SĂ  DUCEȚI  VESTEA  ÎNCĂ  MAI  DEPARTE

 

-Tu, călătorule aflat în Viflaim

Când l-a născut Maria pe Hristos,

Ne spune cum a fost, ca noi să știm

A ni-l iubi de-acuma, mai vârtos.

 

-A fost precum ne-a zis Botezătorul,

Că din Fecioară prunc mi se va naște,

Și că va fi Iisus, Mântuitorul,

Venit să ierte lumea de păcate.

 

Când s-a născut, prin locuri vechi, străine,

O stea a strălucit adânc în noapte,

Trei magi pornit-au Lui să se închine

Știind că El ne-o mântui păcate.

 

Și cerul s-a umplut de veselie,

S-a bucurat și Tatăl din ceresc,

Că s-a-mplinit porunca și-o să vie

Alesul cel din neamul omenesc.

 

La toți le spuneți dară, să se știe,

Că s-a născut acel fără de moarte,

Ce a venit pe lume să ne fie

Îndrumător la minunate fapte.

 

Ne-o învăța să fim numai iubire

Și iertători cu toți și cu de toate,

În pace să trăim și-n fericire,

Să vrednicim în mărețite fapte.

 

Acuma duceți vestea-n larg de lume

Să afle toți  că-n seara de Crăciun,

S-a săvârșit aicea o minune:

Ne-a dat Cerescul fiul Lui cel bun.

 

Că el va fi a lumii așteptare,

Venit să scape omul de păcate,

Învățătorul nostru cel mai mare

Deschizător de raiuri mult visate.

 

 

AJUNUL  DE  CRĂCIUN

 

Ca mâine-i ziua de Crăciun,

Zi Sfânt, Mare, Luminată,

Iar noi, cu sufletul mai bun ,

În seara asta de ajun

O vrem a fi, înfiorată.

 

Pe uliți, sub ninsori rebele

Mi s-au pornit colindători,

Copii ca ingerei de miere,

Împodobiți cu fulgi de stele

De pace ei aducători.

 

Pe sub ferestre luminate

Ne spun colinda ce-a străbună,

Cuvinte sfinte, așteptate,

În toate cele-adevărate,

Despre Iisus și Maica Bună.

 

Colindul lor, din voci smerite,

E leac vindecător la toate

Ce-au fost de Domnul  sorocite,

Și-apoi, întocmai împlinite

Ca noi să știm a le socoate.

 

Bătrânii cei cu suflet mare

Îmi lăcrimează pe ascuns,

Știind că-n vremi, mai fiecare

Au fost ca băiețandri care

Acum colindul și l-au spus.

*

Apoi, cu ceata strânsă toată

Și straițe pline de bucate,

Copiii dau la sat o roată

Oprindu-se din poartă-n poartă,

Ne facă clipele-mbunate.

 

 

SEARA  DE CRĂCIUN

 

La capete de uliți un clinchet se aude,

E poate clopoțelul de vânturi alimtat,

Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde

Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.

 

Micuții, sub ferestre de-acuma luminate,

Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,

Ne dau plăcuta veste, că-n vremi ce nu-s uitate

Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.

 

În Viflaim, în iesle și nu în mari palate

Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de lăgănat,

Iar din afund de lume, pe căi străluminate

Venit-au magi cu daruri, să-i facă lăudat.

 

Așa zice colindul, că El a fost să fie

A toate iertătorul păcatelor lumești,

Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată  pe vecie

S-ajungă-n cele raiuri din lumile cerești.

 

Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea

Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,

Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea

Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.

 

De-aceea, ei, micuții, tot vin s-aduc-aminte

Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,

Să  ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,

Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.

*

E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare

Ce-mi  cade peste lume și-ncet mi-o troienește,

Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare

Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.

 

 

NOI  UMBLĂM  SĂ  COLINDĂM

 

-Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?

Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,

-Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți

Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.

 

Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu  ,,Trei păstori”

Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,

Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori

Cum boabe mici de lăcrimare adesea le curgeau șiroi.

 

Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere

Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,

Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere

La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.

*

Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,

Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,

Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,

Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.

 

În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni

Că fi-va  cine să colinde îm sfânta zi de sărbătoare,

Că încă nu-i pustie țara, ca satul cela fără câini,

Că încă suntem buni creștini și-om ține neamul ăsta mare.

 

*

E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței,

Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,

Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,

Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.

 

 

NOAPTE   SFÂNTĂ

 

S-aud colinde în Ardeal

În clinchet lung de clopoţei ,

Aprinsă-i candela în deal

În suflet, la românii mei .

 

Şi lin se cerne cea colindă

Ca neaua albă şi curată

În suflet, unde stă s-aprindă

O amintire ce-i uitată,

 

Când mic, pe uliţa cea mare

Cu cete de  copii voioase,

Cântam în tinde ca-n altare

S-aducem Raiu-n cele case .

 

Noi, îngeri albi, cu gust de miere

Duceam în glas curat, senină,

Cea lacrimă de reînviere

Cu pace caldă şi-n lumină .

*

Cu straiţe grele de bucate,

Când luna iasă sus pe creste,

Ne risipeam pe innoptate

Spre ninse case, ca-n poveste.

 

Şi-n urma noastră  în Ardeal

În sul de nea la cer se suie ,

Ca fum uşor din deal în deal

Miros de mere şi tămâie .

 

 

ÎNGERAŞII

 

La ceas de seară sub ferestre,

Ciorchini de mici colindători,

Îmi dau de veste, că sub astre

Hristos mi s-a născut în zori.

 

Cu glas curat de heruvini

Îmi spun povestea ceea sfântă,

Cernut li-i sufletul divin

În neaua albă ne-ncepută.

 

Colinde ştiu de la bătrâni

Şi-aşa cum sunt le vor lăsară,

Să ungă suflet de români

În astă sfântă, lungă seară.

 

Apoi micuţii prichindei

S-or pierde-n zări de nea curată,

Lasând miros de colăcei

Pe  noaptea sfântă, nepătată.

 

 

TRIST     CRĂCIUN

 

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

 

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

 

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

 

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

 

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

 

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

 

 

VISÂNDU-L   PE   MOŞ   CRĂCIUN

 

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

 

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

 

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele‚’nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată,

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

 

Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

 

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

 

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

 

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

 

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc ’napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină,

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

 

 

TE-AŞTEPT  CU  DRAG  ÎN  MINE,

               MOŞ  CRĂCIUNE

 

Îmi amintesc de vremile trecute

Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,

Când îi spuneam de mine toate vrute

Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.

 

Şi când ceream, la fel ca altădată,

Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,

O portocală mare, parfumată,

Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.

 

La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,

La Moşul cel cu  vocea, cam schimbată

Ce semăna la vorbă cu bunicul,

O poezie bine învăţată.

 

Priveam cu jind la sacul cu de toate

Ce-avea în el o carte cu poveşti,

Cadourile mele mult visate

Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.

 

Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală

Luându-mi cea comoara mult dorită,

Înfericit copil c-o portocală,

Îmbucurată clipă, neminţită.

*

Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire

Mereu voi fi copilul pofticios,

C-o lacrimă ce-o pun pe amintire

Întorc la mine pruncul cel sfios.

 

Să mă mai bucur iară de-o bomboană,

De bradul cu beteală-mpodobit,

De Moşul coborând dintr-o icoană

Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.

**

Mai simt şi-acum mirosul de pădure

Ce-nfiora odaia de la drum,

Când bradul meu, ucis de o secure

Ne însfinţea în seara de Crăciun.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de Crăciun” →