Viorel ROMAN: Stat catolic cu popor ortodox

Stat catolic cu popor ortodox, este paradoxul românesc pe care îl analizează critic dintr-o perspectivă istorică și ortodoxă un tânăr cercetător. Mihai Șomănescu, născut în 1983, nu mai crede, și se pare că nu este singurul, în paradigmelor laice, neo-marxiste ale activiștilor de partid și de stat reciclați după anul revoluționar 1989 în adepții democrației catolice, el analizează critic și incompatibilitatea ortodoxiei cu occidentalul și Statul Paralel Ilegitim. Reconquista ortodoxă sau Renaștere națională?

Aderarea României la UE/NATO, la acquis comunitar, la Tratatul Comunității din 1957, Roma, la Tratatul UE din 1992, Maastricht, la jurisprudența Curții de justiție UE etc., impune adaptarea, remodelarea statul neo-fanariot al ortodoxo-comuniști moldo-valahi Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, într-un capitalist, occidental. Firește că atât cele zece porunci biblice, cât și normele, valorile catolice sunt transformate, prezentate, pentru a nu leza sentimente religioase, în drepturile fundamentale ale omului occidental, în standarde de civilizație universal acceptate și invidiate în lumea largă.

Cinci milioane de români, majoritari ortodocși, au votat deja cu piciorele, cum spun americanii, trăiesc, muncesc în occident unde sunt primiți cu brațele deschise și se integrează individual mult mai bine decât refugiații afro-asiatici musulmani și idolatri. Problema este integrarea tuturor românilor în civilizația catolică, occidentală nu numai cea individuală și nu numai de jure, ci și de facto a întregii națiuni, pe care firește nu o poate face nimeni altul decât Partidul ortodox moldo-valah, din anul 1946 la putere, PMR, PCR, FSN, PSD. Continue reading „Viorel ROMAN: Stat catolic cu popor ortodox”

Ștefania PETROV: Magnolii și aripi de fluturi

Magnolii și aripi de fluturi

 

Magnolii şi vis de primăvară,

Celestă simfonie a iubirii,

Corole de o frumuseţe rară

În anotimpul dezmorțirii.

 

Ca într-o tainică splendoare,

Se zbate infinitul să renască,

Magnolia înalță către soare

Toată iubirea pământească.

 

Veşmânt feeric în grădină,

Magnolii svelte şi candide,

Mireasma florii lor, divină,

Îmbată fluturii în crisalide.

 

Îmbobocesc iubirile eterne,

Pecetluite în pure săruturi,

Iar primăvara ne aşterne

Magnolii şi aripi de fluturi

––––––––––––

Ștefania PETROV

12 aprilie, 2018

Vavila POPOVICI: Democrație și creștinism

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.”

Nicolae Iorga

 

   Democrația este o forma de organizare și conducere politică a societății prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării. Numele Democrației vine de la demos (popor) și kratos (putere), indiferent dacă ea este directă (cum era cea ateniană) sau indirectă, prin reprezentanți aleși (cum este cea modernă). Abraham Lincoln 1809-1865), președintele care a schimbat fața Americii, i-a dat cea mai clară definiție: „Democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”.

   Democrația este un tip de regim politic dar și un mod de viață, întrucât ea cuprinde un ansamblu de legi care guvernează viața colectivă, dar și sentimentele sociale, emoțiile etc. „Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii” spunea președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, pe timpul participării țării sale la primul război mondial.

   Democrația modernă s-a întemeiat având la bază conceptele de: libertate, egalitate a șanselor, recunoașterea drepturilor omului, minimum de intervenție a statului, maximum de autonomie. Și s-a regăsit, de-a lungul istoriei sale, așa cum am spus, sub cele două forme: democrație directă și democrație reprezentativă. În prima variantă, de democrație directă, toți cetățenii puteau participa la luarea hotărârilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanți aleși sau numiți. Acest sistem s-a practicat doar în cadrul unor societăți cu un număr restrâns de membrii, așa cum a fost Atena Antică – prima democrație din lume. Din Antichitate și până astăzi democrația a evoluat și s-a modernizat. Și cred că va continua să se modernizeze. Societățile moderne, numeroase și complexe de astăzi se ghidează după principiul democrației reprezentative. În acest tip de democrație cetățenii aleg reprezentanți oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi și administrează programe spre binele public. Toate democrațiile reprezentative sunt sisteme în care hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorității cetățenilor. Recunoașterea și respectul pentru cel diferit de tine, prin acordarea acelorași drepturi, este un principiu important al democrației. Atenianul Pericle (495-429 î. H.) afirma aceasta când vorbea despre democrația ateniană ca despre o societate în care „nu suntem suspicioși unii față de alții, nici nu ne supărăm pe vecinul nostru dacă face ceea ce îi place; nu ne uităm la el cu o privire plină de reproș, care, deși inofensivă, este neplăcută”. Ne dăm seama că, în acest mod, copacului care se numea ură, i se tăiau crengile.

   Democrația obligă la o atitudine tolerantă, la includerea celuilalt ca persoană cu drepturi egale cu ale tale. «Democrația este necesitatea de a te înclina uneori în fața punctelor de vedere ale altora», spunea omul politic britanic, prim ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război mondial – Winston Churchill (1874-1965).

   Există astăzi regimuri politice care se autodefinesc drept „democrații neliberale” și care reduc democrația la voința majorității. Mai mult, ele dau respectivei majorități dreptul de a exclude categorii întregi de oameni din comunitatea politică. Pe scurt, aceste regimuri se întemeiază pe voința majorității, combinată cu afirmarea dreptului majorității de a exclude, de a discrimina (deci de a avea un statut privilegiat în raport cu minoritățile de orice fel). Astfel de regimuri nu pot fi numite democrații – la fel cum nici regimurile care se autodefineau „democrații populare” nu erau de fapt democratice. Și unele și celelalte refuză egalitatea în drepturi și înlocuiesc toleranța cu o specie de ură. „Cineva mi-a explicat diferența dintre democrație și democrație populară: este aceeași diferență ca între o cămașă și o cămașă de forță”, povestea Președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan (1911-2004).

   Înainte de a vedea legătura dintre democrație și creștinism, să amintim definiția Creștinismului – Religia la baza căreia stă credința în persoana și învățăturile lui Iisus Hristos.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Democrație și creștinism”

Alexandru NEMOIANU: ,,Popoarele își merită conducătorii pe care îi au”

Această formulare a fost repetată până la plictis în vremea în care numeroase țări se găseau sub ocupația comunistă. Cei care o repetau, cu îngâmfare, obrăznicie și fățișă bucurie, erau, mai ales, crainicii posturilor de radio propagandistice ( gen, ”Europa Liberă-Libertatea” și “Vocea Americii”) și de cei care, după prăbușirea comunismului, s-au grăbit să se pună în slujba unui nou (de fapt foarte vechi) “jupan”.  Acești mercenari de duzină, a căror credențiale morale au fost întotdeauna de mucava, mereu au uitat să spună că în Estul Europei popoarele nu aveau nici un cuvânt de spus despre conducătorii lor, ele erau ocupate militar și aflate la voia unui stăpân cu care, culmea cinismului, chiar patronul vânduților despre care pomeneam, căzuse la învoială. Am săvârși un păcat de neiertat dacă măcar o clipă am uita că în Estul Europei comunismul s-a instaurat cu binecuvântarea puterilor “democratice”. Sângele a milioane de oameni nevinovați stă pe mâinile lui Stalin și acoliților lui dar și ale conducătorilor SUA și Marii Britani. Oricum iată că istoria s-a dovedit din nou mai ingenioasă decât “laboratoarele” cutăror “înțelepți”.
În momentul de față în Răsăritul Europei, scăpat prin minune Dumnezeiască, de urgia bolșevică, există administrații decente. Ele sunt, evident, cu limite, ca toate alcătuirile omenești dar, în esență, sunt decente și reflectă voință și firea popoarelor pe care le conduc. Este nespus de pozitiv faptul că Răsăritul Europei revine la valorile sale tradiționale: dragostea de Credință, Neam și loc, mai repede în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Austria și cam prea încet în România unde, diabolica influență a lui Soros și ONG-urilor sale încă amețește pe “imbecilii utili”. Dar, în momentul de față putem spune că în acea parte a lumii “popoarele au conducătorii pe care îi merită”. Culmea este că și singura “super putere”, ”noul imperiu”, USA et.comp,  are tot conducătorii pe care îi merită dar, despre acești conducători, câteva lucruri trebuiesc spuse pe șleau.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Popoarele își merită conducătorii pe care îi au””

Radu Mihai CRIȘAN: De ce?

Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi.

            ,,Orice aluzie la «conspiraţie» trezeşte un cor de proteste din tabăra «javrelor cu ştaif» autohtone încadrându-se cu entuziasm în spectacolul mondial regizat de cinicii dirijori. Exemplul cel mai actual este acuzaţia de «holocaust» adusă poporului român”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2) „Lăsând la o parte monstruozitatea vinei colective, dreptul pe care şi-l arogă diverşi(;) de a fi şi acuzatori şi judecători; am vrea sa ştim dacă acuzaţiile ce ni se aduc vin din partea unor persoane private, a unor asociaţii sau pur şi simplu din partea statului Israel.

Dacă vin din partea unor persoane private sau O.N.G., rămâne de neînţeles[:] de ce statul român în frunte cu preşedintele trebuie să sărute mâna călăului; să accepte orice acuzaţie la adresa statului român?

Dacă ar fi venit din partea statului Israel trebuia să vină pe căi oficiale, diplomatice şi făcute publice prin presă.

Deci cine a stabilit vinovăţia poporului român în cazul acuzaţiei de holocaust şi, mai grav, cine a acceptat această vinovăţie? S-a făcut vreun referendum, s-a discutat în legislativ, s-a făcut măcar vreun sondaj de opinie, s-a făcut publică suma exorbitantă cerută de…; şi aici mă opresc: cerută de cine ? De o entitate «superioară» care trece peste orice convenţie între naţiuni?

De ce statul român nu dă un comunicat în care să spună: cine ne acuză, pe baza căror dovezi acceptate de un tribunal, care tribunal, când s-a judecat.

Dacă statul român acceptă sancţiunea şi statul Israel nu declară oficial nimic, trebuie să acceptăm existenţa unei supraputeri oculte şi a unui complot împotriva românilor – evident, cel puţin începând din secolul 19”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2)

A compara argumentele, şi a o face cu tonul liniştit al bunei-credinţe reciproce, constituie esenţa oricărei discuţii serioase – nota Eminescu încă acum mai bine de o sută de ani. (Mihai Eminescu, «Românul» continuă a se ocupa…, Timpul, VI, nr. 20 din 27 ianuarie 1881, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 46)

De-aceea, în ştiinţă, „totdeauna, indiferent de subiectul abordat, se obişnuieşte un examen critic şi senin al tuturor argumentelor, pro şi contra. În privinţa holocaustului însă – capitol din istoria contemporană a umanităţii, indicaţia din programa şcolară este aceea de a nu se admite nici o discuţie liberă cu privire la aspectele controversate sau poate chiar controversabile. Cui foloseşte ca în această problemă să fie ascunsă complexitatea faptelor şi, mai ales, complexitatea vinovăţiilor?” (Ion Coja, Notă explicativă(2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori   Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, pag. 10)

„Nu le dau dreptate celor ce neagă holocaustul, iar dacă prilejul se iveşte, caut totuşi să înţeleg acest fenomen, real, al «revizionismului», şi asta nu mă împiedică să citesc cu cel mai mare interes dezvăluirile, mai vechi şi mai noi, făcute de autori evrei [ca de exemplu  Roger Garaudy în studii precum Procesul Sionismului Israelian – vezi ediţia românească Editura Samizdat]  privind complicitatea unor persoane şi cercuri evreieşti la producerea holocaustului. Li se va preda oare elevilor o lecţie şi despre vinovăţia care revine unor lideri evrei, unor instituţii evreieşti, unor doctrine politice evreieşti, în iniţierea şi întreţinerea holocaustului?” (Ion Coja, Notă explicativă (2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori  Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, pag. 11) Sau despre „declaraţia dată în 1955 de WILHELM FILDERMAN, fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti în anii ’40:

«Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele:

(…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti (s.n.). Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită(;). Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:

 Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;

El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;

Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menţionez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică.»” (Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89, Fundaţia George Manu, Comunicat, Bucureşti, 16 aprilie 2002  – Textul se regăseşte în volumul: Ion Coja, Holocaust în România ? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, pag. 13, 14)

Continue reading „Radu Mihai CRIȘAN: De ce?”

Anna-Nora ROTARU: Poeme

SUB TEIUL MEU UMBROS

Pe-o aripă de vis îmi scald gândirea
Şi totu-n jur mi-i aşa de-armonios…
Că mă-ntreb, poate mi-i născocirea,
Ce joacă feste sau e-o lume de frumos ?

 

Că, trezindu-mă cu soarele la răsărit,
Văzând cum grele gem frunzele sub rouă,
Îmi tresaltă sufletu-mi nedumerit,
Necrezând că Paradisul ni-i dat nouă !

 

Văd totu-n jur în spectre de lumină,
De parcă-s scurse zeci de curcubeie,
Pe florile mustind de apă în grădină,
În iarba proaspătă, sub pasu-mi pe alee !

 

Simt aerul înmiresmat şi răcoros,
Auzul mi-l gâdilă un zumzet de albină,
Mă duc sub teiul înflorit şi-umbros,
Să-mi fac verde culcuş la rădăcină…

 

Cer fluturilor să-mi lase zboru-n dar,
Zefirului să-mi prindă-n păr petale,
Mă poarte-n zări pe coama lui hoinar,
M-aducă înapoi, sub teiul meu, la poale…

 

Inchid ochii sub mireasma dulceagă,
Păstrând fermecătoare imagini pe retină,
Să pot destăinui la lumea-ntreagă,
Că poate nu ştie, că numai ea-i de vină,

 

Pierzându-şi drumul drept printre cărări,
N-a aflat că viaţa nu-i dar veşnic…
Dar nu-i târziu, nu-i loc de remuşcări,
Hai să ne rugăm, sub teiul meu, cucernic !

 

,,BARCA LA MALUL SINGURATATII ” de Anna-Nora Rotaru

picture în ulei, pe pânză, dimensiuni 110 x 90 cm,

din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis „

 

PE URMA PAȘILOR PIERDUȚI

 

Plouă neîncetat pe plajă cernită și goală…
Se mânie vântul smucind în rafale…
Norii cei negri-adunați, ca de smoală,
Potrivnic împrăștie ce-i iese în cale !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”

Marin BEȘCUCĂ: Trăim clipă cu clipă un an nebisect

… intrasem în noapte târziu, târziu,
miezul ei adunase frânturi de Orologiu,
iscând în mine nostalgia versurilor în fracturi,
Gara pentru doi mă năucise complet !
trăisem clipă cu clipă un an nebisect,
acoperisem găurile negre din suflet,
planetele preluaseră ecoul mișcării cosmic,
aveam orbita distinctă !
la doi pași de respir, Mărțișor
își lipise-n Poem amprenta-i de sânge,
cândva,-ntr-un accelerator de materie,
cum dinspre eu,
și dinspre EA să se știe,
Gară pentru doi se cerea-n portofoliu,
cerul primise verde să ni-l deschidă …
câteodată așteptam din miezul nopții
spiritul viu al materiei necunoscute,
versurile cuprindeau unde revolute
și-n Revoluțe s-a iscat începutul:
22/23 de septembrie …
dar puneți voi anul !
mișcarea eului meu frământa de-atunci UNUL!
cochetam cu materiea să-mi lase ochiul …
stai !
mă ceartă un respir,
nodul din gât are gheare de zbir !
clinchet, inima-mi pomenea Atrium,
acolo se descătușase Particula din Poem,
mă devenisem real,
din boem …
în fapt,
EA a dat lovitura pornirii !
eul mi-era – infinit, restul firii …
și m-am purces prin mvpătrat,
eram un E încă nedeslușizat,
îmi lăsasem acasă masa de materie,
dar mi-eram printre vectori,
vectorii mă știe …
deodată,
EA-și puse capul pe umăru-mi stâng,
din aortă-i răspundeau strig după strig,
nici nu-mi plineam tabloul de universal,
pusesem Poemul !
vorbească-le el …
și mă coboram în real pe coarda-i din șoaptă,
era încă trează,
cu-o pleoapă în Gară …
una câte una,
stelele se dizolvau în pocalul dimineții,
Luna își spălase poleiul în baia de lumină,
trandafirii zorilor își prelinseseră petalele cu rouă,
Soarele înțepa ceva spini de raze în pleoapă,
somnul se spăla de sângerările viselor rănite …
undeva,
în coasa creierului !
veniseră zorii cu arcanul la vânătoare de neguri …
calcă-mă tip-til, Mărțișor,
să nu-i zgândări,
sărutul își vrea a priori !

(Din ciclul: ,,Lacrimă născută din iubire pentru poem”)

––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

14 aprilie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Răstignirea cea de fiecare zi


În mine-n fiecare zi e paște,
Mă răstignesc pe cruci de amintiri,
Sorb vinul din seninele-ți priviri
Și visele cu tine îmi sunt moaște.

Piroanele dorinței port în palme,
În coastă-nfiptă lancea unui gest…
În piept ascunse doruri fac incest,
Iar ne-mplinirile rostesc sudalme.

Golgotă și-nviere port în mine,
Aprinse ruguri și prea reci cenuși,
Înconjurat de ziduri fără uși,
Doar zboru-mi este cale înspre tine.

Iar dacă mă voi frânge în cădere,
Sărutul tău, ca-n basm, va fi-nviere!

 

Speologie

Te-am găsit rătăcită
în pădurea propriilor gânduri…
Căutai nordul, după mușchiul
crescut pe tulpina viselor…
Ți-am dăruit un buchet de zâmbete
apoi,
înflorindu-ți pleoapele cu un sărut
te-am ascuns în peștera adâncă
a inimii,
rostogolind în urma noastră
piatra iubirii.

 

De atunci,
în picături de dor,
creștem unul spre altul,
stalactită spre stalagmită…

––––––––––

Nicu GAVRILOVICI

14 aprilie, 2018

Claudia BOTA: Popor ales de Domnul

Popor ales de Domnul

Dumnezeu și-a ales un popor sfânt pe pământ
Doar cu acest popor a vorbit și a încheiat legământ,
Pământul făgăduinței cu sârguință Tu le-ai dăruit
Și din multe năpaste și primejdii l-ai întărit și ferit.

 

Părinte Avraam ai lăsat cetatea Ur și ai venit în țara Canaanului
La stejarul Mamvri te-ai așezat când Dumnezeu te-a îndrumat,
Legământul sfânt l-ai împlinit prin ascultare neclintită ai urmat,
Prin credința ta statornică a crescut seminția tare a copacului.

 

Căci Israel fiind barbatul care l-a văzut pe Iahve
Credința și bărbăția Ți-a închinat-o prin fapte brave,
Popor ales dintre popoare a cărui speranță nu moare,
Ascultând glasul Tău când a greșit el Ți-a cerut iertare.

 

Israel țară a profeților care ești pământ al făgăduinței divine,
Privești din nou cu semeție, când clipa veșniciei nu e în ruine,
Leagăn al revelaților sfinte pentru a împlini voința Ziditorului,
Privești din slava inimii la Templul Sfânt ce luminează taina dorului!

––––––––

Claudia BOTA

14 aprilie 2018

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (9)

Perechea nr. 09

Marea vuia în nemărginirea-i surdă ecouri de amintiri de purtat printre unde. Eram printre ele, cândva eram…
Pe ţărmuri se-mpărţea ciocolată cu duiumul, soarele, îmbrăcat în şorţ de foc, ghemotoc, umplea cu ciocolată forme goale…nisipul era plin de clepsidre de paşi, da, da !… curgeau paşi peste timp şi-atâtea dorinţe de îngheţată polară pe-atunci…
Mă mai împrăştii şi-acum în dor visând la asfinţitul din zenit, sângele-mi prelinge amintire, dând gândului culoarea celor 360° în plutire, ca mai apoi, în scobor, punga soarelui să se frângă-n dinţi de undă şi să se-mprăştie-n incendiu pe ape…ce spectacol !
Deschid ochii şi-nchid amintirea, pleoapa se zbate-n alb…de sub macraméul mării mă trezesc sub aşternutul iernii, în crustă de omăt, de soare – nici umbră- vine-un frig de la Poli !! şi-am decis: fac din suflet igloo !…ne-om hiberna, iubire, dar vom fi treji în vis… jarul inimii ne-a ţine-n cald !!…
***
… interesantă chestiunea cu forme goale !
și câtă vâlvă-n gândire fondul …
vuietul mării este același din sâmbure,
că și-a mai întins-restrâns oglinda,
pustiile ei întreceau nisipurile, prin talaz,
vânturile însă spulberau la fel,
timpul lua-n trup forma clepsidrei
numai că-și dorea de moarte ciocolata
și la cât s-a petrecut, încă nu s-a descoperit
să aibe o dimensiune a înfulecării,
dar pe noi ne înghite ca viață,
altfel, habar n-am ce ne-am face
de ne-ar cere plata trecerii în carne
și produsele cărnii …
timpului nu-i e frică la pol !
nu-i e la ecuator,
mi-a spus un cosmonaut că sus
imponderabilul întinerește ființa,
deci, dă viața înapoi !
acum am înțeles fricile timpului,
iar în problema constantei,
puțin se va mai trece până s-ar
recunoaște eroarea …
în plutire, cercul capătă 360 de culori,
diferite ca amprentă
și de aici s-a demonstrat și că există
incedii de apă,
dar peștillor le e frică să-și dezvăluie
cheia tăcerilor …
doar ieri am pomenit durerea albă,
curcubeele s-au sufocat sub crusta de omăt,
sufletul mi-a cerut să-l împart în camere de frig,
marea și-a tras un igloo în macrame
și chiar ne-ar hiberna iubirea …
dar duceți naiba freonul de aici,
vreți să-mi însloiți jarul inimii ?

——————————-

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

14 aprilie, 2018