Violeta Cuțurescu-Urdă: Legile lui Murphy în pandemie

Motto: “Ghinion…”

 

Dacă Murphy ar fi avut Covid, lucrurile ar fi mers la fel de prost.

Cu toate măsurile de precauţie, ceva tot va merge prost.

Șansele(!) de a contracta virusul sunt de 50%: ori te vei infecta, ori nu… Dar, până nu te îmbolnăvești, nu poți ști cât e de rău.

Șansele de a te vindeca de coronavirus în spital sunt direct proporţionale cu cele de a căpăta o altă infecție.

Când statisticile epidemiologice oficiale sunt mai rele, e abia începutul.

Orice începe bine se termină rău; pandemia – nu se știe…

În stare de alertă, cei care trebuie să simplifice lucrurile, mai mult le complică.

În timpul stării de alertă, statisticile tind să devină profeţii, nu invers.

În fața restricțiilor din pandemie toți suntem egali, dar unii sunt mai egali ca alții.

Cu cât restricțiile sunt mai mari, cu atât numărul de infectări e mai mare.

Probabilitatea ca cineva să tușească lângă tine e mai mare atunci când ți-ai uitat masca acasă; sau ai un acces de tuse atunci când e mai aglomerat în autobuz.

Scapi masca pe jos fix când nu ai alta de rezervă.

Oricât de puțin te-ar costa un dezinfectant, îl vei găsi mai ieftin la alt magazin.

Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Legile lui Murphy în pandemie”

Victor RAVINI: Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița?

Nu vreau să-nvăț carte, vreau să fiu golan. Orice-o fi mai lesne, măcar și cioban. După cum își închipuie unii, ciobanii nu fac nimic și stau sprijiniți în ciomag sau lungiți în iarbă, la fel ca ciobanii din tablourile lui Nicolae Grigorescu. Viața de cioban e mai dură decât a multora dintre noi, care avem alte meserii.

Ca să putem înțelege ciobanul din Miorița și să beneficiem de mesajul lui, ar trebui să ne recunoaștem în el și să trezim conștiința noastră la realitatea divină, prezentă în natura înconjurătoare și în noi înșine, oricât de atei sau anticlericali am putea fi. Asta nu se obține apăsând pe un buton, luând pilule după rețeta cuiva, făcând exerciții călăuzite de vreun guru sau lăsându-ne pe seama bisericii. Un cioban bătrân zicea: Toate sunt în mâna lui Dumnezeu, numai sfințenia omului nu. Totul depinde de sufletul și de cugetul fiecăruia din noi. Depinde de propria noastră conștiință. Dar cine mai stă de vorbă cu propria sa conștiință, cu sine însuși, așa cum vorbește ciobanul cu mioara năzdrăvană? Oamenii arhaici, așa analfabeți cum erau ei, au făcut cele mai mari și mai importante descoperiri: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul, cu opt sau zece mii de ani în urmă.

Ciobanul din Miorița nu este un om adevărat și identificabil, ca Nechifor Lipan din Baltagul lui Sadoveanu. Este un alt personaj literar, ce reprezintă perfecțiunea umană, cu toate însușirile bune și frumoase ale omului în general, din totdeauna și de pretutindeni, nu numai ale românilor, ci ale omului bun, ideal, așa cum și-l poate imagina întreaga lume. Nimic în Miorița nu este realitate. Totul e simbol.

Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița? Dar de ce să îl înțelegem? Pentru că ne este folositor fiecăruia din noi să îl înțelegem. Personajul principal din Miorița a fost conceput de către autorii anonimi ca un îndrumător spiritual. În dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant, tradus și în română, scrie: „Într-o civilizație de crescători transhumanți de animale, imaginea ciobanului este încărcată de simbolism religios. (…) Simbolismul ciobanului comportă un sens de înțelepciune intutivă și experimentală. Ciobanul simbolizează starea de veghe; funcția sa este un permanent exercițiu de vigilență: el este treaz și vede. Din această cauză el este asociat cu soarele care vede totul. Ciobanul, simbolizând nomadul, reprezintă sufletul, care întotdeauna e trecător prin lume. (…) Ciobanul e un observator al cerului, al soarelui, al lunii, al stelelor, prezice viitorul. (…) Din cauza diferitelor funcțiuni pe care le exercită, ciobanul apare ca un înțelept, ale cărui acțiuni decurg din contemplație și viziune interioară. (…) Ciobanul se dezvăluie că e stăpân suprem pe forțele cosmice ca pe turma sa.” Na! Să mai spună careva ceva de rău despre ciobanul din Miorița. Cine îl mai ponegrește pe ciobanul din Miorița cu tot felul de cusururi și păcate… își face autoportretul.

Avem multe de învățat de la ciobanul nostru din Miorița. Multe și importante de învățat pentru a ne îmbunătăți existența. Când ne vom îmbunătăți existența lăuntrică, psihologică, ne vom îmbunătăți și existența materială: sănătatea și situația socială sau economică.

Am scris cartea Miorița – izvorul nemuririi (publicată la Editura Alcor din București în 2016 și 2017) pentru a înlătura o veche eroare, care încă mai persistă. Eroarea cum că ciobanul ar fi pasiv, resemnat și fatalist a fost lansată de trei scriitori de limbă franceză: Jules Michelet, care a semnat traducerea Mioriței făcută de Alecsandri, elvețianul Amiel – marcat din copilărie de tragedii familiare și care avea o viziune descurajantă asupra vieții – și Edgar Quinet, care s-a căsătorit cu fiica lui Gheorghe Asachi. Ei trei au înțeles ciobanul, pornind de la romanul Roșu și negru al lui Stendhal și de la refuzul lui Julien Sorel de a primi ajutor ca să scape de pedeapsa cu moartea. Simpatia francezilor și interesul Europei pentru România i-a putut deruta pe bonjuriștii noștri, care s-au luat după mofturile născocite de câțiva occidentali deziluzionați politic după revoluția de la 1848, căzuți în romantism lugubru, pesimism și fatalism. E cam greu să ne lăsăm derutați de fasoanele francezilor. Cei trei au spus că ciobanul din Miorița este reprezentativ pentru întregul popor român, ceea ce nu este greșit. Greșit este doar felul în care ei au înțeles ciobanul. Miorița a fost creată în Carpați de către ciobani arhaici, care ciomăgeau lupi și urși. Nu are de a face cu ideile vânturate în cafenele la Paris.

Eu susțin că ciobanul din Miorița reprezintă românii prin faptul că e creativ în producția de bunuri materiale și artistice. El produce materiile prime de bază în societatea vremii sale: alimente (lactate și carne), lână, blănuri și păcură. În unele variante el e păcurar, adică știe să extragă păcură din pământ. Un cioban destoinic își lucra singur fluierele, își sculpta bâta ciobănească, sulița, vasele de lemn și își contabiliza producția pe răbojuri de lemn cu o scriere arhaică a ciobanilor. Ciobanul din Miorița este poet, muzician și sculptor. El este un precursor al lui Eminescu, Enescu și Brâncuși. Geniul lor într-unul.

.

În toate variantele, alegoria cu moartea ciobanului simbolizează renunțarea la cele pământești. Nunta sa cosmică cu mândra crăiasă, fată de crai este o altă alegorie, ce semnifică o nuntă sfântă cu o divinitate cerească (uranică), divinitatea supremă din matriarhat. Alte variante prezintă unirea lui cu o divinitate a pământului (chtonică), ce apare pe munte sub înfățișarea unei Fete Frumoase cu podoabe aurii, simboluri solare, ceea ce înseamnă că ea este o înfățișare terestră a sorei soarelui, care coboară din cer pe pământ pentru a căuta ciobanul. Această Fată Frumoasă a fost considerată în cercetarea anterioară ca o femeie în carne și oase, o nimfomană fără rușine. Unii savanți au crezut că baciul este ucis de cei doi subalterni din cauză că ea îi refuză pe ei.

Continue reading „Victor RAVINI: Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița?”

Concursul „SCRISORI CĂTRE MOȘ CRĂCIUN”(ediția a 2-a)

MULȚUMIRI ȘI PREMII DE LA MOȘ CRĂCIUN

Dragi elevi și preșcolari, participanți la

Concursul  „SCRISORI CĂTRE MOȘ CRĂCIUN”(ediția a 2-a),

organizat de Liga Scriitorilor Români – Filiala Mureș în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș, în calitate de buni prieteni ai MOȘULUI, vă mulțumim pentru scrisorile, poeziile și desenele trimise. La concurs s-au înscris 117 participanți, de vârste diferite cu lucrări literare (scrisori și poezie) dar și cu desene sau colaje.

 Ne face plăcere să vă anunțăm câștigătorii acestei ediții :

–          la categoria grădiniță : Premiul I : Brejan Ilinca, Tomescu Andreea Ioana; Premiul II : Pop Ioana Gabriela, Cioban Cezara Maria; Premiul III : Laszlo Obrija Ariana.

–          6-8 ani : Premiul I : Iftimie David Dumitru; Premiul II : Gligor Lorena, Medeșan Sonia, Pop Iulia Elena Maria, Varadi Eduard, Premiul III : Ringo Paolo Nicolo, Tudor Andrei Gherman.

–          9-13 ani : Premiul I : Diana Botoi, Raul Alexandru Mitruț; Premiul II : Babeș Ionică, Babeș Ilinca Maria, Cîmpean Iulia Maria, Ginga Roxana Gabriela, Irimia Ioana Viviana, Suciu Oana, Sasz Ana Maria; Premiul III : Minea Diana, Grădinaru Daria, Lutsch Annemarie, Tinca Andreea

–          14-16 ani : Premiul I : Babeș Ilinca Maria, Ilie Rareș, Pero Ariana; Premiul II : Iftimie Andreea; Premiul III : Ținu Elena Petronela, Covaci Crenguța.

–          Din partea Bibliotecii Județene Mureș, Premiul de Originalitate a fost oferit lui Diaconu Ioan iar Premii de Excelență au luat : Antonia și Ștefania Rașcu, Birou Ioana Teodora.

Continue reading „Concursul „SCRISORI CĂTRE MOȘ CRĂCIUN”(ediția a 2-a)”

Voichița Tulcan Macovei: Un roman original despre Ion Minulescu de Al.Florin Țene

Cartea cunoscutului scriitor  Al. Florin Ţene, Romanţa celui care s-a întors (Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste) este structurată pe aceeaşi axă respectată şi de celelalte care fac parte din aceeaşi colecţie a autorului: descrierea locului natal al copilăriei, reconstituirea atmos ferei oraşelor şi a metropolelor pe unde a colindat scriitorul, familia, relaţia cu literatura română şi cea europeană, descrierea lumii politice, sociale, culturale a timpului, apogeul vieţii artistului, deznodământul şi ecouri ale scrisului său.

Informaţiile bogate sunt detaliate, nuanţate, în funcţie de rolul pe care îl au în text. Personajele şi dialogurile vii, extrem de autentice, poartă cititorul în lumea îndepărtată a României secolului trecut. Prin ochiul documentat al autorului cunoaştem familia atât de frumoasă a lui Ion Minulescu, locurile copilăriei de care a fost legat până la sfârşitul vieţii: Slatina şi Piteşti. Sensibilitatea copilului, (alintat cu supranumele de Bucu, sugerând bucuria), curiozitatea sa, îl leagă excesiv de natură, de locurile istorice ale zonei. Aceleaşi trăsături le dovedeşte şi atunci când împreună cu familia, colindă mai multe oraşe, tatăl (vitreg) fiind ofiţer.

Şcolile pe care le-a parcurs scriitorul constituie pentru Al. Florin Ţene prilejul de a evoca lumi, de a creiona atmosfere, precum un pictor pe o mare pânză de tablou. Mi s-a părut fascinant să regăsesc ceea ce ştiam, mai mult din povestirile dascălilor mei, scene ale şcolii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea: scrierea pe tăbliţe, folosirea tocului, a unui săculeţ cu cenuşă „pentru a suge cerneala de pe litere…”, faptul că dascălul „îi mai lua de urechi şi de perciuni pe băieţi…”. La Liceul „Ion C. Brătianu” din Piteşti, Minulescu rămâne corigent la Limba Română (era în clasa a şasea), iar acest lucru îl va urmări întreaga viaţă. Dincolo de informaţiile culturale, extrem de vibrante sunt cele cu caracter istoric, Ion Minulescu fiind scriitorul român care a trecut prin câteva momente istorice importante ale ţării noastre: Primul Război Mondial, formarea României Mari şi Al Doilea Război Mondial. Sunt pagini evocate, din nou, cu mare emoţie, chiar dacă dintr-un timp atât de îndepărtat, cum este cel al mileniului în care trăim.

Stilul expresiv, extrem de plăcut, te transportă cu întreaga fiinţă în lumea evocată. Adevărul este că nu ştii cât din cele relatate este real şi cât este poveste. Mărturisesc sincer că am încercat să stabilesc un oarecare raport între realul evocat şi povestea ţesută pe marginea acestuia. Mi-a fost greu. Dar, am văzut cât se poate de clar, că autorul foloseşte ca bază a cărţii documentarea, în prelungirea căreia găsim arta de a scrie, talentul de prozator. Toate informaţiile sunt luate din scriitori cunoscuţi, care şi-au interferat viaţa cu a lui Minulescu, din critici literari (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Benjamin Fundoianu ş.a.), din arhive sau, după caz, de pe internet. Artificiile literare utilizate îl fac pe cititor să îl confunde, de multe ori, pe autorul Alexandru Florin Ţene cu poetul Ion Minulescu. Aşa se întâmplă spre exemplu, în paginile care descriu metropola Franţei, Parisul, anilor 1900, unde tânărul Minulescu sosise spre a studia Dreptul.

Evident că facultatea nu era pentru firea extrem de sensibilă a poetului. Perioada i-a folosit spre a lua contact cu noua mişcare literară a Parisului, spre a frecventa Cartierul Latin, cafenelele, unde i-a cunoscut pe cei mai mari poeţi ai timpului: Paul Valery sau Charles Baudelaire. În egală măsură, prin ochii maestrului Alexandru Florin Ţene (sau poate ai lui Minulescu?) este descrisă nemuritoarea arhitectură a Parisului. Este perioada în care scriitorul Ion Minulescu îşi dă seama că modernismul, simbolismul în special, este pe măsura spiritului său liber. Îl va adopta cu toată fiinţa şi i se va dedica în întregime, după cum mărturiseşte soţiei şi fiicei sale: „Iubită! Sunt liber, liber, ca…POEZIA!”. Va fi prieten şi va colabora, atât cu poeţii moderni şi simbolişti ai României (Macedonski, Dimitrie Anghel, Bacovia, Lucian Blaga), cât şi cu cei tradiţionalişti (Ştefan O. Iosif, Adrian Maniu, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu)

Acumularea de trăiri, experienţe şi cunoştinţe va continua cu explorarea celor mai frumoase oraşe ale Italiei: Milano, Veneţia, Roma, scriitorul (jurnalist, prozator, dramaturg, traducător, critic de artă), desăvârşindu-şi formaţia culturală. Pentru întreaga activitate a fost recompensat în anul 1922, cu funcţia de Director General al Artelor.

Citind cartea domnului Al. Florin Ţene te mai surprinde un lucru poate mai rar, care, pe mine, personal m-a dus cu gândul la marele Mihai Eminescu. Este vorba de trăirea sentimentului iubirii, de locul femeii în viaţa lui Ion Minulescu, aspect deloc de neglijat, deoarece a fost ca un fir roşu, sau poate ca o coloană vertebrală a vieţii poetului. Doar că, total diferit decât în cazul lui Mihai Eminescu.

Nu mă voi opri la Eminescu, pentru care femeia a reprezentat, dincolo de „mijloc de cunoaştere a vieţii”, prilej de suferinţă, de cele mai multe ori. Dar, trebuie să subliniez câteva lucruri evidenţiate cu rafinament, sensibilitate şi cât se poate de veridic de către autorul cărţii.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Un roman original despre Ion Minulescu de Al.Florin Țene”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Testamente pe cer (poezii)

MOŞTENITOR AL SEMINŢELOR

 

Sunt un moştenitor al seminţelor

aşteptate de holdele

ce visează ogoare pline de rod

 

Pecete a firii

mi-e despicătura cărării albastre

din zborul materiei

 

Port fir de busuioc

sub perna străbunilor neînvinşi de trecut

şi cu visele lor

scriu despre iubire

testamente pe cer

 

 

AFECŢIUNE

 

Durerea mea

e un baston

ce-mi sprijină mersul

în dialog cu păsările nopţii

 

Cândva

am fost operat de idei

şi în locul rămas fără pată

bastonul se răsuceşte  acum

ca o idée

 

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Testamente pe cer (poezii)”

Ionuț ȚENE: Moș Crăciun

Moș Crăciun

 

Moș Crăciun nu mai vine dinspre zăpezile de altădată
Este de plastic și are gustul untului de arahide
Câteodată e staniol ce îmbracă ciocolata uscată
Etichetă roșie căzută la supermarketul cu fețe palide

 

Moș Crăciun nu mai este seninul Moș Gerilă
Copiii îl văd doar în reclama televizată
Renii lui vorbesc tăcerea în case zăvorâte
și desaga îi este încărcată de pixeli și privire senilă

 

Moș Crăciun devine amintirea lui Moș Gerilă
În centrul orașului oamenii nu mai fac târg
Să întâlnească singurătatea împodobită de luminițe
Tristețea umblă goală, leoaică rănită cu sete și sârg
Globurile orașului sparg clipe de caldarâm

 

Moș Crăciun este sanie de lemn astăzi
Ce scârțâie negrul umed al asfaltului
Lupii aleargă pe marile bulevarde de fițe
chemarea străbunilor lui Moș Gerilă

———————–

Ionuţ Ţene

Cluj-Napoca

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de Crăciun

 

 

SĂ  DUCEȚI  VESTEA  ÎNCĂ  MAI  DEPARTE

 

-Tu, călătorule aflat în Viflaim

Când l-a născut Maria pe Hristos,

Ne spune cum a fost, ca noi să știm

A ni-l iubi de-acuma, mai vârtos.

 

-A fost precum ne-a zis Botezătorul,

Că din Fecioară prunc mi se va naște,

Și că va fi Iisus, Mântuitorul,

Venit să ierte lumea de păcate.

 

Când s-a născut, prin locuri vechi, străine,

O stea a strălucit adânc în noapte,

Trei magi pornit-au Lui să se închine

Știind că El ne-o mântui păcate.

 

Și cerul s-a umplut de veselie,

S-a bucurat și Tatăl din ceresc,

Că s-a-mplinit porunca și-o să vie

Alesul cel din neamul omenesc.

 

La toți le spuneți dară, să se știe,

Că s-a născut acel fără de moarte,

Ce a venit pe lume să ne fie

Îndrumător la minunate fapte.

 

Ne-o învăța să fim numai iubire

Și iertători cu toți și cu de toate,

În pace să trăim și-n fericire,

Să vrednicim în mărețite fapte.

 

Acuma duceți vestea-n larg de lume

Să afle toți  că-n seara de Crăciun,

S-a săvârșit aicea o minune:

Ne-a dat Cerescul fiul Lui cel bun.

 

Că el va fi a lumii așteptare,

Venit să scape omul de păcate,

Învățătorul nostru cel mai mare

Deschizător de raiuri mult visate.

 

 

AJUNUL  DE  CRĂCIUN

 

Ca mâine-i ziua de Crăciun,

Zi Sfânt, Mare, Luminată,

Iar noi, cu sufletul mai bun ,

În seara asta de ajun

O vrem a fi, înfiorată.

 

Pe uliți, sub ninsori rebele

Mi s-au pornit colindători,

Copii ca ingerei de miere,

Împodobiți cu fulgi de stele

De pace ei aducători.

 

Pe sub ferestre luminate

Ne spun colinda ce-a străbună,

Cuvinte sfinte, așteptate,

În toate cele-adevărate,

Despre Iisus și Maica Bună.

 

Colindul lor, din voci smerite,

E leac vindecător la toate

Ce-au fost de Domnul  sorocite,

Și-apoi, întocmai împlinite

Ca noi să știm a le socoate.

 

Bătrânii cei cu suflet mare

Îmi lăcrimează pe ascuns,

Știind că-n vremi, mai fiecare

Au fost ca băiețandri care

Acum colindul și l-au spus.

*

Apoi, cu ceata strânsă toată

Și straițe pline de bucate,

Copiii dau la sat o roată

Oprindu-se din poartă-n poartă,

Ne facă clipele-mbunate.

 

 

SEARA  DE CRĂCIUN

 

La capete de uliți un clinchet se aude,

E poate clopoțelul de vânturi alimtat,

Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde

Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.

 

Micuții, sub ferestre de-acuma luminate,

Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,

Ne dau plăcuta veste, că-n vremi ce nu-s uitate

Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.

 

În Viflaim, în iesle și nu în mari palate

Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de lăgănat,

Iar din afund de lume, pe căi străluminate

Venit-au magi cu daruri, să-i facă lăudat.

 

Așa zice colindul, că El a fost să fie

A toate iertătorul păcatelor lumești,

Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată  pe vecie

S-ajungă-n cele raiuri din lumile cerești.

 

Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea

Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,

Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea

Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.

 

De-aceea, ei, micuții, tot vin s-aduc-aminte

Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,

Să  ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,

Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.

*

E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare

Ce-mi  cade peste lume și-ncet mi-o troienește,

Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare

Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.

 

 

NOI  UMBLĂM  SĂ  COLINDĂM

 

-Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?

Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,

-Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți

Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.

 

Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu  ,,Trei păstori”

Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,

Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori

Cum boabe mici de lăcrimare adesea le curgeau șiroi.

 

Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere

Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,

Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere

La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.

*

Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,

Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,

Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,

Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.

 

În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni

Că fi-va  cine să colinde îm sfânta zi de sărbătoare,

Că încă nu-i pustie țara, ca satul cela fără câini,

Că încă suntem buni creștini și-om ține neamul ăsta mare.

 

*

E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței,

Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,

Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,

Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.

 

 

NOAPTE   SFÂNTĂ

 

S-aud colinde în Ardeal

În clinchet lung de clopoţei ,

Aprinsă-i candela în deal

În suflet, la românii mei .

 

Şi lin se cerne cea colindă

Ca neaua albă şi curată

În suflet, unde stă s-aprindă

O amintire ce-i uitată,

 

Când mic, pe uliţa cea mare

Cu cete de  copii voioase,

Cântam în tinde ca-n altare

S-aducem Raiu-n cele case .

 

Noi, îngeri albi, cu gust de miere

Duceam în glas curat, senină,

Cea lacrimă de reînviere

Cu pace caldă şi-n lumină .

*

Cu straiţe grele de bucate,

Când luna iasă sus pe creste,

Ne risipeam pe innoptate

Spre ninse case, ca-n poveste.

 

Şi-n urma noastră  în Ardeal

În sul de nea la cer se suie ,

Ca fum uşor din deal în deal

Miros de mere şi tămâie .

 

 

ÎNGERAŞII

 

La ceas de seară sub ferestre,

Ciorchini de mici colindători,

Îmi dau de veste, că sub astre

Hristos mi s-a născut în zori.

 

Cu glas curat de heruvini

Îmi spun povestea ceea sfântă,

Cernut li-i sufletul divin

În neaua albă ne-ncepută.

 

Colinde ştiu de la bătrâni

Şi-aşa cum sunt le vor lăsară,

Să ungă suflet de români

În astă sfântă, lungă seară.

 

Apoi micuţii prichindei

S-or pierde-n zări de nea curată,

Lasând miros de colăcei

Pe  noaptea sfântă, nepătată.

 

 

TRIST     CRĂCIUN

 

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

 

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

 

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

 

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

 

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

 

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

 

 

VISÂNDU-L   PE   MOŞ   CRĂCIUN

 

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

 

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

 

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele‚’nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată,

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

 

Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

 

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

 

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

 

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

 

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc ’napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină,

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

 

 

TE-AŞTEPT  CU  DRAG  ÎN  MINE,

               MOŞ  CRĂCIUNE

 

Îmi amintesc de vremile trecute

Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,

Când îi spuneam de mine toate vrute

Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.

 

Şi când ceream, la fel ca altădată,

Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,

O portocală mare, parfumată,

Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.

 

La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,

La Moşul cel cu  vocea, cam schimbată

Ce semăna la vorbă cu bunicul,

O poezie bine învăţată.

 

Priveam cu jind la sacul cu de toate

Ce-avea în el o carte cu poveşti,

Cadourile mele mult visate

Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.

 

Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală

Luându-mi cea comoara mult dorită,

Înfericit copil c-o portocală,

Îmbucurată clipă, neminţită.

*

Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire

Mereu voi fi copilul pofticios,

C-o lacrimă ce-o pun pe amintire

Întorc la mine pruncul cel sfios.

 

Să mă mai bucur iară de-o bomboană,

De bradul cu beteală-mpodobit,

De Moşul coborând dintr-o icoană

Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.

**

Mai simt şi-acum mirosul de pădure

Ce-nfiora odaia de la drum,

Când bradul meu, ucis de o secure

Ne însfinţea în seara de Crăciun.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de Crăciun”

Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !

Dragi prieteni, dragi români,

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și  de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul  culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Continue reading „Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !”

Al. Florin ȚENE: Epoca trecerii de la presa tipărită la cea digitală

 

       De-a lungul istoriei transmiterea informației s-a făcut, începând de la metode empirice, scrierile semnelor  pe stâncile grotelor,  focuri, cântece ale menestrelilor, scrierea de mână, scrierea de tipar, după descoperirea tiparului cu litere de lemn de către Gutenberg, până la tipografiile moderne care, încet și sigur, azi vor fi înlocuite de către presa digitală.

        Azi trăim o schimbare epocală și fenomenul acesta a început în urmă cu 30 de ani de când englezul Tim Berners-Lee a inventat ceea ce britanicii numesc World Wide Wwb, începând din anul revoluției române, adică, în traducere, totalitatea siteurilor/ documentelor și informațiilor de tip hipertext unite între ele, care se pot accesa prin rețeaua mondială a internetului.

        Datorită acestui fenomen presa scrisă și tipărită, tip rotativa de la Casa Presei Libere ce ocupă două etaje, a început să dispară. Cotidianele de pe tarabele difuzorilor de presă au început să se rărească.Diversificarea prin modernizarea dispozitivelor inteligente, creșterea lor în rândul maselor de cititori, combinată cu utilizarea din ce în ce mai mult a canalelor de social media, tip facebook, au determinat ca schimbările să fie de neînlocuit.

        Astfel, în lumea presei de la noi, datorită acestui fenomen, au dispărut o mulțime de ziare, reviste tipărite, luându-le locul cele online, printre care: –Adevărul Holding – Acest trust deține multe produse media de print precum Adevărul Auto, Adevărul de Seară (publicații pentru marile orașe ale țării), Adevărul Expert Imobiliar, Adevărul Sănătate, Click, Click! Pentru femei, Dilema Veche, Dilemateca, Historia, OK! România și multe altele, în total numărând 61 de ziare și reviste: –Antena 3 – Acest trust are 8 publicații, și anume, Scânteia, Jurnalul Național – ghid TV, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Epoca trecerii de la presa tipărită la cea digitală”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Între noi, vânătorii !

       De mai bine de un an eram deja vânător cu acte și tare îmi era drag atunci când ieșeam pe poarta din spate a viei și traversam pășunea unde fusesem și eu de atâtea ori cu vaca la păscut alături de copii satului. De această dată, având trecută după umăr cureaua noii mele arme  de vânătoare în timp ce, palma dreaptă o țineam înfiptă amenințător după centura plină ochi cu cartușe de vânătoare în timp ce, cu un aer foarte preocupat, treceam prin preajma copiilor cu un aer important și aparent nepăsător dar gânditor la problemele mele și astfel, îndreptându-mă spre Pădurea Bârzei, mai precis spre locul numit ”La vizuini” și aceasta deoarece, pe marginile foarte abrupte ale unei văi destul de lungi astfel săpată timp de mulți ani de pâraiele formate din apa ploilor venită de sus din munte și scursă astfel vijelios la vale formând văioaga amintită pe ale cărei laturi abrupte, cu timpul, și-au săpat vizuinile mai ales, bursucii dar și vulpile. In fapt, deoarece în seara precedentă o năzdrăvană de vulpe dăduse iarăși iama prin puii bunicii mele iar aceasta m-a cam luat la rost pentru că, deși aveam arma cu mine și deci, dumneaei avea un vânător în casă, nu i-a fost de nici un folos ca  s-o apăr de vulpe.

         Drept urmare, la vremea potrivită am luat calea pădurii cu speranța că voi reuși ca să dau peste nemernica ce-mi întristase bunica. Astfel, aveam traseul meu bine cunoscut deoarece, pe poteca respectivă dădusem mai mereu de urmele vulpilor așa că, aș fi fost teribil de fericit dacă reușeam să aduc acasă o blană de vulpe.

       Oricum, mă simțeam mult mai bine hălăduind pe dealuri și prin pădure decât să lenevesc în casă moțăind pe vreo canapea așa că, am traversat porumbul nostru tăind-o astfel exact spre locul bine cunoscut de mine care mă conducea la ”vizuini” unde aveam șansa ca să împușc vreo cumătră.

        Odată ajuns într-o perfectă liniște la marginea râpei mi s-a oferit imediat imagina superbă a văioagei pe fundul căreia, ascuns de paravanul a tot felul de buruieni pe sub care susura vioi firicelul apei astfel format de la recentele ploi de vară așa că, după ce am cercetat în fugă intrările în vizuinile cele mai apropiate am preferat-o pe aceea la intrarea căreia era vizibil nisipul proaspăt scos din vizuină și astfel, așternut pe pământul  în care erau imprimate amprentele lăbuțelor unui  bursuc detaliu care m-a asigurat că vizuina dispune de locatar.

         Câteva clipe am ezitat dacă să rămân în preajmă ori să merg mai departe mai ales că, aveam la mine o panglică cu pucioasă pe care intenționam ca s-o aprind și să o înghesui în vizuină pentru a-l invita afară pe locatar, însă reamintindu-mi de știuleții porumbului nostru ronțăit de bursuci dar foarte probabil și de câinii vagabonzi al satului care, de foame, stricau porumbul la concurență cu bursucii. Așa că, pe când stăteam bine pitit într-o scorbură și îmi analizam cu atenție opțiunile pentru a mă hotărî dacă să rămân acolo ori să mai caut vreo urmă de vulpe la vreo altă vizuină, pur și simplu m-am pomenit cu semne de vânzoleală undeva ceva mai sus de vizuină la rădăcina unui arbust și unde, a apărut un ghemotoc de blană care se zbuciuma și percepeam din ce în ce mai clar un mârâit clar și întărâtat din ce în ce mai amenințător.

         Cu mare atenție m-am săltat puțin ca să descopăr ce se petrecea și am rămas uimit constatând că, în mod precis, locul cu pricina era de fapt o altă ieșire a vizuinii unde voiam ca să pândesc iar în mod categoric, vulpea intrase prin cealaltă gaură deși eu nu i-am descoperit urmele iar acum, se lupta cu bursucul ia cealaltă ieșire, adică la cea de rezervă. În cele câteva clipe cât am rămas nemișcat nefiind hotărât dacă să folosesc ori nu arma fiind astfel tentat ca să împușc deodată o vulpe și un bursuc, până la urmă m-am abținut și am lăsat țevile armei în jos în timp ce, ghemotocul de blană al celor doi luptători a alunecat la vale pe panta abruptă dar luptându-se în continuare iar la un moment dat s-au poticnit de rădăcina unui arbust aflat la circa patru-cinci metri de mine așa că am ridicat încet arma însă datorită ineditului situației am ezitat din nou ca să trag moment în care, vulpea care între timp îl apucase zdravăn de gât pe bursuc, mârâind întărâtată, a început ca să-l smucească într-o parte și în alta apoi, deoarece bursucul nu a mai reacționat, vulpea s-a oprit cercetându-l cu atenție dar și  zona din jurul ei după care, l-a înhățat iarăși de gât și târându-l cu destulă ușurință s-a îndepărtat începând ca să urce panta râpei și pierzându-se prin tufele dese din jur.

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Între noi, vânătorii !”