A aduce în discuţie ideea de valori creştine raportată la paradigmele literare presupune un angajament moral faţă de evoluţia gândirii şi a culturii, tocmai pentru a înţelege semnificaţia lumilor menţionate într-o lumină profundă şi ludică.
Ce înseamnă înainte de toate valoarea creştină, care este dimensiunea pe care i-o putem atribui şi ce rol cheie joacă în configurarea unui proiect cultural, mai cu seamă literar?
Trăim în epoca morţii lui Dumnezeu. Cel puţin în mod oficial. În realitate lucrurile nu sunt aşa de simple. Forţele spiritului nu pot fi reprimate în acest fel. Deşi L-a exclus oficial pe Dumnezeu, lumea contemporană din societăţile occidentale are o nostalgie a spiritualităţii. Drept dovadă, entuziasmul acestei lumi pentru înţelepciunile orientale, artele marţiale orientale sau discipline precum Taï Chi şi Chi Qong. Deseori, după ce au trecut prin aceste discipline, cei şi cele care le practică îşi regăsesc rădăcinile creştine. Când Biserica vorbeşte despre interior, lumea, interesată, ba chiar pasionată de cuvântul său, se întoarce spre ea. Biserica interioară are un viitor luminos în faţă. La fel şi Hristos, ca maestru al înţelepciunii. Nimeni nu poate spune ce se va întâmpla, nimeni neştiind nimic. Dar putem presupune în mod rezonabil că acest entuziasm pentru viaţa interioară va creşte în lumea care va veni. Dintr-un motiv simplu. Numai religia trăită din interior dă un sens vieţii. Ceea ce lumea contemporană nu este capabilă să facă. Trăim agonia unei lumi în care viaţa nu mai are sens sau are doar un sens subiectiv. A trecut timpul individualismului şi al absurdului.
Cele menţionate mai sus pot fi considerate simple definiţii pe care dintr-o nevoie intelectuală le putem da creştinismului, nu neapărat în calitatea lui de religie, ci şi de dialog interior care implică atât o emoţie, cât şi ceea ce Alexandru Dragomir numea banala memorie a reamintirii. Dar dincolo de aceste definiţii înţelegem ca experimentul ca atare a fost o coordonată de principiu specifică transformărilor sociale şi culturale care au marcat destinul Europei cu precădere.
Astfel de revoluţii au avut loc mai ales în stilisticile literare care întotdeauna, dintr-o nesăbuinţă intenţionată şi curajoasă, au avut talentul de a nuanţa până într-acolo încât au ajuns să prezinte neprezentabilul, de altfel o condiţie postmodernă de care personajele literare s-au bucurat din plin. Dar din aceste ecuaţii valorile creştine au dispărut încetul cu încetul, devenind o literă rigidă, aşa cum raţiunea a fost înlocuită cu ironia şi eterogenitatea, după cum ne demonstrează mai ales opera lui Thomas Pynchen.
Aşadar, ce este de făcut? Este posibilă întoarcerea la logica creştină în construcţiile literare, la proiecţiile creştine raţionalist-dostoievskiene, pentru a ne exprima în termenii lui Umberto Eco?
Sunt întrebări care pot primi nenumărate răspunsuri, care cu siguranţă stârnesc interesul şi curiozitatea celor dependenţi de înţelegeri autentice, dar în urma lor rezultă o dilemă profundă şi anume: în ce cred cei care nu cred? Pornind de la această dilemă, de la un punct atât de sensibil, ar fi indicat să încercăm a regândi valorile literare contemporane, acelea care au edulcorat Neantul şi Absurdul, abadonând şi uitând metafora Regatului lui Dumnezeu, devenit mai degrabă o ispită creatoare, decât o nevoie litreră.
———————————-
Tudor PETCU