Cum…
Cum fericirea mi-a adus
acest prezent fãrã de seamãn
înseninând al meu apus
ce nu ştia decât sã geamã…
Cum am uitat orice dureri
când iernile mele geroase
s-au preschimbat în primãveri,
atât de calde şi frumoase…
Cum de nu-mi pasã de trecut,
ci doar prezentul mã încântã
şi cum de nerecunoscut
mã iau cu grijile la trântã…
Cum în sfârşit am înţeles
cã doar acela care strânge
în a lui viaţã rod ales
poate oricând şi-orice înfrânge…
Fluviu
Nu-ngenunchez
fiindcã în miez
ard şi vibrez
când stele cern
şi le machez
cu-aur etern.
Încã visez,
încã discern,
încã cutez
ca-n ce-i modern,
când nou creez,
clasic s-aştern.
Din spaţii vin
cu un destin
de aştri plin,
spre-a-i da în dar
arzând deplin,
incendiar.
Mai e puţin
şi-o sã dispar,
de-aceea ţin
sã sap, sã ar
ca sã obţin
ce-i scump şi rar.
Mã uit în jur
şi caut pur
spre-a face-azur
şi-l întocmesc
din orice dur,
fiindcã-i firesc
sã dau contur
dumnezeiesc
chiar de-i obscur
ce întâlnesc,
chiar dacã-ndur
şi obosesc.
Sunt om şi-atât,
dar în urât
sunt hotãrât
sã nu mai stau.
Am coborât
destul. Azi vreau
sã urc încât
de cer sã dau.
Las viforât
vechiul meu şleau.
Am izvorât.
Fluviu mã vreau.
––––––––––
Anatol COVALI
București
13 aprilie, 2018