Magdalena BRĂTESCU: Taina scrisului – Cum și de ce scriu?

Deși am studiat filologia și am citit un milion de cărți, am început să scriu de abia la jumătatea vieții. Un șoc emoțional mi-a descătușat forțe literare latente. Gestația a fost lungă. Timp de opt ani, mi-am așternut în taină gândurile și simțirile pe hârtie. Manuscrisul l-am trimis la Constanța, fostului meu coleg de facultate, talentatului scriitor și jurnalist, Alexandru Mihalcea. „E o carte, mi-a răspuns el. Mă voi ocupa de publicarea ei”.

Deși nu e redactat la persoana întâia, primul meu volum a fost, într-un fel, autobiografic. Așa cum li se întâmplă  majorității condeierilor bivalenți care trăiesc în Israel, dar scriu în românește. L-am intitulat „Lume” (2004). Era o defulare care m-a ajutat să mă împac cu mine însămi, să mă vindec de tristețea mânioasă a trăitorilor în durere și tăcute umilințe, să mă accept, să mă reinventez. Cartea am dăruit-o minunatului, înțeleptului, hăruitului jurnalist și traducător Anton Celaru căruia i-am cerut părerea. După ce a citit-o, el mi-a spus profetic „Vei scrie zece cărți”! Am râs ca de o glumă bună.

Dar iată că prezicerea e pe cale să se îndeplinească. La ora actuală, am încredințat editurii al optulea volum. Cred că romancierul e un soi de scamator. Se dă de trei ori peste cap și se transformă din adult în copil, din bătrân în tânăr, din femeie în bărbat, din sărac în bogat. Devine locuitorul altor țări, îmbrățișează alte cariere, se face mai bun, sau mai rău decât îi stă în caracter. În toate aceste ipostaze ale jocului său fascinant, există ceva nebănuit de cititor. Scriitorul este un om trist, nefericit, nemulțumit, iar cartea lui este dovada nestăpânitei sale nevoi de a comunica semenilor ceva din frământările, spaimele, dilemele și credințele lui. Poate și din experiențele și înțelepciunea sa de viață.

Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor. Trăiesc în paralel mai multe vieți, întind capcane, trag sfori, omor un personaj îndrăgit, părăsesc, sau să trădez. Virtual bineînțeles, căci arta e o convenție acceptată de creator și consumator. Fizic, fac febră și am dureri în piept. Ideile mi se nasc ca aprinderea unui flash. Dintr-o revoltă, o imagine care mă răscolește profund, sau dintr-o veche dorință nerealizată. Se spune că Gustave Flaubert a scris „Madame Bovary” după ce a citit într-un cotidian un fapt divers de câteva rânduri care relata sinuciderea unei femei.

Mă blochez întotdeauna când cineva mă întreabă despre ce e vorba în cartea mea și în genul cărui autor scriu. Mă văd în imposibilitatea de a da un rezumat de tipul celor publicate pe Internet despre literatura universală. „Madame Bovary este o tânără căsătorită cu un farmacist. Din plictiseală, ea are legături extraconjugale cu mai mulți bărbați pentru ca până la urmă, decepționată în dragoste, să se sinucidă”. Sic! Răspund că scriu despre oameni și despre viață, despre dragoste și prietenie, despre aventuri și deziluzii, despre destin… și, o fac în stilul meu personal, căci altfel, aș înceta să fiu eu însămi. Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Taina scrisului – Cum și de ce scriu?”

Girel BARBU: Viaţa se joacă de-a mine

Viaţa se joacă de-a mine

 

Viaţa se joacă de-a mine
îmi desenează sufletul
pe o frunză de smochin
îmi trece umbra
prin inelele copacului
adormit între două anotimpuri
îmi ia mîinile mi le face pumni
şi mă loveşte în pieptul luminii
mă face nisip şi mă toarnă
în clepsidre de ierburi albastre
mă urlă pe la toate urechile flămînde de cîntec
îmi ia buzele şi mi le ciopleşte
pînă se fac maluri
printre care curg fluiere.

Cînd viaţa se satură jucîndu-se de-a mine
mă împachetează într-un cuvînt pînă cînd îi arde ei iar de-o joacă…

———————————-

Girel BARBU

20 aprilie, 2018

Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale

Fabian Anton : … nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

Alexandru Dragomir: La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază! (15 iunie 2000).

Cele două replici ale dialogului înregistrat de tânărul Fabian Anton au fost cenzurate odată cu prima publicare a interviului în «Observatorul Cultural». Pentru că din ele iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea celor care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile opere originale. Din întreaga discuție s-a putut observa limpezimea gândirii exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. La citirea interviului integral (1) înregistrat de Fabian Anton se observă că discursul lui Alexandru Dragomir este extrem de fluent și de rotunjit în plan ideatic. De unde se poate deduce că oralitatea prelegerilor sale (pe tema lui Caragiale, de pildă) nu a avut nevoie de nicio așa-zisă “creativitate a editorilor” (2).

Chiar si în anul centenarului nașterii lui Alexandru Dragomir (1916-2002), editorul G. Liiceanu, retipărind părți din volumele lui Alexandru Dragomir deja publicate, nu s-a gândit să facă publice conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir, uneori chiar înregistrat pe bandă. Fostul comunist semnând și publicând la 33 de ani (3) într-un volum al său pagini scrise de Noica, – un fragment de 32 de pagini a cărui valoare a fost scoasă în evidență de istoricul literar Marian Popa fără să bănuiască plagiatul (vezi Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001, vol.II, p. 1065) -, a ținut să retipărească părți din „ediția coreană” (cf. Dan Petrescu) a prelegerilor („Crase banalități metafizice”, 2004) fără minima schimbare a corpului de literă care să marcheze adăugirile si modificările făcute de el (4) doar de dragul de a parazita pe gândul unui filozof pe care (evident) nu-l poate urmări. “In aspiraţia lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la… furt” observase Ion Caraion (Ultima Bolgie, 1998, p. 25), chiar fără referire la însușirea acelui eseu scris de Noica și publicat de comunistul Liiceanu ca aparținându-i (vezi G. Liiceanu, Tragicul, 1975, pp. 162-196). În 1993, la retipărirea volumului său din care a înlăturat studiul lui Noica, Liiceanu a specificat că textul despre „nostos” va fi inclus într-o selecție de eseuri…ale lui personale, și nicidecum ale adevăratului autor : Constantin Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos, în „Cotidianul”, 9 iulie 2012).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Prelegeri despre Caragiale”

Olexandre Korotko: Deodată, totul s-a bifurcat

Fotografie Germain Droogenbroodt

Deodată, totul s-a bifurcat.
Ferata cale-a ploii (vii !)
spre zori ne-a dus, în timp ce te-am visat,
întreg pământul în nesomn trăia,
și generații de copaci s-au înclinat,
iar norii-n ceruri s-au luptat,
și inspirația extravagantă
în noapte s-a însuflețit, și ne-am iubit.

Olexandre Korotko, Ucraina (1952)

Traducere : Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

în așteptare

 

un pumn cu aer smuls pentru tine.

aprind felinarul să-ţi văd faţa.

 

să nu calci frunzele căzute.

 

urci pentru-a avea de unde coborî?

îmi doresc să schimb ceva.

 

am văzut astăzi ce-nseamnă un tsunami.

spaţiile prea lărgi lasă şi multă durere.

 

sunt lucruri, uneori, ce stau mereu

în aşteptarea vindecării.

 

provocarea

 

continuă călătoria spre esenţă.

 

cu fiecare sunet reverberat

vocea ei e acoperişul cerului tău.

 

un dar al vieţii: Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”

Anatol COVALI: Poeme

Sufletul meu cântă

 

Eu nu doar aud,
vãd sunetele.

 

Vibraţiile lor
sunt ca nişte raze
de toate culorile,
de la albul cel mai pur
pânã la negrul
în care lumina
nu a pãtruns niciodatã.

 

Sufletul meu cântã,
inima mea danseazã,
iar gândurile
sunt codrii
în care rãsunã
balade, doine,
simfonii
cântate de gâze,
de frunze,
de pãsãri,
de ape.

 

Stã…

 

Stã cu mâna întinsã,
dar semenii lui dragi
cãrora le-a dãruit
tot binele
se fac cã nu-l vãd,
nu i-o strâng şi trec mai departe.

 

A încercat sã-i opreascã
dorind sã-i întrebe
ce mai fac, cum o mai duc
cu sãnãtatea. Şi i-au rãspuns
peste umãr: Mã grãbesc,
n-am timp. Poate
vorbim altãdatã.

 

Acest altãdatã a devenit niciodatã!…

 

Stã cu mâna întinsã,
uite-aşa, de-al dracului !…

 

Dacã a învãţat ceva de la viaţã,
a învãţat sã spere…

 

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme”

Alexandru NEMOIANU: Feriți-vă de idoli !

Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan se încheie cu vorbele, ,,Feriți-vă de Idoli !”.  Puțin mai devreme în aceiași epistolă este arătat că idolii sunt amăgitorii și amăgelile lumii acesteia care,  “zace sub puterea celui viclean”. Implicațiile acestor adevăruri sunt covârșitoare și poate nicăieri nu ar merită ele să fie cu mai mare strictețe observate ca în lumea aflată sub stăpânirea noului imperiu, “imperiul sodomit”. Această afirmație, care poate părea categorică la limita cruzimii, necesită anume lămuriri.
Din perspective istorică este limpede că nu realizările materiale definesc un imperiu, o țară, ori fie și un individ, ci credința lor, valorile morale pe care le afirmă și urmează. În alte cuvinte credința este marea pecete de autenticitate a oricărui “principat” temporar. Tot în această ordine de idei este de reamintit că Patria noastră a tuturor este Ierusalimul cel de Sus, Raiul. Nu cetatea văzută cu ochii trupului ci cea văzută cu ochii minții, ai inimii și sufletului. Cetatea în care toți suntem înscriși ca și cetățeni și către care ar trebui să ne străduim. Iar pentru a ne redobândi locul acolo de unde am fost alungați trebuie să mărturisim credința noastră, în ce credem. Să nu ne amăgim, toată fală deșartă a lumii nu ține mai mult decât o clipă și uitarea îi este destinația inevitabilă.
În momentul de față, când noul imperiu lovește sălbatic și buimac, în dreapta și stânga, este vremea să ne întrebăm în ce crede el, cui se închină? Răspunsul este lesne de dat, căci este tuturora la vedere: valorilor materiale. În raport cu acest idol totul este relativ și negociabil. Singurele valori ce sunt promovate consecvent sunt subordonate și în legătură cu idolul pomenit. Astfel s-a ajuns la relativizarea tuturor lucrurilor importante, familie, relația dintre părinți și copii, frumos, folositor, bine și rău. Contravalorile sunt ridicate la rang de virtute și sunt validate. Aberațiile de tot soiul, inclusive sodomia, crimă de tot felul, au ajuns a fi considerate stări maladive și înnăscute. În chip consecvent este promovat un hedonism nemărginit, un “consumerism” nelimitat care atrage după sine nesimțire sufletească, lipsa de bună cuviință (care, să nu uităm, este amestec de demnitate și modestie). Nu este de mirare că fibră morală a populației continuă să se frângă, mereu fiind atacată și izbită. Dacă am avea minimală atenție am vedea ce “putere” promovează acest dezastru și închinarea la idoli. Este “puterea” care, tenace, continuu, atacă și fărămițează Biserica, trupul mistic al lui Iisus. Că așa stau lucrurile ne-o arată sau ne-o poate arăta un singur exemplu.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Feriți-vă de idoli !”

Vasilica GRIGORAȘ: Tanka

Tanka

Sub lună nouă
în urechea mării-ascult
mitul sirenei –
o inimă cioplită
de atâtea valuri reci
x
Under the new moon
in the sea’s ear I listen
to the siren’s myth –
a heart carved
by so many cold waves

(Traducere Alina Lavinia Grigoraş)

(Din vol. Ochi în ochi cu luna: Tanka şi pentastihuri – Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, Napier-NZ, Scripta manent, 2017)

(Imagine internet)

————————–

Vasilica GRIGORAȘ

Anna-Nora ROTARU: Versuri

… ŞI ÎNGERII-AU CĂZUT DIN CER…

Mai cad şi ultimele frunze uitate în copaci…
Musteşte trotuarul de ploaie în băltoace…
Şi nu ştii încotro s-apuci şi ce să faci,
Ţipând, ai vrea liniştea s-o spargi, dar taci,
Închis în Universul tău micuţ, ca o găoace !

 

În gât, rămâne vocea de parcă ai fi mut…
De răzvrătite vorbe ce le-nghiţi nemestecate…
Arunci priviri fugace-n jur, arăţi a fi pierdut,
Nu-ţi place lumea, ce, cu mâinile-ai făcut
Şi-ţi pare-acum un joc de cuburi aruncate !

 

E întuneric… linişte apăsătoare… nu-i târziu…
Oraşu-i gol… pustiu de oameni şi orice vietate…
Nimic nu mişcă, nu se-aude, stropii cad zurliu,
Din ploaia monotonă, prelinsă, ca zidul străveziu,
Stropind lalele negre, în rărunchii tăi plantate !

 

Şi… te tot poartă paşii, în urmă-ţi nu laşi urmă…
Ştiind de traiul tău, atât de mic şi de mizer,
Te-apuc-o neagră disperare, ca rătăcit de turmă,
Că nu ai rost şi viaţa, cu fiecare pas se curmă,
Pitulat în colţul lumii… săracule Om stingher !

 

Chiar faţa, să nu-ţi se vadă, o ascunzi în glugă…
Şi plânsul… chiar şi-n pumni, îţi este sugrumat…
Că dup-o viaţă-ntreagă, te simţi umilă slugă,
Nimeni să-ţi vină-n ajutor, nici Dumnezeu la rugă,
Să-ţi schimbe cursul vieţii, anost şi zbuciumat !

 

Ai vrea un şut să tragi în toate, să se sfarme…
Să nu te simţi, atât de slab, pitic, neputincios…
Însă nu poţi schimba nimic, când celalt doarme,
Nici bătându-ţi geaba gura, cu gloatele-n larme,
Dar nici cu mâini crucişe, aşteptând Cuvânt Pios !

 

Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată…
Se-mprăştie cuvintele, in ploi pe caldarâm… mă tem
Că, şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată,
Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărmată,
De-o Mâna mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem !

 

JOC DE GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI

Sunt prea blândă şi-un pic plăpândă…
Nu mai pot s-aud, “adevărul” nud,
Ce-mi stă la pândă, râzând a izbândă,
Nemilos şi crud, ca un zmeu zălud…

 

Nu am ce zice şi cin’ să-mi explice…
Obosii-n zadar, jucând viaţa la zar…
Pentr-un pumn de alice, devenii complice
Şi din falnic stejar, ajunsei ţânţar…

 

Nu mai vreau veste, dintr-alea funeste,
Ce-mi par minune, a sorţii nebune,
Ca-n mijloc de fieste, să-mi facă feste,
Voind să-mi răsune, fals cânt pe strune !

 

Nici suspiciune, ce-n minte îmi pune,
Idei când poznaşe, când pătimaşe ,
Fără-nţelepciune şi strop de raţiune,
Gânduri vrăjmaşe, ce-mi păreau gingaşe !

 

Nu am putinţă, îndeajuns credinţă,
Să-mi schimb ”veşmânt” şi discernământ…
Ştiu… că-n nefiinţă, voi primi sentinţă,
Dând jurământ, c-am s-ascult Cuvânt…

 

Ştiu…că acolo Sus, la al vieţii apus,
De vei fi întrebat, spune-adevărat,
Ca cinstit supus, că regreţi nespus
Şi d-eşti vinovat, poate-i fi iertat…

 

Din viaţa-ţi întreagă, hai hui pribeagă,
Nu-ncerca zadarnic, s-arăţi slugarnic…
Mai bine reneagă, trăirea-ţi beteagă,
Din suflet amarnic, pân-acum jalnic…

 

Ştiu… la cântar nu furi, nu simţi, nu înduri…
Iţi vor da tratament, după testament,
La feţe caricaturi, îngereşti trăsături,
Fără sentiment, nici trecut, nici prezent…

 

Acolo-n Nicăieri, vei uita ce-ai fost ieri…,
Nimic n-o să ştim… de grăim… cum trăim,
N-ai ce să speri, dar nici teamă că pieri,
Nu ştim cât zăbovim sau de-i locul sublim…

 

Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi,
Nu te simţi prigonit, de ochi urmărit,
Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi,
Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit…

 

Iar după căinţă, vei alege-o dorinţă,
Cel ce ştie de toate şi-n timp socoate,
Cu-a Lui bunăvoinţă şi cu-a ta credinţă,
Pe brânci şi pe coate, te-i întoarce poate…

 

,,DUPA FURTUNA, CURCUBEUL” de Anna-Nora Rotaru

pictura  în ulei, pe pânză, dimensiuni 120 x 90 cm,

din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”

*

RĂTĂCIRI PE CALEA TIMPULUI

 

Învârtindu-ne în jurul axei existenței, ca breloc,
Ne fuge timpul, ca trenul, din trecut spre viitor…
N-avem vreo țintă anume, doar cu puțin noroc,
De-un vagon ne agățăm, căutând vreun loc,
Lăsându-ne în voia soartei, ca un copil neștiutor !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Versuri”

Camelia CRISTEA: Poesis

Mulţumesc

 

Pune mâna Ta pe frunte
Şi alungă-mi supărarea,
Riduri, valuri de întristare
Îmi tot tulbură cărarea…

 

Rugăciunea-mi întăreşte
Şi dă-i aripi că să zboare
Către Cerul de lumină
Unde raiul e în floare!

 

Nădejdii ce-i în risipă
Dă-i curaj să toarcă iar,
Fire de credinţă, pace,
Că nimic nu e-n zadar.

 

Inima-n genunchi se roagă
Nopţile în privegheri,
Cât de harnică furnică
A rămas pierdută-n ieri…

 

Clopotul tăcerii sfinte
Mai răsună azi în strană,
Îngeri, Sfinţi, plini de lumină
Îmi mai oblojesc o rană.

 

Continue reading „Camelia CRISTEA: Poesis”