Irina Lucia MIHALCA: Poesis

cartea

 

am să te fac să nu mă uiţi.

sunt cartea ta deschisă.

ne-a-ntregit cercul luminii.

 

în așteptare

 

un pumn cu aer smuls pentru tine.

aprind felinarul să-ţi văd faţa.

 

să nu calci frunzele căzute.

 

urci pentru-a avea de unde coborî?

îmi doresc să schimb ceva.

 

am văzut astăzi ce-nseamnă un tsunami.

spaţiile prea lărgi lasă şi multă durere.

 

sunt lucruri, uneori, ce stau mereu

în aşteptarea vindecării.

 

un sens

 

un punct de cumpănă

a fost această elegie scrisă până la jumatate.

 

un tumult de valuri impresionante.

se sting uşor.

 

în noi sunt multe semne.

nu mai mult decât mi s-a dat să am.

 

dacă voi găsi un sens

îţi voi spune.

 

luminile-au străpuns întunericul.

 

îmi doarme sufletul.

nu-l mai trezim.

 

și floarea, și fructul

 

sub straturile de vernis
lumina străbate cerurile umed-albăstrii
şi-apoi pătrunde-n preajmă.

dulci murmure din adâncuri.
drumul e lung. nu te opri.
fericirea e fructul copt.
promisiunea intrării în templu.

diferă doar uşa.

 

ceva-ţi va lipsi.

o umbră va pluti în adâncuri.
şi floarea, şi fructul, împreună.
regretul întunericului cuibărit

într-un colţ.

de tine depinde ce-alegi.
nu te opri din căutare.

trăieşte bucuria.

nu e atât de uşor să renunţi

la colivia construită în timp

 

muşcă-mă

muşcă-mă

muşcă-mă

 

acolo, pe râul tău

 

te privesc

ca pe coperta unei cărţi

 

vino să stăm alături faţă în faţă

să-ţi văd durerea trupului.

 

să trăim doar prezentul:

timpul cel viu.

 

nimeni nu ştie ziua de mâine.

 

sunt acolo, pe râul tău.

te-aştept să fim în globul de lumină.

 

muşcă-mă

să rămâi prin durere cu mine

 

un câmp de flori

 

acum plouă  torenţial.

te simt în ploaie.

eşti cu mine, aici.

 

eu sunt pământul,

din pământ am fost luaţi.

 

în tine se dă o luptă imensă,

cu fluctuaţii mari de cald şi rece.

în foişorul inimii ne completăm

şi inversăm polii.

 

un fir roşu al destinului ne leagă.

ce-nsemn pentru tine?

 

caută izvorul şi vei găsi calea.

un fir de apă suntem,

un fir de apă vie care se varsă-n izvor.

 

totul e posibil cât încă nu ai ales.

vreau să urci cu mine.

trupul tău mi-e cunoscut, îl recunosc.

lacrimă de lacrimă

te voi culege cu mare atenţie.

 

la capătul râului ne-aşteaptă lumina.

cu inima mi-ai desenat un câmp de flori.

 

am întors fila timpului, ca pe-o roată.

ameţitor te urcă, te coboară,

un spectru larg de lumini, de emoţii.

prin petalele macilor

te-ai jucat cu gravitaţia mea.

primeşte această cheie a nemuririi.

simţi dansul?

 

acum sunt şi trup.

aici şi-acum exist ntr-un trup de bărbat.

iau foc din focurile tale.

 

te cunosc demult.

fii binecuvântată.

 

liniştea dinaintea furtunii.

stau pe o stâncă. mă gândesc la tine.

trebuie să găsesc răspunsul.

 

de ce vezi ziduri

în oglinda împrumută pentru o viaţă?

–––––––

Irina Lucia MIHALCA

București

14 aprilie, 2018

 

 

Victor COBZAC: În primăvara asta

ÎN PRIMĂVARA ASTA

 

În primăvara asta
Rândunelele și-au făcut cuib
Sub streașina ochilor mei,
Lângă retină, din prispă
Înflorește ca nebunul liliacul,
Un vișin și-un cireș,
Îngemănați.

 

În primăvara asta
Cerul a mai pictat albastrul
Cu imensitate nedescrisă,
Parcă zădărând poeții
Și așa bolnavi de Poezie,
Pe buze înfloresc
Poeme,

 

În primăvara asta
M-am născut… a câta oară,
Să sorb din frumusețea
Ce-i atât și-atât de rară,
Amestec de arome: inocența
Liliacului în floare,
Cireș și vișin.

 

Continue reading „Victor COBZAC: În primăvara asta”

Claudia BOTA: Ochii noștri plâng

Ochii noștri plâng

Sârma morții și azi se ridică,
În Pogromul sumbru de la Iași
Moartea răsună și devine frică,
În beznă se pierd oamenii odioși.

 

Mărturie stă lacrima sângerie,
Dintr-o zi fără surâs și cenușie,
Ce s-a sfărmat în groapa rece ?
Dorința vieții care nicicând nu trece.

 

Ochii din umbră plâng iar lacrimile au marcat,
Frumoasele vise ale copilăriei ce s-au spulberat
Paginile istoriei din memorie nu se vor șterge,
Holocaustul e durerea vie ce inima îți străpunge.

––––––––

Claudia BOTA

14 aprilie 2018

Nicu GAVRILOVICI: Copilărie și cai

Îmi amintesc de copilărie ca de un rai îndepărtat în care îngerii erau travestiți în cai.
Blajini și puternici în același timp, capabili să te scoată din orice încurcătură, caii copilăriei mele încă îmi înfloresc visele cu scântei scoase de potcoavele lovind pietrele, în galop.
Năluci cu crupele aburinde, mă fascina nechezatul lor maiestuos.
Mânjii cu picioarele precum lujerii crinilor, ori armăsarii înfocați, armigii, cum erau numiți în sătucul copilăriei mele, Moniom, îmi produceau același simțământ de înrudire, de apropiere, la fel ca fresca primei biserici vizitate. Coamele fluturânde în vânt îmi păreau aureole, praful ridicat în urma lor îmi părea nori.
Primăvara, trăgând încordați la plug îmi păreau zei răscolind glia, semănând binecuvântarea. Îi căinam în zilele toride când, sub asediul muștelor, veneau în galop, plini de spume, căutând umbră sub părul lui taica Pascu. Mă certam cu unii dintre prieteni care îi goneau punând pietricele în cutiile de conserve pe care apoi le agitau speriindu-i. Alteori se opreau la fântână căutând însetați, în găleata legată de lanț, apă. Când părinții nu erau acasă, luam o găleată și fugeam la fântână să le potolesc setea. Drept mulțumire îmi așezau botul pe umăr ori îmi atingeau cu el obrazul.
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Copilărie și cai”

Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie

Poeta Vasilica Grigoraş este unul dintre cei mai conştiincioşi şi disciplinaţi arhitecţi ai versului, întâlnit de mine, până acum. Pe lângă harul primit, cred că asta se explică şi prin vasta experienţă acumulată printre cărţile Bibliotecii din Vaslui. Poeziile ei sunt bine şlefuite şi o consider un Brâncuş la începutul vieţii sale de artist, un Brâncuş al versului; citindu-l, îţi pătrunde direct în suflet şi se prelinge precum stropul de ploaie de-a lungul pielii catifelate de sub îmbrăcăminte şi absorbit de pământul însetat, ars şi crăpat de soarele dogoritor al vieţii.

Volumul “O corabie la timp potrivit” (Iaşi, Editura PIM, 2018) este un puternic sunet de clopot pentru salvarea celor care vor să mai obţină o rază de lumină spre pământul îndepărtat al grădinii promise prin poezie. Sunt primele trepte de abordare şi tratare a temei salvării necunoscătorului. Este colacul de salvare aruncat din arcă de fiica lui Noe, un Noe al poeziei.

Poeta deschide ferestre spre alte lumi tuturor genurilor de începători pentru a ne înnobila şi întregi. Toată viaţa, omul caută să se împlinească, să găsească răspuns la rezolvarea necunoaşteri. Doreşte obţinerea adevărului absolut. Autoarea oferă căi de rezolvare şi posibile răspunsuri întrebărilor noastre existenţiale, puse cu răbdare de oricare mărime ar fi ele.

Cartea este într-adevăr o corabie a lui Noe, pentru că ea conţine numeroase experienţe şi trăiri ale unei vieţi îndeajuns de bogate pentru a salva sufletele în căutare de ţărm, de refugiu de la neliniştile, frământările cauzate de valurile şi furtunile vremurilor. Vasilica este un Noe, care colecţionează suflete de orice vârstă şi sex pentru a le purta înspre cerul destinului lor.

Emoţiile omului vin ca stropii de ploaie de-a lungul vieţii şi te lovesc ca un potop în clipa grea şi aici e momentul când versul poetei îmbrăţişează, te învaţă să respiri. Pentru autoare, stropii de ploaie sunt Stropi de dor , şi acolo unde este „dor de dor / şi dor de zbor / dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”. Iubirea este ziditoare.

Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt ritm, sunt picăturile unei înţelepte călătorii prin oceanele pragurilor imperative şi hotărâtoare ale vieţii. Constată şi ne semnalează că „Trăim / visăm / iubim în treacăt / neglijăm sensuri şi rosturi / croşetăm scenarii închipuite / ignorăm / avertizări interioare / construim conştiincioşi / o carapace opacă / în care strivim clipe / şi ne trezim / mult prea târziu / anchilozaţi / de timpul fugar…”, dar ne îndeamnă: „Omule, Trăieşte  Clipa! (Carpe diem 2) Citindu-i versurile, eşti invitat la linişte, la cugetare, înţelegând mai uşor toate fenomenele, întâmplările…; astfel devii mai îngăduitor, mai iertător, mai iubitor, găsindu-ţi rostul vieţii, descoperind în el adevărul care ne poartă, ne învaţă să fim oameni.

Poeta e un pedagog desăvârşit, explicând prin cuvinte simple complexităţile vieţii, care ne năpădesc şi ne înlănţuie de-a lungul timpului. În fiecare cuvânt şi vers e multă energie şi forţă frăţească, părintească deosebite, ceea ce asigură şi acţionează precum colacul de salvare aruncat naufragiatului, calmându-te şi oferindu-ţi confort pe parcursul lecturii.

Continue reading „Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie”

Victor COBZAC: În ajun de Paștele Blajinilor

ÎN AJUN DE PAȘTELE BLAJINILOR

In memoriam parinților mei:
                               Olga Lozovanu și Andrei Cobzac

 

Cimitir,
cruci șlefuite,
când de-o ploaie, când de-un vânt,
dorm părinții în țărână,
doi, o apă
și-un pământ.

 

Dorm
ca doi copii,
alături, cot la cot, umăr la umăr,
pe un pat, în huma rece,
dorm cu zile
fără număr.

 

Nici
un Soare,
să răzbată, cu o rază, până la ei,
să le toarne-n vis lumină,
dorm ca niște
Dumnezei.

 

Numai
lacrima răzbate,
curge din streașină-n mormânt,
pe căi, numai de ea știute,
prin a humei
labirint.

 

Doamne,
dacă ești în cer,
mai fă-ți treabă… pre Pământ,
treci de pragul unei inimi
și-i mai spune
un cuvânt.

 

Dacă poți,
dă-i alinare,
prin câte trece… dă-i putere
și cu bunătatea-ți sacră
unge-i rănile
cu miere.

 

Și mai am
o rugăminte,
numai una… cea… mai mică,
dacă lunec, cad… firește,
cu-a Ta mână
mă ridică.

––––––––-

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

12 aprilie, 2018

 

 

Anna-Nora ROTARU: Doruri…

,,ARDE SOARELE-N DEȘERT ” de Anna-Nora Rotaru

pictură în ulei, pe pânză, dimensiuni 150 x 120 cm,

din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis „

*

DORURI NESFÂRŞITE

Mi-e dor de primul val,
Mi-e dor de spuma marii,
De-aceleaşi stânci la mal,
De-apusul roşu, ireal,
Topit pe buza zării…

Mi-e dor, de aerul curat,
De mirosul algelor marine,
De gustul valului sărat,
De răsărit şi de înserat,
Mi-e dor… de mine şi de tine…

De cerul înstelat şi lună,
De cum se oglindeşte-n ape…
S-alerg, vreau, ca nebună,
Să prind stele-n cunună,
Când vin să se adape…

Mi-e dor şi de furtună,
Cu cer topit în nuanţe,
Când norii grei s-adună,
Când fulgeră şi tună,
Peste corăbiile „Speranţe”…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Doruri…”

Anatol COVALI: Lirice

Cum…

Cum fericirea mi-a adus
acest prezent fãrã de seamãn
înseninând al meu apus
ce nu ştia decât sã geamã…

Cum am uitat orice dureri
când iernile mele geroase
s-au preschimbat în primãveri,
atât de calde şi frumoase…

Cum de nu-mi pasã de trecut,
ci doar prezentul mã încântã
şi cum de nerecunoscut
mã iau cu grijile la trântã…

Continue reading „Anatol COVALI: Lirice”

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (8)

Perechea nr. 08

Economia de piaţă ne-nghite. Valori răsturnate rânjesc a satisfacţie, iar noi ne lăsăm mestecaţi, care mai printre dinţi, care mai printre gingii, ne lăsăm daţi pe gât în duşcă, aidoma unei băuturi ieftine…eheiii !… unde e tăria de altrădată?! Suflete analfabete care abia de mai ştiu respira româneşte vin cu aere de Apus să ne înveţe răsăritul şi cum se bea divin vinul vinei de a nu mai fi noi înşine. Iaca gând !… până şi gradele sunt astăzi contrafăcute, literele ies din tipare, parcă bete şi ele, dintr-o filozofie tare…moale !… Stau cu un pahar de apă în faţă, e singurul lucru limpede încă…atâta timp cât nu s-a depus smogul, ar trebui sa-l dau pe gât, dar mai întâi să ciocnim, s-a ivit un nou an, şi el cumva băgat pe gât…AUGURIIIII !!!
***
… sunt o grămadă de lucruri care nu-mi convin,
oare cum de să-ți convină ție ?!
sau ție ?!
anii se dau unul după altul,
filă peste filă și n-ai habar
de viața se poate ridica într-o carte …
la vreo câțiva le-am rezolvat extemporalul !
a mai dat Ștefan câte-ceva,
dar tot am reușit,
și tot Ștefan știe cum economia de piață ne-nghite !
și tot Ștefan,
dar imediat se va fi 15 de april.
mai bine tac,
economia de piață ne-nghite !
dușcă după dușcă …
analfabeții din suflete sunt ca musculițele
din borhotul de țuică,
totul ne suntem un ferment
și sunt atâtea musculițe,
cum Schengen ?
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (8)”

Viorel Birtu-PÎRĂIANU: Privesc spre cer

PRIVESC SPRE CER
o lume rece
aud ecoul umbrelor ce trec
un suflet, un fior
un pas pe lângă noi
sunt suflet ce tulbură țărâna de pe drum
în mine plâng dureri
de azi, de ieri
ascult o lacrimă ce curge acum, pe lângă drum
mi-e gândul amar, sufletul ruină
timpul merge aiurea
noi, pășim pieziș, prin noroi
privesc în jur, pustiu…
păsări nu mai sunt, au plecat la vânare
doar durerea mai țipă pe ramuri
ne stingem în tăcere, în eterna durere
privesc spre cer și plâng

——————————–

Viorel Birtu-PÂRĂIANU

Constanța

12 aprilie,  2018