Cei care au studiat trecutul românesc ori s-au aplecat spre alcătuirea unor lucrări de sociologie ori psihosociologie românească, au fost cu toții, unii dintre ei admirativ alții critic, izbiți de ceea ce unii au numit statornicia iar alții încăpățânarea românească. De fapt ceea ce îi întâmpina era impresionanta continuitate de comportament și conștiință unității de neam și lege pe care fără multe vorbe o trăiesc toți Românii sau, oricum, majoritatea lor zdrobitoare și semnificativă.
Chip și fel de explicații au fost avansate, unele credibile și cu meșteșug alcătuite iar altele extreme de năstrușnice, dar chiar și așa câteva recapitulări pot fi de folos.
Spațiul românesc a fost locuit din timpuri imemoriale. Descoperirile arheologice merg efectiv până la “zorile istoriei”, la vremea când primii hominizi au apărut. Din momentul în care istoria a început în înțelesul ei deplin, că înșiruire a dezvoltării comunităților omenești cu suișurile și coborâșurile lor, spațiul românesc apare locuit, cutreierat de nenumărate popoare și imperii care s-au petrecut unele după altele. De cele mai multe ori ignorați de izvoarele “oficiale” și istoriile politice totuși la sfârșitul acestor treceri de războinici cuceritori și atunci când imperiile pe care “lumea nu putea să îi mai încapă” dispărea, același popor apare continuând, practic neschimbat , viața și existența lui milenară, în majoritate covârșitoare, Neamul Românesc. Dovadă statorniciei este evidență ce ne putem întreba este ce a făcut-o cu putință ? Răspunsul nu este ușor și doar o sinceră considerare a structurilor care s-au menținut și reapărut , practic neschimbate, poate oferi un răspuns credibil. Căci este limpede și logic că ceea ce este mereu întâlnit la capătul “epocilor istorice” a făcut posibilă și continuitatea românească și miraculoasa sa supraviețuire, chiar dacă se aflau în calea “tuturor răutăților”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre statornicia românească” →