Etichetă: Ecaterina CHIFU

Ecaterina CHIFU: Florica Cristoforeanu – privighetoarea de la operă

Celebra cântăreaţă de operă, operetă şi liduri, FLORICA CRISTOFOREANU, născută în România, la Râmnicu Sărat, la 16 mai, 1886, decedată la Rio de Janeiro, la 1 martie, 1960, a avut o carieră lirică strălucitoare, cântând pe cele mai renumite scene ale lumii. Ea a publicat în anul 1964, la Editura muzicală cartea autobiografică „Amintiri din cariera mea lirică”, o carte impresionantă care dezvăluie ce sacrificii a făcut familia ei s-o ajute să-şi facă studiile, imensul efort făcut să ajungă la inima miilor de spectatori, dragostea şi perseverenţa cu care s-a dăruit cântăreaţa carierei sale.

Ea a purtat cu mândrie numele său real, ca o adevărată româncă, refuzând să şi-l schimbe la propunerea impresarilor sau directorilor de teatru. Totdeauna, când avea ocazia, în timpul spectacolelor sau în reuniuni private cântăreaţa interpreta muzică populară românească şi era foarte apreciată. Pe lângă toate calităţile sale vocale, cântăreaţa stăpânea foarte bine arta dramatică, orice apariţie a sa pe scenă fiind un triumf. Frumuseţea fizică şi cea de caracter a celebrei cântăreţe au făcut un model demn de urmat de tinerii interpreţi, au ridicat valoric cultura română în lume.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Florica Cristoforeanu – privighetoarea de la operă” →

Ecaterina CHIFU: Eminesciana

MIHAI EMINESCU

 

MIHAI EMINESCU vine din nemărginirea timpurilor,

Inimă lui de aur străluceşte mereu în inima Românilor,

Hainele au culoarea cuvintelor şoptite-n lumina nopţilor,

Adunate mii şi mii în paginile frumoaselor sale cărţi,

Iubirea fierbinte semănând demult între Românii Fraţi.

 

Eminescu rămâne pe veci o cruce a destinului nostru,

Mereu însetat de a face dreptate tuturor Românilor,

Iubindu-şi  puternic ţara,  cea mai presus de sine,

Nicicând, nicicând obosit în a sa mare, profundă iubire.

Eminescu va fi totdeauna lumină-n sufletul Românilor,

Scrisă cu litere de foc în cartea de aur a neamului,

Cu  marea sa jertfă, va rămâne înscris în eternitate,

Unire în cuget, în simţiri, în inimi şi-n măreţele fapte.

 

 

NAŞTEREA LUCEAFĂRULUI

 

În scânteieri albastre „regina nopţii” vine,

Aprinde diamante prin zările senine,

Pe-ntinderile albe, revars-ale ei raze,

Zâne-ursitoare un nou-născut veghează:

 

– Să-i fie glasul dulce şi sufletul curat!

– Să aibă gândul mare de ales împărat!

– Să fie o lumină pentru al său popor!

– Să fie ars mereu de-un dor mistuitor!

 

– Să fie o speranţă pentru viitorime!

– Să fie un măiestru făuritor de rime!

– Să fie ca o stea, în „Dulcea Românie”!

– Să fie glas de vifor, în vremuri de mânie!

 

 

DOR DE EMINESCU

 

Dorul de Eminescu este atât de mare…

Dorul arzător de cel ce-a iubit şi-a trăit

Cu arderi ale sufletului în absolut,

Dorul de Eminescu nu are alinare…

 

Tremură codrul în frunze argintii,

Suspină azurul în ceruri sidefiii,

În aurul din aer este un dor infinit,

Soarele pe dealuri creşte-n asfinţit.

 

Un glas şopteşte în blânda-nserare:

„Mi-e dor de tine, mi-e dor de iubire,

Vino, iubite, vino, tu nu mai ştii oare

Că-în sufletul meu dragostea doare?

 

Cu atingeri de înger răsari lângă mine,

Să-mi dai lumina din ochii tăi mari!

Vino, iubite,  vino, căci aici, fără tine,

Totul îmi pare un groaznic coşmar!”

 

E-un dor de Eminescu în dulcea Românie….

Un  mare dor de-un prinţ al neamului român,

Cel ce a visat  o „Dacie Mare” prin unire

Şi a murit jertfelnic, pe-altarul străbum..

 

 

EMIN ŞI VERO

 

Trezeşte-te iubito şi dă-mi o sărutare,

Spune-mi că mă iubeşti, că totu-i doar visare!

Noi, n-am murit, iubito, plutim în alba zare,

Pe aripe de vise, dragi păsări călătoare…

 

De ce, iubită dragă,  ţi s-a stins suflarea?

În sufletul tău dulce aş fi trăit mereu…,

Iubito, alţii m-au omorât şi n-ai avut răbdarea

Să afli adevărul şi-ai şters zâmbetul tău…

 

Trezeşte-te iubito şi ia a mea răsuflare!

În braţele iubite aş fi adormit cu drag…

Am fi trecut prin veacuri cu a ta adorare,

Ce n-am găsit la alta pe-acest trist meleag…

 

Mi-e dor de-a ta făptură vibrând de iubire,

Mi-e dor de gura-ţi dulce şi ochii-ţi viorii,

Mi-e dor de al tău suflet şi de a ta gândire.

Din depărtări albastre, la mine tu să vii!

 

Trezeşte-te iubito şi dă-mi o sărutare,

Spune-mi că mă iubeşti, că totu-i doar visare!

Noi, n-am murit iubito, plutim în alba zare,

Pe aripe de vise, dragi păsări călătoare.

 

 

EMIN, DE CE NU VII?

 

– Codrul adoarme cu teii în floare,

Scuturându-se-n dulcea răcoare,

Cad în ropot ape repezi întruna,

Peste vârfuri de brazi alunecă luna…

 

Mai scânteie stele pe lacuri,

Mai scapără luna pe ramuri,

Mai tremură luceferi pe ape,

Se varsă aur şi-argint în noapte…

 

Izvorul tainic mai susură lin,

Plopii foşnesc pe cerul senin,

Fluturii albaştri plutesc peste flori,

Vântul serii răspândeşte fiori.

 

Feţii-frumoşi şi crăiese-n poveşti

Trec peste câmpuri albe sub stele…

Dar TU POETE, TU, unde eşti?

TU şi toate, toate dorurile tale?

 

De ce nu vii din depărtări albastre

S-aduci lumina sufletelor noastre?

De ce nu vii s-aduci speranţă,

Dulci înfloriri de-o altă viaţă?

 

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Eminesciana” →

Ecaterina CHIFU: Dor de dragoste (teatru)

Motto

„Numai sufletele pure unite-n iubire ştiu că, lumina ce izvorăşte din ele poartă esenţa divină, ea transfigurează totul, multiplicând la infinit, tot ce-nseamnă fericire.”

(Ecaterina Chifu – voulmul de poezii „Tu, Eu, o eternitate”)

 

***

 

NOTĂ DE PREZENTARE A PIESEI

Am dorit să scriu un teatru de idei, idei care m-au preocupat toată viaţa, dar nu ştiu dacă „jocul ideilor”, asemenea jocului frumoaselor iele din credinţa populară, poate fascina şi pe alţii. De ce „DOR DE DRAGOSTE”? Pentru că toţi ne naştem cu acest dor de dragoste; copilul încă din primele zile întinde mâinile să ceară dragostea părinţilor. Toată viaţa o fiinţă tânjeşte după dragoste şi este fericită dacă o primeşte. Dorul nostru de dragoste vine din refuzul de a trăi în singurătatea şi din nevoia de a găsi sufletul pereche.

Este regretabil că acum dragostea, devenind o marfă în mass-media s-a degradat, fiorul ei sfânt s-a pierdut şi de multe ori banalitatea, vulgaritatea iau locul marilor sentimente. Dar istoria omenirii s-a înfăptuit pe dragoste şi marile realizări se fac din dragoste. Dacă o fiinţă poate transforma altă fiinţă prin dragoste, înseamnă că puterea ei poate muta munţii din loc, căci devine uriaşă. Transformarea fiinţei interioare duce la transformarea fizică şi vedem de multe ori chipuri de tineri transfiguraţi de iubire.

Dragostea este un mare mister care face să vibreze sufletul, care duce la descoperirea lumii interioare, descoperire ce adesea produce uimire chiar la cei ce se simt pătrunşi de iubire. A cunoaşte pe cineva care ştie să se detaşeze de problemele cotidiene şi să se dedice creaţiei este o descoperire care impresionează prin puritatea gândirii tânărului personaj. Ne întrebăm dacă nu cumva toată zbaterea existenţei noastre este doar „vânare de vânt”. Asemenea multor creatori de frumos, eroul face din artă condiţia lui de a exista. El crede că fiecare purtăm în noi o stea interioară şi că lumina ei ne călăuzeşte viaţa; dacă ajungem la ea, putem vibra la frumos, putem cunoaşte adevărata fericire. Eroul pune mare preţ pe fericirea lui interioară, fericire pe care ştie să o amplifice, ereu, spre desăvârşirea de sine. Iubirea divină este o sursă permanentă de energie; energia cosmică de natură divină, răspândită în om, îi dă acestuia vitalitate. Iubirea apare ca o formă de purificare, fiind o ardere interioară care înalţă sufletul ce poate atinge beatitudinea.

Poate că şi alţi tineri ar trebui să gândească la fel ca eroul acestei piese, să considere libertatea „cel mai de preţ dar al omului” şi să se străduiască să nu şi-o piardă. Piesa este o pledoarie pentru libertatea spirituală, pentru cunoaşterea de sine şi pentru găsirea echilibrului interior, prin puterea mentală a oricărui individ. Gândirea pozitivă, reonstruirea interioară prin alungarea obsesiilor şi eliberarea de tot ce a fost rău în trecut este o concepţie ce poate sta la baza salvării noastre spirituale. A deveni un alt om, prin iubire, a cultiva eul interior prin acumulări de cunoştinţe, de sentimente, de idei este mesajul acestei piese. Iubirea, asemenea creaţiei, are rol purificator, cum afirmă eroul piesei. Adesea, mulţi fug de iubire, căci o experienţă anterioară, ca în cazul eroinei din piesă, le-a produs suferinţa. De ce oare conştientizăm ce mult iubim pe cineva, doar în cazul în care suntem pe punctul de a pierde acea fiinţă? Ce reacţii declanşează în noi spaima de singurătate sau de separare definitivă de cel drag, prin moarte? Acestea sunt întrebări la care sunt invitaţi să răspundă lectorii sau spectatorii.

Am ales ca prim titlu „Concediu la mare” deoarece în acel loc mirific ne simţim altfel, mai buni, mai frumoşi, mai liberi. Poate că acolo aveam timp să reflectăm mai mult la viaţa noastră şi să înţelegem ce este important a face pentru a fi cu adevărat fericiţi. Aspiraţia spre fericire este specific umană, iar cei ce o vor cunoaşte vor şti să dea un sens vieţii lor, căci doar trăind şi iubind intens, putem ajunge la adevărata fericire.

Ecaterina Chifu

 

***

(Piesă de teatru în patru acte)

 

Personaje:

  • IRINA (30 ani)
  • OVIDIU (23 ani)
  • SALVAMARUL
  • FIGURANŢI

 

***

ACTUL I

 

Scena 1

(Decor: pe un fond muzical cu revărsarea valurilor pe ţărm, e un fundal de peisaj marin ce se schimbă după momentul zilei, apar personajele care prin replici, tăceri şi priviri pot face un rol minunat. O seară la malul mării .Irina se apropie de dig şi se opreşte, după ce a zărit silueta lui Ovidiu)

 

OVIDIU (se ridică şi vine spre ea): Bună seara!

IRINA: (tresare Ezitand):Bună seara!

OVIDIU(se apropie de ea): Bună seara! S-a făcut răcoare!(Ii oferă hanoracul lui. .Irina refuză. El insistă. Ea il ia şi il imbracă, cu gesturi indecise, privind marea, în timp ce el ii ţine poşeta)

IRINA: Mulţumesc…

OVIDIU: Dacă îmi permiteţi vă însoţesc pe faleză. Numele meu este Ovidiu.

IRINA: (timidă):Ovidiu? Ca poetul exilat la Tomis?

OVIDIU: Exact. Numai că eu scriu proză şi mai şi pictez din când în când.

IRINA: Pot să văd ce ai în mapă?

OVIDIU: (îi intinde mapa cu desenele): Poftiţi!

IRINA (răsfoind desenele): Ai mâna bună…La tine marea nu este plată, cu ceva alb la ţărm…Este o aici văd marea de o tandreţe caldă, cu irizări sidefii. Mă întreb ce structură sufletească, ce măiestrie artistică au făcut să prindă viaţă aceste imagini.

OVIDIU: Secret! (zambeşte).

IRINA: Şi…vinzi ceea ce pictezi?

OVIDIU: Îmi faceţi o ofertă?

IRINA: Poate…

OVIDIU: Celor ce le apreciază le dăruiesc…

IRINA: Eşti generos… Azi nimic nu este gratis…

OVIDIU: Eu cred în semnificaţia gestului frumos…

(Amandoi se plimbă pe ţărmul mării, băiatul fiind mereu cu faţa intoarsă spre Irina, in timp ce ea

priveşte marea)

IRINA: (Se intoarce spre el, il priveşte mirată, de parcă l-ar vedea pentru prima oară) Semnificaţia gestului frumos?! Care ar fi acea semnificaţie?

OVIDIU: Darul însemnă iubire…

IRINA: Iubire?!

OVIDIU: Da, dacă ar fi mai multă iubire între oameni, nu credeţi că lumea ar fi mai bună?

IRINA: Poate.

OVIDIU: Dv. nu vă este teamă să vă plimbaţi cu necunoscuţi?

IRINA: Am avut impresia că ne cunoaştem…

OVIDIU: Da, ne cunoaştem. Vă văd în fiecare zi la plajă. Ştiam că veţi face o plimbare în această lumină crepusculară, la această oră, pe ţărm, şi voiam să vă aştept să vă rog să îmi pozaţi pentru un tablou…

IRINA: Ascultă, artistule, eu sunt o persoană cu principii şi…

OVIDIU: O, nu mă înţelegeţi greşit, Voiam să vă fac doar portretul.

IRINA: De ce? Inspir eu un artist ca tine? Exercit eu o atracţie deosebită sau vrei să pozez pentru muma pădurii?

OVIDIU: Nu ştiu, dar…chipul dv . mă fascinează. Eu cred că…un spirit bun v-a dat o anumită înfăţişare, să fiţi bucuria cuiva.

IRINA: (Cu durere)A cui? Cui aş putea dărui eu bucurie?

OVIDIU: Celui ce vă poate iubi cu adevărat… sau celor ce vor contempla portretul.

IRINA: Ascultă…geniule! Eu sunt o persoană mai realistă, sunt ingineră şi umblu cu picioarele pe pământ. Nu pot fi muza dumitale.

OVIDIU: Vă contrazic. Aveţi destule porniri romantice. Observ aceasta din felul cum contemplaţi marea sau cum priviţi cerul.

IRINA: Adică? Fii mai explicit!

OVIDIU: O faceţi aşa…ca într-o dăruire… Parcă vă dăruiţi mării, cerului, nisipului. Parcă aţi dori să trăiţi în simbioză cu toate aceste elemente ale naturii.

IRINA: Sunt îndrăgostită de ele.

OVIDIU: (se opreşte in faţa ei) Doar de ele?

IRINA: Dar de cine ar mai trebui să fiu îndrăgostită?

OVIDIU: Poate de cineva de departe…Poate de un necunoscut…care abia v-a ieşit în cale…

IRINA( intră in joc): Şi… cum crezi că ar trebui să fie acea fiinţă care mi-ar inspira dragostea?

OVIDIU: Să fie om…

IRINA: Dar ce, crezi că eu visez la un extraterestru?

OVIDIU: Da. Să fie OM. Să aibă caracter. Dacă îl poartă pe Dumnezeu în el, va fi mereu OM, un om cu suflet, căci sufletul ne este dat de la Dumnezeu.

IRINA: Ce ştii tu despre oamenii cu caracter şi despre cei ce nu-l au?

OVIDIU: În fiinţa ce ţi-este dragă iubeşti de fapt sămânţa divină implantată de Dumnezeu în noi. Ea poate străbate prin spaţii şi timp, ajungând la steaua luminoasă a infinitului.

IRINA: Ce exprimare! Ce studiezi tu? Nu cumva eşti student la litere de faci o aşa poezie?

OVIDIU: Aţi ghicit. A fost o exprimare metaforică pentru a descrie o iubire infinită.

IRINA: Presupun că limbajul poetic ţi l-a inspirat marea.

OVIDIU: În faţa frumuseţii mării, a naturii, în genere, uimirea mă lasă fără cuvinte, fără gânduri, fără respiraţie. Priviţi marea la apus! Îţi vine să spui: „Doamne, îţi mulţumesc că exişti şi că te-am regăsit!”.

IRINA: Văd că vi s-a făcut o bună educaţie religioasă la şcoală.

OVIDIU: În şcoală? Nu, nu. Eu am citit mult, că să înţeleg sensul lumii şi să mă înţeleg şi pe mine.

IRINA: Şi… ai reuşit?

OVIDIU: Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi, dar, de vom ajunge acolo, lumina ei ne va călăuzi mereu viaţa.

IRINA: Se vede că tu ai ajuns la steaua din tine, de vreme ce ai atâta lumină în suflet.

OVIDIU: Şi dv, când veţi învăţa să iubiţi, veţi înţelege pe Dumnezeu.

IRINA: Te oferi să-mi dai lecţii?

OVIDIU: Cu plăcere. Vedeţi că tot ce este în jur este iradiat de energia cosmică. Suntem mereu inundaţi de energia ce ne dă puteri creatoare, puteri ce vin de la Divinitate.

IRINA: Se vede că tu ai acumulat multă energie de mai dai şi altora. Simt că ai multă energie biologică. Ţi-am simţit braţul cald lângă al meu, şi am încetat să mai tremur de frig. Tu ai un surplus de bioenergie. Sau poate este căldura toridă a acestei zile care te-a pătruns.

OVIDIU: Sigur, unii oameni au o bioenergie mai mare ca a altora. Eu sunt unul dintre ei.

Convingeţi-vă! (Ii intinde mana. Irina o ia cu sfială) Ce simţiţi?

IRINA:: Căldură. Multă căldură.

OVIDIU: Este energia vitală primită din macrocosm.

IRINA:: Se vede că tu eşti un băiat solar. Mă întreb însă, ce experienţă de viaţă ai tu ca să vorbeşti aşa.

OVIDIU: Vi se pare interesant ceea ce vorbesc? Nu am experienţă de viaţă. Viaţa o trăiesc acum.

Acum capăt experienţă.

IRINA:: Şi doreşti lecţii? În vacanţă nu doresc să fiu profesoară.

OVIDIU: Şi, dacă vă rog eu să fiţi pentru mine? Plătesc bine.

IRINA: Cum?

OVIDIU: Cu un tablou. Acceptaţi?

IRINA: Nu. Ar fi ca o exploatare de minori.

OVIDIU: Mă jigniţi. Nu sunt minor. Pot dovedi cu buletinul. Dv. nu este nevoie să vă legitimaţi. Sunteţi Irina Deleanu.

IRINA: Irina Delia Deleanu. Dar tu de unde îmi ştii numele?

OVIDIU: O doamnă singură şi frumoasă are mereu admiratori.

IRINA: Şi… sunt mulţi admiratorii?

OVIDIU: Eu nu-s de ajuns?

IRINA: Nu ştiu ce înseamnă de-ajuns, dar nu cochetez cu un puşti, chiar dacă are ochii foarte frumoşi şi un farmec aparte, ceva aşa ca un amestec între bărbat şi copil.

OVIDIU: Aţi remarcat acest lucru? Ştiu că am ochii frumoşi. Îmi plac, căci sunt ai mei. Chiar mă mândresc cu ei, dar, aş fi fericit dacă aţi putea să vedeţi în ei ferestrele sufletului meu.

IRINA: Curios. Tu ştii să vorbeşti de steaua din suflet, de ochii, ce exprimă sufletul. Tu eşti cu totul altfel decât cei din generaţia ta care au cu totul alte preocupări. Voi, cei din generaţia tânără aveţi alte concepţii, noi aveam cu totul alte idealuri.

OVIDIU: De ce vă îmbătrâniţi? Sau poate vă daţi aere de superioritate. Poate că tezaurizaţi o experienţă care mie îmi lipseşte, dar lecturile de multe ori îţi oferă o mare experienţă.

IRINA: Nu, nu-mi dau aere de superioritate…

OVIDIU: Poate că eu nu am experienţă de viaţă prea vastă, dar am un suflet pe care alţii nu-l pot avea. O să-l cunoaşteţi şi o să-l apreciaţi…

IRINA: Acum tu îţi dai aere de superioritate.

OVIDIU: Să ştiţi că eu spun adevărul. Vă înţeleg dezamăgirea pricinuită de generaţia tânără. Să ştiţi că ea nu însemnă doar dans, muzică, alcool, drog.. Eu unul…

IRINA: Eşti abstinent?

OVIDIU: Da, sunt. Un sportiv are alte preocupări în viaţă.

IRINA: A! Eşti şi sportiv. Şi ce sport practici?

OVIDIU: Înotul, artele marţiale.

IRINA: Deci ştii să înoţi. De acum, nu mă mai tem de apă. Am SALVAMARUL lângă mine. A fi la mare şi a nu profita de valuri, mi se pare atât de absurd.

OVIDIU: Sper să fiu un adevărat salvator al vieţii dv. dar, de ce vă este teamă de apă? Da, a nu profita de apa mării şi mie mi se pare o aberaţie. Doar apă mării ne dă o senzaţie de libertate deplină.

IRINA: Şi tu iubeşti ca mine libertatea?

OVIDIU: Libertatea este cel mai de preţ dar al omului. Dacă îl pierde, suferă cumplit.

IRINA: Vorbeşti în maxime. Eşti sentenţios.

OVIDIU: Vorbesc cum gândesc. Recunosc, uneori scriu maximele care îmi trec prin minte.

IRINA: Bine literatule, te înţeleg. Pictura este deci doar un hobby. Nu?

OVIDIU: Nu, nu este un hobby, este o nevoie ardentă a sufletului meu. Creaţia este condiţia mea de a exista.

IRINA: Iar foloseşti cuvinte mari…

OVIDIU: Nu mă credeţi, pentru că nu mă cunoaşteţi. Dar, sper că veţi avea ocazia.

IRINA: Când? În această vacanţă?

OVIDIU: Ea se poate prelungi, dacă doriţi.

IRINA: Ce insinuezi?

OVIDIU: Scuzaţi-mă, vă rog! Am fost cam insistent.. .Ştiţi, mie marea îmi dă o vitalitate aparte şi poate uneori exagerez.

IRINA: Se vede că te-a influenţat marea. Ai multă vervă.

OVIDIU: Să nu credeţi că m-a bătut soarele-n cap. De obicei eu sunt mai meditativ, dar întâlnirea aceasta cu dv. dorită şi atât de aşteptată, îmi inspiră anumite idei şi sentimente, idei la care nu cutezam să reflectez…

IRINA: Ar fi bine să îţi cauţi o altă inspiratoare. Poţi să te autosugestionezi şi nu este bine pentru tine. Eu nu ştiu ce va fi cu mine. Nu ştiu ce voi face mâine. Pentru mine nu este nimic previzibil. Nu am libertatea de a accepta nicio discuţie de acest gen…

OVIDIU: Ba da. Sunteţi o fiinţă liberă. Fiecare om are libertatea propriei persoane. Dumneavoastră puteţi dispune cum vreţi de această libertate. Nimeni nu trebuie să se simtă încătuşat de convenţiile sociale, nici noi doi, ca să nu ne pierdem libertatea din noi.

IRINA: Interesantă idee! Ştiu că libertatea socială şi libertatea personală sunt distincte, dar cea mai de preţ mi se pare libertatea spirituală.

OVIDIU: Vedeţi că începeţi să gândiţi ca mine?

IRINA: Şi eu refuz îndoctrinarea de orice tip ar fi ea.

OVIDIU: Poate că, dacă vom aprofunda discuţiile şi dv. veţi reuşi să găsiţi drumul spre steaua interioară. Atunci, veţi cunoaşte izvorul fericirii, al frumuseţii. Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi dar dacă ajungem, vom putea vibra la frumos.

IRINA: Am impresia că tu îl plagiezi pe Eminescu.

OVIDIU: Nu îl plagiez. Este un adevăr fundamental: fericirea este cel mai de preţ lucru, după libertate. Şi ce este acea stea interioară?

OVIDIU: Fiecare avem o stea interioară. Dacă vom găsi drumul spre ea, vom fi fericiţi.

IRINA: Ce ştii tu despre fericire? Eu nu pot spune că am cunoscut-o vreodată…

OVIDIU: Eu ştiu că ea există şi o aştept demult… De fapt sunt nespus de fericit chiar în această clipă.

IRINA: Vai! Te-a lovit o fericire subită! Cum? De ce? Dacă nu sunt indiscretă.

OVIDIU: Starea mea de fericire nu poate fi descrisă… Ea există în mine. Eu simt aceasta. Uneori ea are cauze necunoscute pe care doar inconştientul le înregistrează. Dar să ştiţi că fiecare are o insulă a fericirii. Fiecare o purtăm în noi, fără să ne dăm seama. Chiar când ţărmurile ei sunt atât de aproape… Dumneavoastră vă temeţi că drumul spre ea este lung şi greu sau că poate nu există acea fericire…

IRINA: Aş vrea să pot gândi ca tine. Dar nu pot. Eu am formaţie inginerească, nu literară. Tu prea literaturizezi totul…

OVIDIU: Eu presupun că şi spiritul dv. poate cunoaşte poezia vieţii.

IRINA: Dacă şi viaţa de azi mai are poezie…!!!

OVIDIU: Nu mă refer la viaţa socială. Viaţă intimă a omului poate să fie sub semnul bucuriei de a  trăi, sub steaua poeziei.

IRINA: Când nu-şi pun asupra ei amprenta dezastrele de tot felul, ar trebui să adaugi sau pentru tine viaţa este o permanentă bucurie?

OVIDIU: Da, este o bucurie. Orice clipă poate fi o bucurie. Şi bucuria unei clipe poate fi

multiplicată la infinit, dacă ai imaginaţie.

IRINA: Cum? Cunoşti tu o metodă secretă?

OVIDIU: Prin rememorare afectivă…Aţi auzit cred de memoria voluntară şi involuntară. Este teoria lui Marcel Proust despre fericire.

IRINA: Precis că şi tu eşti în „căutarea timpului pierdut”…

OVIDIU: Dar eu nu am pierdut timpul .Eu am acumulat mereu imagini, culori, idei, peisaje, sentimente, căci am dorit să îmi îmbogăţesc mereu cunoaşterea şi sensibilitatea.

IRINA: Serios? Şi….ai stat în biblioteci?

OVIDIU: Am studiat literatura, albume de artă, filme artistice şi documentare. Nu a fost o pierdere de timp, ci o bucurie a minţii şi o încântare a inimii, o înălţare spirituală la care puţini pot să ajungă.

IRINA: Se vede că nu ţi-ai irosit timpul. Se pare că nici acum nu vrei să îl iroseşti…(Irina se indepărtează puţin de el, se aşează pe dig. Ovidiu se apropie de ea)

 

Scena 2

 

OVIDIU: Sper că nu v-am deranjat cu ceva. S-a făcut frig. Aş vrea să vă dau ceva din căldura mea fizică, .căci pe cea sufletească presimt că o refuzaţi. (Se duce langă dig)

IRINA: Ce faci acolo? Contempli infinitul universului sau infinitul din tine?

OVIDIU: Cobor în mine. Este atâta linişte acolo…

IRINA: În mine sunt furtuni.

OVIDIU: Pentru că nu aţi căutat echilibrul interior. Omul îşi poate găsi echilibrul său, dacă ştie să se domine şi să se cunoască.

IRINA: Poţi afirma că tu te cunoşti bine?

OVIDIU: Cunoaşterea este relativă, pentru că fiinţa noastră evoluează mereu. Nici evoluţia mea interioară. Eu, cel de ieri nu mai sunt eu, cel de azi…

IRINA: De ce? Azi este o zi specială?

OVIDIU: Pentru mine este foarte specială. Este ziua unei mari descoperiri, care îşi va lăsa veşnic amprenta în sufletul meu. Eu mă descopăr în funcţie de alţii. Altcineva poate să declanşeze în mine idei şi sentimente ce dau noi valori cunoaşterii.

IRINA: Adevărat?

OVIDIU: Da! Simţi uneori nevoia imperioasă de a-mi spune tot ce am în suflet. Doresc a-mi spune cuiva ceea ce simt, noianul de emoţii în faţa frumuseţii mării. Priviţi strălucirea ei sub clar de lună! Totul pare transfigurat de iubire. Când iubeşti cu adevărat pe cineva, simţi dorinţa de a venera tot ce este frumos, de a iubi mult, de a-ţi iubi chiar şi duşmanii.

IRINA: Tu chiar poţi să ajungi să iubeşti pe cei ce-ţi fac rău?

OVIDIU: Eu presupun că nu am duşmani, dar detest toţi duşmanii omenirii! Mai cred că există o justiţie divină şi cred că şi ei vor plăti cândva. Este valabilă teoria convergenţei…

IRINA: Şi… care este acea teorie?

OVIDIU: Toţi cei ce fac nefericiţi pe alţii, vor fi şi ei nefericiţi la rândul lor şi vor plăti cumva, căci justiţia divină nu iartă.

IRINA: Poate în cer, căci aici, pe pământ o duc bine mersi.

OVIDIU: Eu am auzit de la un călugăr ceva care m-a impresionat. El spunea că spiritele bune pot fi invocate şi ele pot contribui la evitarea necazurilor, dacă ne rugăm fierbinte prin cuvinte.

IRINA: Cum poţi să crezi aşa ceva?

OVIDIU: Aşa este. Cuvântul este mediator între noi şi Dumnezeu. De exemplu, dacă vrei să ţi se realizeze o dorinţă, spui da, se va realiza, căci, punând mult suflet, în rugăciune, poţi influenţa spiritele bune. Eu am experimentat aceasta.

IRINA: Serios? Şi…ţi-a reuşit experienţa?

OVIDIU: Dacă mă aflu aici, acum, în faţa dv. trebuie să mulţumesc cerului.

IRINA: Înseamnă că eşti foarte credincios. Mai ai şi alte calităţi?

OVIDIU: Credinţa face parte din fiinţa noastră interioară. Ea a fost şi va fi esenţa naturii umane.

Toate converg în ea şi toate descind din această credinţă.

IRINA: Îţi strălucesc ochii când vorbeşti. Sunt sigură că tu crezi în ceea ce spui…

OVIDIU: Dumnezeu este mereu cu mine. Toţi Românii ar trebui să credem în Dumnezeu. Doar prin credinţă ne putem salva.

IRINA: Iar foloseşti cuvinte radicale .Cum ne putem salva?

OVIDIU: De răul din jur, de răul din noi, de răul ce ni-l fac alţii sau de cel pe care ni-l facem singuri. Da, ni-l facem singuri, dacă trăim mereu cu teamă. Credinţa îţi dă speranţă. Speranţa este o cale spre mai bine. .Speranţa apare ca o certitudine. Speranţa ne apără de răul ce ni-l fac alţii… Mereu sperăm că suferinţa nu se eternizează. Mereu putem spera că vom putea fi cândva fericiţi…

IRINA: Într-o lume aşa de incertă ca a noastră, tu găseşti certitudini, elemente de sprijin în suferinţa umană? Se vede că tu nu ai cunoscut cu adevărat suferinţa, durerea profundă ce te poate doborî, îţi poate opaciza sufletul şi te face să îţi pierzi strălucirea care emană acum din tine.

OVIDIU: Mulţumesc de această apreciere. Nu, am acumulat destulă putere, să mă pot apăra. Eu simt că lumină interioară vine de la lumina ce se revarsă din cer. Ştiaţi că ultima particulă din corpul uman este cea de lumină? Nu simţiţi că în acest crepuscul fantastic de frumos pe care l-am admirat aici, pe ţărm, în această strălucire a lunii noi suntem străluminaţi de o lumină aparte?

IRINA: Se vede. La tine chiar se observă. Ochii tăi albaştri erau aurii la apus, acum sunt negrii, strălucitori.

OVIDIU: Când port în mine lumina cerească şi lumina dragostei, nimic nu-mi poate întuneca sufletul…

IRINA: Ce ciudat! Tu eşti primul om cu care discut şi altceva decât preţul alimentelor, protecţia mediului… Dar nu mi-ai spus de unde eşti. Nu te întreb din curiozitate feminină, ci, pentru a înţelege unde te-ai format tu, cum ai dobândit o asemenea gândire.

OVIDIU: Aş putea spune că sunt din Moldova. Am copilărit acolo. Eu port în suflet dulcea lumină a Moldovei. Acum stau la Bucureşti, doar cu mama.

IRINA: Ai crescut fără tată? (El dă afirmativ din cap) Îmi pare rău. Cred că a fost foarte greu pentru tine.

OVIDIU: De ce? Poate pentru mine a fost mai bine să trăiesc fără el. Dacă trăiam cu el, poate că nu eram eu, cel de acum…

IRINA: Da, poate ţi-ar fi făcut viaţa un infern, dacă era agresiv… Ai suferit mult, trăind doar cu mama? Ştiu de la elevii mei, că anumite scene pot marca pe viaţă sufletul unui copil?

OVIDIU: Să ştiţi că şi suferinţa este o sursă de cunoaştere. Uneori ea înrăieşte oamenii, alteori ea îi purifică. Eu unul mă simt purificat prin suferinţă.

IRINA: Este totuşi prea mult scepticism în tot ce spui acum. Este o concepţie religioasă, conform căreia, ne curăţăm de păcate, prin suferinţă. Suferinţa Mântuitorului pe cruce este o jertfă pentru purificarea omenirii.

OVIDIU: Pentru mine, absenţa tatei care ne-a părăsit, când eram foarte mic, nu a fost o suferinţă reală, ci doar o şcoală la care eu m-am călit. Faptul că nu am avut bani m-a făcut poate să sufăr când eram mic, dar m-a ajutat să învăţ să îi câştig singur de mic şi să nu cad în capcanele în care cad majoritatea tinerilor de azi.

IRINA: Înţeleg. Dar, te rog, fii mai modest! Chiar eşti aşa de inocent, cum pari?

OVIDIU: Poate că sunt. Poate că trebuie să mă mai purific, prin iubire… Iubirea este o formă de purificare, este o ardere prin care ne înălţăm sufletul. Iubirea este de esenţă divină. Ea este cea mai bună cale de cunoaştere spirituală şi de purificare. Iubirea este cea mai profundă posibilitate de cunoaştere de sine. Numai iubind, ajungi la acele comori de gândire şi de simţire, de trăiri interioare, de transfigurare. Dumneavoastră poate nici nu puteţi bănui ce comori purtăm în noi, ce sentimente ne pot înfiora inima.

IRINA: Se vede că tu ai mai multă experienţă erotică decât mine.

OVIDIU: Vă referiţi la actul fizic?

IRINA: Oh! Nu! Tu vorbeai de iubirea ce declanşează apariţia unor comori de simţire şi frumuseţe interioară, cum zici tu…

OVIDIU: Eu nu am experienţă erotică. De fapt, pentru mine fetele cu care mă plimb uneori sunt ca şi băieţii, prietenii mei. Eu am evitat să mă implic mai mult, pentru că am prea puţin timp liber la dispoziţie. Am prea multe de făcut…

IRINA: Indiferent de bugetul tău de timp, eu cred că trebuie să îţi faci timp ca să fii şi fericit lângă o fiinţă iubită, altfel o să laşi viaţa să treacă pe lângă tine.

OVIDIU: Acest lucru nu se poate realiza la întâmplare. Fiecare bărbat poartă în el o femeie şi eu mai caut încă fiinţa care să se-ndrăgostească de femeia din mine, să dorească să fie ca ea, şi doar atunci iubire va fi o forţă vitală pentru mine.

IRINA: Să înţeleg că tu vei căuta acel ideal feminin? Tot alergând după femeia ideală, fiinţa care să corespundă prototipului creat de tine, s-ar putea să alergi după himere.

OVIDIU: Nu alerg după o femeie ideală, ci după una mai umană. Colegele mele, fetele din jurul meu caută doar tipii cu bani. Eu am evitat să mă leg sufleteşte de cineva până acum.

IRINA: De aceea ai venit singur la mare?

OVIDIU: Eu am dorit să fiu singur, să mă bucur de mare, cu adevărat, să mă regăsesc, să mă cunosc mai bine…

IRINA: Vezi să nu cazi în narcisism! Este bine să ne cunoaştem şi să ştim cine suntem, chiar privind natura înconjurătoare. Contemplaţia este o formă ideală de cunoaştere spirituală.

OVIDIU: V-am văzut cum contemplaţi ca şi mine zborul pescăruşului alb pe cerul azuriu. Aţi văzut cum curbele lor argintii au ceva din farmecul primordial al creaţiei divine.

IRINA: Tu poetizezi mereu totul. Ştii bine că viaţa nu este o poezie, dragul meu.

OVIDIU: Putem face ca viaţa să fie o poezie, dacă acceptăm că singura realitate viabilă este realitatea din noi.

IRINA: Şi… ce facem cu realitatea din jur?

OVIDIU: Ea poate fi considerată doar o iluzie. Interiorul nostru este totul.

IRINA: Interesant mod de a gândi. Şi cu cei ce ne stresează şi ne amărăsc viaţa zi de zi ce vom face?

OVIDIU: Îi ignorăm. Este forma noastră de reacţie la orice val de evenimente istorico-sociale.

IRINA: Sunt puţin şocată. Văd la tine un alt mod de abordare a problemelor. Ai atâta prospeţime de

gândire, cum nu au mulţi în ţara aceasta. Dacă această iluzie, cum spui tu realităţii concrete ne striveşte, ne apasă, ne degradează, nu trebuie să luăm atitudine?

OVIDIU: Mai bine să lăsăm cursul evenimentelor să se deruleze, căci istoria se repetă. Nu putem schimba nimic, că totul este stabilit de mai marii zilei. Eu vă sfătuiesc să vă detaşaţi de realitatea cotidiană. Mulţi fac aşa şi au devenit mai fericiţi. Dacă te detaşezi, toate necazurile şi suferinţele nu mai există în conştiinţa noastră. Le putem elimina din noi, dirijându-ne energia spre ceea ce este esenţial.

IRINA: Şi… ce este esenţial pentru tine, de exemplu!

OVIDIU: Pentru mine este esenţial eul meu interior, eul creator. Aş vrea să mă cunosc mai bine, să ştiu ce pot eu crea. Se spune că cel mai frumos tablou este cel pe care nu l-ai pictat încă.

IRINA: Ideal de artist…

OVIDIU: Nici nu puteţi bănui ce sursă de fericire oferă creaţia. Ea este o ardere benefică ce te face foarte fericit.

IRINA: Este bine că tu ai această fericire personală. Dar… nu ştiu cum te împaci cu o societate care mai mult striveşte omul, în loc să îl ajute să se afirme cu tot potenţialul personalităţii sale.

OVIDIU: Greşiţi! Omul nu este sclavul societăţii. Omul este liber, căci spiritul lui este nemărginit.

Doar învinşii se pot simţi striviţi de societate. Eu unul fac abstracţie de tot ce este rău în societate şi nu mă simt strivit de ea .Eu mă eliberez, prin detaşare de cotidian.

IRINA: Poate tu te simţi liber, că ţi-ai format un sistem de gândire propriu, .deşi cred că este bazat pe un fel de absenteism de la viaţa socială. Să ştii că viaţa noastră se cramponează de anumite canoane sociale.

OVIDIU: Ideea că omul este supus condiţiei sale, că această condiţie umană nu poate fi depăşită, este aberantă. Nu condiţiile sociale duc la alterarea sufletului omului, adică la înstrăinarea sa de ceea ce este natura sa umană, ci lipsa de credinţă, dar mai ales ignoranţa. Mulţi ignoră ce potenţial fizic şi psihic au, nu cunosc nici capacitatea lor de a se apăra de vicisitudinile vieţii, prin autodepăşire, prin detaşare de răul social.

IRINA: Mi se pare că tu ai citit ceva din filozofia indiană şi cauţi să aplici la propria ta viaţa.

OVIDIU: Am lecturi din literatura universală. Am observat că cel ce se implică prea mult în cotidian poate fi doborât de societate. Am prieteni care au avut de suferit. Cine ştie să se detaşeze, urmând alte idealuri, este propriul lui stăpân şi se poate simţi liber. El nu-şi lasă fiinţa dominată de alţii. El este stăpân absolut asupra sinelui.

IRINA: Poate că tu ai dreptate… Poate că doar aşa poţi uita unele lucruri dureroase. Poate că există totuşi o justiţie divină şi că tot ce este rău poate fi eradicat. Dar… până atunci, vezi bine, suferim. Eu una sufăr pentru toate relele din lumea asta. Aş dori să pot schimba lucrurile în bine şi pentru noi, Românii. Tare mult aş dori…

OVIDIU: Chiar credeţi că se poate schimba ceva? Răul a existat mereu în lume…

IRINA: „Lumea este cum este/ Şi ca dânsa suntem noi”, cum a scris Mihai Eminescu.

OVIDIU: Nu, nu sunt de acord. .Eu nu vreau să fiu ca toată lumea.

IRINA: Oh! Teribilismul tinerilor care au complexul originalităţii…!

OVIDIU: De ce vă place să vă îmbătrâniţi? Eu nu cred că aveţi nici 30 de ani.

IRINA: Eşti amabil! Chiar mâine voi trece pragul celor 28 de ani. Există complexul deceniului trei în sufletul oricărei femei.

OVIDIU: La mulţi ani! Ziua dv începe acum. După ce am admirat apusul de soare şi clarul de lună. Toate culorile s-au adunat aici, pe ţărm să vă sărbătorească ziua dumneavoastră. Atâta „aur în aer şi argint pe ape”, să-l citez pe Eminescu, fiindcă îl iubiţi. Atâta frumuseţe ce aş vrea s-o aştern pe pânză… să v-o ofer în dar…

IRINA: Iar ai o exprimare metaforică. Sunt eu ingineră, dar ştiu că această splendidă îngemănare de cuvinte ce-i aparţine lui M. Eminescu este greu de redat într-un tablou…

OVIDIU: Dar dv. nu aţi auzit de sincretism în artă?

IRINA: După ce am ajuns ingineră şomeră, tot predând diferite discipline, la mai multe şcoli, am avut şi desen într-un an şi cunosc noţiunea.

OVIDIU: Eu aş vrea să fac o poezie pictată. Am să reuşesc. Prin transfigurare interioară, poţi să faci o operă de artă de mare valoare artistică.

IRINA: Revino din înălţimile tale artistice şi priveşte acolo, să vezi cum se sparg valurile de ţărm! Iată spuma fosforescentă de pe stânci!

OVIDIU: Eu cred că şi natura vă sărbătoreşte. Priviţi fulgerul lung, ce străbate linia orizontului! Cred că va fi totuşi o zi frumoasă mâine.

IRINA: Mă înclin în faţa frumuseţii naturii şi cred ca şi tine că această seară de vară are ceva din frumuseţea începutului de lume.

(Irina se ridică şi se plimbă pe faleză. Ovidiu o urmează)

 

Scena 3

(Pe plajă, la ţărmul mării, cei doi stau intinşi pe nisip, pe cearceaf, unul langă altul)

 

OVIDIU: Poate că ne-a fost dat să ne întâlnim pe ţărmul acestei mări. Poate că a fost înscrisă în stele această întâlnire… Vedeţi cele două stele deasupra farului? Ele ne reprezintă pe noi doi… Această întâlnire a fost prestabilită. Este întâlnirea a două destine. Ştiu că ne-a fost scris să ne întâlnim. Cine trebuie să se întâlnească se vor întâlni.

IRINA: Nu înţeleg. Ce tot reciţi tu acolo?

OVIDIU: Pe mine această întâlnire mă face să trăiesc la cea mai înaltă tensiune sufletească.

IRINA: Ascultă literatule-pictor! Te rog să cobori de pe Everestul tău şi să mă însoţeşti până la hotel! Este deja foarte târziu…

OVIDIU: Vă rog să mai rămâneţi! Nu rupeţi vraja, cu o plecare aşa de bruscă!

IRINA: Se vede bine că te-a vrăjit marea.

OVIDIU: Nu numai marea, ci şi dv…

IRINA: Nu ţi se pare că eşti cam îndrăzneţ?

OVIDIU: Nu, spun doar cea ce simt, fără ocolişuri.

IRINA: Este târziu. Plaja este pustie şi….

OVIDIU: Nu cred că vă inspir frică… Nu sunt un vagabond, chiar dacă în noapte asta voi dormi pe plajă.

IRINA: Cum o să dormi pe plajă? De ce? Nu ai unde să stai?

OVIDIU: Prefer plaja… Nu aţi dormit niciodată pe plajă?

IRINA: Nu! Nu doresc aceasta.

OVIDIU: Sunteţi fată cuminte. Eu nu am bani de hotel, iar prietenul care m-a ajutat să stau câteva zile aici a avut probleme şi m-a lăsat baltă.

IRINA: Nu poţi dormi pe plajă. Este frig. Poţi răci. .Dacă vrei, aranjă la rcepţiem şi poţi dormi la mine în cameră. Este un pat liber. Oricum totul este plătit…

OVIDIU: Deci şi în cazul dv .persoana aşteptată nu a venit…

IRINA: Nu trebuie să credem în conjuncturi favorabile sau nefavorabile…

OVIDIU: Poate acea persoană a avut probleme şi va veni în această noapte. Nu pot accepta…

IRINA: Insist să vii. El este departe cred…

OVIDIU: Este vorba de un el. Deci, nu pot să vin…

IRINA: Te rog… Nu te pot lăsa aşa… Cineva, văzându-te adormit îţi poate face rău…

OVIDIU: Poate că cineva acolo sus mă iubeşte. Primesc… Promit să nu fiu băiat rău.

IRINA: Nu mă îndoiesc. Dar să fie clar! Eu am pentru tine doar sentimente materne.

OVIDIU: Vă mulţumesc. Mă bucur de aceste sentimente.

 

***

ACTUL II

 

Scena 1

(O cameră de hotel cu două fotolii, un pat dublu, o măsuţă, două noptiere, un frigider, telefon, plante, un paravan de mătase. Se aud bătăi in uşă. Irina merge să deschidă. Intră Ovidiu cu un rucsac in spate şi cu mapa de desene sub braţ)

 

IRINA: Poftim! Intră! Te rog să te faci comod!

OVIDIU(intră, puţin jenat, lasă rucsacul jos şi pune mapa pe măsuţă)

IRINA: Ia loc în fotoliu, te rog!

OVIDIU: Mulţumesc!(El se aşează, dar priveşte mereu in jos)

IRINA: Am să pun muzică. (Se duce şi pune muzică instrumentală, in surdină)

OVIDIU: Vedeţi că avem aceleaşi gusturi? Şi mie îmi place acest gen de muzică. Muzica aceasta stimulează creativitatea. Sunetele joase sunt favorabile creaţiei artistice. Deşi este foarte târziu aş dori aşa de mult să vă pictez…

IRINA: Mai bine îţi ofer un ceai. Chiar eşti obsedat de creaţie, după cum văd.

OVIDIU: Mulţumesc.

(Irina pune fierbătorul in cana cu apă şi pregăteşte ceaiul. Ovidiu o ajută să aranjeze alimentele scoase din frigider. Unt, paine, branză, roşii. Mainile lor se ating mereu, intamplător, pe măsuţă. Irina şi le retrage, speriată, Ovidiu, prinde curaj şi o priveşte intens)

IRINA: Ovidiu, tu eşti primul om ce mă priveşte astfel. Tu eşti singurul din câţi cunosc care mă priveşte direct, în ochi, cum nu a făcut-o nimeni, niciodată. Poate că tu ai curajul să priveşti oamenii în ochi, căci tu ai un suflet curat.

OVIDIU: Răutăţile celorlalţi nu mă interesează. Pot să închid geamul?

IRINA: Te rog! Trage şi draperiile!

OVIDIU: (Iese in balcon, inchide geamurile şi revine in cameră, după ce trage draperiile) Stăm bine. Suntem lângă scara de incendiu. În caz de pericol avem pe unde ne salva.

IRINA: Ce pericol? Ah! Te temi de un intrus?

OVIDIU: Voiam să ştiu dacă partenerul dv. este cineva din trecut sau este doar o simplă cunoştinţă?

IRINA: Era o încercare de a relua o veche relaţie…

OVIDIU: Nu sunt prea indiscret dacă vă întreb dacă voiaţi să reluaţi această relaţie sau era planificat doar ca un concediu de adio?

IRINA: Eu am crezut că, dacă vom fi câteva zile împreună vom regăsi ceea ce am pierdut…

OVIDIU :N-aţi pierdut nimic. Dacă nu a fost ceva de durată, nu a fost nimic adevărat şi profund.

IRINA: E mai bine aşa. Acum pot să îmi schimb buletinul şi să îmi reiau numele de fată.

OVIDIU: Pariez că dv. aţi fost cea care aţi cumpărat biletele, nu-i aşa?

IRINA: Este adevărat. Dar tot răul spre bine. Nu?

OVIDIU: Să înţeleg că dv. consideraţi ca un fapt pozitiv prezenţa mea aici?

IRINA: Este mai bine că nu a venit cel aşteptat. Din cioburi de iubire nu poţi face o oglindă perfectă a fericirii…

OVIDIU: Uneori, chiar un ciob poate să se multiplice la infinit în alte cioburi, multiplicând

fragmente de fericire. Unii se mulţumesc cu aceasta.

IRINA: Din cioburi nu poţi realiza un întreg. Eu nu mă mulţumesc cu cioburi.

OVIDIU: Desigur, cioburile nu pot constitui întregul, chiar duc la distrugerea armoniei, la suferinţă.

IRINA: Eu caut un alt gen de fericire. Vreau să evit alte dezamăgiri, alte suferinţe.

OVIDIU: Libertatea dobândită, chiar cu preţul suferinţei, trebuie preţuită şi dv trebuie să vă bucuraţi că sunteţi o femeie liberă, că nu depindeţi de altcineva…

IRINA: Iar vorbeşti ca din cărţi.

OVIDIU: Acesta este felul meu de a vorbi, nu după anumite şabloane, ci după raţionamentele mele.

IRINA: Ştii că viaţa nu este chiar aşa. Mereu depindem de alţii, viaţa ne este supusă influenţelor din mediul exterior, interferenţelor de tot felul, politice, economice, mentalităţilor altora.

OVIDIU: Dv. aţi trăit poate între fiinţe preocupate doar de problemele cotidiene, eu am devenit mai reflexiv, de când studiez metafizica.

IRINA: Tu şi metafizica. Dacă ea îţi dă repere pentru modul tău de gândire, atunci trăiască metafizica!

OVIDIU: Trăiască! (Ciocnesc cănile de ceai)

IRINA: Eu mă duc să fac un duş. tu poţi să faci ce vrei.

OVIDIU:O să citesc, dacă îmi permiteţi (Se ridică şi ia o carte de pe noptieră) „Un veac de singurătate” Aceasta citiţi dumneavoastră?

IRINA: Da. Este o carte bună. Revin în câteva minute.

 

Scena 2

(Ovidiu citind o carte, stă in fotoliu. Irina revine imbrăcată in halatul de baie)

 

OVIDIU: Ce bine arătaţi! Parcă a dispărut orice urmă de crispare de chipul dv.

IRINA: Par eu o persoană crispată?

OVIDIU: Am răsfoit cartea „Un veac de singurătate”. Ştiam eu că mă aşteptaţi de un veac să apar iar în viaţa dumneavoastră! Eu sunt sigur că noi doi ne-am mai întâlnit undeva, cândva, într-o altă viaţă.

IRINA:((lovindu-l cu prosopul) Dacă mai vorbeşti aşa, eu te las cu transmigraţia sufletului şi mă retrag.

OVIDIU: (o prinde de maini). O, nu, să nu credeţi că bat câmpii. Simt că noi doi ne-am mai întâlnit într-o altă viaţă. Ştiu că ne-am întâlnit undeva, cândva…

IRINA: Este un titlu de film. Chiar filmul trata această temă, a revenirii în timp. Tu eşti plin de fantezie, dar nu te juca, te rog, cu cuvintele. Noi doi nu am fost niciodată împreună.

OVIDIU: Nu-i o fantezie de-a mea. Au scris şi alţii despre iubirile nefericite ce se repetă prin veacuri, se regăsesc în alte vieţi prin reîncarnarea sufletului, pentru că doresc să fie un cuplu fericit.

IRINA: Este o idee păgână pe care eu nu o accept.

OVIDIU: Sentimentele puternice se repetă, dar cu alţi protagonişti, până când, o conjunctură favorabilă îi ajută să-şi împlinească iubirea. Noi doi am fost cândva două fiinţe ce s-au iubit. Simt aceasta.

IRINA: Fabulezi. (Îi ciufuleşte părul. El ii prinde mana şi o trage spre el, o imbrăţişează)

OVIDIU: Tu nu simţi aceasta?

IRINA: (Se smulge din braţele lui). Nu-mi place că ai devenit cam prea îndrăzneţ. Lasă-mă! Eşti doar un copil. Cine eşti tu de fapt?

OVIDIU: Cel pe care tu îl aştepţi de mult timp… Aparent par doar o fiinţă fragilă, un adolescent poate, dar am suflet mare, o mare putere de a iubi.

IRINA (il priveşte tandru) Ce ciudat! Ochii tăi au o lumină aparte…

OVIDIU: Pentru că reflectă în ei o singură fiinţă: pe tine, Irina…

IRINA: Eşti prea îndrăzneţ. Vii cu aşa o declaraţie şi ai început să mă tutuieşti. Nu-mi place acest lucru. Nu-i nevoie de aşa ceva. Eu am aranjat cu o prietenă să stau la ea în noaptea asta, aşa că ai totul gratuit aici şi nu-i nevoie de cuvinte mari, că nu te prinde aerul de cuceritor.

OVIDIU: De când ai apărut pe plajă, eu te privesc cu nesaţ, cu bucurie şi cu durere, cu fericire şi cu tristeţe. Cunosc toate înfăţişările feţei tale, toate schimbările de pe chipul tău… bucuriile… tristeţile..

IRINA: Iată-mă şi cameleon…Ai uitat de pluralul reverenţios.

OVIDIU: Cu tine vorbesc în gând la persoana a doua, singular. De multe ori am vrut să te pictez în lumina dimineţii, dar parcă aveai dispoziţii sufleteşti diferite şi mi-era greu.

IRINA: Eu nu ţi-am permis să mă pictezi. De ce vrei să mă pictezi tocmai pe mine?

OVIDIU: Pentru că ai trăsături deosebite…Eu m-am îndrăgostit de tine, de chipul tău, de toată fiinţa ta…

IRINA: Ţi-am spus că nu este nevoie să mă flatezi cu sentimente în care nici tu nu crezi.

Nu eşti obligat să o faci. Ai camera la dispoziţie, până vine soţul prietenei mele la care vreau să stau. Recepţionera este o rudă de-a mea şi nu o să ai probleme. Aşa că… „Noapte bună!”

OVIDIU: Te rog, mai rămâi cu mine! (O prinde de maini, ea il respinge)

IRINA :Te rog, nu insista! Încep să regret că am ieşit din tăcerea mea şi am acceptat să vorbesc cu tine. Cred că m-a zăpăcit soarele, altfel de ce aş fi dat atenţie unui tânăr necunoscut.

OVIDIU: Nu-s chiar un necunoscut… (incearcă să-i şteargă părul cu prosopul .Ea refuză, se indepărtează de el. El o priveşte cu ochii mari şi tandri .Ea intoarce capul in altă parte)

IRINA: Da, ne-am cunoscut într-o viaţă anterioară, cum spui tu…

OVIDIU: Speram să fim prieteni. Începutul a fost promiţător…

IRINA: Ne te iluziona! Este drept că m-ai şocat un pic cu ideile tale, dar cred că le-ai luat din cărţi.

OVIDIU: Nu, sunt idei personale. Îmi vin în minte, când vorbesc cu tine. Mi le inspiri tu.

IRINA: Te rog, nu exagera! Eu nu cred că te-am încurajat să… Poate că m-am izolat din dorinţa de a fi singură, doar cu mine şi tăcerea îndelungată nu este bună. Te-am preferat ca partener de discuţii. De ce tu doreşti să fie ceva mai mult între noi?

OVIDIU: Pentru că semănăm foarte mult, iubim aceleaşi lucruri, suntem pasionaţi de mare…

IRINA: Da, dar nu uita ce ne desparte! Eu simţeam deja că mă apasă singurătatea şi am acceptat discuţia cu tine. Ea a fost ca o evadare din mine, din durerea pe care singurătatea o amplifică.

OVIDIU: Durerea personală poate fi estompată, chiar eliminată, dacă ştii să te autocontrolezi. Obsesiile pot fi alungate din minte, dacă pe firul interior îţi proiectezi doar amintiri plăcute sau creezi imagini de o frumuseţe aparte, care să te destindă.

IRINA: Tu reuşeşti cu adevărat să treci de la o gândire negativă la una pozitivă?

OVIDIU: Desigur! Şi tu ai putea, dacă încerci. Învaţă să te detaşezi chiar de tine însăţi. Când îţi vei înţelege durerea, vei constata că ea aparţine trecutului şi trecutul nu trebuie să te îndurereze niciodată, căci cea ce contează este bucuria clipei prezente.

IRINA: Am citit destule despre gândirea pozitivă, dar te torturează gândul că oamenii nu sunt aşa cum îi doreşti tu să fie, te dezamăgesc mereu…

OVIDIU: Pentru că proiectezi asupra lor gândurile tale, îi vezi aşa cum doreşti să fie ei şi ai surpriza să constataţi că ei sunt total diferiţi de idealul tău. Eliberarea de obsesii, de amintiri neplăcute îţi dă o aşa de mare libertate spirituală. Doar o gândire pozitivă te poate face fericită cu adevărat, îţi repet.

IRINA: Cum aş putea realiza acea detaşare, cum îi spui tu?

OVIDIU: Trebuie să îţi repeţi că tu eşti mai importantă şi nu oamenii care ţi-au făcut rău.

IRINA: Da, interesant mod de abordare a problemelor de suflet…

OVIDIU: Vei cunoaşte adevărata fericire, dacă te vei reconstrui în interiorul tău. Fericirea vine din noi, este o stare de confort interior ce poate ajunge chiar la beatitudine.

IRINA: Mulţi cred că fericirea lor vine doar de la alţii. Când trăieşti în lipsuri materiale ori lângă persoane violente sau cu probleme psihice, cum crezi tu că acei oameni pot să-şi găsească echilibrul interior, fericirea mult visată, cea din suflet?

OVIDIU: Alţii pot fi o sursă de fericire sau de nefericire, dar eu vorbesc de bucuria cu care trebuie să te dăruieşti vieţii, de fericirea interioară care trebuie să îţi călăuzească orice pas, fericirea izvorâtă chiar din faptul de a fi.

IRINA: Ştii bine că necazurile dau o stare de surescitare a minţii şi a întregului organism şi de multe ori mulţi îşi blestemă zilele şi nu doresc nici să mai trăiască.

OVIDIU: Credeţi că eu nu am suferit? Dar eu ştiu să îmi păcălesc mintea. Când aveam o durere ziceam „Crezul” şi atunci când ajungeam la versul „făcătorul cerului şi al pământului” eu mă opream, căci în gând vizualizam frumuseţea extraordinară a cerului, albastru, cu nori scânteietori peste un ocean de verdeaţă.

IRINA: Bine, tu ai vocaţie de pictor şi poţi crea mii de imagini care să te încânte, să te facă să îţi uiţi durerea, dar, eu, care-s omul cifrelor, cum aş putea să mă transpun în lumile interioare, ca tine?

OVIDIU: Încearcă! Prin repetiţii multiple şi o voinţă puternică, vei reuşi.

IRINA: Pare interesant… Poate că ai dreptate. Noi amplificăm durerea, când ne gândim mereu la ea. Dar, prin voinţă, putem să evităm amintirile dureroase, să le înlocuim cu ceva frumos din viaţa noastră sau cu ceva imaginat de noi. În pedagogie, procedeul se numeşte visul cu ochii deschişi.

OVIDIU: Reveria poate fi o formă de vindecare de anumite boli psihice, tot mai frecvente acum. Dar trebuie să cunoşti anumite tehnici care să te facă să gândeşti pozitiv.

IRINA: Eu aş pleda pentru studierea lor în şcoală, că aşa s-ar putea salva mulţi copii care se lasă influenţaţi de alţii şi îşi iau viaţa.

OVIDIU: Sunt de acord, doar că programa de psihologie are alte teme. M-am uitat pe o carte a verişoarei mele.

IRINA: Acum înţeleg de ce chipul tău are o străluminare aparte. Cred că aceste idei fac să ilumineze sufletul tău. Tu eşti un om care îţi porţi sufletul pe chip.(intinde mana şi ii mangaie părul) Ştiu de ce ai atâta lumină în tine. Cum poţi să găseşti atâta lumină în tine într-o lume atât de incertă, de mercantilă?

OVIDIU: Nu-i greu să ajungi la steaua din tine, adică la lumina ta interioară. Dacă şi tu vei transfigura totul în ceva luminos, vei vedea că în jurul tău este numai lumină şi vei simţi marea dragoste.

IRINA: Marea dragoste?! Iar încerci să mă vrăjeşti prin magia cuvintelor tale?

OVIDIU: Este adevărat. Cuvintele pot avea o forţă magică. Magia cuvintelor poate fi folosită de orice om. Ele, cuvintele au energia lor.

IRINA: Ştiu din experienţă că anumite cuvinte pot ucide, prin forţa lor, pot distruge suflete, dar mai ştiu că altele pot înălţa sufletul pe culmi nebănuite.

OVIDIU: Dar Irina, dacă tu vei încerca să consacri toate acţiunile tale unui ideal frumos, chiar idealului de a te reconstrui sau unui scop benefic, atunci durerea ta se va estompa, vă fi repede ştearsă din memorie, căci aceasta este evoluţia fiinţei noastre.

IRINA: Băiatule, încep să cred că spiritul lui Ovidiu, poetul roman, s-a întruchipat în tine. Şi el a suferit mult, dar a crezut în puterea iubirii.

OVIDIU: El a fost exilat la Pontul Euxin, dar a pus mai presus de toate creaţia sa.

IRINA: Se vede că tu o cunoşti şi încerci să pui în practică „ars amore” aici, la mare.

OVIDIU: Eu acţionez după resorturile mele interioare, nu după şabloane din cărţi, cum insinuezi.

IRINA: Bine. La capitolul originalitate stăm bine.

OVIDIU: Şi tu, când vei putea descoperi iubirea, iubirea adevărată, mă îndoiesc că tu ai cunoscut-o vreodată, atunci vei vedea că ea nu este o iluzie, cum ai trăit în trecut.

IRINA: Dar ce este iubirea, după părerea ta?

OVIDIU: Este ardere interioară la cea mai mare vibraţie a sufletului, este o ardere care te purifică.

IRINA: Aşa cum Katharsis are rol purificator în artă, tu crezi că şi iubirea, marea iubire poate purifica sufletul?

OVIDIU: Da, aşa cred eu. Poate tu ai cunoscut latura întunecată a iubirii ce terorizează, nu acea înflorire spirituală, ce-ţi potenţează eul şi îţi dă o energie aparte…

IRINA: Eu nu sunt idealistă ca tine…

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Dor de dragoste (teatru)” →

Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”

Suflet ardent, patriot înflăcărat, iniţiatorul revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu, rămâne în memoria colectivă a neamului românesc ca un istoric dublat de un scriitor ce a ştiut să creeze, cu mari sacrificii, o operă ce a străbătut negura timpului, fiind apreciată foarte mult şi în zilele noastre. Tema principală a acestei cărţi este lupta pentru apărarea fiinţei  naţionale şi afirmarea conştiinţei naţionale, precum şi lupta pentru unirea tuturor Românilor.

În Introducere, autorul vorbeşte de ideea de dreptate naţională şi socială, bazată pe morala creştină adusă în lume de Iisus Cristos care, prin moartea sa jertfelnică „ne arată calea legii ce trebuie să guverneze dezvoltarea umanităţii, „legea practică, legea lucrării, a jertfirei, a iubirii şi a frăţiei, chipul în care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică, mai întâi prin cuvânt, prin idei, prin lucrare”(p 5, opera Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Junimea, 1988) punând totul în slujirea patriei, a viitorului.

Şi acum ne impresionează fraza de început a cărţii întâi, prin care N. Bălcescu ne emoţionează profund, prin cuvintele sale care aduc mărturie de misiunea sa de istoric şi de imboldul de a scrie cu multă responsabilitate aceste cărţi de glorie a neamului românesc, pentru a fi un document-mărturie a unor pagini din istoria poporului român, care să fie  adevărate lecţii pentru alte generaţii: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593–1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire! Când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor şi astfel, îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (op. cit. p 28)

Lupta pentru independenţă şi unitate naţională este descrisă cu multe amănunte, scenele istorice par vii, nu „umbre pe pânza vremii”. Cartea întâi, poartă subtitlul „Libertatea naţională” şi, după ce prezintă situaţia internaţională, Bălcescu scrie o pagină glorioasă din istoria neamului nostru –  victoria de la Călugăreni în lupta contra turcilor învinşi şi în alte locuri din Ţara Românească, fapt ce a dus la libertatea naţională.

Autorul scrie cu mândrie: „Niciodată semtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă.” (op.cit. p 87)

Deşi este o scriere istorică, această carte face parte şi din istoria literaturii române, prin bogăţia stilului folosit, mai ales în descrierea Ardealului, o pagină de o frumuseţe cutremurătoare, inspirată de aspectele geografice unice, de bogăţiile naturale, de oameni deosebiţi ce locuiesc aici, o pagină scrisă sub influenţa patriotismului vibrant ce însufleţea pe scriitorul-revoluţionar. Iată cum, la începutul cărţii IV, în primul capitol, se face o amplă descriere a Ardealului unde apare un tablou ce redă imaginea plenară a acestui meleag de o frumuseţe rară care ţine adunate toate aspectele naturale ale altor ţinuturi din Europa:

„Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea, cu plăcere, ni le aduce aminte.”(op.cit. p 292)

Aspectele geografice sunt redate cu multă măiestrie, prin cuvinte ce capătă valoare literară, prin puterea lor sugestivă, prin asamblarea lor măiestrită, într-o ordine crescătoare şi descrescătoare, după formele de relief specifice ţinutului ardelean: „Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr’însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia.” (op.cit. p 292)

Bogăţia florei şi faunei din Ardealul secolului al XIX-lea nu are elemente de comparaţie cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre:  „Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi… Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul.” (op.cit. p 293)

Ca un maestrul al condeiului, Nicolae Bălcescu pare că sculptează în cuvinte, pentru a descrie Ardealul şi, aplicând sincretismul artistic, face, prin arta cuvântului, o operă impresionantă: „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată.” (op.cit. p 293)

Bălcescu vorbeşte în aceste pagini de bogăţiile subsolului, îndeosebi de aurul ce a adus mai multe nenorociri şi suferinţe neamului nostru românesc: „Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor. Astfel este Ţara Ardealului.” (op.cit. p 293)

Această scurtă propoziţie: „Astfel este Ţara Ardealului” este concludentă, ea face să apară glasul creatorului acestei opere, glas în care răzbate mândria naţională. Bălcescu propune cercetarea istorică a teritoriului românesc, pornind de la viaţa vechilor daci: „În sfârşit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei.” (op.cit. P 299) Autorul expune cu claritate evoluţia istorică din Ardeal, numit ulterior /Transilvania(Ţara de dincolo de păduri, construcţie lingvistică luată din texte latine, fără conotaţii locale) Iată un fragment de mărturie istorică: „Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Româneşti, ai Moldovei, când se văzură năpădiţi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de duşmani, ei se coborau la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă şi, în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.” (op.cit. p 299)

Creatorul acestei opere este foarte bine documentat. El aminteşte de vicisitudinile istorice care au întunecat existenţa românilor din Ardeal: „Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii români Gelu, Menomorut şi Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904) … Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Aşa, românii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în Ţara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu.” (op.cit. p. 317) Adevărul istoric este pus în lumină cu multă competenţă, combătând teoriile actuale ale unor autori, privind populaţia românească din Ardeal: „La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor şi pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgărşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuiau munţii de către răsărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie cu totul democratică.” (op.cit. p 342)

Scena istorică din Transilvania se schimbă de-a lungul secolelor: „Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, românii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi.” (op.cit. p 357)

  Continue reading „Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”” →

Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă

„Mi-e dor de Dumnezeu, Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin lumina zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acele păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii. Doar acolo, aproape de Dumnezeu, simt ce fericire este să te bucuri de frumuseţe.

Pacea eternă a plaiurilor străbune aduce linişte. Sus, pe o pajişte înflorită, zăresc printre crengi, turlele argintii ale bisericii, lângă un brad înalt, de un verde închis, ce contrastează cu verdele auriu al copacilor din jur, iluminaţi de soarele amiezii. De jur-împrejur, văd doar păduri ce se arcuiesc peste colinele largi, unele mai îndepărtate, având culoarea albăstruie, altele, apropiate, fiind de un verde intens, contrastând cu verdele cald al ierbii. Privesc această uriaşă vălătucire de dealuri verzi şi aduc închinăciune pământului ce mi-a fost leagăn drag al copilăriei.

Văd crengile rotite de vânt şi ascult foşnetul plopilor ce pare o ploaie de vară. Sorb în sufletul meu umbrele lungi ale norilor ce se mişcă pe spinări de dealuri, încărcând de lumină toate ochiuri solare dintre dârele de nori albi, pufoşi pe un cer azuriu, dând un aer primăvăratec culmilor împădurite. Văd un drum de pământ roşcat, tăiat în inima unei păduri, ca o linie ce merge spre infinit şi gândul mă poartă spre alte orizonturi. Dar eu, care am cutreierat Europa, nicăieri nu o să găsesc un loc mai frumos care să-mi încânte sufletul şi cu care să simt că mă contopesc, căci acolo este leagănul copilăriei mele, dulcele meu plai natal. Fluturi albaştri saltă pe garofiţe şi pe margarete şi un cuc îşi strigă singurătatea. Un pui de căprioară speriat de zgomotul frunzelor căzute la izvor se pierde în desişul pădurii, iar ciripitul păsărelelor se intensifică. Cerul înalt, de un albastru pur, îşi poartă norii sidefii ca pe nişte nestemate uriaşe, în albăstrimea depărtărilor. El se lasă oglindit în rău, amplificând lumina amiezii. Departe, că într-o carte poştală ilustrată, se văd acoperişuri roşii în verdeaţă.

Pe acest pământ binecuvântat, doar clopotele bisericii amintesc de sărbătoarea Rusaliilor, picurând în suflet nostalgia trecerii ireversibile a timpului. Aici, unde eternitatea a pus stăpânire pe aceste meleaguri de basm ce-şi schimbă formele şi culorile, după anotimpuri, aici este un colţ de rai. Sub umbrele pădurii, iarba pare mai verde, mai mătăsoasă şi eu aş întinde mâna s-o ating şi să mă înfior, ca de fiecare dată, când mă aflu acasă. Adun căpşuni din iarbă, îmi las capul mângâiat de flori şi mă aplec să ascult inima pământului, o inimă ce bate ca inima mea de pădureancă inadaptată unei lumi plină de făţărnicie, lumea oamenilor ce ştiu doar să-mi rănească sensibilitatea. În lumea mea, lumea de aici, mă închin universului întreg, un univers mirific, în care mă integrez cu trup şi suflet, acum şi pentru totdeauna. Raze lungi aruncă o lumină aurie pe piscurile înalte din faţa mea, şi eu mă pierd în contemplare amplelor mişcări ale vârfurilor copacilor ce vuiesc uneori ca valurile mării, mai ales toamna, când se îmbracă în culori maronii, aurii, roşcate, violete, gălbui sau de un verde pal. Vuietul pădurii are uneori ecouri de glasuri omeneşti care te înfioară iarna, căci parcă auzi vuietul mulţimi înfuriate.

Nu voi uita niciodată întinderile alb-albăstrui ale zăpezii de acasă ce împodobeşte cu sclipiri diamantine crengile şi poienile. Uneori, pe culmi, pomii plini de zăpadă strălucesc în soare, părând doar cadelabre aurii, cu flori de nea, pictură unică ce-mi purifică sufletul.

Eu nu voi uita niciodată farmecul primăverii ce face din aceste locuri un ţinut de vis, de când dă firul ierbii presărate cu violete şi viorele, până la sfârşitul lui mai, când valuri de verdeaţă se unduiesc pe culmi în soarele blând, sub un cer de azur, cum numai plaiurile carpatine sprijină, cu o dulce tandreţe greu de descris. Totul este atât de pur şi de frumos, că-mi vine să mă plec spre acest pământ binecuvântat, să-mi fac semnul crucii şi să-l sărut, mulţumindu-i Domnului, că mi-a îngăduit să revin şi să-i simt frumuseţea, să trăiesc prin această renaştere a naturii, propria mea revenire la viaţă. Mi se opreşte respiraţia, privind buchetele mari ale pomilor înfloriţi ce umplu văile şi dealurile cât vezi cu ochii, un spaţiu ireal, în care eu mă mişc fermecată, căci între mine şi cerul strălucitor nu mai există nimic decât ramuri înflorite. Doar vârfurile arborilor înmuguriţi pe culmi în nuanţe de verde, galben, maroniu, roşu, vişiniu se văd prin dantela cireşilor sălbateci înfloriţi. Cu greu mă pot rupe de acest miracol dezvăluit sufletului meu iubitor de frumos. Iau în inima mea spectacolul miraculos al naturii, toate culorile şi miresmele ce-mi dau puterea de a-mi continua existenţa într-o lume ternă, anostă, unde te dezgustă răutatea, indiferenţa, intoleranţa, meschinăria multora.

Îmi place să mă urc pe culmi, să umblu singură prin păduri, să simt mirosul de frunze veştede şi de vegetaţie tânără, dar mai ales să privesc la nesfârşit coroanele maiestoase ale copacilor de un verde profund ce se mişcă pe un cer pur, un cer ce parcă scrie pe infinitul său visul neamului nostru, un cer că mă îndeamnă să cred că pe lume nu mai există nimic decât eu, pădurea şi minunile dumnezeieşti la care iau parte. Aici, sunt rădăcinile mele, pământul meu natal ce-mi dă forţă, mă revigorează mereu, căci ştiu că are o mare energie şi putere regeneratoare. Fericirea mea de aici o port cu mine mereu şi revin mereu aici, să mi-o reîmprospătez, cu acel sentiment unic de pioşenie, că mă face să-l venerez pe Dumnezeu, să-i mulţumesc căci a ales acest plai mioritic pentru venirea mea pe lume. Departe de acest paradis terestru, îmi simt fiinţa străbătută de o lumină a răsăritului sau a apusului de pe aceste meleaguri, printr-o memorie involuntară şi las bucuria să-mi mângâie inima. Umbrele lungi ce se întind pe coastă, colina ce am urcat-o de atâtea de ori, sunt leagănul unui vis, un vis ce-l retrăiesc an de an şi mă rog Domnului să mă mai îngăduie, să nu lase să înceteze inima mea, singura care ştie să se înfioare atât de mult la vederea plaiului natal, care mă întâmpină cu o adâncă pace, cu biserica sa argintie proiectată pe valuri de verdeaţă, în smaraldul dealurilor înalte. Am trăit în august bucuria unei primăveri târzii, când, după o vară secetoasă, a plouat şi au apărut lumini de mai peste câmpul înverzit, iar în salcâmi flori albe.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă” →

Ecaterina CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII

„Multe e dulce şi frumoasă!

Limba ce-o vorbim!

Altă limbă-armonioasă!

Ca ea nu găsim.”

(Gheorghe Sion – „Limba românească”)

 

Limba „dulce şi frumoasă” (Gheorghe Sion – „Limba românească”), o limbă ca un fagure de miere” (M. Eminescu – „Epigonii”), „limba veche şi-nţeleaptă” (M. Eminescu – „Scrisoarea II), „limba vechilor cazanii” (Alexe Mateevici – „Limba noastră”) are la bază limba vorbită dintotdeauna pe pământul românesc, cizelată prin veacuri de vorbitorii nativi ai acestei străvechi vetre de cultură şi civilizaţie şi înfrumuseţată prin creaţii literare orale şi scrise, multe aparţinând culturii universale.

Ea a fost şi va fi un factor de coeziune, de unire permanentă între românii de pretutindeni, un suport deosebit pentru spiritualitatea românească, în care a înflorit cultura română, prin opere ce au ajuns în universalitate.

Cei cu „inima română” sunt cu adevărat uniţi în „cuget şi simţiri”, căci există un anumit fel de a gândi şi de a simţi româneşte, imprimat de componenta psihică a unui popor străvechi, blând şi înţelept, greu încercat de-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate.

Limba română, prin structura sa, prin lexicul bogat şi expresiv este cea mai vie dovadă a identităţii şi continuităţii neamului românesc. Visul unirii tuturor românilor a fost şi va fi cel mai frumos ideal al unui neam ce doreşte să trăiască în spaţiul său străvechi, de la „Nistru pân’ la Tisa” (M. Eminescu – „Doina”). Limba română, a fost şi va fi mereu limba unirii românilor de pretutindeni, ea păstrându-şi armonia, muzicalitatea prin timp şi spaţiu.

La baza ei, este limba veche a dacilor, devenită limba matrice a Europei, căci cei care au dus-o în lume pe diferite căi au păstrat caracterul unic al limbii române, oferind un sistem gramatical coerent de structurare a comunicării, cu ajutorul unor lexeme ce redau multiple noţiuni şi vom demonstra aceasta în cartea viitoare: „Limba dacilor, limbă universală” în care susţinem că limba daco-geţilor este limba matrice a limbilor europene, că etruscii desprinşi din daci plecaţi din Maramureş au dus-o cu ei departe de Dacia ca şi păstorii ajunşi în Alpi. Etruscii s-au îndeletnicit cu exploatarea şi prelucrarea metalelor. S-au stabilit în nordul peninsulei italice, chiar şi în Latium, locul unde s-a format limba latină, o limbă a clerului şi a administraţiei, devenită limbă a culturii elitelor europene, nu o limbă a popoarelor europene, formate prin migrarea dacilor spre vest, prin „roire”, cum susţine dl. cercetător Gabriel Gheorghe, popoare care sunt unite atât prin legături de sânge, cât şi prin legături spirituale, tradiţii culturale, asemănările lingvistice fiind evidente până în zilele noastre.

„Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”(Mihai Eminescu), de aceea ea este un prim factor unificator al neamului românesc. „Limba noastră cea română” cum o numeşte poetul Grigore Vieru are un farmec şi o poezie aparte, fiind o limbă fonetică, foarte muzicală. De aceea, trebuie să-i reţinem şi să facem cunoscute tuturor versurile sale: „În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română.”(Grigore Vieru)

Prin farmecul rostirii, prin armonia şi muzicalitatea ei, limba română poate fi considerată ea însăşi o operă de artă, în permanentă transformare, îmbogăţire şi înfrumuseţare, căci „Limba este întâiul mare poem al unui popor”, după cum a scris Lucian Blaga. În limba română au fost scrise versurile patriotice ce au însufleţit generaţii şi generaţii, care au aspirat şi aspiră la unirea tuturor românilor, ca acestea: „Pe-al nostru steag e scris unire, /Unire-n cuget şi simţiri/ Şi sub măreaţa lui umbrire,/ Vom înfrunta orice loviri.” (Versuri: Andrei Bârseanu, muzica:Ciprian Porumbescu).

„Limba este cartea de nobleţe a unui neam”  afirmă Vasile Alecsandri, care a înnobilat frumoasa limbă română prin creaţiile sale. Jules Michelet, istoric francez, spunea când vorbea de limba română că „graiul poporului român este un suspin şi o lacrimă îi tremură în viers”(Jules Michelet – „Histoire de la Roumanie”).

Continue reading „Ecaterina CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII” →

Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ

„Omul deplin al culturii române” cum l-a numit Petre Ţuţea (Crina Palas – Interviu în revista Vatra, 2008) Mihai Eminescu a învăţat să moară, învăţându-ne pe noi să trăim şi să iubim România, aşa cum a iubit-o el, cu o dragoste fără sfârşit. El a luptat pentru ţară cu pana sa, dar şi prin fapte ce au dus la moartea sa jertfelnică, pe altarul patriei. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

Eminescu subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor” (M. Eminescu Opere, vol. X, Ed Academiei Române). Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (idem). El a consolidat unitatea lingvistică a românilor, fiind realizatorul limbii poetice româneşte. Pentru face unitatea culturală a Românilor, Eminescu şi-a propus să facă o vastă operă dramatică care să redea istoria naţională.

Nimeni dintre scriitorii vremii nu şi-a manifestat ca el respectul şi speranţa în biserică, recunoscându-i contribuţia fundamentală la dezvoltarea culturii şi limbii române, la păstrarea identităţii şi unităţii poporului român: „Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” (M. Eminescu – Opere, vol. X, Ed Academiei Române).

Poeziile-rugăciuni: Înviere, Rugăciune, Răsai asupra mea… sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate şi trăire tulburătoare, de pioşenie în faţa Divinităţii, a Fecioarei Maria, de speranţă în ocrotitoarea românilor năpăstuiţi:„Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”  (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Românii şi-au păstrat miraculos unitatea prin limbă şi credinţă. În sufletul românesc al poetului, a înflorit mereu dragostea de neam şi ţară, mai ales că s-a născut şi a trăit în perioada efervescentă după revoluţia de la 1848 şi în entuziasmul primei mari unirii a românilor din 1859. El a învăţat slovele cu un preot care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de neam. Avându-l ca îndrumător pe profesorul Aron Pumnul, participant la Revoluţia de la 1848, în sufletul său au înflorit idealurile naţionale. În biblioteca acestui dascăl a putut citi multe cărţi religioase vechi şi cărţi de istorie, „cronici bătrâne” ce au adâncit sentimentul patriotic. Încă de la 17 ani, Eminescu a închinat cea mai frumoasă odă României, prin versurile căreia transmite un mesaj tinerei generaţii. El a visat un viitor măreţ al ţării noastre dragi, România şi a scris cu patos Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie:    „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,/ Braţele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/”  (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Mândria de a fi Român, de a aparţine a unui „popor mare, românesc”, capabil să-şi poate împlini visul „de glorii falnic triumfând” pe care să-l spună lumii întregi „flamuri tricolore”, simbolul nostru naţional, este exprimată în strofa a doua: „Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc,/Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române) Poetul doreşte ca „acest popor mare, românesc” să fie vegheat de „Îngerul de pace, îngerul iubirii” care să coboare pe sânul vergin al ţării, să guste „fericirea raiului ceresc”. Dorinţa poetul  este ca în „dulcea Românie” „tânără mireasă, mamă cu amor” fiii ţării să trăiască „numai în frăţie” şi mereu să fie: „Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Ideea unirii a purta-o în suflet toată viaţa şi a murit pentru ea. La Viena a înfiinţat societatea România jună care avea aceleaşi principii ca Dacia literară revistă lansată de Mihail Kogâlniceanu: unirea tuturor românilor, inspiraţia din istoria naţională şi din folclor, promovarea valorilor româneşti, culturalizarea românilor prin şcoli, biserici şi prin scrieri. Fiind secretarul acestei societăţi, a organizat serbările de la Putna, în anul 1871. În acest loc de adunare a studenţilor şi tinerilor din toate zonele ţării care au comemorat memoria lui Ştefan cel Mare, la împlinirea a 400 de ani de la înălţarea Mânăstirii Putna, Eminescu a avut multe contacte cu românii din toate zonele actualei Românii şi din afara sa. Tinerii au adus la mormântul lui Ştefan pământ din toate ţinuturile ţării, înfăptuind un act de unire simbolică, o năzuinţă a Românilor de pretutindeni, fiind uniţi în „cuget şi simţiri” aşa cum era deviza societăţii culturale România Jună în almanahul căreia a fost publicat în 1883 Luceafărul.

Ciprian Porumbescu şi Theodor Ştefanelli au adaptat societăţii Arboroasa/Ţara Fagilor din Cernăuţi, statutul şi regulamentul României June din Viena şi ca deviză au luat versurile lui Alecsandri:,,Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu”, asemănătoare devizei României June: „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”. Sunt versuri din imnul acestei societăţi, aparţinând lui Andrei Bârsan, pus pe muzică de Ciprian Porumbescu, imn ce cheama la unirea tuturor românilor.

Doina eminesciană a fost interzisă, dar azi este pe buzele tuturor: „De la Nistru pân’ la Tissa,/ Tot Românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare,/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii,/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte,/ De nu te mai poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Satmar pân’ în Săcele,/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul/, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu-n Dorohoi,/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi, cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/ Zboară paserile toate,/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – /Sărac în ţară săracă!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Doamna prof. Catinca Agache observă că „Doina trasează harta lirică a spaţiului de românitate” ( revista Limba română, nr. 3 – 4, din 2018): „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin şi pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad”  (într-o variantă). Aceasta este o proiectare a viitorului care se va înfăptui odată cu realizarea României Mari – Dacia străveche visată de poet.

Dl. academician Mihai Cimpoi a scris despre poezia Doina: „Poezia care aureolează, ca forţă a mesajului de unitate naţională, această latură a creaţiei sale lirice este celebra Doina, un inegalabil cântec de durere şi speranţă confiscat zeci de ani postbelici, dar care are azi aceeaşi magică putere de pătrundere la sensibilitatea şi conştiinţa românească, un strigăt, fundamentalul strigăt existenţial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv – al neamului.” (Mihai Cimpoi – Mihai Eminescu.Dicţionar enciclopedic”)

Poezia este un manifest, un testament lăsat urmaşilor, iar blestemul din finalul Doinei este un blestem dacic, el se împlineşte mereu: „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!”

Continue reading „Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ” →

Ecaterina CHIFU: Odă Limbii Române

A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.(Nichita Stănescu – Citatepedia. ro)

 

Limba este focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos. Limba este frumuseţea activă a patriei.(Grigore Vieru – Citatepedia. ro)

 

Limba, flacăra gândirii,

Limba ce ne-au dat străbunii –

Dulcea limbă românească

A înflorit în ţara noastră.

 

Limba veche-a „Mioriţei”,

Limba dreaptă, limba crucii,

Limba ce ne-au dat strămoşii

Este graiul drag al libertăţii.

 

Limba-i dorul amintirii,

Limba-i fiorul simţirii,

Limba-i freamăt, legământ,

Pa al nostru drag pământ.

 

Alinare-n rugăciune,

Limba noastră-i o minune,

Ea ne leagă, ea ne-adună,

În Sfânta Patrie Română.

 

Limba dusă-n străinătate

De fiii ţării, fii de departe,.

Este limba înţeleaptă,

Scrisă cu slovă aleasă.

 

Ea este poarta sufletului,

Sufletul Românului,

Ea e imn de închinare,

Dintr-o zare-n altă zare.

 

Limba-i vers de Eminescu,

Limba-i cântec de Enescu,

Limba-i zicere-n poveste,

Limba-i bocet ce jeleşte.

 

Limba-n glasuri de copii

E-un cânt dulce, feerii

Ce se cern din infinit,

Peste plaiul mult iubit.

 

Limba dragă, românească

Toţi trebuie s-o iubească,

Nimeni să n-o ponegrească

Limba noastră strămoşească!

 

Limba noastră-i armonie,

Limba-i dulce poezie,

Limba veche, românească

În inimi să înflorească!

 

Limba, flacăra gândirii,

Limba ce ne-au dat străbunii –

Dulcea limbă românească

A-nflorit în ţara noastră.

—————————-

Ecaterina CHIFU

Râmnicu Sărat

August 2020

Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”

„Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”

(Artur Silvestri)

 

 Artur Silvestri, scriitor, critic literar, promotor cultural, poate fi considerat prietenul care mi-a schimbat destinul, deşi nu l-am întâlnit niciodată. Un singur mesaj electronic de la dumnealui în care mă încuraja să scriu, că aş avea ceva de spus lumii, mi-a schimbat destinul. Aceasta se întâmpla, după ce mi-a publicat în revistele înfiinţate de dumnealui online („Ecoul”, „Monitorul cultural”, „Semănătorul”) câteva scrieri pe platforma Intermundos media activă şi astăzi. După o stagnare de mai mulţi ani, am început să public cărţi de călătorie şi cu tematică socială, versuri, eseuri,  lucrări prezentate la diferite simpozioane, cugetări, teatru, articole.

De aceea îi aduc aici un omagiu, un semn de adâncă preţuire, pentru toate cărţile scrise, multe la număr şi faptele sale culturale. „Există o Românie tainică” spunea întemeietorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Artur Silvestri, considerând că în această Românie există valori, oameni buni, creativi care au datoria să sporească zestrea culturală a neamului românesc.

Deţin multe cărţi de-ale dumnealui, mai ales pe cele publicate de soţie, Mariana Brăescu Silvestri, dar aşa de mult m-a impresionat „Frumuseţea lumii cunoscute”/ „La beauté du monde connu” pe care am citit-o de mai multe ori în română şi franceză, încât m-am decis s-o fac mai bine cunoscută iubitorilor de lectură.

D-na Mariana Brăescu o consideră „O elegie a vieţii” şi în prezentarea ei, dezvăluie cum a apărut cartea: erau însemnări zilnice, într-un carnet unde autorul nota ce l-a impresionat zilnic. Toate au trecut prin sufletul lui şi l-au marcat. „Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă, în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că trebuia să o părăsească. O elegie a toamnei. elegie a vieţii”. (Mariana Brăescu, cartea citată)

Sunt ultimele cincizeci de zile din viaţa autorului. Este impresionant îndemnul soţiei: „Cititorule, ca să înţelegi, parcurge cu sufletul aceste rânduri! Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii lui. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.” (op. cit.)

Ne regăsim în aceste pagini, gândim şi simţim la fel ca autorul, căci ne invadează aceleaşi emoţii, în faţa frumuseţii lumii de lângă noi. Autorul acordă mare atenţie frumuseţii florilor, arborilor, arbuştilor, observând lumina ce o revarsă peste lume, aceste minuni ale naturii. Vedem cu ochii minţii florile de trandafir de un roşu aprins, catifelate sau galbene, legănate de vânt, flori ce se ridică triumfal, să înfrunte seceta, ploaia sau îngheţul. Iată descrierea: „Trandafirul roşu… când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor biruitor şi puternic. în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios”.

 

Amintirile din călătoriile sale sunt notate succint: „Mirosul tare al Mării Mediterane… într-un peisaj fără pescăruşi.”. Este o mare peste care se adună „norii groşi, de o culoare metalică”, dar dispar repede lăsând locul altor nori „sub forma unor fuioare albe”. Autorul absoarbe în suflet schimbările din atmosferă: „  Lumini de dincolo de nori reprezintă – cel mai  neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată”.  Ideea de irealitate, de efemer  şi mister este pregnantă: „Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii”.

Lectura cărţii m-a făcut să mă regăsesc pe filmul amintirilor în locurile vizitate de autor. Citind, revăd malul Mediteranei la Sète, unde am ajuns, prin programul european „Comenius” pentru profesorii de franceză, cheiul Paul Valléry  cu cimitirul marin unde este înmormântat acest poet, cu amfiteatrul alb de la malul mării şi întinderea de apă ce se spărgeam în mii de oglinzi  sub „ploaia ce cădea calmă şi binefăcătoare ca şi ploile mocăneşti din copilărie.”  Observator fin al  peisajului marin, autorul  descrie „intensificări de vânt, schimbări de ritm şi fenomene întărite de apropierea mării”.

Noaptea, după ploaie, natura părea purificată, iar scrierea devină picturală:„Cerul dinspre munţii Pirinei de un roşu bizar, şters, dar, cu toate acestea, intens, o culoare descoperită odinioară de navigatori.” În tablourile descrise, se combină imagini vizuale, auditive, olfactive, care le conferă unicitate: „Prin lanuri de lavanda, ca nişte arici vegetali opriţi, pentru o vreme la odihnă”.

Este impresionat de parfumul de lavandă „efluviu răcoros, tăcut, enigmatic ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare, cu o muzică nesfârşită.” În lumina sudului Franţei, totul apare de o frumuseţe stranie, înduioşătoare. Autorul nu este uimit doar de munţi, de ape, mare, ci şi de vietăţile de pe Canal du Midi: raţe sălbatice, vidre, păsări.

Bucureştiul apare  sun luminile toamnei cu toată frumuseţea lui specifică de oraş sudic, cu parcuri frumoase, cu mirosul străzilor specific de merdenele, saraiilii, pateuri care au puterea de evocare a trecutului ca şi „madeleine” în opera lui Marcel Proust. Artur Silvestri vede Cişmigiul – „un colţ de pădure în oraş, dând impresia de alt timp”. Se referea oare la timpul când trecea Eminescu sau Caragiale prin acest parc? Şi noi avem aceleaşi impresii, când trecem prin această oază de verdeaţă din inima Bucureştiului acoperit de cerul înalt şi atât de albastru pe deasupra copacilor.

Sunetul gutural al pescăruşilor peste Bucureşti, îl simte ca o „potrivire între vocile acute şi ceru înnourat, greu, apăsător”. Această potrivire tulburătoare între vocile acute şi culorile plumburii îl face să aibă presimţiri sumbre. Ploaia căzută în perdele lungi şi reci lasă  pe vegetaţie broboane de apă ce strălucesc şi par „scânteieri de apă în noapte”. Foşnetele muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării, prefac totul într-un episod irepetabil. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului. Moartea unui porumbel în stradă îi provoacă durere.

Scrisoarea primită de la un prieten îi aduce aminte de copilărie: „Toamna este frumoasă, mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea.” „Într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci”. Alteori, izvorul unor sunete paradisiace îl face foarte fericit: „Era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără şir” sau le observă  ciripitul vesel în iedera de pe  o terasă. Adesea, vorbea brăduţului din curtea casei, dar, „uscat, nu mai aveam cui să vorbesc” scrie A. Silvestri.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”” →

Ecaterina CHIFU: INTERVIU CU DOMNUL GHEORGHE A. STROIA – MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE DE ARTE ȘI ȘTIINŢE

Stăm de vorbă astăzi cu Gheorghe A. STROIA  – prozator, publicist, poet, exeget literar şi de artă, promotor literar şi cultural, editor român, și mai nou pictor, cu un parcurs literar de invidiat. La 1 aprilie 2010 debutează editorial cu un prim volum de literatură pentru copii, la 1 aprilie 2013 devine membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA), iar în 2018 membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE). Este distins cu `Virtutea Literară”, medalie acordată de LSR, la propunerea președintelui acesteia, dl. Al. Florin Țene, pentru merite literare și editoriale deosebite. Are peste 50 de cărți publicate, multe dintre ele fiind premiate la diferite festivaluri naționale sau internaționale de profil. Scrie prefeţele sau postfeţele multor lucrări literare şi ştiinţifice ale autorilor din țară sau din diaspora şi publică cronici de artă despre opera unor renumiți artiştilor plastici români sau universali de pe toate meridianele globului (SUA, Iran, Ucraina, Rusia, Chile, Spania, Israel). Înființează la Adjud, în anul 2011, revista  universală de creație și atitudine culturală „„Armonii Culturale””. Tot în 2011, înființează editura cu același nume. În calitate de editor, girează peste 1500 de lucrări ale scriitorilor de limbă română și nu numai, revista și editura „„Armonii Culturale”” devenind branduri ale calității și valorii literare și științifice.

***

Ecaterina CHIFU: Ce resorturi interioare v-au determinat să înființați această revistă?

 

Gheorghe A. STROIA: Vă spun bună ziua, dumneavoastră, doamnă Ecaterina, și cititorilor dumneavoastră! „„Armonii Culturale””, revistă universală de creaţie şi atitudine culturală, este deschisă tuturor celor care se dovedesc a fi de bună-credinţă şi ale căror contribuţii aduc un plus de valoare în literatura şi cultura contemporană românească. Ce resorturi interioare m-a determinat să aduc „„Armonii Culturale”” în peisajul cultural contemporan? Poate doar o dorință intensă de a aduce un serviciu pozitiv de imagine românilor și României, patria sufletelor noastre, oriunde ne-am afla în lume. Cred cu tărie că românii sunt oameni inteligenți, geniali, chiar, și că mai au foarte multe lucruri bune de arătat. M-am dezis mereu de compatrioții noștri care fac rău acestei imagini pozitive, am spus mereu că faptele lor reprobabile nu mă reprezintă pe mine ca român și nici pe noi ca neam. Dorința de a arăta că românii sunt încă oameni cu adevărat valoroși și că, nu degeaba, se regăsesc în multe dintre personalitățile lumii civilizate, care aduc un plus valoric însemnat și contribuie din plin la bunăstarea altor meleaguri, altor nații. Toate acestea obținute cu multă muncă, sacrificii personale, dedicație.

Ecaterina CHIFU: Ce obiective are revista?

 

Gheorghe A. STROIA: Fondată la Adjud, în februarie 2011, de scriitorul Gheorghe A. Stroia şi poetul Ionel Marin, revista şi-a propus să promoveze valoarea, oriunde aceasta poate fi identificată. Încă de la început, în paginile online ale revistei au fost găzduiţi scriitori, poeţi, prozatori, eseişti, exegeţi, publicişti, istorici, teologi de mare valoare, dar şi tineri promiţători aflaţi la debut, ce au confirmat încrederea acordată. Prin noua revistă „Armonii Culturale”, ne-am propus să creştem vizibilitatea românilor şi României pe plan internaţional, să acordăm libertate de cuvânt tuturor celor ce vor să se exprime, însă pe un ton şi într-un limbaj decent, lipsit de trivial şi vulgarităţi. Revista „Armonii Culturale” creşte, cu fiecare pas, prin fiecare contribuţie adusă de colaboratorii noştri, cărora, cu mâna pe suflet, le mulţumim! Ne dorim să fim aproape de toţi cei care doresc şi îi invităm pe toţi românii de talent să sprijine o astfel de iniţiativă. Până la urmă, nu ne comparăm cu nimeni, nu facem concurenţă nimănui, nu dorim să deranjăm şi nici să stânjenim pe nimeni, nu vrem să aducem niciun prejudiciu de imagine nimănui, VREM doar să fim NOI, o picătură în oceanul planetar al culturii. Credem, cu tărie, că fiecare dintre noi putem realiza lucruri deosebite, putem promova tinerii de talent – mlădiţe ale acestui popor binecuvântat de Dumnezeu, rugându-ne pentru pacea şi prosperitatea acestei naţii! „ARMONII CULTURALE” – ÎNCĂ UN VIS ÎMPLINIT!

Ecaterina CHIFU: Aveţi o tematică generală a revistei?

 

Gheorghe A. STROIA: Tematica generală a revistei este culturală, asta însemnând literatură și artă, teatru, muzică, film, religie, psihologie, critică, orice se poate încadra în pozitivitate și sinergie, în spectacolul vieții, în genere.

Ecaterina CHIFU: Ce colaboratori aveţi?

 

Gheorghe A. STROIA: Această mare familie culturală – frumos intitulată „ARMONII CULTURALE” – a reuşit să strângă în jurul său peste 900 de colaboratori permanenţi din ţară şi din diaspora, pornind din România, Republica Moldova şi lărgind sfera colaborărilor pentru românii din diaspora europeană (Franţa, Germania, Belgia, Anglia, Suedia, Norvegia, Italia, Grecia) la diaspora americană (Canada, SUA), Asia (Israel, Korea), până la îndepărtata Australie (Australia, Noua Zeelandă). Din toată lumea, semnale pozitive, energii canalizate pozitiv, au stabilit pulsul real al fiecărui moment în parte, cuvintele de ordine în această unică familie culturală fiind: RESPECT, OMENIE, ÎNCREDERE, VALOARE, SPERANŢĂ.

Ecaterina CHIFU: Ce impact are revista în plan cultural internaţional?

 

Gheorghe A. STROIA: Avem, așa cum spuneam, colaboratori valoroși pe toate meridianele globului. A publica în revista noastră, pe care îmi place să o numesc FAMILIA „ARMONII CULTURALE”, este un act de curaj, încredere, speranță, dar și o dovadă a valorii și autenticității. Mai nou, am dorit să facilităm accesul colaboratorilor noștri la revistă, am creat contul de AUTOR Continue reading „Ecaterina CHIFU: INTERVIU CU DOMNUL GHEORGHE A. STROIA – MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE DE ARTE ȘI ȘTIINŢE” →