Introducerea puterii personale, pentru a impune prin mijloace extra-constituţionale marile reforme, nu era lipsită de riscuri pentru viitor, aşa cum avea s-o arate evoluţia evenimentelor. Libertatea presei fusese înăbuşită, opoziţie parlamentară, după 2/14 mai 1864, practic nu mai exista, M. Kogălniceanu, primul-ministru reformator, a dost destituit, în ianuarie 1865, măsurile de aplicare a reformei agrare întârziau, iar lumea părea obosită de acest iureş reformator fără sfârşit. Mai grav era faptul că în jurul lui Cuza se constituise o camarilă, alcătuită din oameni abuzivi şi fără scrupule precum Cezar Librecht (evreu de neam), directorul telegrafului, favoritul domnului, Ioan Docan, vărul lui Cuza, N. Creţulescu şi N. Pisoschi, care reuşiseră să câştige încrederea domnului şi nu răspundeau în faţa nimănui. Pe plan extern, regimul lui Cuza nu se mai bucura sprijinul puterilor şi în special al Franţei.
Nemulţumirile împotriva regimului lui Cuza au atins apogeul în vara lui 1865, când domnul a părăsit ţara pentru a merge la băi, însărcinând pe Cezar Librecht, şeful camarilei, cu supravegherea treburilor guvernamentale. În absenţa domnului, la 3/15 august 1865, s-a produs o mişcare (manifestaţie), care, în urma intervenţiei armatei, s-a soldat cu 20 de morţi şi peste 100 de răniţi. Aceste frământări au încurajat opoziţia internă anti-Cuza şi au nemulţumit puterile europene, marele vizir Fuad Paşa considera acţiunea drept expresia ,,unei nemulţumiri generale”, iar în presa franceză se vorbea despre instabilitatea regimului Cuza şi apropiatul său sfârşit. Cuza însuşi, tot mai singur, la deschiderea sesiunii parlamentare, în decembrie 1865, îşi manifesta intenţia de a abdica, iar D. Bolintineanu nota că, după aceasta, ,,puţini nu îl trădară”.
În cele din urmă, în urma unei conspiraţii, în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost arestat în palatul domnesc, silit să abdice, apoi a părăsit ţara (a murit în mai 1873, fiind adus în ţară şi îngropat la Ruginoasa).
Autorii actului de la 11/23 februarie 1866 (I. C. Brătianu, N. Golescu, C. A. Rosetti, I. Ghica, D. A. Sturdza, L. Catargiu) au acţionat rapid pentru introducerea unui nou regim politic în România, pentru a stabili o monarhie constituţională, prin aducerea unui prinţ străin pe tronul României. În dimineaţa aceleiaşi zile, a fost instituită o Locotenenţă domnească, formată din N. Golescu, L. Catargiu şi col. N. Haralambie, care a desemnat un nou guvern condus de I. Ghica, alcătuit din liberali şi conservatori. Convocate de urgenţă, în sesiune extraordinară, la mijlocul zilei, Camera şi Senatul l-au ales pe Filip de Flandra drept principe ereditar al României. Întreaga acţiune politică din 11 februarie 1866, de la răsturnarea lui Cuza până la proclamarea prinţului străin, era considerată în epocă o adevărată ,,revoluţie naţională”! Europa era pusă, mai mult ca oricând, în faţa faptului împlinit, iniţiatorii actului fiind decişi să nu mai ţină seama de voinţa puterilor europene, ci să acţioneze cu fermitate ca exponenţi ai unei naţiuni libere, hotărâtă să-şi croiască singură soarta. Alegerea unui principe belgian nu era întâmplătoare, această ,,ţară latină” fiind considerată un model pentru pentru cei care voiau să transforme România într-o ,,Belgie a Orientului”, bucurându-se de independenţă şi neutralitate.
În ciuda reuşitei acţiunii politice, o surpriză a apărut totuşi, în momentul în care candidatul la tronul domnesc a anunţat refuzul de a primi alegerea sa în fruntea României. La 14/26 februarie, refuzul principelui era anunţat la Bucureşti şi, în aceeaşi zi, Poarta, puterea suzerană, solicita aprobarea Puterilor Garante pentru a trimite un comisar în România, cu sarcina de a pune capăt unirii celor două ţări! ,,Desfacerea” unirii Principatelor era complet nerealistă, dar primejdia nu era mai puţin reală, cele trei puteri vecine, Turcia, Rusia şi Austria, fiind decise să acţioneze unitar pentru a-şi atinge scopul. În cele din urmă, păşindu-se pe calea negocierilor, împăratul Franţei, Napoleon III, a propus convocarea unei Conferinţe internaţionale, referitoare la situaţia Principatelor, care avea să-şi înceapă lucrările la Paris, la 26 februarie/10 martie 1866. De la început, au apărut serioase neînţelegeri între Puteri, cu privire la viitorul politic al Principatelor, ceea ce a permis oamenilor politici români să poată realiza dezideratul naţional, al întronării unui principe străin, conform dorinţei Adunărilor ad-hoc din 1857.
Esenţial era, în acel moment, aflarea unui nou candidat la domnie; în acest scop, I. C. Brătianu, principala personalitate a regimului instituit la 11 februarie 1866, s-a implicat cu toată fiinţa sa şi, la 14/26 martie, împreună cu I.Bălăceanu, agentul diplomatic de la Paris, anunţa la Bucureşti candidatura prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. După ce-a obţinut aprobarea din ţară a demersului său, I. C. Brătianu s-a îndreptat spre Dusseldorf şi, la 19/31 martie, a fost primit în audienţă de tatăl prinţului, Carol Anton, apoi de însuşi tânărul principe Carol, cu care a avut o întrevedere de două ore. Acesta, fără a oferi un răspuns categoric, s-a arătat vădit interesat de ofertă făcută de români. Brătianu a informat apoi Locotenenţa şi guvernul despre acceptul prinţului, chiar dacă acesta nu era încă o certitudine. Revenit în ţară, el a cerut guvernului să propună oficial acestuia (prinţului) candidatura la tronul României şi să organizeze un plebiscit (referendum), prin care cetăţenii să aprobe venirea lui Carol în ţară. La 30 martie/11 aprilie, într-o Proclamaţie, Locotenenţa domnească anunţa candidatura lui Carol şi organizarea plebiscitului, subliniindu-se că prinţul era ,,rudă, prin două ramuri, cu Napoleon III”. Plebiscitul, care urma să decidă viitorul politic al României, s-a desfăşurat între 2/14 aprilie-8/20 aprilie 1866 şi s-a soldat cu o substanţială majoritate de voturi (peste 600.000). Dar această manifestare a voinţei naţionale nu a trecut fără emoţii, deoarece forţele separatiste, stimulate de agenţi ruşi, erau încă active: la 3/15 aprilie, la Iaşi, a avut loc o manifestaţie de stradă anti-unionistă, în care implicaţi N. Rosetti-Roznovanu, cneazul Const. Moruzi şi mitropolitul Calinic Miclescu. Dar acţiunea separatistă, care viza ruperea Moldovei de România, a fost înăbuşită prin intervenţia armatei, înregistrându-se morţi şi răniţi.
În timp ce I. C. Brătianu anunţa reuşita plebiscitului bătrânului prinţ Carol-Anton, regele Prusiei Wilhelm I îşi exprima rezervele, într-o depeşă către tânărul prinţ, dar acesta comunica tatălui său ,,decizia sa hotărâtă de a primi coroana română”. În schimb, cancelarul Bismarck îndemna pe prinţul Carol, la 7/19 aprilie, să accepte coroana şi să pună Conferinţa de la Paris în faţa unui fapt împlinit. În aceste condiţii, la 19 aprilie/1 mai, sosea la Dusseldorf I. C. Brătianu şi dr. Carol Davila, care anunţau oficial prinţului rezultatul plebiscitului.
După plebiscit, la 9/21 aprilie, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Constituantă, cu sarcina expresă de a elabora prima constituţie a României, care şi-a deschis lucrările la 28 aprilie/10 mai 1866. În Mesajul adresat de Locotenenţa domnească membrilor Constituantei se arăta că Unirea intrase ,,în dreptul ginţilor”, era subliniat faptul că se făcuseră ,,imense sacrificii” şi că se dorea menţinera ei ,,neatinsă în viitor”. În încheiere, locotenenţii domneşti cereau Adunării să ,,consacre” rezultatele plebiscitului. În zilele următoare, la 1/13 mai, Adunarea proclama hotărârea ei nestrămutată de a menţine ,,România una şi nedespărţită”, iar Carol I era proclamat ,,principe ereditar al României”. Între timp, tânărul prinţ, plecat din ţara sa la sfârşitul lui aprilie, după o călătorie aventuroasă (incognito!), debarca la Turnu-Severin, la 8/20 mai, iar la 10/22 mai 1866, el intra triumfal în Bucureşti, ovaţionat de locuitori, şi depunea jurământul în faţa reprezentanţilor naţiunii. Începea o nouă epocă a istoriei naţionale.
—————————–
Prof. Ioan POPOIU,
licențiat în Istorie-Filosofie și Teologie
Câmpulung Moldovenesc
15 februarie 2018