Dincolo de cuvânt suntem noi
Sub razele lunii,
macii vor continua să înflorească,
chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele,
de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii.
Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei,
şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă.
Doar sufletul se răceşte
chiar de-l depui pe o petală.
În clipa întâlnirii, a celor ce-au atins-o Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de cuvânt suntem noi”
În istoria unui neam există destine care aparent nu au nimic excepţional, nu acaparează scena istoriei, nu săvârşesc fapte spectaculoase, nu au nimic eroic. Cu toate acestea, prin viaţa lor exemplară, prin ţinuta morală, prin asumarea suferinţelor, ei strălucesc mai mult decât ceilalţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenillor, lasă o urmă mai adâncă.
Un acemenea destin neobişnuit, în istoria neamului românesc, este Valeriu Gafencu.
Pr. Constantin Voicescu nota : ,,undeva, într-o închisoare comunistă, a trăit şi a pătimit un om…, un tânăr cu suflet de crin, e vorba de Valeriu Gafencu”. Să vedem cine era el.
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, la marginea de răsărit a ţării, în Basarabia, în satul Sângerei, în apropiere de Bălţi. Părinţii săi, Vasile şi Elena, erau oameni cu stare, buni români şi creştini, tatăl său, învăţător, a făcut parte din Sfatul Ţării, care, la 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România. Valeriu mărturiseşte că mama sa era ,,o fată simplă, cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului”. În familia Gafencu s-au născut patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta.
Valeriu a făcut şcoala primară la Sângerei, apoi a urmat Liceul ,,Ion Creangă” din Bălţi, remarcându-se încă de atunci prin pregătirea sa serioasă, fiind iubit de colegi şi apreciat de profesori. Era exigent cu el însuşi şi sever, ca frate mai mare, cu educaţia surorilor sale, le îndruma prieteniile, lecturile etc. Valeriu, ca tânăr, era un suflet sensibil, pasionat de literatură şi este autorul unor încercări literare, publicate în revista liceului.
Continue reading „Ioan POPOIU: Valeriu Gafencu sau vocaţia sfinţeniei”
BRÂNCUŞI
(PIESĂ DE TEATRU ÎN TREI PĂRŢI)
PERSONAJELE:
Constantin Brâncuşi, Domnişoara Pogany, Mama artistului, Dumnezeu, Vocea
BRÂNCUŞI
( ESEU TEATROLOGIC )
Un atelier de sculptură. Se văd în el bucăţi de marmură necioplite, altele cioplite într-o formă incipientă. De asemenea atelierul lui Brâncuşi îţi sugerează de la început imaginea unui interior ţărănesc. Între scenă şi atelier se vede un geam, un fel de perete de sticlă transparentă, iar sculptorul şi obiectele care formează interiorul atelierului său se văd prin acest geam, care-ţi poate sugera incomunicabilitatea sau cerul. Sau că ceea ce se întâmplă pe scenă se petrece în cealălaltă dimensiune. Pe toată durata spectacolului se va vedea sculptorul stând pe scaunul său, sau în picioare, şi cioplind. Sau mişcându-se prin atelier, ori odihnindu-se, sau fumând, iar gândurile şi ideile lui, limbajul său interior se vor auzi în sală ca venind dintr-un difuzor, sau din mai multe difuzoare, dând impresia că vocea artistului, care se va auzi înceată (gâtuită, ca şi cum ar veni de pe altă lume ) şi tristă, vine de undeva de foarte de departe. De pretutindeni, din tot universul.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( şade pe un scaun în faţa unei pietre pipăind-o) Piatră ! (şoptind) Piatră ! (Pentru un moment avem impresia că auzim valurile mării lovindu-se de ţărm) Să iei piatra şi să-i dai forma unei fiinţe, a păsării, de pildă, este ca şi cum ai lua-o de acolo din trecut, de foarte de departe în timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea aşteaptă, tot aşteaptă neobosită…şi are puterea să aştepte în veci. Şi o aduci în clipa de azi. ( i se aude respiraţia adâncă ) Ce clar văd lucrul acesta. Să aduci piatra de acolo, din trecut, de la miliarde de ani, în clipa de faţă. (râde uşor, ca pentru el, cum râd bătrânii) Ar trebui să mă sperii şi să mă înfricoşez de puterea mea! ( oarecum speriat ) Dar nu m-a deformat ea, puterea aceasta ? ( mică pauză, departe parcă se aud ţipetele unor pescăruşi, triste, pustii)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Câteodată o simt mai mare decât mine. Ea, puterea aceasta. Şi atunci parcă şi-ar bate joc de mine. Dar m-am învăţat cu ea. (pune urechea şi ascultă piatra, o ascultă atent un timp) Parcă aud ceva, dar e puţin ce vreau eu să ştiu. Tot palma, tot pipăitul îmi spun mai multe… (respiră adânc, gâjâit) Piatra nu vorbeşte, ea îţi spune prin sine, prin substanţă, prin ordinea în care s-au aşezat atomii şi s-au făcut vinele pietrei. Şi asta e un lucru bun… Să poţi să vorbeşti prin tine, şi prin nimic altceva. ( după un timp de gândire, valurile mării se aud triste, pustii) Acesta este cel mai frumos fel de tăcere din toate câte le-am auzit eu, sau cel mai frumos fel de gândire.
Continue reading „Ştefan DUMITRESCU: Brâncuși (Piesă de teatru în trei părți)”
Fiind un stimulent educativ de o valoare inegalabilă în dezvoltarea omului, creatia umana este dialogul social reprodus prin forme clare de comunicaţie. Prin acest dialog social, realizat si centrat pe creatie/lectură, are loc procesul de influenţă ce orientează omul în a cunoaşte valoarea cuvântului scris şi rostit, valoarea sentimentelor şi convingerilor umane, valoarea imaginaţiei reale şi ireale, valoarea a tot ceea ce este firesc şi estetic în viaţa umană. Astfel, omul patrunzând în tainele reale şi ireale ale existenţei îşi dezvoltă la nesfârşit capacitatea intelectuală, respectiv, creând noi orizonturi şi idei obţinute în baza percepţiilor acumulate din lectură, lectura/cartea fiind creaţia umană de o mare valoare. În aşa mod, creaţia umană-cartea este un izvor de răspunsuri şi sursă de inspiraţie pentru om, acesta, în timp, devenind tot mai înţelept în procesele vitale ce sunt însoţite de conexiunea reciprocă a relaţiilor umane. Prin relaţiile de reciprocitate dintre oameni şi fenomene, anume cartea/lectura este acel fenomen intermediar şi acea substanţă care provoacă discuţii, schimb de păreri, contraziceri. Respectiv, cartea, creaţie umană, stimulează și plăsmuiește acţiuni cu caracter cultural şi, nemijlocit, activităţi ce dezvoltă şi pun în mişcare procesul evolutiv al dezvoltării umane. La rândul lor, activităţile culturale, având în centrul atenţiei cartea-lectura, sunt conţinuturi spirituale ce condiţionează existența umană pentru obtinerea celor mai desăvârşite valori. Iar valorile, substanţă corelată cu conţinutul intelectual şi spiritual al omului, sunt fenomene ce scot în evidenţă succesele şi importanţa componentelor sociale existente. Nemijlocit, prin valoare se conturează importanţa creaţiei umane (în funcție de merit social) care influenţează evolutiv omul şi societatea acestuia.
Continue reading „Galina MARTEA: Creaţia umană – conţinut spiritual în existența valorilor”
RUGĂCIUNE
Îmi îngrop
obrazul în palme,
un pumn de pământ dureros,
pleoapele mele
nu se pot închide,
lacrima sună a rugăciune.
TU MĂ AUZI
Doamne,tu mă auzi!
Nu îmi cunoști
nici chipul, nici glasul.
Continue reading „Lavinia BUD: Dincolo de lacrimi (stihuri)”
„Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor (cei care locuiau la Indus). Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi”.
(Herodot, „părintele istoriei”, apr. 2500 de ani în urmă)
Este ca un blestem care ne urmărește de peste 2000 de ani. Pe parcursul multimilionarei istorii stră-strămoșii noștri au avut de pătimit din cauza că nu au fost uniți (poate cu excepția perioadelor lui Burebista și Decebal când, uniți fiind, i-au impus pe puternicii lumii (romani-n.n.) să-i respecte). Și astăzi se aud aceleași constatări: „Unioniștii nu se pot uni între ei, cum pot să facă unirea cu România. Și asta e bine” spunea deunăzi la un post de televiziune kremlinezul socialist Gh. Novac. Are dreptate talimbul. Dacă nu faci unirea între unioniști despre care unire cu Țara poate fi vorba. Desigur, pentru cozile de topor o astfel de stare e bine, e chiar foarte bine. Nestingheriți de nimeni pot face orice. Dar oare bravii noștri lideri de partide de dreapta nu înțeleg acest lucru: dezuniți sunt foarte bine pentru kremlinezii socialiști, devin subiectul glumelor lor de prost gust. Să fi pierdut ei completamente elementarul simț al realității, al elementarei demnități (niște derbedei analfabeți dar obraznici își șterg picioarele de ei la diverse emisiuni televizate), capacitatea de a valorifica cele peste 30% din potențialul unionist acordat cu atâta generozitate de electorat. Fiind numeric majoritari în Basarabia cu circa 82%, dintre care peste 30% de unioniști, românii moldoveni de parcă nici n-ar exista. Kremlinezul Dodon îi numește minoritate etnică. Puținii alogeni susținuți de o masă de cozi de topor și rătăciți, conduc în continuare turma. Dreapta unionistă organizată în partide practic nu există. Timp de peste 25 de ani acest segment a fost permanent bântuit de diverse războaie fratricide: de la frontul popular îngropat de trădătorul Iu. Roșca care se lupta împotriva tuturor cu gândire românească, până la Partidul Liberal de astăzi care se luptă și el cu toți „trădătorii liberali” de pe dreapta. Nu mai ajung forțe să se lupte contra dușmanilor adevărați.
Un barometru al existenței și activității unui partid este cum și cât se vorbește, se scrie despre el. Despre PSRM, așa numitul partid de opoziție, și liderul lui neformal Dodon se vorbește mult. Într-un fel î-i invidiez pentru organizarea bună care lipsește partidelor de dreapta. Despre PCRM acuma aproape că nu se vorbește. Deci, acest partid practic nu mai există, locul lui pe stânga ocupându-l PSRM. Pe segmentul de centru la începuturi se plasa PSDM cu Oazu Nantoi în frunte, despre care acuma nu se mai aude nimic. Deci, de facto nu există. Locul lui l-a ocupat PD, partidul puterii, despre care se vorbește și se scrie mult, fapt ce demonstrează, de asemenea, că există cu toate coțcăriile pe care le-a comis pentru a ajunge unic partid de guvernământ. Despre PLDM, cel mai puternic altă dată, după PCRM, partid din ultimii 20 de ani, astăzi practic nu se mai vorbește nimic. Însă pe acest segment au apărut formațiunile PAS și PDA despre care se scrie și se vorbește mult. Chiar dacă este unul tânăr partidul PAS are un lider integru, destul de dinamic (a se vedea ultimele vizite la Bruxel și în SUA) și credibil (cele peste 48%, oficiale dar în realitate mai multe vorbesc despre aceasta). Continue reading „Valeriu DULGHERU: Blestemul care urmărește dreapta în Basarabia”
În cursul uneia dintre vacanțele mele « românești » am stat mai tot timpul la Borloveni, în Valea Almăjului. A fost un timp binecuvântat.
În una din zile am urcat în susul Nerganului printre copaci schimbând culorile și în șopot de râu. Am ajuns până la un picior, „crac”, Strâmba (cred). Am urcat pe el lin și într-o tăcere și solemnitate de catedrală. Am trecut printre goruni și fagi învăluiți în culorile Toamnei și în puritate ca la facerea lumii. La un moment dat am greșit cărarea, am trecut printre livezi, literalmente copleșite de mere: roșii, galbene, aurii. Am trecut pe lângă colibe tainice și contopite cu natura. Mici vetre de foc și viață. Eram încredințat că urc spre vârful „Dâlma” de unde voi putea cobora în Borloveni. După circa treizeci de minute am văzut că m-am rătăcit. Era doar jumătatea dimineții, vremea era superbă, știam că nu putusem să mă abat din drum mai mult de circa doi kilometrii și deci nu eram nici neliniștit și nici în panică. Dar livezile deveneau rare, intram în poiene necosite și treceam pe lângă „colibe” ce păreau abandonate și mă temeam să intru în pădure gândind că aș termina mergând în cercuri. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Râul, ramul””
BALADII
de ce mai cădea
ascult ca-n toate serile
nici față
coupo santo
o prea frumoasă
sariul
nu m-ai lăsat
brahmopanishad
eudaimonia
rănimu-ne
focul noap
moartea în ce chip s-a
vor mai veni
Gange în Holderlin
tune-ți
prin iarba codrilor
din mormânt
te vei afla
iar spune-mi
de ce mai cădea
de ce mai cădea un crac al dudului alb de-aia
doagele se înmulţeau nu se înmulţeau dogarul
apărea mai rar şi acum nu-i nici dudul roşu
săpând cu nepricepere s-a scurs
atâta vreme încât cu apa de acum
deasupra tot mai cobor ca o rugină
Demisia d-nei Laura C. Kövesi, din 2013 procurorul şef la Direcția Națională Anticorupție? DNA, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, combate corupția la nivel înalt, colaborează cu Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă / OLAF și e firește sub presiunea președinților de partide, prim-miniștrilor, miniștrilor, senatorilor, deputaților etc. corupți, mai ales ortodocși, care refuza in pectore acquis-ul UE, obligațiile de sorginte catolica, străine de cutuma devălmășiei valahe, statului paralel. Un mileniu de incompatibilitate dintre ortodocșii și catolicii nu s-a volatilizat la aderarea la civilizația occidentală. 1989 Cortina de Fier s-a metamorfozat în una de Argint, dar mentalitățile diferire, decalajul est-vest se perpetuiază, Vezi confruntarea de civilizații, confesiuni, concepții politice, juridice …
http://www.logossiagape.ro/
http://confluente.org/viorel_
Pentru Samuel P. Huntington în Ciocnirea civilizațiilor, granița e pe Carpați, la răsărit in mentalul ortodox, justiția e a Puterii, in vest e invers. In afara de acesta realitate milenara mascata în Războiul Rece de ideologii fără Dumnezeu, de care ținem seama politically correct, mai este si viziunea lui José Ortega y Gasset. Autorul Revolta maselor, descoperă (1) că toți purtam masca preotului, doctorului, judecătorului etc., mii profesii vechi de milenii pe care ne străduim să le îndeplinim, dar nu de rare ori nu facem față, doar masca ne salvează, și (2) că oamenii de rând în lupta lor anevoioasă de a face față nevoilor zilnice sunt în conflict cu intelectualii pe care nu-i înțeleg, îi detestă, urăsc din tot sufletul.
Plecând de de aceste considerente religioase și filozofice, cazul d-nei Kövesi este dupa Huntington atât la frontiera celesta și terestră, ortodoxie-catolicism, stat paralel oriental versus occidental, cât și după Ortega y Gasset, la granița conflictului inexoriabil dintre intelectualii par excellence de sorginte occidentală și dreptcredincioșii jerfelnici orientali. Suntem în fata unui conflict religios între culturi, civilizații, care n-ar avea nevoie de nici un rechizitoriu în viziunea orientală, ortodoxă moldo-valaha, dacă România n-ar fi aderat la acquis-ul UE, la alianța militară NATO, până la Marea Neagră. Continue reading „Viorel ROMAN: Războiul dintre Statele Paralele (2)”
Introducerea puterii personale, pentru a impune prin mijloace extra-constituţionale marile reforme, nu era lipsită de riscuri pentru viitor, aşa cum avea s-o arate evoluţia evenimentelor. Libertatea presei fusese înăbuşită, opoziţie parlamentară, după 2/14 mai 1864, practic nu mai exista, M. Kogălniceanu, primul-ministru reformator, a dost destituit, în ianuarie 1865, măsurile de aplicare a reformei agrare întârziau, iar lumea părea obosită de acest iureş reformator fără sfârşit. Mai grav era faptul că în jurul lui Cuza se constituise o camarilă, alcătuită din oameni abuzivi şi fără scrupule precum Cezar Librecht (evreu de neam), directorul telegrafului, favoritul domnului, Ioan Docan, vărul lui Cuza, N. Creţulescu şi N. Pisoschi, care reuşiseră să câştige încrederea domnului şi nu răspundeau în faţa nimănui. Pe plan extern, regimul lui Cuza nu se mai bucura sprijinul puterilor şi în special al Franţei.
Nemulţumirile împotriva regimului lui Cuza au atins apogeul în vara lui 1865, când domnul a părăsit ţara pentru a merge la băi, însărcinând pe Cezar Librecht, şeful camarilei, cu supravegherea treburilor guvernamentale. În absenţa domnului, la 3/15 august 1865, s-a produs o mişcare (manifestaţie), care, în urma intervenţiei armatei, s-a soldat cu 20 de morţi şi peste 100 de răniţi. Aceste frământări au încurajat opoziţia internă anti-Cuza şi au nemulţumit puterile europene, marele vizir Fuad Paşa considera acţiunea drept expresia ,,unei nemulţumiri generale”, iar în presa franceză se vorbea despre instabilitatea regimului Cuza şi apropiatul său sfârşit. Cuza însuşi, tot mai singur, la deschiderea sesiunii parlamentare, în decembrie 1865, îşi manifesta intenţia de a abdica, iar D. Bolintineanu nota că, după aceasta, ,,puţini nu îl trădară”.
În cele din urmă, în urma unei conspiraţii, în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost arestat în palatul domnesc, silit să abdice, apoi a părăsit ţara (a murit în mai 1873, fiind adus în ţară şi îngropat la Ruginoasa).
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (3)”