Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (4)

În ciuda deciziilor Europei, românii aveau acum domnitorul străin dorit şi, cu toate că situaţia lui ,,avea să fie de nesuferit, dacă nu era recunoscut”, convingerea generală era aceea că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la principele pentru care luptaseră atât. Consulul francez scria: ,,Nimeni nu se gândeşte să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz” .

Noul fapt împlinit petrecut în Principate, prezenţa în fruntea lor a prinţului străin silea Puterile să ia atitudine faţă de această ,,faptă îndrăzneaţă”. Drouyn continua să susţină că Franţa nu avea niciun amestec în ridicarea unui prinţ străin pe tronul Principatelor, mai mult, într-o scrisoare adresată Londrei şi Vienei, el afirma complicitatea Prusiei. Dar ambasadorii ei acreditaţi pe lângă alte Puteri dădeau asigurări categorice în privinţa nevinovăţiei Prusiei, Bismarck susţinând că guvernul său nu ştia nimic despre fapta (escapada) lui Carol. Numai Poarta nu era dispusă să tacă sau să se resemneze, Aali paşa voia ocuparea Pricipatelor, însă guvernul otoman nu reuşea să ia nicio hotărâre în această chestiune.

Dar Turcia nu era lezată atât de prinţul străin, cât de faptul că acesta o ignorase: ,,de ce principele Carol nu trecuse pe la Constantinopol”? Poarta, vădit neconsolată, supuse iarăşi Conferinţei această ,,supărătoare chestiune” şi, în şedinţa din 25 mai, Safvet paşa protesta din nou vehement împotriva venirii lui Carol şi declara că era de datoria sa ,,ca să restabilească ordinea legală în Principate”.Delegaţii nu erau dispuşi însă la o intervenţie şi Conferinţa doar hotărî să nu ia nicio măsură sinonimă cu recunoaşterea prinţului Carol.Ea decise, la propunerea lui Budberg, să interzică consulilor orice raporturi oficiale cu noul principe. Dar Safvet spunea lui Drouyn că Poarta nu vedea altă soluţie ,,decât o ocupaţie militară” şi că voia s-o încerce din propria iniţiativă, ,,dacă în termen de 15 zile, Conferinţa nu impunea respectarea tratatelor”. Ziarele scriau (,,Le constitutionnel”, din 24 mai) că ,,o armată ruso-turcă şi intrase în Moldova”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (4)”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (3)

Introducerea puterii personale, pentru a impune prin mijloace extra-constituţionale marile reforme, nu era lipsită de riscuri pentru viitor, aşa cum avea s-o arate evoluţia evenimentelor. Libertatea presei fusese înăbuşită, opoziţie parlamentară, după 2/14 mai 1864, practic nu mai exista, M. Kogălniceanu, primul-ministru reformator, a dost destituit, în ianuarie 1865, măsurile de aplicare a reformei agrare întârziau, iar lumea părea obosită de acest iureş reformator fără sfârşit. Mai grav era faptul că în jurul lui Cuza se constituise o camarilă, alcătuită din oameni abuzivi şi fără scrupule precum Cezar Librecht (evreu de neam), directorul telegrafului, favoritul domnului, Ioan Docan, vărul lui Cuza, N. Creţulescu şi N. Pisoschi, care reuşiseră să câştige încrederea domnului şi nu răspundeau în faţa nimănui. Pe plan extern, regimul lui Cuza nu se mai bucura sprijinul puterilor şi în special al Franţei.

  Nemulţumirile împotriva regimului lui Cuza au atins apogeul în vara lui 1865, când domnul a părăsit ţara pentru a merge la băi, însărcinând pe Cezar Librecht, şeful camarilei, cu supravegherea treburilor guvernamentale. În absenţa domnului, la 3/15 august 1865, s-a produs o mişcare (manifestaţie), care, în urma intervenţiei armatei, s-a soldat cu 20 de morţi şi peste 100 de răniţi. Aceste frământări au încurajat opoziţia internă anti-Cuza şi au nemulţumit puterile europene, marele vizir Fuad Paşa considera acţiunea drept expresia ,,unei nemulţumiri generale”, iar în presa franceză se vorbea despre instabilitatea regimului Cuza şi apropiatul său sfârşit. Cuza însuşi, tot mai singur, la deschiderea sesiunii parlamentare, în decembrie 1865, îşi manifesta intenţia de a abdica, iar D. Bolintineanu nota că, după aceasta, ,,puţini nu îl trădară”.

  În cele din urmă, în urma unei conspiraţii, în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost arestat în palatul domnesc, silit să abdice, apoi a părăsit ţara (a murit în mai 1873, fiind adus în ţară şi îngropat la Ruginoasa).

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (3)”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (1)

La 10 Mai 1866, principele Carol de Hohezollern, ndupă ce părăsea patria sa prusiană, pătrundea în Bucureşti şi depunea jurământul ca domnitor al României în faţa reprezentanţilor naţiunii. Însă drumul care a dus la acest triumf politic a fost lung, sinuos, cât se poate de dramatic.

După înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849, prin intervenţia imperiilor vecine, Rusia, Turcia şi Austria, tribunii naţionalişti români au părăsit ţara şi au plecat în exil, în Apus. Ei au încercat, în noile condiţii, să continue lupta pentru cauza naţională şi constituirea unei patrii române. Însă abia după izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) şi înfrângerea Rusiei, percepută până atunci ca ,,jandarmul Europei” absolutiste, a apărut posibilitatea reală a unei reuşite în lupta naţională. Pentru prima dată s-a vorbit despre situaţia Principatelor Române şi viitorul lor în timpul Conferinţei de la Viena (martie-iunie 1855). Dar situaţia lor politică şi organizarea lor viitoare a fost analizată meticulos în timpul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, care s-a încheiat prin semnarea Tratatului din 18/30 martie 1856. Conform prevederilor acestuia, în cele două Principate urmau să se constituie adunări ad-hoc, reprezentative, care să exprime interesele tuturor claselor societăţii româneşti şi aspiraţiile lor. Se mai hotăra ca Principatele să rămână sub suzeranitatea Porţii, dar, în acelaşi timp, ele intrau sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene, fiind desfiinţat protectoratul exclusiv, apăsător, al Rusiei.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (1)”