În veşnicia fără cuvinte
O stea se stinge în preludiul nopţii.
Scuturându-şi aripile, în crengile salciei,
o pasăre îşi cântă ultimul cântec.
Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.
Ea a plecat spre apa cerului,
prin fiecare viaţă, pe aleile fiecărui pas risipit,
porţile s-au închis.
La chemarea umbrelor adormite,
vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.
Ea a plecat prin zăpada dorului,
spre ţara soarelui un zbor de fluturi fixează
eternitatea clipelor trecute.
Mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.
Fără regrete, rând pe rând,
porţile s-au închis.
Despărţiţi, prin absenţă,
se regăsesc în adâncul lor.
O ultimă amintire – petale de iasomie
împrăştiate
de furtuna inimilor spre luna pictată.
Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş.
În veşnicia fără cuvinte,
privirea
permite visului să vadă
poemele scrijelite pe trupul ei.
În ghiocul durerii
se-aude inima lor picurând.
Prin carnea cuvintelor,
dincolo de marginile vieţii,
respiră lacrima iubirii,
mistuită de flăcările spinilor.
Ea a plecat în marea oglindă,
coborând
şuvoiul clipelor trăite
în fluviul argintiu al nemuririi.
Într-un cuvânt încape întreaga lume
Timpul îşi cerne fulgii uitării. Iris al cerului – arc divin!
În răvăşirea vântului ştrengar,
prin păduri multicolore pluteşte aroma
de toamnă ruginie-rubinie cu parfum de struguri copţi
– miroase a toamnă la tot pasul.
Liniştea apelor cu flacăra bărcii o aprinde.
De unde-a venit, încotro se va duce?
Nu ştie nimeni noua răscruce, pluteşte în larg
– cu aur amurgul îi vopseşte vâslele.
Nu e prea simplu să cobori, să te întorci apoi,
aripă înroşită de suflet,
să discerni firele de lumină,
să-i vezi curcubeul, să-i auzi dulcele cântec
şi să-l păstrezi mereu… E doar inima mea
cea care-i primeşte cerul şi îngemănarea culorilor?
Într-un cuvânt încape întreaga lume,
într-un cuvânt încă nespus,
într-o silabă trecătoare, nerostită!
Ecoul numelui tău într-un verb – Eu Sunt,
tot ce Tu eşti în mine, acea imagine a Absolutului!
Toate mor. Pe unde vei trece noaptea
vei auzi şoaptele străzilor pustii,
ale caselor părăsite, ale ferestrelor nedeschise.
Pe unde vei trece noaptea
vei auzi lacrima pietrelor, tânguirea
copacilor tăiaţi şi-a râurilor secate…
Pustiul lor începe dincolo de noi!
Ne adapăm setea
la izvorul magic al vieţii şi-al jocului ei.
Ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre,
în taina fiecărui ceas.
Înainte de a intra în tăcere
culegem azurul,
semănăm vise, pătrundem în abisuri,
învingem timpul,
precum o pasăre peste mările cerului
ce-şi reia imaginea pierdută.
Linişte-n gând, linişte-n suflet, linişte-n spirit!
În toate linişte! Tăcerea ne-nconjoară,
spre regăsire ne trimite,
dând aripi gândului de Lumină.
Lacrima din abisul durerii
Peste abisul durerii, aripile Îngerului Negru s-au desfăcut.
Un singur trofeu ţi-a cerut, inima.
Vârtej înnegurat de gânduri, tu, suflet neliniştit,
orbit uiţi visul, trăirea, iubirea.
Rătăcitor, cu fiecare pas,
adânc calci şi-ntuneci lumina.
Amintiri, risipite în cioburi-vitralii le-mprăştii-n neant.
Luciri de ape învolburate ne-ndepărtează timpul,
tot mai străin te târăşti cu fiecare gând,
în urmă, răni, lacrimi, fum,
drumuri tot mai retrase în ceaţă,
în oglinda de ieri
priveşti cum trece umbra ta gârbovă.
Pribeag călător, prin întunericul nopţii bâjbâi!
Cu o mută strigare, tot mai singur în cercul durerii,
înalte ziduri ţi-apar în cale,
inutil destrami un alt cerc,
osândă ţi-e veghea în eternul pustiu.
O singură cheie va dezlega lanţul blestemului atras,
lacrima şi-ntoarcerea prin cercul de foc,
labirintul de ieri,
poarta spre Ochiul Luminii,
nemărginita iubire din inima pierdută.
Din casa-gândului,
fiecare unitate ne cere o nouă trinitate …
Lacrima unei fete ajunsă într-un poem
Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!
– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi.
– Ambele! am să îţi spun.
Trecutul, mereu iluzia clipei!
Memoria rămâne închisă acolo,
căci fiecare primăvară e unică,
şi dragostea cea mai nebună
şi mai durabilă
nu e decât un adevăr trecător.
Durere despletită! În urmă,
ruinele sunt năpădite de ierburi
şi paşii lor purtaţi de vânt.
Timpul nu trece,
se-nvârte doar pe loc,
iubirea nu e mereu iubire
şi ura nu e mereu ură,
amăgitor, destinul te trimite
spre porţi închise,
iar mai târziu,
după momentul zero,
spre frigul ce te va cuprinde.
Din tine şi din mine nicio urmă,
zâmbesc amar:
– Acesta-i timpul!
Nori, păsări şi pietre,
cuţite aruncate,
scântei ţâşnite,
stele unite într-un zbor,
un câmp de maci
şi verdele trifoiului,
(mult timp, zadarnic ai căutat-o)
cândva am stat acolo,
acum eşti liber,
purtat de timp,
prin timp,
nuntit, doar, cu un vis!
———————————
Irina Lucia MIHALCA
București
2 aprilie, 2018