Ben TODICĂ: Gânduri alese din Australia, România și Noua Zeelandă

Dragă Mariana, fiecare an este o carte, fiecare zi o pagină îmbelșugată de textul gândurilor tale. Cu fiecare vers, fiecare munte, cu fiecare floare fiecare vers e-o sărbătoare.

Învățăm de la fiecare vers al tău să iubim, sa fim tandri, să luminăm pe cei din jur, să-i lăsăm să ne admire, să aducem bucurie și sărbătoare…

Creează în fiecare zi folosindu-te de toate culorile vieții… și în timp ce scrii, zâmbește!

O zi din an este a ta. Bucura-te de fiecare clipă, zâmbește și fii fericită, să ai parte de tot ce e frumos în lumea asta și toate visele să ți se împlinească!

Îți doresc să fii înconjurată de prieteni, să asculți muzica ta de suflet pentru că azi e ziua cea mai specială din viața ta.

Îți doresc tot binele din lume.

La multi ani poet iubit!

Prietenie veșnică!

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

2 octombrie, 2018

Mulțumiri, Vasilica Grigoraș, Valentina Teclici și Ben Todică !

***

Cuvânt clopoţel

Poetei Mariana Gurza

Pe limanul senin

al gândului neprihănit

blând şi iute clocotitor

sălăşluiesc comori vrednice

palpitând în candoarea

dangătului de clopot

al sufletului flămând

de cuvânt şi viers

lirism şi duioşie

cadenţă şi trecere discretă

coagulate în acolade

nuclee retorice

şi dialogice de seminţe roditoare

îngemănate într-o naraţiune

strintenă şi curgătoare

ca o apă proaspătă

şi jucăuşă de munte

leagăn de alint

plutind peste zări

martor al unui demers

de cădelniţă înmiresmată

Vasilica Grigoraş, România

2 octombrie, 2018

Pygmalion

Poetei Mariana Gurza

Ca Pygmalion, am sculptat

Sensul vieţii mele în azurul credinţei.

Cu dalta albastră, de vioară,

Am ajustat sentimentele

Până au devenit tril în flautul lunii.

Cu dalta albă, de aripă,

Am sculptat crucea neagră

A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat,

Încât trandafirii s-au stins împăcaţi.

Cu dalta cenuşie, de clepsidră,

Am cioplit speranţele

Până au doinit verde, în cuibul luminii

Şi-au umplut câmpia de poeme.

Cu dalta neagră, de granit,

Am sculptat ziua de ieri

Când apusul o lua-naintea răsăritului

Şi noaptea domnea ca o regină.

Cu dalta roşie, de flacără

Am sculptat ziua de mâine

În care Galateea prinde viaţă

Şi viaţa-n mine arde torţă

Luminând calea miilor de poeme

Simţite şi nerostite.

Valentina Teclici, Noua Zeelandă

2 octombrie, 2018

Ben TODICĂ: Eu sunt omul muncii și faptele mele imposibil de egalat…

România nu mai există, e lipită de expirarea imperiului de care a fost hipnotizată sau mai bine-zis, de conducătorii ei. Algoritmul natural al prăbuşirii imperiilor m-a convins că eu nu sunt aici pentru ţelul cuiva, ci pentru credinţa mea. Rolul meu nu e să mă aliniez cu simplificarea sistemului de a profita pe moment, să trăiesc în ordine ca să îi salvez prin încurajări financiare pe conducătorii lui şi să-i promovez într-o lume care iubeşte doar banul, evitând falimentarea naturală a unei clasei obsedate să deţină controlul pentru a nu paraliza economic civilizaţia. Lanţul prăbuşirii începe de la cap. În disperare şi lipsă de fonduri, toate organizaţiile şi serviciile locale, apă, sănătate, electricitate, educaţie, transport, comunicaţii etc. sunt vândute particularilor necruţători şi hrăpăreţi, jefuitorilor care văd o oportunitate de îmbogăţire în speranţa salvării ,,văcuţei” locale care întreţine populaţia şi pe cei angajaţi. Chiriile se triplează în toate câmpurile administrative locale, iar cu ele toate mecanismele de protecţie ale ţării, pe nesimţite, ducând spre prăbuşirea economică şi politică a întregii naţiuni. Mai are importanţă dacă am muncit toată viaţa şi-am fost mândru de faptele mele bune? Depinde de cine sunt în relaţie cu locul şi familia în care m-am născut, de cine sunt în funcţie de locul şi rolul meu în viaţă. Dacă am oarece sentimente pentru aproapele meu, atunci trebuie să particip la bunăstarea şi demnitatea existenţei lui. Întotdeauna, când un sistem se prăbuşeşte se deschid casele de noroc şi toleranţă, cazinouri, ia amploare prostituţia, crima este în creştere şi prosperă şi, te întrebi unde sunt cei care ar trebui să controleze şi să estompeze aceste fenomene? Oare poliţia, sistemul justiţiar sunt cei care dau frâu liber prădătorilor? O perspectivă sumbră, înfricoşătoare!!!

Majoritatea românilor doresc o viaţă liniştită fără a le păsa de cruzimea politică din media şi circul zilnic de pe ecrane. Internetul presupus un instrument de înnobilare s-a transformat într-o caracatiţă de înrobire şi control al planetei. Dacă ai parvenit în democraţia de după comunism, atunci vei lupta încontinuu să-ţi păstrezi averea şi să-i ţii pe cei săraci sub papuc la nivel de prostie şi inferioritate, incapabili să lupte pentru drepturile omului şi corectitudine politică. Pe de altă parte, clasa de mijloc este încurajată să iubească banul, astfel se continuă spălarea pe creier, crezându-se cu sfinţenie că adevărata fericire este acumularea banului. Prin această atitudine de lăcomie, au convingerea că averea–i secretul unei vieţi fericite.

Suntem cu toţii unici şi de neegalat prin faptele noastre, depinde în ce direcţie le îndreptăm. Avem senzaţia că lumea familiară nouă se prăbuşeşte şi în disperare ţinem cu dinţii de ea. Nu mai ţineţi! va sfătuiesc. Schimbarea e inevitabilă, iar rolul nostru este să ne adaptăm şi să ne realizăm rolul şi datoria faţă de aproapele. Generaţia nouă nu ştie asta şi investeşte cu elan şi încredere în idei noi pe care le încastrează cu talent în ruinele vechii lumi, de parcă cineva intenţionat regizează şi trage sforile din întuneric evenimentelor de pe pământ. Sigur! Nu este Dumnezeul Biblic atât de familiar nouă, după a cărui porunci ne conducem şi funcţionăm. Atunci, înseamnă că este o echipă mult mai sofisticată, complexă în afara planetei, care experimentează strategii de vieţuire cu sufletele noastre. Intenţionat suntem întrerupţi de la evoluţia spirituală pentru a lăsa loc unei noi repetări, s-o luăm din nou de la zero. De ce? Este oare ţelul nostru de a creşte intelectual aici sau de a livra cât mai multe spectacole, cât mai multe versiuni, reţete ale aceluiaşi fel de mâncare? E ca şi cum suntem prizonierii sistemului, captivi în ,,Patul lui Procust” şi nu putem scăpa din această treaptă a evoluţiei. E ca şi cum cineva posesiv nu doreşte ca omul să afle că planeta este rotundă. Suntem ţinuţi într-un model de prefăcătorie fericită, într-o menghină roz. Îţi place culoarea, îţi dă speranţe, este un fel de fudulie de a fi om fericit, deşi simţi cum şi cât de tare eşti strâns în chingă. Nu se doreşte să-l lase pe om să afle adevărul! ,,Cine eşti tu?”, ,,Ce cauţi tu aici?”. Trăim într-un tablou de ev mediu. Un fel de ,,inchiziţie”. Suntem închişi într-o cuşcă, ne complacem din neputinţă şi ca să uităm de rolul nostru, de muncă şi faptele pentru care am fost creaţi, ne jucăm de-a mama şi de-a tata, de-a războiul şi de-a pacea, de-a fericirea şi de-a mizeria, durerea şi dragostea, ne schimbăm rolurile şi calităţile şi jucăm mereu o nouă piesă în care personajele se schimbă între ele: Dumnezeu cu satana, femeia cu bărbatul, canibalul cu victima, criminalul cu poliţistul etc. Ne respectăm, ne batem joc de noi. Le luăm cu rândul şi pe rând. Suntem un sac de emoţii, de trucuri şi şmecherii. Cât de jos coborâm? Suntem cobaii, cui? Ni se spun poveşti care devin apoi realitate, suntem pregătiţi dinainte, încet pentru infern, calvar. Suntem mereu duşi de nas de la o civilizaţie la alta. Să fie pământul o şcoală de creştere sau o seră de cultivare a sufletelor pentru un aprozar ,,aşa promis nouă” DIVIN? Ne sunt mereu create situaţii de violenţă şi rasism care ne sunt servite de sute de ani ca lecţii de creştere morală fără a avea soluţii finale, de încheiere şi mers mai departe de parcă omenirea trebuie să trăiască mereu în ciclu aceleaşi păcate de parcă am fi epuizat toate experienţele posibile din univers. S-ar părea că ,,învăţătorii” noştri sunt limitaţi, anemici divin. Poate că ar trebui pensionaţi şi angajaţi alţii noi, cu adevărat progresişti şi înălţători.

Eu sunt omul muncii şi al faptelor mele sau un epuizat ca erou al generaţiei mele şi apoi abandonat pentru a face loc noii generaţii de sacrificiu, de inocenţi, o nouă generaţie care vrea şi ea să trăiască viaţa ta, să aibă şi ea şansa să o simtă, să simtă lanţul în scrânciobul vieţii false al învârtitului prin istoria învingătorilor de azi. A magicienilor infernului dantin.

Tu, obosit renunţi şi îţi accepţi destinul, întrebând dezamăgit: oare pentru asta suntem noi aici? Să capitulăm? Cei noi, zicând că e randul lor să se dea şi ei mari ca să trăiască experienţa ta, aşa că te vor ignora pe tine cel bătrân şi încercat şi vor merge înainte. Acesta e şi motivul pentru care istoria a fost scoasă din programa şcolară?! Manipularea şi spălarea creierului continuă pe arena globală cu prioritate şi le trăim cu plăcere şi pasiune ca supereroi. Deci, azi suntem cu toţii supereroi aşa cum am fost odinioară în comunism cu toţii egali, la fel de săraci. Nu e mare diferenţă, doar denumirea e alta. EU CONTINUI, SUNT OMUL MUNCII ȘI FAPTELE MELE, IMPOSIBIL DE EGALAT…, ÎN RINGHIŞPIL!

AMEŢIT sau TREAZ, mă întreb: UNDE-I ROMÂNIA?

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

14 septembrie, 2018

Ben TODICĂ: Lanţul invizibil

MOTTO :

Timpul ne costă viața,

Dacă într-adevăr nu-l trăim,

Ca Marcel Proust într-adevăr cu adevăr

Şi doar umbrim, eclipsăm,

Că habar n-avem cine suntem

Şi în picioare zombi ne călcăm.

(Pavel Ferghete-Rătundeanu)

Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.

Pornind de la premiza că limba este sufletul unei ţări, când am fugit din România comunistă am luat sufletul cu mine. În occident am aflat că orice instituţie sau o afacere se conduce centralizat de un director şi un comitet, profitul îndreptându-se spre proprietar, mai precis funcţionează ca o ţară comunistă. În concluzie, am plecat din comunismul de care am fost ataşat emoţional, crescut şi maturizat şi am ajuns într-o ţară capitalistă, Italia unde există mai multe comunisme de care te ataşezi, însă pe perioade scurte şi nu ai timp să te maturizezi emoţional. Însăşi obligaţia de a funcţiona în sistem este tot comunistă.

Ca să înţelegeţi la ce fac aluzie aici, iau ca exemplu iubirea. Dacă faci curte unei fete o perioadă lungă, ani de zile de poezie şi întâlniri, vă cunoaşteţi mai bine şi decideţi mai precis dacă vă căsătoriţi pe viaţă decât alternativa scurtă tip loterie, unde poate ai noroc, poate nu, şi pericolul de despărţire e mai ridicat. Te prefaci că o iubeşti şi după o noapte nu vă mai cunoaşteţi. Profitaţi amândoi la maximum şi uitaţi. Nu investiţi într-un viitor. Exploataţi amândoi emoţia fără să o maturizaţi, să o cunoaşteţi, să creşteţi sufleteşte frumosul ei.

Se zice că partea frumoasă e drumul spre vârful muntelui, care te face să apreciezi urcuşul. În vârf poţi ajunge şi cu elicopterul, însă satisfacţia va fi trivială, ca şi întoarcerea unei pagini şi o vei uita repede. Acum că a căzut comunismul, capitaliştii au început să scoată la iveală ghiarele ascunse pe care comunismul se sprijinea pentru succesul în ţinerea populaţiei sub control, deprivând-o de educaţie, mediu ecologic şi creştere spirituală, fără ruşine înrobind masele. Cultul eului domină cultura capitalistă prin crearea comportamentului clasic al psihopatului respectuos, grandoman; “vezi doamne cine mi-s eu?”, nevoia de o constantă laudă şi apreciere, infatuare şi minciună, manipulare şi incapacitate de a-şi cere scuze, părere de rău, regret, respect şi recunoaşterea vinovaţiei şi a greşelilor comise etc. S-a creat cultul libertăţii personale, considerat de mine un lanţ invizibil al sclaviei prin ban, ca singura cale a succesului: Carne de tun economic!

Mie nu-mi pasă ce face vecinul meu şi nici lui ce face lumea din jur. Eu mă dau mare în mintea mea şi el se dă mare în mintea lui, însă nu ne pasă unul de altul. Atunci pentru cine ne dăm mare cu îmbrăcămintea, maşina de lux etc, dacă nu ne vedem decât pe noi înşine? S-a creat cultul că bogaţia şi reputaţia sau statutul, importanţa şi stilul personal, promovarea şi înavuţirea greşit interpretate ca individualism sunt egale cu egalitatea democratică. Faima şi îmbogăţirea sunt singura justificare şi singura morală a fericirii şi asigurării succesului. Cum se ajunge acolo nu are importanţă. Este irelevant.

Şi pe măsură ce ne adâncim în acest morav politico-economic, creăm mai multă mizerie şi suferinţă cu tristeţi, dezamăgiri şi prăbuşiri sufleteşti. Veniturile îţi sunt reduse din motive, considerate necesare pentru a exista. Întreaga zi îţi este luată de această fugă după bani, lanţul pus câinelui în turbare. Îţi distrugi chiar ţara prin cultul creat şi se spune că sunt două situaţii prin care o ţară e terminată, nimicită: una războiul, să fii invadat, cotropit şi a doua, distrugerea limbii, culturii şi spiritualităţii derutaţi de distracţii şi jucării electronice, manipulaţi şi controlaţi de o societate spălată pe creier, de parcă abia a căzut comunismul şi toţi activiştii specialişti în spălare au întărit rândurile comunismelor occidentale (instituţii guvernamentale şi particulare) spălate pe creier şi halucinaţi de mass-media corporatistă.

Cultura consumerismului şi cultul “Eului” nu au fost create să distreze şi să înalţe intelectual, ci să ne mulgă emoţional, să ne ducă în eroare în ceea ce priveşte percepţia identităţii noastre, să ne facă să regretăm deciziile luate, învinovăţindu-ne de nereuşită şi ne condiţionează să alegem calea hipnotică de fericire necondiţionată, să ne ţină ocupaţi ca să nu lovim înapoi, să nu ne răzvrătim. Întreaga planetă trăieşte cu speranţa că poate mâine va fi mai bine. Orice preşedinte am alege, orice parlament şi guvern am avea, nimic nu se schimbă, ba din contră, lucrurile merg din ce în ce mai prost. Justiţia se prăbuşeşte, corupţia creşte în timp ce din umbră suntem manipulaţi. Nu există amenzi pentru cei de la putere, ci numai pentru amărâţi.

Nu avem dreptul să-i tragem la răspundere pentru că suntem împinşi înapoi, în linia prosperităţii. Ideea că toţi putem fi prinţi sau prinţese într-o zi este cea mai mare şmecherie creată ca să-i protejeze pe cei avuţi. Toţi îi admirăm pe bogaţi în ideea că într-o zi vom fi şi noi ca ei, şi aşa murim visând. În loc să învăţăm de la cei care se prăbuşesc şi halucinează, noi îi copiem.

Ce cred că ar trebui să fac? Să merg acasă la bunici, la ţară, la rădăcini, să-mi revigorez sufletul, să reînvăţ limba, să-mi regăsesc identitatea de neam, să stau lipit de adevăr şi demnitate, să privesc cum trece apa râului peste pietre, să-mi regăsesc echilibrul aşa cum au făcut-o românii de mii de ani. Astfel putem reînsufleţi ţara, stând lipiţi de adevăr şi demnitate, pentru că restul va trece.

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

31 iulie, 2018

Ioan Miclău-Gepianul: Ben Todică – Un hermeneut născut precum Pasărea Phoenix

Ben Todica, un hermeneut născut precum pasărea Phoenix, însă din acea plămădeală românească în care s-a scufundat și din care a ieșit câștigător prin dragostea lui de autodidact spre ași dovedi întâi lui, apoi povestindu-ne și nouă, despre adevăruri din vremile când Limba noastră strămoșească devenea o matrice de turnare pentru multe alte limbi ale multor altor neamuri omenești.

Dar mai întâi, ca să nu mă iau cu graba, să amintesc și de ardeleanul Pavel Rătundeanu Ferghete, pe care Ben îl scoate la lumina zilei, cum se scoteau acele broderii maramureșene sau moldovene, de româncele noastre bucuroase de venirea primăverii, pentru a fi sfințite de razele de soare cu ocazia sărbătorilor învierii naturii și Mântuitorului Iisus Hristos!

Căutând prin acea inimă din centrul izvorului graiului românesc, iată, și eu, amu, mintenaș, cum și după graiul lui Ion Creangă și Aron Pumnul dascălul lui Mihai Eminescu, căci tot din Ardeal se trag, precum mulți ardeleni tot din Moldova se trag, grăiesc bucuros lui Pavel Rătundeanu-Ferghete, să culeagă din folclorul românesc toate acele flori lingvistice cu care ne-am împodobit sufletele de mii de ani. Căci Ardealul poartă inima României, acolo în Munții Orăștiei la Sarmizegetusa. Cine dorește a ocupa Ardealul, dorește a ocupa întreaga Românie!

Așa îi ziceam și fratelui meu Ben, atunci când i-am descoperit talentul său excepțional: ”începe-te a scrie Benule, fiindcă tu deja porți multe cărți adunate în ființa ta”. Așadar, iată-ne, cu Ben grămadă peste noi, un adevărat student la universitatea lui Dumnezeu, cu ochii minții sale deznodând probleme și ecuații pe care se străduiau în înțelepciunea vremilor lor, strămoșii Limbii noastre Valahe-Daco-Gete spre a ni le da comoară de viață și de învățătură.

Dar și profesiunea sa de crainic al Limbii Române în Australia, face dovada talentului său atât de bine și unitar frământat în liantul unui viu patriotism.

Cu aceeași măsură dumnezeiască îi vine darul filmărilor peisajelor frumoase ale Naturii, Florei și Faunei din jurul său, considerându-se parte a acestor frumuseți universale!

Iar de cărțile autorului Ben Todică, mai ales de cartea ”Între două lumi” dacă te apropii cu o privire cât de cât mai atentă, vom surprinde acel fir invizibil, dar practic devenit vizibil prin tot ceea ce realizează dumnealui, prin fapte, dovedind o minte lucidă și pătrunzătoare, specifică oamenilor de seamă în cele ale gândirii și înțelegerii lumii din jur!

Spor la muncă BEN!

–––––––––

Cu drag și frăție,

Ioan Miclău-Gepianul

Australia

19 iulie 2018

Ben TODICĂ: Dialog alb negru

Dumnezeule Doamne, Dumnezeule Doamne. Doamne Dumnezeu, Doamne Dumnezeu, Dumnezeule din Ceruri! Încep să-i văd faţa cât cuprinde întreaga încăpere în întuneric, dar nu e el. Mi s-a părut. Să-l văd venind, aş mai trăi o viaţă. O George! Şi plâng după părinţi; Doamne, Doamne, mamă şi tată din ceruri. Lacrimile-mi curg, le simt doar eu în întuneric. Doamni, Doamni, mică şi ticule! Sunt gata oricând. Totul e luminos, dar fără a fi aprinsă lumina. Lumina sunt eu.

Se deschide uşa şi ea intră râzând şi se aruncă în pat. Eu stau respectuos pe scaun. Nu mă pot întinde de când mi-am rupt spatele. O cunosc, parcă de o viaţă. Sunt mai multe chipuri în unul. Are în jur de 35 de ani, un neg între sprincene. E îmbrăcată într-un maieu alb şi pantaloni trei sferturi negri şi râde. Ea îmi zice că nu poate să mai şadă dincolo. O fi în vizită şi s-a refugiat la mine în pat, s-a băgat sub plapumă chicotind. Eu şed şi o las în pace. M-a deranjat din dialogul meu cu Dumnezeu.

Nu îţi poţi pune mintea cu tinerii din ziua de azi. Suntem în contrast şi în contratimp, aproape diametral opuşi. Îmi par şi foarte agresivi. Nu are sâni şi nici labe, nu îmi aduc aminte să fi văzut. Cred că sunt orb! Un miros de ouă clocite dă năvală peste meditaţia mea. O fi având probleme de digestie? Poate că a scăpat nişte gaze, mă gândesc. S-a dus tot respectul. Deodată, tipa ridică plapuma cu picioarele şi le vântură râzând. Ce neobrăzată! Adică, ţie îţi arde de joacă, iar eu mor aici. O privesc cu coada ochiului, îmi place!!! Mă aşez uşor lângă ea, apoi încep şi eu să ţopăi; îmi răspunde “Lasă-mă în pace!“, zvârcolindu-se cu un aer ştrengăresc, chicotind provocator… Ne încleştăm ca doi vârcolaci, ca doi scorpioni, eu s-o bat, ea să mă iubească şi dintr-o dată îmi scap degetele, pipăindu-i părţile intime. Nu îmi aduc aminte să-i fi dat jos pantalonii. Îi place. Mă îmbrăţişează languros, mă mângâie. Asta îmi dă curaj şi sar din pat. Încep să mă dezbrac pentru acţiune, sunt atât de înfierbântat cum de mult n-am mai fost. Clocoteşte sângele în mine, sunt extaziat până peste poate şi încep a mă mişca ritmic. După câteva mişcări, simt o durere groaznică de spate. Suport, trec repede peste ea şi mă minunez, “cum de sunt îmbrăcat!“ , gândindu-mă că, parcă dormeam! Ei, dar cui îi pasă? îmi răspund în gând, că în vis omul, sufletele nu au vârstă şi o cuprind cu braţele. E într-adevăr blândă şi iubitoare. “Oare unde ai fost până acum?“ Mă face să mă simt bine şi calm. Îmbrăţişaţi, pe acorduri diafane de muzică cerească începem a dansa baletul mângâierilor, iubire pătimaşă, vulcanică, un extaz de energie dăruit de Dumnezeu în creaţie. “Da, oare aşa a creat Dumnezeu Lumea?“ Oh, ce plini suntem!, exclam şi fierbinţeala creşte cu o intensitate nebună şi mă trezesc în lăcomie după aer. Abia mai respir. Pieptul mă apasă. Lupt să nu mă sufoc. Sunt leoarcă!

O, Doamni, nu mă lăsa! Ce noroc că m-am trezit. Mă ridic pe marginea patului şi încerc să iau o înghiţitură de apă. Gâtul se închide şi mă ştrangulează, tâmplele mi se umflă şi se întunecă încet totul. Mă lovesc cu pumnii în piept şi mă ridic în picioare. Dacă nu fac ceva, mă duc. Dintr-o dată se deschid toţi muşchii şi mă relaxez, alunecând pe vine în pat. O Doamne! “Cine va crede în mine vor scoate dracii, şi dacă vor lua în mână şerpii, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi, apoi Isus s-a înălţat şi ş-a aşezat la dreapta Tatălui.” Marcu 16 cu 17,18,19.

S-a făcut ziuă. Încă o zi şi încă o doză de Lirica! (medicament cu efect hipnagog pentru dureri)

–––––––––––

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

24 iulie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă

Actorul, autorul şi regizorul de teatru, scriitorul şi eseistul Dan Puric, prin tot ceea ce spune, scrie şi întreprinde ne asigură de faptul că încă mai există România Profundă. Însă, după ceea ce se întâmplă în această minunată ţară în ultimul timp, suntem tentaţi să îl contrazicem chiar cu fapte indubitabile. Pentru a crede, susţine şi îmbrăţişa o variantă sau alta, este nevoie de o analiză foarte atentă şi să fim receptivi la semnalele definitorii ale manifestării poporului în graniţele sale, sau, mai nou, şi ale aparţinătorilor poporului român trăitori pe meleaguri străine.

Nu ne-am propus să facem un exerciţiu, o expunere, un eseu a ceea ce înseamnă România Profundă, ci îi vom lua drept “avocaţi ai poporului” pe cei doi autori ai cărţii “Căutând printre mere – un dialog amical” între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, apărută la Editura SITECH, 2018. “Cei doi se spovedesc unul altuia întru theatre a deux, ori spre o upanişadă”. (George Anca). Ei poartă în sufletul lor o Românie abisală, deşi au avut destine diferite, un parcurs particular al timpului, fiecare are un caracter bine conturat şi strict individualizat, deosebindu-se fundamental în anumite privinţe, însă au moştenit numeroase trăsături asemănătoare, printre care aş enumera: sfânta naturaleţe a fiinţei lor, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii… Trăind la mari depărtări, necesitatea ori hazardul a făcut, ca la un moment dat să se întâlnească şi să-şi unească puterile în realizarea unei lucrări obişnuite şi simple (doar la prima vedere), însă măreţe, de anvergură şi cu mare încărcătură emoţională.

Ambii autori, au reale calităţi scriitoriceşti “un ştiutor şi un mai ştiutor“ (George Anca), dar abordează stiluri total diferite; Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, care străbate în căruţă/şaretă ori la pas uliţele satului şi distanţele dintre sate, se implică adânc în viaţa concetăţenilor, observă cu lux de amănunte, până la detaliu tablourile care-i atrag atenţia în mod plăcut, sau, din păcate contaminate de viruşii descompunerii adevăratelor valori umane. Ben Todică, artistul-muncitor, călătorind peste mări şi ţări cu mijloace de transport sofisticate, moderne (maşină, tren de mare viteză, avion), minte luminată care operează cu maniere subtile de interpretare a realităţii actuale, suflet deschis, fin observator şi cunoscător al vieţii popoarelor pe mapamond. Prin întâlnirea celor doi a apărut o carte, după opinia noastră, un “caz“ în peisajul prozei româneşti, care îi parafează pe autori ca scriitori care se mişcă liber, cu o dezinvoltură a simplităţii ce nu trebuie confundată cu absenţa esenţei, ci din contra este calea iscusită de acces la izvorul cristalin al rădăcinilor unui popor.

Se observă la cei doi scriitori un nonconformism, atât în viaţă “mă simţeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu“ (Pavel Rătundeanu), “aveam acasă mai multă libertate“ (Ben Todică), cât şi în scris. Nu se supun unor canoane, de orice fel ar fi ele, ci povestesc firesc întâmplări din viaţa lor, din realitatea imediată, colorându-le afectiv, dându-le fie o conotaţie negativă, ori una pozitivă, admirativă.

Incertitudinea încadrării tipologice tematico-narative a cărţii, nu-i ştirbeşte totuşi coerenţa interioară, unitatea subcontextuală. După George Anca, volumul este un roman: “Tiradele şi personajele lui Pavel ambiţionează romanul creşterii lui la umbra replicilor centaurului româno-australian“. Cartea poate fi considerată roman social (fapte, trăiri, relaţii interumane, acţiunea desfăşurându-se în principal în două orânduiri sociale – socialism şi capitalism…), roman istoric (referiri la toate perioadele istorice şi conducători…), roman de atmosferă şi moravuri… “o viaţă aşa cum a fost”, roman autobiografic ori un jurnal, memorii, mărturisiri… Din punctul nostru de vedere, volumul este o monografie a sufletului românului adevărat, cu conştiinţa nepătată, cu dorinţa lucrului bine făcut şi cu rost, întru împlinirea menirii cu care a fost trimis pe-acest pământ. În opinia autorilor, “scrierea este o rugăciune“, iar “pâinea şi pacea sunt liturghia luminii“. Totul este prezentat sincer, fără exagerări, fără ficţiune, fără artificii meschine; totul este trecut prin propriul filtru, acela asemenea sitei celeste, prin care norii îşi cern fulgii de nea ori stropii de ploaie pentru a hrăni pământul roditor. “Istoria este cea trăită, neinventată, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colţ al ţării, ţară,pe care o am cum rar alţii o au. Doamne, dar eu o am cu aur cenuşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinici, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviţi la locul şi timpul potrivit, sfinţiţi de năstruşnicia lor, câştigată de şcoala urmată, ca şcoală dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsit de soare şi binecâvântate a ceea ce-i iubire, drept de înviere“. (Pavel Rătundeanu)

Autorii dovedesc o foarte bună memorie a amănuntelor, uimitoare putere de analiză, cartea distingându-se printr-un biografism autentic, constituit în mare parte din confesiuni sincere, mărturii relevante pentru înţelegerea demersului lor literar. Remarcăm la Ben Todică stilul concentrat, exprimarea rafinată, fină, interpretarea pertinentă fenomenelor lumii contemporane, şi nu numai, cu trimiteri exacte la fapte şi oameni, punând punctul pe I (mare). Pavel Rătundeanu face dovada clară a unei asimilări în timp de vaste cunoştinţe din literatura română şi universală, din istoria şi geografia ţării şi lumii, din cultura neamului românesc, dar îşi dezvăluie cu francheţe sumedenie de trăiri existenţiale, familiale, sociale, profesionale. Cu prezenţă de spirit şi acuitate mentală a glăsuit cuvinte pline de lirism şi muzicalitate, aşa cum i-au fost încrustate cu litere de aur în propriu-ul ADN.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă” →

Ben TODICĂ: Cuvânt înainte la cartea “Cautând după mere”, aparută la Sitech Craiova, 2018

L-am descoperit pe Pavel Rătundeanu-Ferghete cum aş găsi o maramă maramureşană sau un costum naţional brodat şi înflorat cu tot felul de motive locale, şi din mitologia strămoşilor noştri români. În el se aud voci ce vin de departe, pline de dragostea şi culoarea omului aşezat de mii de ani pe aceste pământuri. Sunt cuvinte modelate de vântul şi ploile locului, dar şi mai mult de faptele strămoşilor noştri, în izbânzi şi înfrângeri, însă întotdeauna în cinste şi umilitate. Ţin mult la accentul şi muzicalitatea cuvintelor sale atinse de istoria locului. Mult mai mult adevăr se ascund în ele, decât în textele pregătite literar ale academicilor noştri, pentru că acestea din urmă sunt controlate de agenda stăpânirii pe când ale lui, fiind neglijate şi batjocorite sunt intacte şi stau mai aproape de trecut, de lanţul istoriei. Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat. El, în sfânta-i simplitate e sincer şi necenzurat încă de guvernanţi, şi aşa va dăinui. Le spune pe faţă, aşa cum sunt toate: dureri şi bucurii, frumos şi urât, lumină şi negură. În peripeţiile sale, poţi citi felul cum sunt percepute legile ţării, în aparatul administrativ, atât de guvern cât şi cel particular. Descoperim că trăim în două lumi, una de la televizor şi o alta în provincie; şi mai simţim şi acel cordon ombilical care îi leagă pe români de sute de ani din moşi strămoşi, din tată în fiu, care nu vor să îngenuncheze. În toată această broderie ţâşnesc steluţe ale culturii universale, ţesute cu mireasma vie a locului. Pavel e un om foarte citit şi trecut prin viaţă, acest fapt îl iscodeşte să contribuie cu demnitate şi multă mândrie la susţinerea stâlpului de rezistenţă a neamului, ca om talentat şi hărăzit de Dumnezeu în a-ţi cunoaşte şi recunoaşte învăţătorii şi, prin aceasta să devină erou alături de contribuitorii literaturii române. Fiecare poezie a sa e un poem şi elogiu adus creatorului, aproapelui sau pământului românesc şi limbii române, însă nu trebuie să uit valoarea corespondenţei sale cu mine, originalitatea textelor sale prin care pulsează plaiul natal precum licuricii prin lanul de grâu. Eu m-am hrănit cu vorbele sale şi ca să-mi satur setea de acasă şi dorul am început să-l înghiontesc ca să mai spuie câte ceva, şi aşa s-a ajuns la această carte pe care acum, în final a început s-o iubească ca pe un nou fiu cu doi taţi. Îi sunt recunoscător pentru răbdarea cu care m-a aşteptat să ies din spital ca s-o finalizăm şi s-o înmânăm neamului nost, unde îi este locul.

Cu iubire,

Ben Todică

Australia

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Câteva cuvinte despre o carte mare…

,,O altfel de cântare a cântărilor” a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete,

apărută la Editura Contrafort, Craiova, România- 2013

Cartea consistă din 308 pagini cu un text desfășurat (prin ideea autorului) pe șapte părți numite Anotimp, fiecare constituind de fapt un nou Capitol în care se include subtitlurile de lucrări realizate de autor. Prefața cărții o scrie dl. Lucian Gruia.

Are Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, iar prin copyrightul ce aparține Editurii Contrafort, se stipulează condițiile legale asupra folosirii textelor din carte. Deci, voi avea grija a respecta întocmai aceste reguli.

Domnul Ben Todica din Melbourne ne mai spune că va veni o vreme când aceste cărți a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete vor fi căutate și citite precum căutăm un pahar cu apa limpede! Să-i dorim succes deplin autorului cărții O altfel de cântare a cântărilor.

Desigur, nu o aseamăn eu cu La Dotta Mano, a lui Michelangelo, care deși publicată inițial în doar 33 de exemplare, rar găsită azi, și la un preț de câteva sute de mii de dolari, respectând însă scara valorilor, Pavel ne aduce o carte mare, în care se cuprind cele mai înalte simțăminte umane, de dor și iubire ,,strecurate prin lumină”, expresie folclorică des folosită de dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete în compozițiile sale. Scrierile aduc un iz specific românesc dar și acel iz al izvorului popular folcloric regional. Uneori ai impresia cum pe undeva prin jur s-ar afla un Anton Pann de la Ciubăncuța de Cluj-Napoca. În tot timpul autorul și-a adunat un larg bagaj folcloric, cum spuneam, cu frumoase expresii ale omului de rând, aduse și din zona Sălajului său natal.

În toate cele șapte Anotimp -uri (Capitole) ale cărții se observă o linie de clară legătură, ,,un trunchi”, cum îl numea dl. Lucian Gruia în prefața scrisă cărții, pe care trunchi cresc stufoase ramuri ale creației literare ferghetene, diversificate în teme, dar unitare prin acel liant al iubirii și dorului de o viață sănătoasă, în credință și Hristos, ,,pâinea cea cu folos” expresie iar atât de des folosită de autor. Ce se poate constata, tot inspirațional și metaforic vorbind, valoarea cărții crește tocmai prin aceste stufoase ramuri care numai pe un trunchi solid și sănătos pot crește. Iar trunchiul este însăși harul autorului care a reușit să-i inspire însăși titlul cărții sale: O altfel de cântare a cântărilor, prin care de fapt dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete își identifică personalitatea sa scriitoricească, intimitatea sa sufletească, identitatea lui proprie. Observăm cum aproape la fiecare subtitlu de Anotimp, autorul notează și un motto, prin care deschide o fereastră spre a se privi înspre tema ce urmează a fi gustată de cititor. Astfel la Anotimp Ia, îl găsim pe Lucian Blaga, cu un vers din Poemele Luminii drept motto ales de autor: `,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” fapt prin care autorul dorește să-și justifice propria-i creație în felul său propriu de a înțelege lumea din jur. Astfel continuând, în această albie al inspirației sale, dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete reușește ași frământa aluatul plăcut al scrierilor sale literare până la finele întregii cărți.

Primind această carte și eu aici în Australia, autorul a mai avut dragul a-mi scrie și un autograf pe prima filă, astfel respectul meu pentru autor rămâne adânc păstrat în ființa mea.

Deosebit de atractiv prin tot ceea ce autorul adună operei sale, cartea poate fi așezată între cele mai inspirate și de real folos adus unei educații sănătoase, umane, creștine celor ce vor avea ocazia sau vor dori să citească o carte bună. Cartea se află și la biblioteca Mihai Eminescu, biblioteca familiei mele din Cringila, N.S.W, la îndemâna cititorilor noștri români-australieni. Eu o recomand tuturor cititorilor iubitori de o carte adevărată, ieșită dintr-o viață adevărată, care are darul a lumina mintea noastră. Și încă o vorbă: Chiar dacă azi cărțile sunt mai puțin căutate, va veni o vreme când Cartea va fi căutată precum căutăm florile cele frumoase prin câmpiile noastre românești! Iubiți Cartea Romanească!

———————————

Ioan MICLĂU-GEPIANUL

Cringila, Australia

14 iunie, 2018

Ben TODICĂ: Vasilica Grigoraș la ceas aniversar

*Vasilica Grigoraş m-a strigat: “băiet din Iezar vin-acasă!” şi m-a pescuit dintre oceanele Indian şi Pacific unde mă pierdusem. Eu uitasem de Vaslui. Devenisem un pod cu scânduri lipsă, greu de trecut, o devărată provocare pentru drumeţul povestirilor mele. După ce Vasilica l-a parcurs cu atentie, impresionată de cele trăite în lumea mea mioritică, a fost convinsă că podul merita să fie trecut de tot românul curios şi interesat să se bucure de plaiurile mele întinse şi pline de dor. Aşa ca Vasilica a hotărăt să-l întărească şi chiar să defrişeze alături de mine pădurile întinse şi necunoscute ale imaginaţiei. Sigur a fost iubirea lui Dumnezeu şi dragostea ei frăţească pentru puiul de român din exil.

Azi pot fi mândru că Vasilica, sora mea literară, este mâna mea dreaptă în tot ce public. Fără ea nu aş fi cunoscut şi trăit atâtea momente fericite, nu aş fi avut cărti tipărite şi nu m-aş fi împlinit artistic şi spiritual.

La Multi ani! Ben Todica, Australia

30 mai, 2018

Foto: Doina Constanța SPILCA

Ben TODICĂ: Ce se întâmplă de nu mai dați pe-acasă, dragi români?

Dragi români de pretutindeni,

Ce se întâmplă de nu mai dați pe-acasă?

Țara are nevoie de dumneavoastră, de noi, de talentul nostru și de experiența acumulată în vest pentru a intra în rândurile economiei mondiale, a celor cu bună-stare, dar și cu viață bună. În zadar avem bani, degeaba avem trai, dacă nu avem viață. Viața nu este doar conviețuire, ci este adevărată trăire, este vie, doar ea este completă. Banii nu ne strâng în brațe şi nici nu ne mângâie la dor şi durere. Ce viață e aceea pe care n-o împărtăşeşti cu pământul tău, cu jocul şi hora din vatra străbună?

Gospodarul român, România, „floricuța-floricuțelor”, bucătăria şi grădina grădinilor… Cine le vorbeşte munților, câmpiilor cu flori, ca unor ființe dragi, îmbătându-se cu parfumul lor îmbietor, mir divin mereu proaspăt şi plin de simfonia vieții?

„Să aibă şi ei, dar mai ales urmaşii-urmaşilor, o limbă vie şi eco-sănătoasă, cu adevărat omenească şi românească, între hotarele părinteşti şi de poveşti cu Feți-Frumoşi și Ilene Cosânzene, cu mioare şi ciobănei-păstori-Iisus, cu duh de adevăr şi duh de viață, coloană Brâncuşi nesfârşită de voievozi corifei!”

Aici frate, suflet din sufletul poporului este, şi unde suflet e şi omenie e, cum doar la noi în patria Eminescu, şi limba română e.

Atâta timp cât simțim românește şi ne este dor, să nu ne fie ruşine de cei de acasă că le suntem fii!

Am strașnică speranță că încă mai putem face ceva pentru neamul moșilor și strămoșilor noștri, al mamei care ne-a hrănit la sânul său cu iubire necondiționată.

Cu mândrie frățească, mândrie de român, vă îmbrățişez,

~*~

Ben Todică, Radio Tv Producer

Australia, Melbourne

23 mai, 2018