BRÂNCUŞI
(PIESĂ DE TEATRU ÎN TREI PĂRŢI)
PERSONAJELE:
Constantin Brâncuşi, Domnişoara Pogany, Mama artistului, Dumnezeu, Vocea
BRÂNCUŞI
( ESEU TEATROLOGIC )
Un atelier de sculptură. Se văd în el bucăţi de marmură necioplite, altele cioplite într-o formă incipientă. De asemenea atelierul lui Brâncuşi îţi sugerează de la început imaginea unui interior ţărănesc. Între scenă şi atelier se vede un geam, un fel de perete de sticlă transparentă, iar sculptorul şi obiectele care formează interiorul atelierului său se văd prin acest geam, care-ţi poate sugera incomunicabilitatea sau cerul. Sau că ceea ce se întâmplă pe scenă se petrece în cealălaltă dimensiune. Pe toată durata spectacolului se va vedea sculptorul stând pe scaunul său, sau în picioare, şi cioplind. Sau mişcându-se prin atelier, ori odihnindu-se, sau fumând, iar gândurile şi ideile lui, limbajul său interior se vor auzi în sală ca venind dintr-un difuzor, sau din mai multe difuzoare, dând impresia că vocea artistului, care se va auzi înceată (gâtuită, ca şi cum ar veni de pe altă lume ) şi tristă, vine de undeva de foarte de departe. De pretutindeni, din tot universul.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( şade pe un scaun în faţa unei pietre pipăind-o) Piatră ! (şoptind) Piatră ! (Pentru un moment avem impresia că auzim valurile mării lovindu-se de ţărm) Să iei piatra şi să-i dai forma unei fiinţe, a păsării, de pildă, este ca şi cum ai lua-o de acolo din trecut, de foarte de departe în timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea aşteaptă, tot aşteaptă neobosită…şi are puterea să aştepte în veci. Şi o aduci în clipa de azi. ( i se aude respiraţia adâncă ) Ce clar văd lucrul acesta. Să aduci piatra de acolo, din trecut, de la miliarde de ani, în clipa de faţă. (râde uşor, ca pentru el, cum râd bătrânii) Ar trebui să mă sperii şi să mă înfricoşez de puterea mea! ( oarecum speriat ) Dar nu m-a deformat ea, puterea aceasta ? ( mică pauză, departe parcă se aud ţipetele unor pescăruşi, triste, pustii)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Câteodată o simt mai mare decât mine. Ea, puterea aceasta. Şi atunci parcă şi-ar bate joc de mine. Dar m-am învăţat cu ea. (pune urechea şi ascultă piatra, o ascultă atent un timp) Parcă aud ceva, dar e puţin ce vreau eu să ştiu. Tot palma, tot pipăitul îmi spun mai multe… (respiră adânc, gâjâit) Piatra nu vorbeşte, ea îţi spune prin sine, prin substanţă, prin ordinea în care s-au aşezat atomii şi s-au făcut vinele pietrei. Şi asta e un lucru bun… Să poţi să vorbeşti prin tine, şi prin nimic altceva. ( după un timp de gândire, valurile mării se aud triste, pustii) Acesta este cel mai frumos fel de tăcere din toate câte le-am auzit eu, sau cel mai frumos fel de gândire.
Continue reading „Ştefan DUMITRESCU: Brâncuși (Piesă de teatru în trei părți)”