Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE

                 La 1 februarie 1852 se naște în Istoria literaturii române Ion Luca Caragiale, unul din Marii scriitori români. Un scriitor problematic, care a îmbogățit enorm literatura română. Cum se apropie ziua aniversară să-i mulțumim scriitorului Ion Luca Caragiale pentru opera pe care ne-a dăruit-o, (și din care nu am învățat nimic!) să-i binecuvântăm cu recunoștință părinții și să ne rugăm Domnului să-l ierte pentru răutățile și ticăloșiile săvârșite în viața! Iartă-l, Doamne, că mare a fost ca scriitor și tare  păcătos a fost ca om!  Fie ca Domnul să aibă grijă de sufletul lui în ceruri. Amin!

                Noi îl sărbătorim cu dragoste și cu umilință dedicându-i aceste trei poeme. Veniți cu noi să-l colindăm, acasă, unde s-a născut și unde ne așteaptă părinții lui. În cazul în care revistele literare vor să publice mesajul și poemele noastre noi le suntem recunoscători!  Doamne ajută! Fie ca Domnul să ajute poporul român!

***

 

SĂ-L COLINDĂM PE CARAGIALE

 

O, leru-i, ler

E sărbătoare-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate,

 

O, leru-i, ler,

La Haimanale,

Vin să-l colinde

De pretutindeni,

Pe Caragiale,

 

Profesori şi critici,

Şi cititori

Vin să-l colinde,

Cu buchete de flori,

 

Vin să se plece,

În faţa lui,

Să-i mulţumească,

Şi să-l slăvească,

Leru-i, leru-i!

 

O, leru-i, ler,

Vremea-i bătrână,

E sărbătoare înaltă,

În cultura română,

 

Din toată lumea,

Leru-i, leru-i

Vin să-l slăvească,

Personajele lui,

 

Şi să-l colinde,

O, lerui, ler,

Aici pe pământ,

Şi-acolo-n cer

 

E sărbătoare,

Dar e şi jale,

O ţară-ntreagă-l colindă

Pe  Caragiale,

 

Cu mult respect

O, leru-i ler,

Îţi mulţumim,

Dragă Monşer

 

Fie ca Steaua,

Ce te-a adus

Să strălucească

În veci, mai sus,

 

O, leru-i, ler

Spre Rai apucăm,

Pe nenea Iancu,

Să-l colindăm,

 

Răsună ţara,

De atâtea colinde,

Gloria lui,

In lume se-ntinde!

 

O, leru-i, ler

E zi sfântă-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate!

 

 

CARAGIALE

 

Cum umblă domnul Caragiale

Prin ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord

 

C-a auzit în lumea asta

Că neamul românesc dispare

Şi s-a sculat atunci din morţi

Îndureratul Caragiale

 

Ca să ne spună el anume

Ceva ce ne-ar îmbărbăta,

Totul e-atât de trist în lume

De parc-n toţi s-ar înnopta

 

Cum umblă domnul Caragiale

Prin Ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord.

 

 

CARAGIALE SI DUMNEZEU

 

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu lui Sfântul Petru,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că prea multe jelete şi ţipete aud,

şi mai mult decât toate

mă asurzeşte zăngănitul de arme,

I-auzi ce bubuie tunurile

şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi.

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând, suduind  şi gemând…

 

– Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre,

oftând, care era şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea, săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât

mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba  ce mai e pe la ei prin sat,

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE”

Ștefan DUMITRESCU: Poeme de Ziua României

POPORUL ROMÂN

 

Noi vom muri asasinaţi

Într-un apus adânc de soare

Pe ţărmurile unui veac

Gesticulând a disperare!

 

 

STĂ PATRIA

 

Stă  patria ca pâine în câmpie

Deasupra  ei se-nalță bolta albastră

Și veșnicia este veșnicie

Și țara noastră este tot a noastră

 

Stă Patria ca stâlpul pe un deal

Vieții  eterne susținându-i rostu

Că încă mai avem un ideal

Și neamul nostru este tot al nostru

 

Stă patria ca vulturul pe munte

Ochiu-i străluce-n lume ca un soare

Mai suntem iată dacă tot mai suntem

Dacă iubirea aceea ne mai doare!

 

 

POETUL

 

Eram poet si plângeam

Mergeam pe străzi frumos luminate

Se mira lumea şi se-ntreba

Cine e domnul cu marea în spate!

 

 

CU DEZNĂDEJDE TE IUBESC, POPORUL MEU!

 

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu!

Sălbatic, dureros, nebun, sfâşietor

Mi-e dor de tine, neamul meu, cumplit  mi-e dor,

Te-aş lua în braţe ca pe Dumnezeu!

 

Ce se întâmplă neamul meu cu noi?

De am ajuns ruşinea astei lumi?

Să fim noi blestemaţi, proscrişi, nebuni?

Să ne târâm ca viermii prin noroi!

 

Poporul meu, durerea mea adâncă!

Revoltă-te, ridică-te de la pământ,

Zdrobeşte-ţi trădătorii, blestemând,

Viermii demult adânc în noi mănâncă!

 

Sălbatic, dureros, scrâşnind, sfâşietor,

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu,

Nu ţi-e ruşine oare, nu ţi-e greu?

Să-şi bată joc de tine toţi cum vor?

 

 

CĂCI CE EŞTI DUMNEATA,

BIETULE NEAM ROMÂNESC?

 

Căci ce eşti dumneata bietule neam românesc

Decât lacrima căzând a lui Dumnezeu

Care se plânge pe sine din veşnicie

Lumea născându-se astfel mereu

 

 

ŢARĂ MICĂ ŞI SINUCIGAŞĂ

 

Ţară mică şi sinucigaşă!

Vai de capul tău, sărmană ţară,

Toţi te jefuiră şi scuipară,

Iar la urmă o făcuşi şi tu!

 

O istorie întreagă căutară,

Să te ardă şi să te sfâşie,

Nici ţărâna să nu-ţi mai rămâie,

Numai amintirea-ţi de ocară!

 

Şi ce n-au putut să-ţi facă-n veac,

Liftele păgâne şi străine

O făcuşi tu, ţara mea, mai bine,

Cu o sete fără de egal!

 

Vai de capul tău, nenorocito!

Din tot ce-am fost nimic n-o să rămână,

Nici măcar o mână de ţărână,

Care să spună că am fost aici!

 

 

DOAMNE, IISUSE CRISTOASE, STRIG!

 

Doamne,

Iisuse Christoase

Turlă de izvoare

Şi chiparoase!

Mi-ai spus că stai

La uşa mea

Cum tremură pe zare

O stea

Şi baţi în lemn

Cu mâna Ta de catifea

Numai să aud eu

Şi să zic, intră, Doamne!

Vorbeşte cu mine

Ceaţă de miere

Murmur de izvoare

Intră, Doamne,

Turn de lumine!

 

Isuse, Iisuse.

Te strig, Iisuse!

Nu mai pot!

Doar eu stau

De treizeci de ani

Ca un schilod şi netot

Şi nu spun

Intră Hristoase,

Ci urlu ca un nebun,

În gura mare.

Intrăăăăă, Hristoaseeeeee!

Ca un văzduh, ca o mare

De mătase

Ca o pădure

Ca un munte de sare.

Clocotesc

Ca un Ocean în picioare!

 

Numai vino o dată!

Mângâiere dulce

Catifelată.

Miluieşte-Te de mine,

Blândule Tată,

Turn Împărătesc

Nu mai pot

Hohotesc!

 

De durere

Se rupe carnea pe mine

Mă prăbuşesc

De ani de zile Te chem!

Urlând în gura mare

Ca un nebun.

Ca o turlă pe zare

Din toţi rărunchi

Urlu şi ţip

Ca un Munte

Ca un deşert de nisip.

Intră Iisuse

Numai intră o dată,

De-atâta suferinţă

Nu mai pot.

Sunt ca o baltă.

De mocirlă, de viermi,

De borhot.

O, Doamne, Iisuse Christoase,

Deal de petale

Şi de mătase.

Mal înalt de oase.

Vino, intră

În carnea mea.

Ca licoarea de stea.

În sufletul meu

Ca puroiul de zeu.

Ca o mireasmă de tei.

Nesfârşită şi alizeu!

Ca-ntr-un lac.

Iisuse Christoase fie-ţi milă,

Fii bun.

Ajută-mă acum!

Floare albă de prun!

Aripă pe zare

De fum.

Acum! Acum!

Am eu nevoie de ajutor.

De iertarea şi de

Bunătatea Ta!

Acum ţip eu

Şi urlu

După ea!

 

Acum când urlu şi

Când gem.

Când îmi este sufletul

De iască şi de lemn.

Doamne Iisuse, fii bun!

Catapeteasmă şi azimă

De bunătate.

Iartă-mi Tu păcatele.

Toate!

Şi salvează-mă

De această suferinţă cumplită.

De parcă mi-ar fi inima

Pusă pe plită

Încinsă

Şi de ruşinea

Care mă omoară

Mă chinuie ca

Mălura amară!

 

Doamne Iisuse

Întinde-mi mâna

Şi salvează-l pe robul Tău!

Mă târâi pe pământ.

Aş urla, aş plânge.

Mi-e rău!

 

Te mai strig iar

Şi iar

Mireasmă de cleştar

Clipocit

De mărgăritar.

Urlu către tine.

Iisuse, Iisuse! Vină

Aşternut de miere

Crâng de lumină.

Salvează-mă o dată,

Nu mai pot,

Tatăăăăăăăă!

O rană sunt

Care Te strig,

Te cheamă!

Îţi urlă Numele.

Ţi-L şopteşte,

Ţi-L pipăie cu limba

Împărăteşte!

Ţi-l descântă,

Ca pe peşte!

Ţi-l mângâie

Cu dragoste.

Doamne fereşte!

 

Iisuse Christoase, mi-ai promis

Că Tatăl ceresc este Iubire

Şi bunătate!

Te mai strig încă o dată.

Şi încă o dată,

În noapte!

Parcă eu aş fi o jumătate

Şi Tu cealaltă jumătate.

Din muntele de petale,

Ameţitoare, înmiresmate.

Te strig şi iar te strig,

Vino Hristoase

Mi s-a depus suferinţa,

Ca rugina pe oase!

Doamne,  ajută-mă.

Nu mă mai lăsa mult,

Să strig.

Sunt secătuit.

Îmi e urât.

Îmi e frig.

Îmi este ruşine,

Fie-Ţi Iisuse

Milă de mine!

 

De tot,

Ajută-mă, că nu mai pot!

 

 

DOAMNE , CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI?!

 

Doamne, ce e cu noi, ce se întâmplă cu noi?

Ce se petrece, Ţara mea, cu dumneata?

Istoria a devenit demult o hazna,

Ne târâm gemând până la gât în noroi!

 

Îmi vine să plâng, să urlu, să blestem,

M-aş sinucide, îmi este ruşine, vomit,

Politicienii te cred un  popor tâmpit,

Scârbit Dumnezeu nu ne mai dă nici un semn!

 

Cum de am ajuns în halul acesta, neamul meu?

Nu te doare, nu-ţi e milă de tine, nu ţi-e ruşine?

Că ţi-ai pune ştreangul de gât mai bine,

Nu ţi-e silă de tine, nu ţi-e frică de Dumnezeu?

 

Neamul meu asasinat, ce ne facem acum?

Îţi pleacă oamenii din ţară ca şobolanii,

Îşi freacă mâinile de bucurie duşmanii,

Doamne, ce frig e în istorie, ce urât! Şi ce fum!

 

 

O ŢARA MEA, O ŢARA MEA INFIRMĂ!

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă!

 

O, ţara mea, jelanie adâncă!

Mai strălucind o clipă în neant

Răsună vast tărâmul celălalt,

Viermii în noi tăcuţi şi grav mănâncă!

 

Doar hoţii şi lichelele la noi prosperă

E-o tragedie să te naşti valoare

Totul în tine, ţara mea, mă doare,

Mai bine-aş fi trăit în altă eră!

 

Mă-nchid în cochilia mea şi plâng!

Ferice fie hoţii astei naţii,

Se-ntreacă în urale şi ovaţii,

Poet nefericit, popor nătâng!

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un  ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă!

 

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: Poeme de Ziua României”

Ştefan DUMITRESCU: Brâncuși (Piesă de teatru în trei părți)

BRÂNCUŞI

(PIESĂ DE TEATRU ÎN TREI PĂRŢI)

PERSONAJELE:

Constantin Brâncuşi, Domnişoara Pogany, Mama artistului, Dumnezeu, Vocea

 

BRÂNCUŞI

( ESEU TEATROLOGIC )

 

Un atelier de sculptură. Se văd în el bucăţi de marmură necioplite, altele cioplite într-o formă incipientă. De asemenea atelierul lui Brâncuşi îţi sugerează de la început imaginea unui interior ţărănesc.  Între scenă şi atelier se vede un geam, un fel de perete de sticlă transparentă, iar sculptorul şi obiectele care formează interiorul atelierului său se văd prin acest geam, care-ţi poate sugera  incomunicabilitatea sau cerul. Sau că ceea ce se întâmplă pe scenă se petrece în cealălaltă dimensiune. Pe toată durata spectacolului se va vedea sculptorul stând pe scaunul său, sau în picioare, şi cioplind. Sau mişcându-se prin atelier, ori odihnindu-se, sau fumând, iar gândurile şi ideile lui, limbajul său interior se vor auzi în sală ca venind dintr-un difuzor, sau din mai multe difuzoare, dând impresia că vocea artistului, care se va auzi înceată (gâtuită, ca şi cum ar veni de pe altă lume ) şi tristă, vine de undeva de foarte de departe. De pretutindeni, din tot universul.

CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( şade pe un scaun în faţa unei pietre pipăind-o) Piatră ! (şoptind) Piatră ! (Pentru un moment avem impresia că auzim valurile mării lovindu-se de ţărm) Să iei piatra şi să-i dai forma unei fiinţe, a păsării, de pildă, este ca şi cum ai lua-o  de acolo din trecut, de foarte de departe în timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea aşteaptă, tot aşteaptă neobosită…şi are puterea să aştepte în veci. Şi o aduci în clipa de azi. ( i se aude respiraţia adâncă ) Ce clar văd lucrul acesta. Să aduci piatra de acolo, din trecut, de la miliarde de ani, în clipa de faţă. (râde uşor, ca pentru el, cum râd bătrânii) Ar trebui să mă sperii şi să mă înfricoşez de puterea mea! ( oarecum speriat ) Dar nu m-a deformat ea, puterea aceasta ? ( mică pauză, departe parcă se aud ţipetele unor pescăruşi, triste, pustii)

CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Câteodată o simt mai mare decât mine. Ea, puterea aceasta. Şi atunci parcă şi-ar bate joc de mine. Dar m-am învăţat cu ea. (pune urechea şi ascultă piatra, o ascultă atent un timp) Parcă aud ceva, dar e puţin ce vreau eu să ştiu. Tot palma, tot pipăitul îmi spun mai multe… (respiră adânc, gâjâit) Piatra nu vorbeşte, ea îţi spune prin sine, prin substanţă, prin ordinea în care s-au aşezat atomii şi s-au făcut vinele pietrei. Şi asta e un lucru bun… Să poţi să vorbeşti prin tine, şi prin nimic altceva. ( după un timp de gândire, valurile  mării se aud triste, pustii) Acesta este cel mai frumos  fel de tăcere din toate câte le-am auzit eu, sau cel mai frumos fel de gândire.

Continue reading „Ştefan DUMITRESCU: Brâncuși (Piesă de teatru în trei părți)”

Ștefan DUMITRESCU: Să-l colindăm pe Caragiale

Au venit Sărbătorile de iarnă, Domnul nostru Iisus Christos, care este nașterea și venirea continuă a Domnului pe pământ, se mai naște încă o dată.  Colindătorii au pornit ca odinioară în satele românești prin  Țară să-i colinde pe marii Scriitori, pe marii Oameni dați de acest pământ. Acum ne îndreptăm prin  nămeții pufoși și înmiresmați  ca niște grădini uriașe de crini de pe alte tărâmuri să ajungem la Haimanale  să-l colindăm pe Marele Caragiale. Auziți cum sună zurgălăii, cum pocnesc urătorii din bice, cum vine de departe tânguiosul sunet de corn. Haideți să-l colindăm cu toții, scriitori, copii, toți românii pe  nenea Iancu, să se scoale din morți !

 

SĂ-L COLINDĂM PE CARAGIALE

 

 O, lerui, ler

E sărbătoare-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate,

 

O, lerui, ler,

La Haimanale,

Vin să-l colinde

De pretutindeni,

Pe Caragiale,

 

Profesori şi critici,

Şi cititori

Vin să-l colinde,

Cu buchete de flori,

 

Vin să se plece, Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: Să-l colindăm pe Caragiale”

Ștefan DUMITRESCU: Caragiale și Dumnezeu

 Poemul este o meditație amară, profundă, plină de un umor dulce amestecat cu o  melancolie amară asupra  istoriei neamului nostru, asupra metehnelor și defectelor poporului român,  care nu a învățat nimic din tragediile prin care a trecut. De aceea Dumnezeu și sfântul Petre  încercând să îl salveze prin corijare își pun întrebarea dacă poporul român poate fi salvat. Poemul  „CARAGIALE ȘI DUMNEZEU” ne pune tuturor întrebarea, se poate poporul român schimba,  poate  el fi  schimbat ? Se poate salva  poporul român în istorie ?

 

        CARAGIALE ŞI  DUMNEZEU

 

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că aud prea multe jelete şi ţipete, şi mai mult decât toate,

mă asurzeşte zăngănitul de arme.

I-auzi ce bubuie tunurile, şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi!

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând şi gemând…

 

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: Caragiale și Dumnezeu”