Ben Todica, un hermeneut născut precum pasărea Phoenix, însă din acea plămădeală românească în care s-a scufundat și din care a ieșit câștigător prin dragostea lui de autodidact spre ași dovedi întâi lui, apoi povestindu-ne și nouă, despre adevăruri din vremile când Limba noastră strămoșească devenea o matrice de turnare pentru multe alte limbi ale multor altor neamuri omenești.
Dar mai întâi, ca să nu mă iau cu graba, să amintesc și de ardeleanul Pavel Rătundeanu Ferghete, pe care Ben îl scoate la lumina zilei, cum se scoteau acele broderii maramureșene sau moldovene, de româncele noastre bucuroase de venirea primăverii, pentru a fi sfințite de razele de soare cu ocazia sărbătorilor învierii naturii și Mântuitorului Iisus Hristos!
Căutând prin acea inimă din centrul izvorului graiului românesc, iată, și eu, amu, mintenaș, cum și după graiul lui Ion Creangă și Aron Pumnul dascălul lui Mihai Eminescu, căci tot din Ardeal se trag, precum mulți ardeleni tot din Moldova se trag, grăiesc bucuros lui Pavel Rătundeanu-Ferghete, să culeagă din folclorul românesc toate acele flori lingvistice cu care ne-am împodobit sufletele de mii de ani. Căci Ardealul poartă inima României, acolo în Munții Orăștiei la Sarmizegetusa. Cine dorește a ocupa Ardealul, dorește a ocupa întreaga Românie!
Așa îi ziceam și fratelui meu Ben, atunci când i-am descoperit talentul său excepțional: ”începe-te a scrie Benule, fiindcă tu deja porți multe cărți adunate în ființa ta”. Așadar, iată-ne, cu Ben grămadă peste noi, un adevărat student la universitatea lui Dumnezeu, cu ochii minții sale deznodând probleme și ecuații pe care se străduiau în înțelepciunea vremilor lor, strămoșii Limbii noastre Valahe-Daco-Gete spre a ni le da comoară de viață și de învățătură.
Dar și profesiunea sa de crainic al Limbii Române în Australia, face dovada talentului său atât de bine și unitar frământat în liantul unui viu patriotism.
Cu aceeași măsură dumnezeiască îi vine darul filmărilor peisajelor frumoase ale Naturii, Florei și Faunei din jurul său, considerându-se parte a acestor frumuseți universale!
Iar de cărțile autorului Ben Todică, mai ales de cartea ”Între două lumi” dacă te apropii cu o privire cât de cât mai atentă, vom surprinde acel fir invizibil, dar practic devenit vizibil prin tot ceea ce realizează dumnealui, prin fapte, dovedind o minte lucidă și pătrunzătoare, specifică oamenilor de seamă în cele ale gândirii și înțelegerii lumii din jur!
Spor la muncă BEN!
–––––––––
Cu drag și frăție,
Ioan Miclău-Gepianul
Australia
19 iulie 2018
Adrian Vincentiu Martin: O sa incep abrupt nascut intr-o familie de catolici (romano-catolici) tatal meu primul organist intr-un orasel aristocrat Piatra Neamt unde bisericuta noastra aduna poloneji, italieni, germani si unguri. Slujba era in latina abandonta prin anul 1970 urmand ca limba sa fie autohtona dar si acum la slujbele mari se foloseste latina. O data deschis Savinestiul si combinatul de ingrasaminte Roznov se produce, mica schizma, intre oraseni asezati in castele lor si taranii smulsi din viata lor si facuti noua Clasa Muncitoare. Nu pot trece mai departe, comunitatea evreilor negustori angrosisti. Ghiveciul nou format e asezat in ,,raftul,, noilor blocuri. Venirea Papei Paul al doilea a fost o raza care speram noi va lumina Romania ! La dansul am auzit dupa ce a sarutat pamantul ca aceasta tara e ,,gradina Maici Domnului”. Papa fiind primul papa rasaritean polonez au fost atunci clipe unice care probabil nu o sa le mai traesc. Simt acut cele doua imperii cel a lui Sf. Petru si cel al lui Sf Andrei ! In aceasta parte de lume sunt doua paradoxuri Romania latina ortodoxa majoritar si Polonia slava (aci am dubi) catolica. Alt caz este Hungaria neam mongoloid crestinat de Vatican prin ,,cumpararea,, vointei lui Atila de a nu ataca Roma si Vaticanul. Impartirea pragmatica care o faceti arunca tara la marginea imperiilor in viziunea D-voastra sigur si eu sunt destul de pesimist in legatura cu evolutia Romaniei. Minunea din 1918 nu stiu daca se va mai repeta !
Ȋn faţa unei opere de artǎ, vizualǎ sau auditivǎ, dacǎ sensibilitatea noastrǎ esteticǎ nu tresaltǎ, şi uneori pânǎ la extaz, valoarea ei este nulǎ. De aceea şi în metafizicǎ, estetica participǎ în sfera afectivului, frumosul şi adevǎrul se impun în primul rând prin simţire. Oamenii insensibili sunt atrofiaţi fie din cauza unor insuficiente eforturi de gândire, fie din cauzǎ de ordin patologic.
Mi-a plăcut umorul lui Winston Churchill când a mărturisit că la 18 ani era ferm convins că părinții lui nu știu absolut nimic despre lume; la 25 de ani însă el s- a mirat tare câte lucruri au reușit ei să învețe într-un timp atât de scurt. Am ajuns la concluzia că pronunțând această constatare personală, marele om politic englez a glumit numai pe jumătate, căci în realitate el a spus numai o jumătate de adevăr.
Gravură de Kasia Skorupski [S.U.A.]

Confuzia Timpului
VIENA – PRIETENIA
EXAMEN