeii, oamenii de seamă, părinții națiunii, eroii-soldații necunoscuți căzuți pentru gloria și eternitatea națiunii. Să nu ne fie teamă să ne sacralizăm istoria și eroii, ei chiar merită să îi mitizăm, să-i înălțăm la ceruri, să hiperbolizăm pe toți oamenii de seamă ai națiunii, părinții eroi ai istoriei, foști și prezenți ori viitori. Este adevărat că este nevoie de măsură. Să se teamă numai cei care sunt mitizați, în viață fiind, ca nu cumva să-și piardă mințile și să comită greșeli fatale pentru națiune. Fiecare să se întrebe unde a greșit dacă lingușelile depășesc laudele necesare. De regulă lingușitorii înainte de a-i pierde pe cei în cauză încep prin laude peste măsură, astfel ca ei să-și piardă mințile. Atunci ei trebuie să fie îngrijorați și să se întrebe, de fapt, unde au greșit după înțelepciunea lui Zamolse și a lui Sun Țzî. Desigur, este altceva e nevoie de multă educație și luciditate în acest sens pentru liderii tineri și curajoși. Însă a mitiza tot ce a fost frumos, ingenios, spectaculos, fundamental, definitoriu, tot ce s-a confundat cu spiritul național este un lucru firesc și se întîmplă la toate națiunile. Asta nu înseamnă că nu trebuie să cunoaștem tot adevărul despre ei. Atît întreg adevărul adevărat, cît și mitul sînt parte a tezaurului, a patrimoniului cultural imaterial al oricărei națiuni. Și oamenii sînt ca și națiunile, și națiunile sînt ca oamenii, cu părți bune și rele, amestecate, lumini și umbre.
În final, trebuie să găsim un rost naţional tuturor strădaniilor membrilor Academiei DacoRomâne, să dăm sens, finalitate şi să stimulăm gîndirea creatoare, să integrăm toate cunoştinţele, toate cercetările în slujba naţiunii şi idealurilor ei, astăzi şi mîine, întotdeauna. Au fost vremuri cînd statul a lucrat împotriva propriei naţiuni pentru că alogeni prin stăpîni străini sau conaționali au impus decizii antinaţionale. Rare au fost momentele cînd naţiunea a fost în armonie cu propriul stat, iar statul a luat decizii în conformitate cu voinţa naţională, liberă şi suverană a statului, iar tocmai acei șefi de stat au fost asasinați. Acele momente trebuie foarte bine studiate şi analizate pentru ca în conţinutul viitoarelor Constituţii ale dacoromânităţii să fie inserate acele sintagme juridice constituţionale corespunzătoare ieşirilor inteligente din provocările multiple. Situaţia în care naţiunea dacoromână îşi pierde statul său propriu trebuie avută în vedere în perioada globalizării. Punem răul înainte în faţa stării naţiunii noastre de azi, pentru a conştientiza, identifica mereu ieşiri atipice şi a reproduce reinstaurarea statului naţional unic, unitar, suveran şi independent, al cărui teritoriu este inalienabil, netransmisibil şi indivizibil în viitor, prin orice vremuri.
Situaţia în care o altă naţiune sau grup de naţiuni îşi proiectează mutarea în România, ca ţară de rezervă a lor, constituie o altă ipoteză pentru care naţiunea noastră trebuie să fie pregătită cu riposta adecvată, îndelung studiată pentru a fi eficientă şi definitivă, imbatabilă. Există indicii suficiente, explicite, pentru a afirma că unii conducători ai Israelului pregătesc discret ca statul lor să se mute în România, sub presiuni geopolitice evidente și viitoare. Depinde de noi să zădărnicim acest plan.
Suntem o naţiune imprevizibilă pentru străini, chiar şi pentru membrii ei. Schimbarea climei, alte fenomene care ţin de astronomie, geologie, meteorologie, accidente, cum ar fi ciocnirea planetei cu alte corpuri străine de sistemul solar, ori căderea unor asteroizi pe Terra, care ar produce dezastre multiple, pot constitui teme de reflecţie privind supravieţuirea unei naţiuni. Migraţia forţată la schimbarea bruscă de climă (glaciațiune, război atomic, catastrofe, calamități naturale, deșertificarea sudului valah), generată de condiţiile de mai sus, de conflicte armate sîngeroase, ar putea pune în pericol viaţa şi sănătatea naţiunii în vatra ei sedentară. Gestionarea unor conflicte interetnice, anumite stări de spirit induse din afară asupra etniilor care trăiesc pe teritoriul României, necesită cercetări responsabile pentru liniştea publică şi relaţiile internaţionale ale ţării. Sunt convins că dacoromânistica îşi va găsi locul şi rolul în inima, în gîndul şi simţirea dacoromânilor de azi şi a celor ce vor veni după noi. Ea se va apropia asimptotic de adevărul şi înţelepciunea de naţiune vechi, iar în baza instinctului natural, sine qua non, propriu naţiunii dacoromâne ca întreg. Ea a răzbit în mod firesc prin milenii întunecate şi sălbatice. Iar semnele vremurilor arată, oarecum, că lumea se întoarce inexplicabil, spre un nou mileniu întunecat pentru a ieşi la lumină după un ocol nedefinit. Conform menirii lor istorice, unele naţiuni primejduiesc viitorul nostru prin faptul că nu-şi pot îndeplini menirea lor (prin infiltrări, adversităţi, războaie atipice nedeclarate contra valorilor şi modului de viaţă românesc) decît nimicind sau slăbind continuu menirea naţiunii dacoromâne, rîvnind la bogățiile, frumusețile și la, mai ales, resursele multiple dacoromânești. Unii afirmă că există vecini care nu pot supraviețui dacă nu ar fura teritoriu românesc, de parcă ei ar fi pe cale de dispariție.
Dacoromânistica trebuie să ofere soluţii decidenţilor şi actanţilor naţionali pentru supraviețuirea, existența, dezvoltarea şi înflorirea continuă a naţiunii noastre. Dacoromânistica trebuie să asigure viitorul neamului nostru, eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti şi conştientizarea fiecărui dacoromân pentru a fi contemporan cu timpul sau.
Este recomandabil ca ea să fie cercetată, promovată și scrisă de către dacoromâni, dacoromânește, pentru dacoromâni. În ultima vreme prea ne-au fost cercetate în alte limbi de către alte seminții, îndeosebi de către cei cu rude la Ierusalim. Pentru a scrie dacoromânistică trebuie să simți dacoromânește.
Dacă dacoromânistică nu e, nimic nu e.