Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (3)

Introducerea puterii personale, pentru a impune prin mijloace extra-constituţionale marile reforme, nu era lipsită de riscuri pentru viitor, aşa cum avea s-o arate evoluţia evenimentelor. Libertatea presei fusese înăbuşită, opoziţie parlamentară, după 2/14 mai 1864, practic nu mai exista, M. Kogălniceanu, primul-ministru reformator, a dost destituit, în ianuarie 1865, măsurile de aplicare a reformei agrare întârziau, iar lumea părea obosită de acest iureş reformator fără sfârşit. Mai grav era faptul că în jurul lui Cuza se constituise o camarilă, alcătuită din oameni abuzivi şi fără scrupule precum Cezar Librecht (evreu de neam), directorul telegrafului, favoritul domnului, Ioan Docan, vărul lui Cuza, N. Creţulescu şi N. Pisoschi, care reuşiseră să câştige încrederea domnului şi nu răspundeau în faţa nimănui. Pe plan extern, regimul lui Cuza nu se mai bucura sprijinul puterilor şi în special al Franţei.

  Nemulţumirile împotriva regimului lui Cuza au atins apogeul în vara lui 1865, când domnul a părăsit ţara pentru a merge la băi, însărcinând pe Cezar Librecht, şeful camarilei, cu supravegherea treburilor guvernamentale. În absenţa domnului, la 3/15 august 1865, s-a produs o mişcare (manifestaţie), care, în urma intervenţiei armatei, s-a soldat cu 20 de morţi şi peste 100 de răniţi. Aceste frământări au încurajat opoziţia internă anti-Cuza şi au nemulţumit puterile europene, marele vizir Fuad Paşa considera acţiunea drept expresia ,,unei nemulţumiri generale”, iar în presa franceză se vorbea despre instabilitatea regimului Cuza şi apropiatul său sfârşit. Cuza însuşi, tot mai singur, la deschiderea sesiunii parlamentare, în decembrie 1865, îşi manifesta intenţia de a abdica, iar D. Bolintineanu nota că, după aceasta, ,,puţini nu îl trădară”.

  În cele din urmă, în urma unei conspiraţii, în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost arestat în palatul domnesc, silit să abdice, apoi a părăsit ţara (a murit în mai 1873, fiind adus în ţară şi îngropat la Ruginoasa).

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (3)”